Nu vor mai exista procese ca cel al lui Azaria. Politicienii și masele nu vor lăsa să se întâmple asta.
Protestatari manifestându-și solidaritatea cu Elor Azaria
de Gideon Levy
Uitați-vă bine de
tot la procesul soldatului Elor Azaria: așa arată spasmele morții. Așa arată
spasmele morții unui guvern decent și ultimele spasme ale unei societăți sănătoase.
Așa arată fațada egalității în fața legii – (ce s-ar fi întâmplat dacă Azaria
ar fi fost palestinian?) – când majoritatea măștilor au căzut, inclusiv cea a
rușinii. Așa arată o democrație care crede că poate continua să existe
netulburată chiar dacă o brutală tiranie militară se lăfăiește în curtea din
spate. Așa arată o armată de ocupație când încă insistă asupra câtorva
ritualuri religioase ale legii.
Toate elementele
aleargă cu rapiditate în aceeași direcție și galopul în viteză a dat ghes unui
ultim efort de a-l înveșmânta în deghizarea corectitudinii, sub forma
procesului Azaria sau a evacuării avanpostului Amona, de exemplu. Când Moshe Ya’alon
și Gadi Eisenkot, doi comandanți militari responsabili pentru crime de război
și ocupație au devenit gardienii legii și ai moralității în Israel, înseamnă că
situația e mai mult decât disperată.
Merită să vă uitați
bine la ei: în curând, nici ei nu vor mai fi aici. Vor fi înlocuiți de oameni
chiar mai răi. Ieri, masele amenințau: „Gadi, Gadi, ai grijă, Rabin își caută
tovarăș.”
Poate îi vom duce
lipsa chiar și lui Eisenkot. E greu de crezut, dar și el este o specie pe cale
de dispariție. Până și reporterul tv Dany Cushmaro a fost ieri o țintă a
gloatei. Cât de ridicol.
La tribunal, un
judecător militar a citit un verdict detaliat, bine motivat, mai mult decât
evident și inevitabil și era complet detașat de ceea ce se întâmpla afară. În interiorul
tribunalului, acuzatul a fost întâmpinat cu aplauze, în timp ce crainicii se
luau la întrecere care să arate mai multă compasiune și empatie cu el (pentru
ce, mai exact?). Iar afară, sute de protestatari amenințau să ia cu asalt
tribunalul, armata și mass-media, în vreme ce erau impulsionați de corul politicienilor ce incitau la ură.
Violența erupe în fața tribunalului militar înaintea pronunțării verdictului
Miniștrii culturii,
educației și internelor deja s-au pronunțat pentru amnistierea lui Azaria. Shelly
Yacimovich, membru al Knessetului din partea Uniunii Zioniste, li s-a alăturat.
Normele sunt răsturnate una după alta: o persoană condamnată pentru omucidere
este profesor de moralitate; miniștrii cabinetului subminează sistemul de
justiție și armata. Iar opoziția este non-existentă.
Ce drum lung a
parcurs Israelul de la grațierea acordată predecesorilor lui Azaria, autorii atacului
asupra autobuzului 300, în 1984, când doi palestinieni care au deturnat un
autobuz au fost capturați vii de către serviciul de securitate Șin Bet și
executați mai târziu. Măcar acei ucigași nu au devenit eroi. Poate chiar au avut
o clipă în care s-au rușinat din cauza acțiunilor lor.
Au trecut 13 ani de
când un soldat al Forțelor Israeliene de Apărare a fost ucis pentru omucidere
în timpul activității operaționale, și atunci a fost vorba de un soldat beduin
care a petrecut 6 ani în închisoare numai datorită presiunii internaționale
(victima ucisă era un fotograf britanic). Operațiunile Cast Lead și Protective
Edge din Gaza, cu sutele lor de morți nenecesare, s-au soldat fără nicio
condamnare. Nici în cazul execuțiilor fetelor înarmate cu foarfeci și ale băieților
purtători de cuțite nu s-a ajuns la tribunal, darămite la o condamnare. Toate acestea
„pe tura” lui Eisenkot.
„Sunt judecători în
IDF?” Aproape zero. Azaria nu a fost primul călau și nici nu va fi ultimul.
E bine că va fi
condamnat. Dacă i se va da o sentință corespunzătoare poate asta va preveni
alte execuții extrajudiciare. Dar nu e nimic entuziasmant în legătură cu acest
lucru. Camerele celor de la B’Tselem –
acea organizație de trădători și mincinoși – a forțat IDF-ul să îl dea în
judecată. Dovezile au forțat tribunalul să-l condamne.
Și acesta a fost
cântecul de lebădă. Nu vor mai exista procese ca cel al lui Azaria. Politicienii
și masele nu vor lăsa să se întâmple asta.
Rădăcina problemei
este ura față de arabi. Azaria este practic un erou național pentru un singur
motiv: a ucis un arab (granițele dintre arabi și teroriști sunt cețoase în
Israel). Azaria a făcut ceea ce mulți oameni și-ar dori să facă ei înșiși și
ceea ce și mai mulți cred că ar fi trebuit să facă.
A fost o crimă din
milă: plângerea de milă a ocupatorului față de soarta sa amară. Cât de obidit e
săracul soldat Azaria, care a fost forțat să stea la un punct de control din
Hebron. Cât de obidiți sunt comandanții săi care l-au trimis acolo. Cât de
obidit e săracul Israel, care este forțat să ridice puncte militare de control
în inima orașului palestinian și să-i stranguleze locuitorii. Dar pentru asta
nimeni nu a fost dat în judecată.
Azaria nu este nici
erou, nici victimă. E un criminal. Dar deasupra lui sunt criminali și mai mari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu