vineri, decembrie 29, 2017

O lacrimă pentru Ierusalim


de Olimpia Olari

"What's in a name? that which we call a rose/ By any other word/ would smell as sweet;/ So Romeo would, were he not/ Romeo called,/ Retain that dear perfection which he owes/ Without that title"...scria înțeleptul Shakespeare.
Ce e un nume, deci? Un trandafir la fel de frumos miroase oricum i-am zice trandafirului. Ce înseamnă deci, Palestina? Ce înseamnă Israel? Nu sunt două țări, ci două nume pentru aceeași țară, țara Canaanului. Pământul Sfânt. Sion. Palestina este Israel și Israel este Palestina. Un lucru atât de simplu și atât de puțin înțeles. Atunci când lumea vorbește despre Palestina nu se referă la vreun califat sau imperiu islamic, nici la un stat modern guvernat exclusiv de musulmani. Palestina nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat dintotdeauna: evrei, musulmani, creștini trăind laolaltă cu drepturi egale. Nimeni nu guvernează pe nimeni, nimeni nu se află sub stăpânirea altcuiva. Oameni aparținând celor trei religii avraamice, supuși acelorași legi, beneficiind de aceleași drepturi și cu reprezentare politică egală. Nu mai cred de mult în posibilitatea existenței a două state diferite, unul evreiesc și unul palestinian arab. Și cred din ce în ce mai tare că țara asta, pământul ăsta sfânt, nu este menit a fi divizat, scindat, segregat. De niciun fel de bariere. Nici de granițe, nici de ură. Nici de politică, nici de religii.
Tevet 10. Evreii sunt în doliu și post astăzi. Ierusalimul e asediat. Ani și ani de-a rândul, Dumnezeu și-a trimis profeții să avertizeze poporul lui Israel despre iminenta distrugere a Ierusalimului și a Sfântului Templu dacă oamenii nu vor reveni pe calea cea bună, pe calea Domnului. Israelul huzurea, Israelul se lăfăia în păcat; Israelul râdea de profeți și îi alunga, spunând că nu au alt scop decât să demoralizeze oamenii. Și iată că s-a întâmplat. Pe 10 ale lunii Tevet, în anul 3336 după creație, armatele regelui babilonian Nebuchadnezzar au împresurat Ierusalimul. În netărmurita-i milă, Dumnezeu i-a mai dat poporului Său o șansă să se căiască. L-a trimis pe profetul Ieremia de mai multe ori, dar poporul lui Israel l-a trimis la închisoare. 30 de luni mai târziu, pe data de 9 Tamuz 3338, zidurile Orașului Sfânt aveau să se năruie, pe 9 Av al aceluiași an Sfântul Templu avea să fie distrus și poporul evreu exilat.
Sunt multe pentru care evreii ar trebui să fie în doliu. Nu doar azi. Nu le mai reiau. Măcar faptul că trăim vremuri în care un ne-evreu libidinos e ridicat la rang de profet sau chiar Mesia ar trebui să ne înghețe zâmbetul pe buze. Tare mi-e teamă că idolatria e la fel de prezentă ca în vremurile biblice. Sub o altă formă, desigur, dar nu mai puțin nocivă. Se venerează puterea, forța armată, politicieni corupți. Avodah Zarah are multe chipuri.
Poate ar trebui pur și simplu să-i spunem Pământul Sfânt și atât. Dacă un nume generează un conflict atât de puternic. Sigur, dimensiunile conflictului sunt multiple, dar măcar asupra numelui dacă am putea înceta să ne mai batem și urî. Sion...Pământul Sfânt, Ierusalim, muntele Sion...Pământul Sfânt e mai mult decât depozitarul valorilor istorice, culturale, etnice, religioase, sociale ale israeliților antici și urmașilor lor, ale musulmanilor și creștinilor ce au trăit acolo de-a lungul secolelor, este mai mult decât locul spre care s-au înălțat rugăciunile poporului evreu de-a lungul vremilor, rugăciuni împletite cu speranța unui viitor mesianic în care va domni pacea și toți oamenii vor fi recunoscut numele Domnului. Într-un sens mai larg, Pământul Sfânt este un simbol universal al năzuințelor întregii umanități pentru un loc mai elevat din punct de vedere spiritual, mai aproape de Dumnezeu, de sursa vieții. Un simbol al aspirațiilor universale pentru o conștiință superioară și pentru o viață mai plină de înțeles, de miez, mai autentică, mai adevărată.
Un trandafir la fel de frumos miroase, oricum i s-ar spune. Caracterul sacru al pământului se păstrează, oricum i s-ar spune pământului; sacralitatea este intrinsecă, nu este afectată de nimic omenesc, deoarece acesta este pământul pe care Dumnezeu l-a ales ca locuință a Lui...Ki bachar b'Tzion, iva l'moshav Lo. Sionul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu este al tuturor oamenilor. Iar poporul lui Israel, poporul Torei și al mitzvot-urilor va continua să trăiască atâta vreme cât iudaismul va continua să trăiască. Oamenii se duc, mor; guvernele, statele se duc și ele. Iudaismul trăiește de mii de ani. Tora trăiește de mii de ani.

marți, decembrie 26, 2017

Demistificând sionismul




de Yakov M. Rabkin

Cuvântul „sionism” înseamnă diferite lucruri pentru diferiți oameni. Unii îl folosesc ca pe un simbol de onoare, apărând necondiționat statul Israel. Totuși, mulți sioniști se simt ofensați când statului Israel i se spune statul sionist. Ei insistă că este un „stat evreiesc”, un „stat al poporului evreu.” Destui oameni ce se identifică drept sioniști sunt tulburați de ceea ce este și face Israelul, dar au rețineri în a exprima acest lucru în public. Alții, inclusiv destui israelieni, consideră că sionismul este principalul obstacol în calea păcii în Israel/Palestina, o cale spre un suicid colectiv. Și, în cele din urmă, în anumite cercuri cuvântul este folosit ca o insultă.

Acest articol își propune să demistifice sionismul analizând originile ideii sioniste și ale relației sale cu religia. Continuă apoi cu o privire rapidă asupra evoluției sionismului, de la un amestec de ideologii aparent incompatibile până la o poziție politică mai degrabă monolitică, așa cum este în ziua de astăzi. Articolul se încheie oferind răspunsuri la două întrebări ce preocupă mulți oameni: ce anume explică sprijinul solid pe care guvernele unor țări ca Statele Unite, Canada și alte state vestice îl oferă statului Israel și de ce respingerea sionismului și critica adusă statului Israel sunt adesea privite ca acte antisemitice.

Origini

Sionismul este un produs al istoriei europene și una dintre ultimele mișcări din istoria contemporană pornită să transforme omul și societatea. Atât sioniștii cât și opozanții lor sunt de acord că sionismul și statul Israel constituie o revoluție în istoria evreiască, o revoluție ce a început cu emanciparea și secularizarea evreilor europeni în secolele al 19-lea și 20.

Secularizarea, care a afectat mulți evrei europeni, a fost un factor necesar, deși nu suficient, ce a dus la apariția sionismului. Un alt factor important a fost rezistența față de pătrunderea evreilor în societatea europeană, care a fuzionat cu ideologia seculară a antisemitismului rasial sau științific. Spre deosebire de anti-iudaismul creștin, ce țintea spre salvarea prin convertire, antisemitismul modern îi consideră pe evrei a fi o rasă sau un popor intrinsec străin, chiar ostil Europei, populației și civilizației sale.

Secularizarea a revoluționat din interior și identitatea evreiască: evreii tradiționali pot fi distinși după ceea ce fac sau ar trebui să facă; noii evrei după ceea ce sunt. Deși practică aceeași religie, ar fi destul de îndrăzneț a presupune că evreii din Polonia, Yemen și Maroc aparțin aceluiași grup etnic, darămite urmașii israeliților biblici. Unii, precum profesorul Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, susțin că poporul evreu, ca și concept etnic, a fost pur și simplu „inventat” pentru nevoile sionismului la sfârșit de secol 19: până la urmă, e nevoie de o națiune pentru a fi naționalist.

În cuvintele răposatului profesor Yeshayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Istoricul popor evreu nu a fost definit ca o rasă, nici ca un popor al acestei sau celeilalte țări, nici ca al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor al unui mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului Torei și poruncilor sale. Această conștiință și-a exercitat efectul dinspre lăuntrul poporului. I-a format esența națională; s-a menținut de-a lungul generațiilor și a fost capabilă să își păstreze identitatea indiferent de timpuri sau circumstanțe.”

Sionismul a respins definiția tradițională în favoarea uneia naționale, moderne. Astfel se face că sioniștii au acceptat viziunea antisemitică ce îi considera pe evrei o rasă sau un popor distinct și, mai mult, și-au asumat o mare parte din vina antisemitică direcționată către evrei, acuzați că sunt niște paraziți neproductivi, degenerați. Sioniștii și-au propus deci să reformeze și să izbăvească evreii de condiția lor tristă. În cuvintele profesorului Elie Barnavi, fost ambasador israelian la Paris, „Sionismul a fost invenția evreilor intelectuali și asimilați...care au întors spatele rabinilor și au aspirat la modernitate, căutând cu disperare un remediu la anxietatea lor existențială.” Totuși, majoritatea evreilor au respins sionismul de la bun început. Ei au văzut că sioniștii practic făceau jocul celor mai mari dușmani ai lor, antisemiții: cei din urmă doreau să scape de evrei, iar cei dintâi doreau să-i adune în Israel. Fondatorul sionismului, Theodor Herzl, i-a considerat pe antisemiți „prietenii și aliații” mișcării sale.

Printre multele tendințe ale sionismului, cea care a triumfat a formulat patru obiective: 1) de a transforma identitatea evreiască transnațională și extrateritorială centrată pe Tora într-o identitate națională, ca cele existente în Europa; 2) să dezvolte o nouă limbă națională bazată pe ebraica biblică și rabinică; 3) să transfere evreii din țările lor natale în Palestina; 4) să instaureze control politic și economic asupra pământului, la nevoie prin forță. În timp ce alți naționaliști europeni, ca polonezii sau lituanienii, aveau nevoie numai să smulgă controlul asupra țărilor lor de la puterile imperiale pentru a deveni „stăpâni în casa proprie”, sioniștii se confruntau cu o provocare mult mai mare încercând să realizeze primele trei obiective simultan.

Sionismul a reprezentat o rebeliune împotriva iudaismului tradițional și a cultului său al smereniei și concilierii. A fost o încercare vitează de a transforma umilul evreu pios ce se baza pe providența divină într-un israelit secular și întreprinzător bazat pe propria-i putere. Această transformare a avut un succes impresionant.

Sionismul și religia

Potrivit unei observații sarcastice a unui coleg israelian, „pretenția noastră asupra acestui pământ ar putea fi rezumată în două fraze: Dumnezeu nu există și el ne-a dat pământul ăsta.” Într-adevăr, naționalismul secular și retorica religioasă stau la baza proiectului sionist.

Sionismul a transformat rugăciunile și așteptările mesianice în apeluri pentru acțiune politică și militară. În istoria sa intelectuală a sionismului, profesorul Shlomo Avineri de la Universitatea Ebraică observă că „evreii nu relaționau cu viziunea Reîntoarcerii într-un mod mai activ decât vizualizau majoritatea creștinilor a Doua Venire...Cu toată intensitatea sa emoțională, culturală și religioasă, această legătură cu Palestina nu a schimbat rutina vieții evreiești în diaspora: s-or fi rugat evreii de trei ori pe zi pentru salvarea care va transforma lumea și îi va transporta la Ierusalim, dar nu au emigrat acolo. ” Nu au emigrat deoarece tradiția evreiască descurajează reîntoarcerea colectivă, darămite cea violentă, pe Pământul Sfânt: această reîntoarcere trebuie să fie realizată ca parte dintr-o izbăvire mesianică a întregii lumi.

Nu e de mirare că ideea sionistă a provocat opoziție imediată în rândul evreilor tradiționali. „Sionismul este cel mai teribil dușman al națiunii evreiești...Sionismul ucide națiunea și apoi pune cadavrul pe tron” proclama un proeminent rabin european cu aproape un secol în urmă. Eruditul israelian Yosef Salmon explică această opoziție: „Amenințarea sionistă oferea cel mai grav pericol, deoarece căuta să priveze comunitatea tradițională de însăși dreptul său natal, atât în diaspora cât și pe Pământul lui Israel, obiectul speranțelor mesianice. Sionismul ataca toate aspectele iudaismului tradițional: în propunerea unei identități evreiești moderne, naționale, în subordonarea societății tradiționale noului stil de viață și în atitudinea sa față de conceptele religioase de diaspora (galut) și izbăvire (ge'ulah). Amenințarea sionistă atingea orice comunitate evreiască. Era neînduplecat și multilateral și astfel întâmpinat cu opoziție fermă.

Rabinii erau și ei preocupați, cu mult înainte de declarația de independență a statului Israel, că „sioniștii vor crea în cele din urmă un iudaism al tunurilor și baionetelor care va inversa rolurile lui David și Goliat și va sfârși printr-o pervertire a iudaismului care niciodată nu a glorificat războiul și nu a idolatrizat războinicii.” Exact asta s-a întâmplat, mai ales în cadrul mișcării național-religioase care a fost motorul colonialismului sionist în teritoriile cucerite de trupele israeliene în 1967.

Altoirea simbolurilor evreiești tradiționale pe sionismul esențialmente secular, oricât de nepotrivită ar fi, este foarte potentă. Identificarea cu bazarea Israelului pe forță a crescut chiar și în rândul multor evrei religioși, în ciuda respingerii principiale a sionismului de către rabinii pe care continuă să îi respecte. Mai important, sionismul a înlocuit iudaismul ca nouă religie pentru milioane de oameni seculari și atei. Aceștia resping în mod reflexiv dezaprobarea Israelului și evită lucrurile neplăcute despre el. Crezând că se poartă ca niște buni evrei, ei prețuiesc și aclamă un ideal, Israelul virtual, la fel cum comuniștii vestici susțineau o Uniune Sovietică ideală, ce avea prea puțin de-a face cu cea reală.

În același timp, o largă varietate de evrei continuă să se opună sionismului, acuzându-l de a fi distrus valorile morale evreiești și de a fi pus în pericol evreii din Israel și de pretutindeni. Rămâne de văzut dacă fractura dintre cei ce țin ferm de naționalismul evreiesc și cei ce îl detestă se poate corecta într-o bună zi. Sau dacă, precum creștinismul înaintea lui, sionismul se va coagula într-o nouă identitate complet independentă de iudaism.

Sionismul a divizat profund evreii, dar în același timp a unit milioane de creștini evanghelici din Statele Unite și alte părți. Unii dintre ei susțin că Israelul este „mai important pentru creștini decât pentru evrei.” Pentru proeminentul pastor evanghelic Jerry Falwell fondarea statului Israel în 1948 este „cel mai crucial eveniment din istorie de la urcarea lui Isus la ceruri...Fără un stat Israel pe Pământul Sfânt nu poate avea loc a doua venire a lui Isus Hristos, nici nu poate avea loc Judecata de Apoi și nici Apocalipsa.” Coaliția Creștini Uniți pentru Israel (CUFI) susține că are mai mulți adepți decât totalul evreilor de pe glob (între 13 și 14 milioane). Majoritatea sioniștilor de astăzi sunt creștini, ceea ce nu este deloc surprinzător din moment ce însuși proiectul adunării evreilor pe Pământul Sfânt a luat naștere în cercurile protestante anglo-americane cu mult înainte ca evreii să-l adopte la sfârșit de secol al 19-lea.

Evoluția sionismului

Ideologiile politice din sânul sionismului au obișnuit să varieze de la un naționalism militant exclusiv la socialism umanist și comunism național. În timp ce primul era convins că palestinienii vor accepta colonizarea sionistă odată aflați în fața unei forțe militare copleșitoare, cel din urmă credea că eventualele beneficii ale progresului și modernizării vor duce la o unitate proletară între colonialist și colonizat. Spre deosebire de Vladimir Jabotinsky din aripa dreaptă a sionismului, care a susținut în mod deschis caracterul colonialist și deci agresiv al sionismului, majoritatea socialistă a pionierilor sioniști a refuzat să admită conflictul dintre sioniști și populația indigenă, conflict ce avea ca subiect evident pământul. Jabotinsky, un admirator al lui Mussolini, care a făcut apel la mobilizarea evreilor pentru „război, revoltă și sacrificiu,” ridiculiza iluziile social-sioniștilor și insistența lor în legătură cu „puritatea armelor.”

De fapt, accentul pe folosirea forței era aproape la fel de comun și printre sioniștii socialiști. E adevărat, mii de socialiști și comuniști din mijlocul sioniștilor de rând se opuneau ideii unui stat evreiesc pe care îl considerau reacționar și chiar fascist în anii 1920. În același timp, liderii sioniști laburiști nu aplicau principiile egalitariste imigranților arabi și evrei din țările musulmane. Socialismul nu era pentru ei decât un instrument menit a fi folosit în slujba cauzei naționalismului, nu ca valoare socială sau politică intrinsecă. David Ben-Gurion, viitorul fondator al statului Israel, declara în 1922:

„Nu căutând un mod de a ne aranja viețile conform principiilor armonioase ale unui sistem perfect de producție socio-economică vom decide linia noastră de acțiune. Unica mare grijă ce ar trebui să pună stăpânire pe gândurile și munca noastră este cucerirea pământului și realizarea acestui obiectiv prin imigrație extensivă. Restul sunt simple cuvinte și frazeologie, și -- să nu ne autoiluzionăm -- trebuie să mergem înainte conștientizând situația noastră politică: adică să conștientizăm dinamica puterii, forța poporului nostru în această țară și în afara ei.”

Potrivit lui Ze'ev Sternhell, cel mai însemnat istoric specializat în mișcările de dreapta ale Israelului, socialismul lui Ben-Gurion era inspirat de național-socialismul german al anilor ce au urmat imediat după Primul Război Mondial. În introducerea cărții sale, „Miturile fondatoare ale sionismului”, Sternhell se dă peste cap pentru a veni cu termenul „socialism naționalist” pentru a evita să numească viziunea politică a lui Ben-Gurion național-socialism. În timp ce unii sioniști deplâng dispariția „micuțului frumos Israel” al anilor '50, care a fost atât de admirat de stânga internațională, era de așteptat ca sionismul practic, ce implica dezrădăcinarea populației locale, să evolueze către naționalismul exclusiv de astăzi, departe de idealurile socialiste ce i-au entuziasmat pe pionierii sioniști.

Sprijinul vestic

Un comentator politic israelian a remarcat odată că dacă Jean-Marie Le Pen și-ar fi transferat partidul în Israel, s-ar fi trezit că ocupă poziția de centru-stânga în spectrul politic al țării. De ce se bucură Israelul de un sprijin atât de mare din partea guvernelor vestice? Unul dintre motive este migrarea puternic spre dreapta a condițiilor politice, sociale și economice în Israel. Distanța dintre bogați și săraci s-a acutizat, competiția a înlocuit solidaritatea socială și privatizarea i-a acaparat chiar și pe chibuțnici. Aceste lucruri au coincis cu măsurile de dizolvare a sistemului de ajutor social în națiunile vestice după destrămarea Uniunii Sovietice. Naționalismul etnic fățiș a revenit în scenă, mai întâi în republicile baltice și mai apoi în restul Europei. Discursul liberal egalitarist a cedat locul retoricii bazate pe excluderea „celuilalt.”

În perioada post-colonială, când nu mai era admisibil să susții superioritatea unei culturi asupra alteia, a unei religii asupra alteia, să nu mai vorbim de a unei rase asupra alteia, au apărut valori liberale. Războiul Rece a făcut rasismul nelegitim în timp ce se ducea o luptă intensivă între super-puteri pentru simpatii în Lumea a Treia. Exista rușine și regret exprimat față de fostele practici rasiste din Europa și din coloniile de pe mapamond. Sfârșitul Războiului Rece a inversat acest proces. Puteam auzi justificări pentru regimul colonialist francez, monumente ale trupelor SS înălțate în Ucraina, iar romii, africanii și asiaticii erau atacați violent în Europa. Masacre în masă au însoțit prăbușirea Iugoslaviei, în timp ce Cehoslovacia se dizolva pașnic de-a lungul liniilor etnice. Referințe la factori comportamentali „intrinsec” naționali și religioși și-au recăpătat legitimitatea în timp ce națiunile vestice se angajau în războaie împotriva Afganistanului și Irakului.

Și ajungem din nou la Israel, devenind un trendsetter în timp ce afișa un naționalism etnic, nu civic. Așa cum sioniștii nu recunoșteau că la baza fondării statului lor stătea nedreptatea săvârșită față de populația indigenă, nu aveau nici să atribuie ostilitatea dezrădăcinaților palestinieni durerii cauzate de deportările și deposedările lor. „Arabii” erau portretizați ca niște fanatici religioși plini de ură irațională sau chiar ca niște naziști moderni. Unii aveau să-i compare cu animalele și insectele, vocabularul zoologic fiind adesea întâlnit la mulți coloniști. Reacția vestică la evenimentele de pe 11 septembrie a fost să adopte narativa israeliană despre iraționala ură arabă față de progres și libertate, ostilitatea lor nativă față de valorile „iudeo-creștine.” Mai mult, Israelul a ajuns să joace un rol important ca sursă privilegiată de expertiză și echipament în „războiul împotriva terorii” dus de națiunile vestice, în timp ce erau aclamate de dreapta evanghelică ce privește acest război ca pe un vestitor al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Cu toate acestea, sprijinul vestic este fragil, deoarece suferă de deficit democratic. Opinia publică în țările ale căror guverne sprijină cu entuziasm Israelul îl consideră un pericol major în calea păcii mondiale. În timp ce în cercurile de afaceri se exprimă admirația pentru Israel, uniuni și alte asociații îl condamnă ca practicant al apartheidului și organizează campanii pentru boicotarea și sancționarea acestuia. Israelul și-a consolidat poziția de model pentru aripa de dreapta.

Este antisemitic să respingi sionismul și să critici Israelul?

Încă din 1948, când sioniștii și-au declarat independența în mod unilateral, împotriva voinței majorității populației Palestinei -- creștini, musulmani și deloc puțini evrei -- liderii israelieni au început să își facă griji cu privire la asigurarea unei majorități etnice evreiești. Au folosit o varietatea de metode pentru a încuraja emigrarea cetățenilor evrei din țările lor de origine. Din moment ce majoritatea celor ce s-au mutat în Israel au făcut-o mai degrabă din cauza amenințării antisemitismului -- real sau fals, decât din motive ideologice, antisemitismul a servit mereu interesele Israelului.

Astăzi, antisemitismul este în principal efectul secundar al conflictului din Orientul Mijlociu. Lumea asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de bombardament, cu soldații înarmați până în dinți și cu settlerii sioniști ce împânzesc ecranele TV. Totuși, autoritățile israeliene nu sunt preocupate de faptul că politicile lor față de palestinieni nasc antisemitism peste tot în lume. Dimpotrivă, ascensiunea antisemitismului le susține lor ipoteza că un evreu se poate simți în siguranță numai în Israel, deci există motive pentru a spori emigrarea.

În același timp, „vasalii Israelului” (un termen născocit de fostul ambasador israelian în Franța, Elie Barnavi, pentru așa-ziși lideri evrei) nu doar că își proclamă loialitatea față de Israel, dar și afișează cu aroganță drapelul israelian la intrarea în instituțiile evreiești, inclusiv la spitale și aziluri de bătrâni. O astfel de egalizare între Israel și cetățenii evrei ai altor țări provoacă antisemitism și naște ostilitate. Sloganul sionist standard -- al unui stat îndepărtat și combativ pe care majoritatea evreilor nici nu îl controlează, nici nu îl ocupă -- că Israel este „statul poporului evreu” îi implică pe evreii din lume în ceea ce este și face Israelul. A numi Israelul statul evreiesc instigă la antisemitism și cultivă violența anti-evreiască.

Folosirea acuzațiilor de antisemitism pentru a reduce la tăcere chiar și pe cea mai moderată critică adusă Israelului, nu face decât să amplifice sentimentul anti-evreiesc. Din contră, evreii care vorbesc împotriva acțiunilor israeliene -- cum este organizația Jewish Voice for Peace, de exemplu -- slăbesc credințele fundamental antisemitice. Acești evrei întruchipează reala diversitate a vieții evreiești -- „doi evrei, trei opinii” -- care demontează tropii antisemitici ai unei conspirații evreiești pe scară mondială. Dar nu numai evreii trebuie să aibă „voie” să discute despre sionism și Israel.

A băga Israelul, evreii și istoria lor în aceeași oală servește la a ameți și sufoca discuția rațională. De aceea este atât de important să facem diferența între următoarele concepte: între sionism și iudaism; între Israel ca stat, ca țară, ca teritoriu și Pământul Sfânt; între evrei (israelieni și de alte naționalități) și israelieni (evrei și ne-evrei); sioniști (evrei și creștini) și anti-sioniști (evrei și creștini). Israelul ar trebui tratat ca orice țară independentă: conform meritelor și defectelor, fără referiri la Holocaust sau la pogromurile din Odessa. Pentru a evita tonurile antisemitice din discuțiile despre Israel, este important să ne amintim că sionismul a fost o revoltă îndrăzneață față de continuitatea evreiască și este important să separăm evreii și iudaismul de statul Israel și de acțiunile sale.

Unul dintre experții israelieni în sionism, Boaz Evron, aduce un strop de raționalitate în această problemă atât de încărcată din punct de vedere emoțional:

„Statul Israel și toate statele lumii apar și dispar. Statul Israel, va dispărea într-o sută, în două sute, în trei sute, în cinci sute de ani. Dar cred că poporul evreu va continua să existe atâta timp cât există religia evreiască, poate pentru încă niște mii de ani. Existența acestui stat nu are importanță pentru existența poporului evreu...Evreii din întreaga lume pot trăi chiar foarte bine fără el.”

Autorul este profesor de istorie la Universitatea Montreal.

http://www.informationclearinghouse.info/article23617.htm

sâmbătă, decembrie 23, 2017

Cu fața spre Ierusalim



de Olimpia Olari


To Jerusalem

”O fair of view! World's joy! Great monarch's home!
For you, from earth's far end, my spirit yearns.
Compassion stirs in me when my mind turns
To your lost cloister and its splendor's doom.
Would that on an eagle's wings I flew
To mix the water of my tears with your parched clay!
Always I think of you -- and though your king's away,
And snakes and scorpions scuttle where once grew
Your balm of Gilead, your stones and earth
Would taste when kissed like honey in my mouth.”

Yehuda HaLevi, un evreu născut în Spania, unde a și trăit mare parte din viață (avea să moară la puțin timp după ce a ajuns pe Pământul Sfânt -- visul vieții sale) a fost și nu a fost ceea ce s-ar numi sionist. Nu are nici cea mai mică legătură cu ce înseamnă sionismul astăzi. Versurile acestea pe care le scria el în secolul al 12-lea, cu mult înainte de existența sionismului ca ideologie politică, au atâta sensibilitate și frumusețe în ele, atât suflet, atâta dragoste, atât de mult dor, dor dureros, dor ce sapă adânc în oase și taie în carne vie, tânjire sfâșietoare împletită cu iubirea pentru pământul ăla, pentru pietrele alea, pentru praful ăla, încât versurile par țesute din însăși lacrimile poetului.

A fi sionist în vremurile acelea nu avea legătură cu ambiții de cuceritor războinic, nu avea legătură cu emigrarea în masă (HaLevi -- și mulți ca el -- era un evreu credincios, pentru care adunarea laolaltă a poporului evreu din toate colțurile lumii făcea parte din viziunea evreiască tradițională a venirii lui Mesia și odată cu el a transformării întregii lumi într-o realitate până atunci doar subiect al speranțelor și rugăciunilor, o realitate de o frumusețe divină, o lume a corectitudinii, a dreptății, a spiritualității, o lume în care toți oamenii vor fi recunoscut Numele Domnului și vor fi spus „El este Cel ce este și în afara Lui nu avem alt Dumnezeu”) ci avea legătură strictă cu practicarea religiei -- ca element central al vieții evreului de odinioară -- în locul, pe pământul de unde s-au născut și întrepătruns toate speranțele și năzuințele poporului evreu. Un popor unit nu de un pământ natal, nu de o limbă comună, nu de o cultură comună, ci un popor a cărui patrie a fost mereu și mereu va fi Tora.

A fi sionist deci, însemna a-ți dori să te stabilești în Palestina sau pe Pământul Sfânt sau Eretz Yisrael, cum vreți să-i ziceți, că e unul și același lucru, pentru a-ți putea trăi viața conform rigorilor iudaismului, conform poruncilor (dintre care unele nu puteau fi realizate decât acolo), repet, ca individ, nu ca parte dintr-un proiect colectiv de emigrare, lucru interzis de Tora, și nu dezrădăcinând populația nativă a locului. În astfel de aspirații pot să mă regăsesc. Cu astfel de aspirații pot să-mi împletesc visele, în ritmul unei asemenea inimi poate să bată și inima mea.

"Binecuvântat ești Tu, Doamne, Ziditorul Ierusalimului." Barukh atah Hashem bonei Yerushalayim. Este un vers ce apare des în liturghia iudaică. Ierusalimul e orașul lui Dumnezeu. Mai înainte de a fi al oamenilor, este al Celui ce a fost, Cel ce este și Cel ce va fi mereu și după ce ultimul om va pieri. A te raporta la Orașul Sfânt al Domnului ca la o proprietate ce-ți aparține, ca la o palmă de pământ din curtea maică-tii, mi se pare vulgar. Ierusalimul aparține umanității, tuturor celor ce cred în sfințenia sa și i-o respectă. Dacă suntem atât de incapabili a trăi cu toții, evrei, musulmani, creștini, într-un loc ce aparține tuturor, în pace și condiții de egalitate pentru toată lumea, cred că soluția este ca Ierusalimul să aibă statut special, neaparținând nici Israelului, nici Palestinei, țară care oricum preferă unii sau alții să-i spună, cred că este făcută pentru a trăi ca un întreg, neîmpărțită nici de ziduri, nici de ură, nici de sânge, nici de mână umană, guvernat internațional, sub autoritatea organelor și legii internaționale care să vegheze la respectarea drepturilor tuturor oamenilor.

Fiecare pas cu care am călcat în orașul ăsta, în orice parte a lui, printre evrei sau printre musulmanii și creștinii palestinieni, a fost făcut cu dragoste și venerație. Am pășit aproape cu teamă, nu de vreun pericol ce mă păștea, ci cu teama aia stănesciană, "Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin de teamă să nu-mi strivești sărutul?". Aș fi vrut să plutesc, ca să nu-i strivesc pământul, pietrele, misterul, să nu-l ating cu nevrednicele mele tălpi.

Ierusalimul ocupă o parte centrală în rugăciunile zilnice ale fiecărui evreu religios. Sigur, Ierusalimul este mai mult decât un loc fizic, așa cum Pământul Sfânt e mai mult decât un loc fizic. Eu știu că oriunde m-aș afla, Ierusalimul trăiește în mine și eu trăiesc în el. Dar contează cum tratăm și reprezentarea fizică, terestră, a unuia dintre cele mai frumoase idealuri. Se spune că despre Dumnezeu nu ar trebui să vorbim cu alte cuvinte decât cele folosite în textele sacre, așa că mă întorc la ele când vorbesc de acest ideal. "Barcheinu Avinu, kulanu k'echad b'or paneikha, ki v'or paneikha natata lanu Hashem Eloheinu Torat chaim v'ahavat chesed, utz'dakah, uv'rachah, v'rachamim, v'chaim, v'shalom." ...căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat Tu, Hashem, Dumnezeul nostru, Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.

Când mă rog pentru pacea și prezența divină în Ierusalim și în Sion, "V'lirushalayim ir'kha b'rachamim tashuv", "V'techezenah eineinu b'shuv'kha l'Tzion b'rachamim...", mă gândesc că Ierusalimul nu poate fi reconstruit decât așa, potrivit acestui ideal, pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu prezența Sa, Sh'chinah, în Ierusalim și pe întreg Pământul Sfânt.

miercuri, decembrie 20, 2017

Yakov M. Rabkin întreabă „Ce este Israelul modern”?

                 Profesorul Yakov M. Rabkin


Un interviu de Tyler Levitan

Yakov M. Rabkin este profesor de istorie la universitatea din Montréal și autorul cărților „A Threat from Within: A century of Jewish Opposition to Zionism” și „What is Modern Israel?”.

Ce v-a determinat să scrieți „What is modern Israel?”

În „A Threat from Within” am examinat motivele pentru care sionismul a fost inițial respins nu doar de rabini, ci și de vasta majoritate a evreilor. În cartea aceasta am mers mai departe. A trebuit să scriu despre originile sionismului, inclusiv cele religioase, să analizez evoluția societății israeliene și relațiile sale cu evreii din restul lumii, cât și despre rolurile jucate de evreii din Rusia. Dimensiunea rusească explică multe aspecte ale Israelului contemporan care altfel rămân enigmatice.

Ce vreți să spuneți mai exact prin „dimensiunea rusească”?

În timp ce Theodor Herzl, fondatorul sionismului politic, se întâlnea cu regi și miniștri, evreii din ștetl-urile (mici orașe evreiești din Europa centrală și de est înainte de Holocaust) Imperiului Rus au format coloana vertebrală a colonizării Palestinei la început de secol 20. În consecință, aceștia deținut pozițiile de conducere. Deși Uniunea Sovietică nu a permis emigrarea din anii 1920 încolo, peste 60% dintre membrii parlamentului israelian in anii 1960 erau de origine rusă. Nu a existat vreun prim-ministru israelian care să nu fie născut în Imperiul Rus sau ai cărui părinți să nu fi fost.

Mai mult, un milion de evrei vorbitori de limbă rusă s-au stabilit în Israel la sfârșitul secolului 20. În general sunt înstrăinați de iudaism; consideră că au „naționalitate evreiască” și sunt cât se poate de mândri de naționalismul etnic și folosirea forței pentru impunerea acestuia. Majoritatea votează pentru partide de dreapta și extremă-dreapta. Succesul lor în penetrarea celor mai înalte eșaloane ale puterii și migrarea politicii israeliene către dreapta naționalistă a fost impresionant. Relativ recenta numire a moldoveanului Avigdor Lieberman ca ministru al apărării ilustrează acest lucru cât se poate de convingător.

În cartea d-voastră cercetați în amănunțime impactul sionismului creștin asupra nașterii statului israelian. Este acel impact limitat la stadiile incipiente ale proiectului sionist?

Nu, rolul sionismului creștin nu s-a încheiat odată cu Declarația Balfour în 1917 sau cu proclamarea unilaterală a independenței de către David Ben-Gurion în 1948. E adevărat, anumite interpretările ale Epistolei lui Pavel către Romani susțineau adunarea evreilor în Palestina încă din secolul al 17-lea. Acest lucru a afectat imaginația publică în țările vorbitoare de limba engleză, mai ales cele cu prejudecăți antisemitice care își doreau să se descotorosească de evreii locali. Această viziune este clar reflectată de Declarația Balfour.

Această mișcare creștină pentru reîntoarcerea evreilor pe pământul promis a împrumutat un puternic impuls practic unui grup de evrei asimilați din Europa centrală și de est în căutarea unei soluții colective la „chestiunea evreiască.” Speranța iudaică a reîntoarcerii a fost caracterizată în mod tradițional de o sensibilitate cu totul diferită și de un cu totul alt scop. Tradiția evreiască susține că această reîntoarcere trebuie să facă parte dintr-un proiect mesianic, nu dintr-unul politic și militar. De fapt, exista puțin spațiu pentru tradiția evreiască în planul sionist, care nu numai că a luat naștere printre protestanți, ci a fost susținut de indivizi de origine evreiască majoritar atei sau agnostici.

Un recent sondaj Pew arată că 82% dintre protestanții albi din Statele Unite cred că „Israelul i-a fost dat poporului evreu de către Dumnezeu.” Numai 40% dintre evrei cred asta. De aceea creștinii sioniști constituie o sursă de sprijin politic și financiar mult mai de nădejde decât evreii. Guvernele israeliene recente și coloniștii din teritoriile cucerite de Israel în 1967 au dezvoltat o relație apropiată cu organizații de mari dimensiuni, cum ar fi Creștinii Uniți pentru Israel. Liderul său, pastorul John Hagee, susține că organizația reprezintă 50 milioane de oameni. Asta înseamnă de patru ori mai mult decât întreaga populație evreiască de pe glob, care este estimată la 14 milioane. Și trebuie să ținem cont și de sioniștii creștini din America Latină, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă.

Ce spuneți despre faptul că Israel susține că reprezintă toți evreii din lume? Puteți elabora despre diferențele între iudaism și sionism?

Evreii din Israel reprezintă aproximativ jumătate din populația evreiască de pe glob. Dar liderii israelieni au susținut mereu că vorbesc în numele tuturor evreilor din moment ce, în viziunea lor, statul sionist aparține cumva tuturor evreilor din lume, chiar și celor ce nu doresc să se mute în Israel. Aserțiunea că Israel reprezintă toți evreii este politic golită de substanță, dar este un instrument eficient pentru a încețoșa diferențele fundamentale dintre iudaism și sionism și dintre evrei și statul Israel. Această aserțiune îi ține pe evrei ostatici ai comportamentului politic și militar al Israelului.

Este cât se poate de clar că violența anti-evreiască din Europa și de pretutindeni este alimentată de conflictul din Israel/Palestina. Sioniștii au numai de câștigat din asta, deoarece această violență întreține sentimentul de nesiguranță și destabilizează comunitățile evreiești. Acest lucru, la rândul lui, duce la emigrare, o parte din ea direcționată către Israel, o țară ce are nevoie de evrei pentru a-și asigura o majoritate non-palestiniană. În momentul de față palestinienii constituie o majoritate pe pământul controlat de Israel între Marea Mediterană și râul Iordan.

Ce poate aduce o pace justă în Israel/Palestina, dat fiind faptul că electoratul israelian are o direcție constant spre dreapta?

Presiunea exterioară. Acesta este consensul activiștilor pentru pace israelieni. Guvernul israelian înțelege și el asta și este în spatele unor legislații lipsite de precedent în mai multe țări vestice care interzic boicotarea Israelului și a exporturilor sale. Guvernele vestice îi permit Israelului să acționeze cu impunitate, dar această politică suferă din cauza unui serios deficit democratic: cetățenii din majoritatea țărilor europene și din America de Nord privesc foarte critic Israelul și îl consideră o amenințare la adresa păcii mondiale. Această presiune fundamentală este cea care poate ajuta Israelul să se hotărască a îmbrățișa decența și pacea.

http://www.huffingtonpost.ca/tyler-levitan/what-is-modern-israel_b_11109760.html

luni, decembrie 18, 2017

Gânduri de Chanukah




de Max Fineman, Jewish Voice for Peace

Chanukah, așa cum se spune adesea, este despre a întreține lumina în timpuri întunecate. Într-o vreme în care profanarea, distrugerea și imperialismul goneau de-a valma pe străzile Ierusalimului, părea imposibil de aprins lumina în menorah din Templu -- părea imposibil, cu resursele de care dispuneau oamenii, să aducă vreo lumină în oraș sau în lumea lor. Și totuși, în această vreme în care atât de multe case și case ale Domnului au fost distruse, o cantitate finită de ulei produce o cantitate infinită de lumină.

Opt nopți. Opt nopți. În iudaism, cifra 7 reprezintă perfecțiunea, împlinirea, întregul lumii noastre finite, ideea că resursele sunt limitate, că avem nevoie de odihnă, că uleiul nostru se consumă, nu este infinit. Cifra 8, pe de altă parte, reprezintă acel dincolo, infinitul, confirmarea a ceea ce pare imposibil: că putem extrage lumină infinită din lumea noastră finită și din sinele nostru finit. Opt nopți ne spun să săpăm mai în profunzimea muncii noastre în momentul în care pare să nu fie nicio speranță, când uleiul nostru e aproape sfârșit. Opt nopți ne spun că o cantitate mică de ulei este capabilă să aprindă  un infinit; că suntem capabili să începem din nou; că suntem capabili să sfidăm ordinea care stabilește granițele în momentul de față, care spune cine suntem și cine trebuie să fim.

Și da, opt nopți ne spun că suntem capabili să îl sfidăm pe Sheldon Adelson când acesta spune tinerilor evrei ca noi că evreicitatea noastră ne cere să susținem un stat ce practică apartheidul. Că suntem capabili să sfidăm ideea că legătura noastră cu un pământ sacru ar trebui să îi coste pe palestinieni dreptul de a se reîntoarce la casele lor și ținutul lor natal. Că suntem capabili să sfidăm granițele și limitele impuse de un stat israelian ce își plasează comunitățile de culoare la frontierele sale cele mai periculoase, care demonstrează în mod constant că nu prețuiește viețile sau identitățile evreilor de culoare decât dacă aceștia se implică în mod activ în impunerea proiectului ocupației. Și că suntem capabili să sfidăm zidurile pe care statul israelian, stabilimentul evreiesc american și ideologiile ocupației și apartheidului caută să le ridice între noi pentru a ne împiedica să ne unim în solidaritate. Când aprindem o menorah, aprindem o scânteie eternă. Începem în permanență acel proiect al declanșării unei scântei în lume care ar putea produce lumină și deci, dreptate.

Cuvântul „Chanukah” provine din verbul „chanakh”, însemnând „a sfinți” și  „a dedica.” Aprinderea menorei în Templu, acel miracol al unei atât de mici cantități de ulei transformate în atât de multă lumină, a fost un moment în care Templul a fost sfințit din nou după ce a fost profanat. A fost momentul unui început, dar și un moment al rededicării practicilor ce au existat în Sfântul Templu cu mult timp în urmă și care au fost întrerupte numai temporar. A fost o rededicare luminii, iubirii și nemărginirii dreptății ce au existat în poporul nostru, în rugăciunile noastre, în munca noastră, în mișcările noastre cu mult dinaintea acestei ere a imperialismului, a întunericului, a distrugerii, a profanării. Și astfel, acest moment de Chanukah, de sfințire prin aprinderea menorei, este pentru noi atât un început, cât și o întoarcere către un trecut sacru, crearea luminii infinite și o reîntoarcere către sine, o recunoaștere a faptului că mereu o luăm de la început, că mereu am luat-o de la început și astfel, luând-o de la început ne întoarcem în permanență la noi înșine ca creatori ai dreptății în această lume. Așa că lăsați-ne să ne rededicăm încă o dată muncii sacre pentru care ne-am adunat astăzi aici, în solidaritate cu eliberarea Palestinei.

Dreptul de reîntoarcere -- Ne rededicăm dreptului palestinian la reîntoarcere, dreptului palestinienilor de a trăi și prospera în ținutul lor natal istoric. Recunoaștem profanarea pe care o implică dreptul evreilor de a trăi în Palestina doar pentru că s-au născut evrei (programul Birthright) și felul în care acesta șterge istoria palestiniană și ne reafirmăm devotamentul față de lupta pentru ca și palestinienii să beneficieze astăzi de același drept de reîntoarcere, boicotând programul Birthright și injustele proiecte politice pe care le reprezintă.

Comunitate -- Ne reafirmăm devotamentul față de proiectul construirii de noi comunități evreiești axate pe dreptate, comunități care să își folosească resursele pentru a lupta pentru libertatea tuturor oamenilor. Suntem dedicați construirii comunităților noastre în sentimentul solidarității, cu credința că ne putem elibera pe noi înșine numai atunci când îi eliberăm pe ceilalți. Construim comunități pentru a acumula întreaga noastră putere și voce colectivă, pentru a ne ruga împreună și a protesta împreună, lucruri care poate, la urma urmei, nu sunt atât de diferite. Ne strigăm durerea împreună, în comunitate.

Teshuvah -- Teshuvah, cuvânt adesea tradus prin „căință”, înseamnă reîntoarcere. Recunoaștem astăzi că lupta noastră pentru dreptate în Palestina și împotriva organizațiilor de tip Birthright e atât nouă, radical de nouă, dar în același timp mult mai veche și cu rădăcini mult mai adânci decât ale celor împotriva cărora luptăm. De asemenea, recunoaștem capacitatea oamenilor din comunitățile noastre, noi și vechi, de a face teshuvah, de a se schimba și de a ni se alătura. În muncă noastră suntem dedicați compasiunii, lăsării spațiului pentru a crește, curajului de a vedea că mecanismele noastre naturale de auto-apărare -- vina, învinovățirea, furia, judecata, rușinea pe care le mobilizăm pentru a ne proteja -- nu oferă protecție reală nimănui. Curajului de a vedea că dacă dorim libertate în Palestina, trebuie să fim dispuși să îi acceptăm printre noi pe cei ce caută să distrugă, fără a ne lăsa controlați de aceștia. Trebuie să adunăm curajul de a întâmpina ura cu iubire, furia cu compasiune și să facem din dușmanul nostru un om pe care să-l iubim așa cum iubim toți oamenii.

Zikaron, Rememorare -- Ne acordăm un moment pentru a-i aminti și invoca pe cei ce au fost înaintea noastră, în mișcarea de solidaritate cu Palestina și în poveștile noastre personale. Noi am ajuns aici ca suma muncii și vieților și lecțiilor predecesorilor și strămoșilor noștri. Dacă astăzi suntem aici pentru a ne rededica principiilor dreptății, invocăm numele celor ce au luptat împotriva imperialismului și forțelor distrugătoare, demolatoare, profanatoare, înaintea noastră, care au luptat mereu pentru a reaprinde menorah. Rav Yitzhak Hutner spune că în perioada de Chanukah imperialiștii ne-au silit să uităm Tora, dar că în ciuda dorințelor acestora, însăși această uitare a fost baza reconstruirii Torei noastre în vremuri noi. Astăzi suntem dedicați reconstruirii comunităților noastre sacre amintindu-ne pozițiile ancestrale și istorice pe care le-am adoptat.

Reziliență -- Cuvântul Chanukah provine din aceeași rădăcină ca și cuvântul ebraic „chinuch.” De obicei este tradus prin „educație”, dar unii rabini au subliniat că se referă de fapt la procesul de a deveni cine suntem cu adevărat. Chanukah și chinuch sunt despre a avea curajul de a ne face să rodim în toată frumusețea și libertatea noastră. Ne dedicăm rezilienței de a ne realiza scopurile și de a rămâne neclintiți în solidaritatea noastră cu BDS și cu Palestina în ciuda opoziției atât de numeroase din partea propriilor comunități evreiești.

Viziune -- De Chanukah nu aprindem o menorah ce umple întreaga lume sau nici măcar întreaga cameră cu lumină. Pentru asta am avea nevoie de puterea completă a eliberării și izbăvirii. Dar mereu mai rămâne întuneric în jurul nostru. Nu este sarcina noastră. Recunoaștem că cine suntem, ce știm și ce vedem are limite.

A ne lua în serios munca sacră este a afirma că putem și că trebuie să aducem lumină în locuri altfel abandonate, că putem crea momente pline de înțeles și camaraderie în locuri copleșite de durere și devastare. Ceea ce putem face, ceea ce trebuie să facem, este să îndulcim amenințarea nopții, să alinăm durerea lumii, chiar dacă nu putem șterge orice urmă de întuneric și elimina toată suferința. Trebuie să ne smerim pentru a vedea că nu suntem noi întreaga poveste, că nu avem întreaga putere și astfel ne devotăm flexibilității, deschiderii, pentru a rămâne receptivi la diversitatea căilor pe care mișcarea noastră le poate urma.

Solidaritate și responsabilitate -- Ne luăm angajamentul de a fi uniți în proiectul eliberării colective. De a trăi conform principiilor pe care le articulăm, de a ne ridica la nivelul responsabilităților din mișcarea mai largă. De a răspunde apelului palestinian la BDS și dreptate. De a oferi sprijin și călăuzire celor mai afectați, în munca noastră și în comunitățile noastre.

Tikkun -- Și într-un final, ne rededicăm muncii, actualizării viziunii noastre de eliberare. Facem tikkun (în ebraică înseamnă a repara) în lume adunând cioburile și desacralizarea, bucățile sparte din Sfântul Templu ce zace în ruine, rămășițele caselor, familiilor, vieților, oamenilor. Adunăm toate aceste bucățele și aceste povești și creăm un potir în care să strălucească lumina, un recipient sacru ce este suficient de puternic și stabil pentru a susține scânteierea și energia revoluției și a eliberării. Ne lipim pe noi și lumea laolaltă, așa încât scânteile noastre să se transforme în lumini durabile. Pentru că scânteile pe care le creăm aici, astăzi, lumânările pe care le aprindem, munca pe care o depunem, toate acestea pot avea un efect durabil, pot contribui la o dreptate trainică, eternă -- cu voia lui Dumnezeu. Ne dedicăm construirii de recipiente sfinte capabile să conțină, să susțină și să îmbrățișeze lumina divină, pentru a putea fi martorii reîntoarcerii acelei lumini veșnice a dreptății în lume. Așa să ne ajute Dumnezeu.

https://medium.com/return-the-birthright/sustaining-light-in-dark-times-a-chanukkah-drash-reflection-c676a590dd74

duminică, decembrie 17, 2017

Echivalarea sionismului cu iudaismul îi lasă pe studenții evrei expuși



de Yakov M. Rabkin

Nu este un secret faptul că tinerilor evrei le este adesea greu să separe sionismul de identitatea evreiască în forma în care au învățat despre aceasta. Identitatea lor este adesea centrată asupra sprijinului politic pentru statul Israel și ei privesc susținerea Israelului -- un curs special în programa multor școli private evreiești -- drept o parte-cheie a evreicității lor. Părăsirea bulei protectoare a școlilor evreiești și pășirea în campusurile universitare poate fi, așadar, traumatizantă.

Predarea centralității Israelului, o politică aplicată vreme de decenii în majoritatea școlilor evreiești non-ultra-ortodoxe, a dat roade. Absolvenții simt adesea că a critica tratamentul aplicat de Israel palestinienilor este o manifestare a antisemitismului. Aceste sentimente sunt genuine și trebuie să nu fie simplificate în tentative de manipulări conștiente ale antisemitismului pentru scopuri politice.

În multe sinagogi, sprijinul pentru Israel și-a croit loc în liturghie. Entuziasmul participanților este vizibil atunci când recită binecuvântarea pentru statul Israel și forțele sale armate, entuziasm ce pare să lipsească în părțile în mod tradițional centrale ale slujbei religioase evreiești, cum ar fi rugăciunea tăcută Amidah. Mulți evrei pur și simplu nu au observat că identitatea lor tradițional religioasă și etnică s-a metamorfozat într-una nouă, politică. Aceștia susțin Israelul financiar, participă la concerte ale muzicienilor israelieni și unii chiar își încurajează copiii să se înroleze în armata israeliană. Existența unui stat care se laudă cu un drapel național, o armată puternică și o economie prosperă le oferă acestora mândrie și un sentiment al implicării în ceva mai mare decât viețile lor private.

„Israelismul” a înlocuit identitatea evreiască tradițională -- o schimbare ce s-a produs cu atât mai ușor datorită naturii mult mai puțin exigente a noii identități. Din moment ce identitatea evreiască tradițională este întemeiată pe obediența față de Tora și preceptele impuse de ea, are efect și asupra domeniului public, cum ar fi mâncarea, relațiile intime, comportamentul în public, inclusiv cerințele stricte ale comportamentului etic. Iudaismul articulează sute de ritualuri și datorii morale. În același timp, israelismul nu vine la pachet cu vreo moralitate anume, nici cu vreo prohibiție împotriva oprimării celor lipsiți de putere, lucruri pe care Tora le articulează în mod repetat. E o ruptură „curată” de modurile tradiționale de a fi evreu.

Israelul a ajuns să întruchipeze puterea militară, influența politică și succesul material. În același timp ridică serioase griji privind moralitatea. Intelectualul israelian Boaz Evron spune că „identificarea morală cu politicile puterii este echivalentă cu idolatria”, în timp ce teologul american Marc Ellis consideră că aceeași identificare constituie un „dezastru” și le reamintește cititorilor săi că „mândria colectivă implică vină colectivă.”

Ideea unor evrei opuși sionismului și Israelului poate părea un oximoron astăzi. Totuși, unii își aduc aminte că inițial, majoritatea evreilor, fie religioși, fie asimilați, s-au opus sionismului -- o mișcare politică apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa. Declarația Balfour, care a furnizat sprijinul britanic pentru sionism, a fost denunțată -- cu amărăciune -- ca antisemitică de către Edwin Montagu, singurul membru evreu al cabinetului britanic. Sioniștii, la fel ca antisemiții, postulau că evreii nu aparțin țărilor în care s-au născut. Ambele categorii de oameni îi disprețuiau pe evreii diasporeni și îi considerau degenerați, încadrându-i într-un stereotip negativ. Theodor Herzl a fost foarte conștient de acest lucru, după cum mărturisea în jurnalul său: „Antisemiții vor deveni prietenii noștri cei mai de nădejde, iar țările antisemitice vor deveni aliații noștri.”

Atunci când cartea mea despre opoziția evreiască față de sionism a apărut pentru prima dată în Franța și apoi în mai mult de o duzină de limbi, numai editura ebraică din Israel a subtitrat-o „povestea unei lupte continue.” Într-adevăr, majoritatea israelienilor sunt conștienți că există evrei, inclusiv mulți rezidenți ultra-ortodocși ai Ierusalimului, care continuă să respingă sionismul și refuză înrolarea în armata israeliană, refuz pentru care mulți ajung la închisoare. Acest lucru rar este menționat, darămite predat, în școlile evreiești.

La fel cum mulți evrei -- și încă și mai mulți creștini evanghelici -- susțin Israelul cu ardoare, există destui evrei care denunță Israelul sau politicile sale și susțin palestinienii. Evreii joacă un rol proeminent în campania pentru boicotarea Israelului, BDS, ce are ca scop îmblânzirea politicilor Israelului față de palestinieni. Nimic nu îi divide pe evrei mai mult precum chestiunea Israelului.

Atunci când politicile identitare înlocuiesc politicile ideatice este ușor să confunzi opoziția politică cu discriminarea. Este semnificativ faptul că cei ce impută antisemitism mișcărilor pro-palestiniene din campusuri adesea își exprimă admirația pentru calitatea vieții evreiești în universitățile lor. Se pare că nimeni nu îi împiedică să practice iudaismul și să celebreze cultura evreiască; viziunile și acțiunile lor politice sunt cele care provoacă respingere. Societatea noastră este diversă din punct de vedere politic și este important să rămână așa -- diferențiind intoleranța etnică și religioasă de dezacordul politic. Pentru a face asta, trebuie să avem grijă la atent cultivata echivalare a iudaismului cu sionismul.

https://972mag.com/conflating-zionism-and-judaism-leaves-jewish-students-exposed/131244/

sâmbătă, decembrie 16, 2017

Un Ierusalim al kitsch-ului



de Michael Lesher


Karl Marx scria că atunci când evenimentele istorice se repetă, apar „prima dată ca o tragedie, a doua oară ca o farsă.” Dacă sângeroasa cucerire israeliană a Ierusalimului de Est în 1967 (inclusiv expulzarea în masă a palestinienilor ce i-a urmat) a fost o tragedie, cum pot numi cel mai recent capitol din degradarea locului pe care rugăciunile noastre îl numesc „orașul sfânt”?

Ocuparea Ierusalimului de Est și a restului Cisiordaniei a fost mereu urâtă -- ocupațiile nu pot fi altfel, niciodată -- dar astăzi, la 50 de ani de la prima salvă trasă, avem în fața ochilor o parodie a tragicelor sale începuturi. În locul lui Lyndon Johnson îl avem pe Donald Trump; în locul lui Moshe Dayan o avem pe Tzipi Hotovely; în locul farmecelor lui Abba Eban avem lăudăroșeniile bădărane ale unui prim-ministru ce a fost numit în public „un mincinos, un pungaș și un escroc” până și de fostul bodyguard de club care acum este ministrul apărării.

Cât despre războiul din iunie în sine? În reluarea kitsch-oasă ce a rulat pe data de 6 decembrie 2017, tropăitul de odinioară al armatei israeliene pe străzile Ierusalimului a părut un ecou surd față de pretenția că acest măreț oraș nu este altceva decât „capitala” unui regim dedicat apartheidului în Teritoriile Ocupate.

Ah, Ierusalime! Ce vorbe sunt îndeajuns de îndoliate pentru a-ți deplânge ocara?

Dacă a fost ceva cu adevărat istoric în legătură cu flegma proiectată de Donald Trump în obrazul legii internaționale săptămâna trecută, este prăpastia ticăloșiei în care s-au coborât rabinii ortodocși pentru a lăuda gestul. Jonathan Sacks, fost rabin-șef al Marii Britanii a jubilat că Ierusalimul de Est sub guvernare israeliană este „unul dintre puținele locuri din Orientul Mijlociu în care evreii, creștinii și musulmanii se pot ruga în libertate, siguranță și pace.” În realitate, una dintre primele acțiuni ale Israelului ca putere de ocupație a fost distrugerea întregul Cartier Marocan, inclusiv o moschee străveche, pentru ca evreii să aibă mai mult loc de rugăciune la Zidul Vestic; iar hărțuirea violentă a credincioșilor musulmani palestinieni ce merg să se roage la Al-Aqsa este o realitate cât se poate de documentată. În ceea ce privește Uniunea Ortodoxă, aceasta și-a adus aportul binecuvântând vorbele lui Trump ca fiind împlinirea „mileniilor” de rugăciuni evreiești pentru „întoarcerea în Ierusalim.” Dar orice elev ortodox știe că această „întoarcere” trebuie să coincidă cu venirea lui Mesia -- așa că Uniunea Ortodoxă fie este pregătită să accepte că un ne-evreu slugarnic și libidinos este Cel Uns, fie rabinii trebuie să mai treacă puțin pe la clasa întâi, că au omis niște elemente de bază ale educației religioase evreiești.

În orice caz, e greu de spus care e ofensa cea mai dureroasă: unda verde acordată de Trump ocupației brutale a pământului sacru sau falsificarea rabinică a secolelor de tânjire evreiască pentru un Ierusalim eliberat de opreliști temporale și deschis tuturor.

Propria-mi experiență privind Ierusalimul ocupat este cea a unui vizitator, dar știu prea bine cum propagandiștii ocupației și-au servit interesele pervertind poezia religioasă în retorică șovinistă. La numai 9 ani cât aveam când trupele israeliene luau cu asalt Orașul Vechi am luat cunoștință de cucerirea Ierusalimului prin tatăl meu, care a vizitat Israelul după război ca parte din echipa senatorului Birch Bayh. A adus de-acolo un disc cu înregistrarea Festivalului de Cântec Israelian din 1967, care avusese loc cu numai 3 săptămâni înainte de asaltul IDF-ului asupra Cisiordaniei. Spectacolul a culminat cu o nouă melodie evreiască intitulată „Ierusalimul de aur” -- cerută special pentru acel eveniment de către primarul Ierusalimului de Vest, Teddy Kollek, după cum aveam să aflu mai târziu -- și interpretată memorabil de vocea tânără și dulce a lui Shuli Natan.

Deși versurile compozitoarei Naomi Shemer erau o pastișă neglijentă unor tropi biblici, încoronată de un vers plagiat dintr-un poem al lui Yehuda ha-Levi (se pare că a furat și mare parte din linia melodică), „Ierusalimul de aur” a electrificat publicul și tinerele mele urechi extaziate de ceea ce părea a fi o revelație: era de parcă limba profeților israeliți renăscuse în timpul vieții mele.

Astăzi -- 50 de ani mai târziu și poate ceva mai înțelept -- știu diferența dintre sentimentul religios și exploatarea sa vulgară. Ca evreu credincios, știu ce înseamnă să stau cu fața spre Ierusalim când mă rog -- nu pentru că sunt atașat de sacrificiile animale ce au aveau loc în străvechiul Templu, ci pentru că vreau să îmi leg rugăciunile de aspirațiile tuturor strămoșilor mei, să-mi unesc vocea cu întreaga dramă a istoriei evreiești. Și deoarece știu asta, știu și cât de obscen este să convertești astfel de aspirații într-un apel pentru cucerire militară.

Și vreau să urlu la rabinii ortodocși care, dimpreună cu cei mai slinoși fundamentaliști creștini ai Americii, se laudă acum că au fost „vârful lancei” lobby-ului din spatele declarației lui Trump: Nu vedeți că distrugeți însăși lucrurile pe care pretindeți că le apărați? Nu vedeți cum cu cât faceți plecăciuni mai adânci în fața lui Trump, cu atât vă demonstrați servilismul față de puterea crudă? Nu vedeți cum cu cât bateți mai tare în tobele războiului, încurajând și mai multă violență împotriva palestinienilor, cu cât atrageți mai mult atenția asupra falimentului credinței voastre? „Vârful lancei”? Mai degrabă fundul bivolului.

Militarismul și puterea desfigurează tot ce ating și era inevitabil ca Naomi Shemer, corupând o tradiție biblică, avea să corupă până și propria-i versiune. După războiul din iunie 1967, a adăugat o strofă triumfală „Ierusalimului de aur”, fără măcar să menționeze distrugerea proprietății -- și vieții -- palestiniene, ce marca confiscarea israeliană a acelor îndelung râvnite „puțuri și fântâni” chiar în momentul în care cuvintele festive ale lui Shemer erau scrise.

Dar adevărata frumusețe supraviețuiește kitsch-ului. Ultimele vorbe ale poemului furate de Shemer pentru refrenul său nu au rezonat în mine mai profund decât astăzi. Preluând lamentația lui Ieremia (9:10-11) pentru un Ierusalim pe care și-l imagina golit de orice altceva cu excepția urletelor animalelor deșertului, Yehuda ha-Levi scria, „Pentru a-ți plânge degradarea sunt precum șacalii; dar când visez la reîntoarcerea ta din captivitate, sunt o harpă pentru cântecele tale.”

Astăzi, Ierusalimul este pângărit de o ocupație militară -- o desfigurare dublu dizgrațioasă deoarece este camuflată în mantaua iudaismului. Astăzi, evreii religioși nu pot decât să urle îndurerat precum șacalii, în fața cinismului liderilor lor religioși și coruperii unui ideal sacru. Dar în visele mele, încă văd orașul sfânt precum Isaia tânjea odată să îl vadă: un loc în care toți oamenii călătoresc liberi pentru a învăța un nou și binecuvântat mod de viață, în care „niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam și nu vor mai învăța războiul.”

https://forward.com/scribe/390009/orthodox-jews-should-mourn-trumps-jerusalem-declaration-not-cheer-it-on/?attribution=author-article-listing-1-headline 


vineri, decembrie 08, 2017

Ierusalimul nu va fi niciodată capitala unui stat colonialist



de  Hamid Dabashi 

Dacă doriți să înțelegeți psihopatologia ce se află la rădăcina psihozei sioniste, trebuie să mergeți în inima deziluziei lor, așa cum un psihanalist întinde un om cu probleme psihice pe canapea -- și astăzi nu există un loc mai bun pentru a vedea în acțiune această fixație colonialistă psihotică, decât în articolul intitulat „Sigur că Ierusalimul este capitala Israelului”, publicat (unde altundeva?) în The New York Times cu doar câteva ore înainte ca Donald Trump să anunțe că, în augusta sa opinie imbecilă, „Ierusalimul este capitala Israelului”.

Bombasticitatea himerică a sioniștilor fanatici începe cu ipoteza că „a existat un templu în acel loc vreme de aproape 1000 de ani înaintea distrugerii romane. Asta ar însemna că vreme de aproape 3000 de ani, Ierusalimul a fost centrul poporului evreu.” Acesta este cel mai vechi și stupid truc sionist: se ia un truism -- un simplu fragment al întregului adevăr -- și se răsucește spre avantajul propriu. Nu chiar așa iute, domnilor!

Diletantismul deliberat al sioniștilor în ceea ce privește istoria Orientului Mijlociu este banal de absurd. Și creștinii și musulmanii își reperează istoria arheologică în urmă cu mii de ani în aceeași Palestină. Asta nu îi îndreptățește să declare o republică islamică sau creștină în Palestina. Ideea unui „stat evreiesc” în Palestina este la fel de frauduloasă ca propunerea unui imperiu creștin sau islamic în Palestina. Palestina a fost guvernată și de imperiul persan și de către cel roman, dar asta nu le dă dreptul Italiei sau Iranului să vină și să susțină că Palestina e a lor. După logica asta, am putea la fel de bine să îi trimitem pe Berlusconi și Ahmadinejad în ring să se lupte pentru a decide cui aparține Palestina -- învingătorul va boxa cu Netanyahu. Problema cu acești sioniști este cât de complet de indiferenți par să fie față de propria stupiditate.

Din falsitate în falsitate

Pornind de la această premisă falsă, acești șarlatani sar apoi la o concluzie și mai falsă: „Apoi evreii s-au întors”, spun ei în această fantezie violentă, și „în secolul al XIX-lea, evreii au început să-și construiască așezări și cartiere în afara zidurilor Orașului Vechi al Ierusalimului.”

Evreii care au mers în Palestina sau chiar au trăit în Palestina din convingeri religioase sau pur și simplu pentru că acolo se afla căminul lor împărțit cu creștinii și musulmanii de-a lungul secolelor nu au absolut nimic de-a face cu aventurosul proiect sionist european de colonizare a Palestinei. Acestea sunt două realități diferite pe care „prădătorii înarmați” sioniști le suprapun în mod intenționat pentru a-și lega de istoria evreiască infamul furt al Palestinei, ca modus operandi al legitimității lor inexistente.

Impostura israeliană definitorie, ce constă în a-i amesteca pe evrei și sioniști, punând semnul egalului între ei, rămâne principalul lor truc, pueril de altfel. Dar realitatea îi contrazice: nu toți evreii sunt sioniști. Nu toți sioniștii sunt evrei. Creștinii sioniști sunt de fapt cei mai fanatici dintre toți sioniștii. Sioniștii musulmani sunt conduși acum de prințul coroanei saudite în miezul lumii islamice și de ambasadorul Emiratelor la Washington, DC. Asta ar trebui să pună capăt și absurdelor acuzații de antisemitism aduse celor ce critică în mod legitim statul colonist israelian. Din nou: nu toți evreii sunt sioniști, nu toți sioniștii sunt evrei și singurii oameni speriați de eticheta de „antisemit” sunt antisemiții.

Anticipând extensia Declarației Balfour adusă de președintele american Donald Trump, ofițerii propagandei israeliene declară: „Nicio declarație din partea vreunui președinte american nu va schimba devotamentul israelienilor față de Ierusalim. Aceasta este și va fi mereu capitala noastră. I-a fost luată poporului evreu cu forța. A fost recapturată cu forța. Și dacă este necesar, va fi păstrată sub jurisdicție israeliană tot cu forța.”

Vocabularul limitat al unui ofițer al hasbara.

Când ofițerul hasbara spune „aceasta este capitala noastră”, vorbește un hoț sionist. Când spune că „a fost luată de la poporul evreu”, este șarlatanul istoric scoțând o carte din mânecile-i murdare.

Nimeni nu a luat Ierusalimul sau Palestina de la evrei pentru ca sioniștii să le ia înapoi. Evreii, creștinii și musulmanii au fost supuși, în mod colectiv, succesivelor cuceriri imperiale, toate culminând cu imperialismul european încheiat de cucerirea sionistă a Palestinei. Acest simplu fapt istoric intră în mintea ideologic bolnavă a sioniștilor și iese de-acolo scuipat în forma unor bolboroseli fără sens.

Înrădăcinat într-o ideologie rasistă, Israel este o colonie europeană de tip settler creată de un dezgustător ofițer britanic și susținută acum de un imperialism american și mai agresiv. De la babilonieni la perși și până la romani, la cruciați, otomani și britanici: Palestina a fost guvernată de imperii succesive, niciunul dintre ele având vreo pretenție legitimă asupra locuitorilor ei -- evrei, creștini sau musulmani.

Coloniștii sioniști sunt doar ultimii militariști inveterați cucerind violent Palestina fără un dram de legitimitate istorică de partea lor. Evreii, creștinii și musulmanii vor continua să trăiască în Palestina generații după ce sionismul își va fi trăit traiul și va fi sfârșit acolo unde au sfârșit și celelalte cuceriri imperialiste și colonialiste ale Palestinei: în coșul de gunoi al istoriei.

Sioniștii sunt propagandiști slab educați. Tot ce au e un vocabular limitat, un proiect fantezist pe post de istorie și o dispoziție fanatică, pe care le-au vândut publicului european și american pe post de convingeri. Cei mai buni dintre ei sunt îndrăgostiți de această himeră periculoasă. Cei mai răi dintre ei conduc Israelul și păcălesc Statele Unite să le susțină furtul Palestinei. Cu cât protestează mai zgomotos, cu atât mai lipsită de conținut este revendicarea lor.

Palestina aparține palestinienilor. Ierusalimul a fost și va rămâne mereu capitala palestiniană. Ierusalimul nu a fost niciodată și nu va fi capitala unui stat-garnizoană european rasist, colonialist, apartheidic ce își spune „Israel.” Niciodată.

http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/jerusalem-capital-settler-colony-171207100813811.html

marți, septembrie 05, 2017

Fortăreața „Israel”






Că Benjamin Netanyahu nu plănuiește să evacueze niciuna dintre coloniile ilegale ale țării sale nu este șocant. Toți cam știam că aceasta este poziția sa, chiar dacă nu ne-ar fi oferit din când în când indicii deloc subtile. Ce sfidează logica este obiceiul periodic al lui Bibi de a anunța cu turle și trâmbițe că nu are nicio intenție de a desființa vreo colonie din Cisiordania ocupată.

Cu ce scop?

Sigur, dă bine atunci când o asemenea intenție este enunțată în cadrul unei ceremonii ce sărbătorește 50 de activitate colonialistă, așa cum a procedat prim-ministrul „Israelului” săptămâna trecută.

Totuși, a-i încuraja pe coloniști este doar o fracțiune a poveștii adevărate. Pe măsură ce deținerea funcției de prim-ministru Zionist s-a tot prelungit în mod inevitabil, Netanyahu a amplificat treptat acest gen de retorică. În timp ce se afla în Davos, Elveția, în 2014, pentru a se întâlni cu secretarul de stat de atunci John Kerry, Bibi a declarat pentru un grup de jurnaliști israelieni că:

„Nu am nicio intenție de a evacua vreo colonie sau de a dezrădăcina vreun israelian.”

Din nou, e greu de crezut că John Kerry a fost exagerat de optimist privind o înțelegere cu Netanyahu. Puțini ar fi. Și acestea sunt doar două exemple din multe altele. Reiterarea constantă a intenției de a nu ceda niciun metru de pământ. Enunțarea constantă a acestei politici în arenele israeliene și internaționale este ceea ce o face remarcabilă. Acest refren s-a aflat în top 40 încă de când a venit Netanyahu la putere și poziția sa acolo s-a dovedit sigură. Ce se află în spatele depășirii recordului?

Benjamin Netanyahu, cel mai proeminent moștenitor de astăzi al școlii Zioniste revizioniste, crede cu tărie în conceptul de „zid de fier” articulat de Vladimir Jabotinsky. Această ideologie concepe o prezență militară impenetrabilă înconjurând Eretz Israel, protejând proiectul Zionist de vânturile ostile. Jabotinsky credea că numai forța armată îi poate face pe evrei să locuiască pe Pământul Sfânt. Această abordare, prin însăși designul său, cerea un război aproape continuu. Altfel, zidul ar fi devenit de nejustificat. Menachem Begin, Benjamin Netanyahu, partidul Likud și în general dreapta „Israelului” își datorează temeliile ideologice acestei abordări.

Lumea de astăzi s-a micșorat, informația circulă în secunde și accesul la așa-zisa informație este disponibil aproape universal. A justifica acum zidul de fier necesită mult mai mult decât a răspândi zvonuri despre hoarde sângeroase ce așteaptă la porțile națiunii. Acum trebuie să arătăm prin fotografii și clipuri video că așa-zisele hoarde sunt suficient de însetate de sânge. Totul este mai degrabă obositor.

Benjamin Netanyahu este un maestru al provocărilor. O declarație bine plasată ce declamă strident pământul drept un giuvaer al coroanei Zioniste poate stârni suficientă mânie pentru a justifica îngroșarea zidului ce înconjoară fortăreața „Israel.”

„Ia uite! Am spus un lucru mărunțel și întreaga lume este cuprinsă de panică! Cetățeni, suntem asediați! Puneți mâna pe arme!”

Răspândirea fricii a devenit o politică înrădăcinată în principiile fundamentale ale tuturor administrațiilor ce s-au perindat. Fără aceasta, nu există o justificare pentru stat. Numai dacă pocnești suficient lumea exterioară, numai dacă lași suficiente săgeți să zboare din direcția zidurilor fortăreței pentru a stimula un răspuns, poți mobiliza poporul.

Ațâțarea focurilor conflictului este unul dintre stâlpii centrali ai Zionismului. Conflictul este combustibilul ce menține statul Zionist pe linia de plutire în mijlocul oceanului propriei irelevanțe. Cascadoriile lui Bibi de a trimite săgeți verbale pentru a incita opinia publică este o strategie Zionistă clasică. Pentru guvernul israelian, un evreu în pericol este un evreu util. Numai printr-o evreime aflată în pericol poate Bibi și cei ca el să insufle viață nouă în zombiul Zionist. Și unde nu pândește pericolul, ei bine, îl putem crea printr-o ușoară zeflemea politică.

Ideologia Zionistă este coruptă, mereu a fost. Totuși, Benjamin Netanyahu ne-a învățat o lecție valoroasă. Prin destui dușmani externi, poți reînvia oricând un specimen mort al unei mișcări politice. Și dacă dușmanii externi nu mai există, și aceștia pot fi reînviați la fel de bine.

http://www.truetorahjews.org/fortess-israel


vineri, august 18, 2017

Majoritatea Zionistă?



„Sănătatea mintală nu este o statistică -- a te afla în minoritate, chiar și într-o minoritate de un singur om, nu te face nebun.”

Winston Smith, 1984 (George Orwell)

Trăim așa cum o facem mulți dintre noi, în democrație, am fost îndoctrinați cu importanța conceptului „majoritatea dictează.” Atât de înrădăcinată este această idee încât poate lua proporții mitice, un fel de stâlp de susținere al statusului universului. Justețea democrației și eficacitatea politicilor dictate de majoritate sunt lucruri ce par mai presus de orice critică. Și, în mare, funcționează. Problemele apar însă, atunci când aceste principii migrează în alte regiuni ale gândirii. O opinie minoritară poate deveni dintr-odată subversivă sau chiar trădare. „Crima de gândire” orwelliană în acțiune.

După trauma colectivă a Holocaustului, Zionismul a devenit opinia standard. Popularitatea sa naște o întrebare valabilă: „Dacă atât de mulți evrei sunt dedicați Zionismului, nu este acest lucru o dovadă în sine a legitimității sale? Se pot înșela atât de mulți oameni?”

Zionismul, călcând pe urmele mișcărilor secularizante anterioare, a găsit teren fertil în rândul multor evrei europeni oprimați de ani de eforturi de secularizare adesea patronate de guvern. Iluminismul european și omologul său evreiesc, forțând un proces de modernizare care a variat de la regiune la regiune, a dezbrăcat mulți evrei și ne-evrei de concepțiile și identitățile lor tradiționale, adesea fondate pe o bază religioasă. Noua piață a ideilor a dus la o explozie a mișcărilor, unele frizând genialitatea, altele nebunia. Cum „secularismul” a devenit un model, masele au bâjbâit după ceva, orice care să umple golul lăsat de retrogradarea religiei. Tragic, mulți evrei au simțit că este momentul propice să se elibereze de Torah. Peste o sută de ani de o astfel de revoluție au precedat Zionismul. Când în sfârșit și-a făcut debutul, călca pe un sol european ce mustea de ceva nou și posibil mai perfid decât predecesorii săi. Naționalismul.

Naționalismul, departe de a avea o natură primordială, cum susțineau Johann Gottlieb Fichte și Johann Gottfried Herder, nu a înregistrat succes până prin anii 1880 (Hobsbawm). De fapt, Dicționarul Academiei Regale Spaniole nu a folosit termenul de „națiune” sau „stat” în manieră modernă până în 1884. Era o mișcare care a obligat noile naționalități formate să constituie, așa cum se exprima istoricul Benedict Anderson, „comunități imaginate.”

Totuși, mulți evrei, luați de valul spiritului vremii, au fost sensibili la chemarea Zionismului pentru o reîntoarcere și luptă pentru „vaterland”, mesajul naționalismului evreiesc. Acest mesaj avea o potență de două ori mai mare pentru mulți evrei ruși asimilați care, fiind martorii imploziei viselor lor de a se amesteca în mod lin în societatea rusă mainstream în ajunul progromului de la Chișinău și altele, căutau o nouă cause célèbre. Zionismul era perfect (în acel sens). O identitate evreiască înlocuitoare, una lipsită de un Creator, lipsită de puseele de vină pentru abandonarea tradiției strămoșilor lor adesea resimțită de alte mișcări evreiești seculare. Li se oferea ocazia de a fi evrei „mai buni”, evrei „naționali”, un popor în sensul romantismului german. Așa cum a spus istoricul social Ernest Renan:

„A înțelege istoria greșit face parte din a fi o națiune (modernă.”

Zionismul s-a specializat în asta. Primii ani ai Zionismului au fost departe de a fi spectaculoși, mișcarea fiind privită ca o fantezie nebunească în cel mai bun caz și uluitor de vicioasă în cel mai rău caz. Totuși, după ani în care s-au luptat pentru suveranitate de stat, Ben-Gurion și alții au fost martorii unui avânt al propagandei după Holocaust. Iată se oferea dovada incontestabilă că numai o patrie ar putea preveni anihilarea evreilor. Începând cu acel moment, guvernul israelian a folosit genocidul pentru a-și justifica orice acțiune. Publicul israelian este îmbuibat cu o dietă a fricii și militarismului, amintindu-i-se zilnic de masacrul care chipurile l-ar aștepta la porțile „Fortăreței Israel.” Dacă Israelul ar fi încetat să existe ca democrație evreiască, spune logica în continuare, acest lucru ar fi reprezentat sfârșitul poporului evreu. Apologetul Israelului Frederick Krantz, scriind în The Guardian, a dat glas acestui sentiment, afirmând că: „În spatele soluției unui stat unic pândește ceva cu adevărat monstruos. Dacă Israelul ca stat evreiesc este nucleul poporului evreu, legatarul Holocaustului, atunci ne confruntăm aici nu doar cu lichidarea unui stat, ci și cu distrugerea unui popor.”

Lăsând la o parte prevestirea apocaliptică, domnul Krantz este un exemplu clasic al mentalității de tip „zid de fier” pe care expus-o Vladimir Jabotinsky. Numai printr-o sprijinire consistentă a visului Zionist, ne putem salva. Orice altceva este echivalent cu extincția.

Toate acestea și nu numai au conlucrat pentru a crea o teologie civilă de înlocuire pulsând cu frica unor masacre invizibile. Israelienii au fost condiționați să creadă că orice minut al lor ar putea fi ultimul. Un om care se imaginează încolțit adesea va recurge la violență. Cetățenii israelieni se privesc pe ei înșiși ca pe niște cetățeni ai unei națiuni aflate în linie de bătaie, învăluită într-un foc mistuitor.

Cea mai tristă parte este că guvernul lor i-a privat de sensul existențial și a aprins chibritul.

Deși o minoritate, există sute de mii de evrei anti-Zioniști. Zionismul se poate să fie opinia majoritară în rândul evreilor de peste tot, lucru care este discutabil, dar ce fel de majoritate este? Una care mereu trebuie să caute război, fizic și ideologic, pentru a ascunde cât de este de găunoasă și neconvingătoare. Complet lipsită de conținut.


http://www.truetorahjews.org/zionist-majority


marți, august 01, 2017

Israelul se află în negare națională în legătură cu oprimarea palestinienilor




de Eva Illouz

De pe lunga și fascinanta listă de grozăvii ce se pot abate asupra spiritului uman (cum ar fi anxietatea debilitantă și depresia, dependența, sadismul), cea mai uluitoare este cea care pare cea mai inofensivă: negarea.

Negarea este capacitatea minții de a bloca, uita, înlătura și minimaliza informația ce îi este inconfortabilă sau dureroasă sinelui. Psihoanaliza a fost prima care a acordat atenție sistematică negării și a privit-o ca pe o strategie fundamentală de a face față lumii atunci când aceasta amenință sinele. Sigmund Freud a numit-o „mecanism de apărare”: o amintire care, de exemplu, subminează dragostea pentru un părinte va fi adesea ștearsă din inconștientul nostru. Așadar, psihoanaliza privește negarea cu un soi de bunăvoință intelectuală: dacă este involuntară și inconștientă și dacă este o formă de auto-apărare, atunci nu este blamabilă din punct de vedere moral.

Dar negarea nu este doar mecanismul inconștient și inofensiv de auto-apărare împotriva amenințărilor la adresa sinelui. Negarea este și strategia semi-conștientă, semi-deliberată de a ignora ceea ce nu dorim să vedem despre noi și despre lume. Este o relație pe care o avem cu noi înșine, în care ascundem informații prin strategii care sunt în același timp deliberate și inconștiente. În acest sens, negarea este e acțiune morală.

Luați exemplul omului care fumează și știe că „fumatul ucide” deoarece citește asta în fiecare zi pe pachetul de țigări pe care îl cumpără. Acest om nu are vreo dorință de a muri. De fapt duce o viață bună pe care o prețuiește. Îi plac țigările pentru că îi place viața. El știe că țigările ucid și totuși nu știe. În fiecare zi reînnoiește cu sine un pact al ignoranței și persistă în a ignora, a da la o parte ceea ce știe. Cum o face? Spunându-și diverse povești: că se va lăsa în curând; că țigările ucid numai o parte din oameni și pe alții nu; că fumează mai puține țigări și de mai puțin timp ca prietenii săi; că mereu a fost norocos; că face sport și mănâncă sănătos; că are un genetic bun. Dacă am putea să auzim vocile mute ale oamenilor care trăiesc în negarea adevărurilor inconfortabile, am auzi în permanență un zumzet al poveștilor spuse către sine.  Astfel că negarea nu este o lipsă a cunoașterii, ci o formă complexă de cunoaștere. Această complexă formă de cunoaștere ia trei înfățișări.

Prima este cea pe care a discutat-o psihanaliza: o ștergere a amintirilor: „nu s-a întâmplat niciodată” este propoziția formulată de această (ne)-cunoaștere. Este un gol acolo unde ar fi trebuit să fie un cuvânt.

A doua înfățișare luată de negare-ca-și-cunoaștere ignoră consecințele acțiunilor, pentru noi și pentru ceilalți. Ia forma de tipul „X este adevărat, dar nu mi se va întâmpla mie.” De exemplu, bărbatul care ignoră faptul că fumatul poate afecta sănătatea sa și pe cea a copiilor săi. Această negare ignoră viitorul.

Și apoi mai există o a treia formă de negare care implică o privire și o conștientizare foarte particulară a prezentului, care vede ceva și totuși nu reușește să îi înregistreze sensul și semnificația, nu reușește să îi înregistreze numele real, îl minimalizează și spune sinelui „Nu am văzut nimic; nu știu nimic.” A vedea fără a înregistra sau a numi ceea ce se vede este strategia ochilor care văd răul fără a-l vedea. Acesta este exemplul femeii care este martora zilnică a abuzului sexual la care o supune soțul său pe fiica lor și totuși se uită în altă parte, își astupă urechile, continuă să-și servească soțul în același fel, cu mâncare, curățenie și sex. Această femeie nu este martoră la abuz în același mod în care cineva este martor la crimă; ea este martora crimei dar participă la ea deoarece o împinge în afara conștiinței, se învață să devină oarbă la crimă, la suferința copilului, la criminalitatea soțului și la propriul său eșec ca ființă umană. În același fel, miriade de țărani polonezi și ucraineni care au trăit în apropierea lagărelor de concentrare și-au antrenat ochii și mințile să nu vadă nimic, să nu miroasă nimic, să nu audă nimic.

Negarea este așadar nu doar despre a da la o parte o anumită amintire traumatică ; este și o alegere de a ignora în mod activ adevărul din fața ochilor noștri. Negarea este arta de a denatura realitatea, de a transforma adevărurile dure în imagini vagi, cețoase. La fel ca în mitologia voodoo, în care un zombi este în același timp și viu și mort, negarea este o formă zombi de cunoaștere, vie și moartă, ceva ce știm și nu știm.

Negarea nu aparține doar indivizilor. Se poate găsi, și adesea se și întâmplă, la grupuri ca familiile și națiunile. Multe familii pot construi loialitate mutuală numai negându-și propria patologie și violență emoțională. În mod similar și tipic, națiunile își construiesc trecuturi glorioase și identități impecabile prin negarea violenței pe care au comis-o. Folosind cuvintele lui Nietzsche, putem spune că politica este arta de a determina „granița dincolo de care trecutul trebuie uitat dacă nu vrei să îți îngroape prezentul.” Ce trebuie amintit și ce trebuie uitat este crucial pentru politica modernă. Nu din întâmplare este Winston Smith, eroul din „1984” al lui George Orwell responsabil cu rescrierea istoriei și a articolelor de ziar: credința într-un regim al puterii depinde de credința în trecutul său. O asemenea credință poate fi menținută numai dacă trecutul colectiv este crezut. Putem spune că se poate evalua cât sunt de deschise, corecte și morale țările și națiunile în funcție de gradul în care, precum și prin modurile prin care, își neagă sau recunosc fărădelegile trecutului.

Unele națiuni practică negarea ca politică sistematică, dar adesea nu ne gândim la ele ca la niște societăți deschise. Totuși nu cred că există un alt mod de a caracteriza politica Israelului față de teritoriile ocupate. Pretenția halucinantă, șocantă că statul Israel poate anexa aceste teritorii în liniște, controla viețile a 2,6 milioane de palestinieni și totuși rămâne evreiesc și democratic este negare la o scară supranaturală -- negarea transformată într-o strategie politică generală (palestinienii și arabii israelieni împreună ar reprezenta 4,3 milioane din populația totală a Israelului, lucru care l-ar împinge pe Israelul evreiesc să exercite un control inuman și nesustenabil asupra altor ființe umane).Originalitatea politicilor dreptei mesianice, care se află la putere de mai bine de un deceniu, poate fi definită ca fiind o politică a negării și politică drept negare la o scară rar văzută în lumea democratică. Totuși, contrar percepțiilor comune, eu sugerez că negarea ce caracterizează politica din teritorii ar putea deveni o tactică deoarece politica și tactica din interiorul Liniei Verzi este deja una a negării, poate încă de la conceperea Zionismului.

1: Negarea ca gol de memorie -- nu s-a întâmplat niciodată

Cum poate un stat să nege cu atâta încăpățânare pretenția strigător de justă a palestinienilor la independență? A fost ușor de ignorat deoarece Israelul a negat în mod constant că au existat oameni pe pământul ăsta, darămite că au fost expulzați. Sloganul Zionismului -- „Un pământ fără popor pentru un popor fără pământ” -- a fost fie o minciună conștientă, cinică, fie o negare a faptului că victimele abjectului antisemitism european ar putea fi și autorii violenței, expulzării, exproprierii. Această negare a fost facilitată în mod considerabil de refuzul inițial al statelor arabe de a împărți Palestina și de a se conforma votului U.N. din 1947 și au făcut ca Zioniștilor să le fie foarte, foarte ușor să își nege acțiunile și să mute povara responsabilității pe umerii națiunilor arabe.

Negarea de tip 1 -- negarea ca suprimare -- ia forma ștergerii, a golului de memorie. Dar suprema ironie a acestui gol este că trebuie produs și reprodus la nesfârșit de către stat.

Luați de exemplu așa-zisa „Lege Nakba” aprobată în 2011. Această lege a hotărât că orice organizație finanțată de guvern poate fi supusă sancțiunilor dacă sprijină un eveniment ce se referă la Ziua Independenței ca la o zi de doliu (Nakba înseamnă „catastrofă” în limba arabă și este termenul palestinian pentru formarea Israelului în 1948). Potrivit Institutului Israelian de Democrație, această lege a avut ca scop specific prevenirea finanțării evenimentelor legate de Ziua Nakba de către organizațiile arabe ce primesc finanțare de la stat. În martie, jurnalistul Kalman Libeskind de la Maariv a condamnat cu vehemență argumentul că Nakba ar trebui să fie predată în sistemul educațional israelian deoarece oferindu-i un loc în clasele școlare israeliene ar echivala cu a susține că existența evreiască pe pământ israelian este furt. Chiar mai rău, a preda istoria Nakbei dimpreună cu narativa Zionistă ar însemna a susține că nu există distincție între bine și rău, adevăr și minciună.

Un alt exemplu: jurnalistul Erel Segal a scris în ziarul religios-Zionist de dreapta, Makor Rishon, în aprilie: „În numele multiculturalismului și al tentativei de a submina statul evreiesc din interior, oamenii vor să predea aici narativa agresorului. Este o aroganță dublată de un tupeu scandalos.”

Un sondaj de opinie condus de Institutul Israelian de Democrație înainte de Ziua Independenței a revelat că 58% din publicul evreiesc susține Legea Nakba, numai o treime opunându-i-se. Cu alte cuvinte, ceea ce este unic în cazul Israelului este că nu doar neagă violența colonizării inițiale a pământului, dar îi privește pe nativi -- cei care au locuit pe pământ -- ca pe agresori. Această inversare a victimei și a atacatorului este un exemplu clar, clasic de negare, care în același timp șterge fărădelegile cuiva și le proiectează de cealaltă parte.

Ștergând începutul său violent, în particular exproprierea pământurilor arabe și crearea refugiaților palestinieni, probabil că Israelul nu a fost mai rău ca alte popoare. Dar diferența dintre Israel și alte națiuni este că, în timp ce majoritatea națiunilor vestice s-au deschis treptat în legătură cu trecutul lor și au acceptat să expună amintirile contestate sau chiar să adopte în întregime versiunea minorității (evreii în Germania; nativii americani în Statele Unite, indigenii australieni, etc), Israelul s-a dus în direcție opusă și treptat a făcut din ștergerea versiunii arabe a istoriei lor o politică oficială a statului evreiesc, pentru a crește legitimitatea Zionismului. Controlul și ștergerea trecutului a fost cauzată de implicarea tot mai mare a coloniștilor în politica israeliană, unde legitimitatea Israelului și legitimitatea teritoriilor a devenit o cauză unică.

Rezultatul acestei tactici nu este însă lipsit de ironie: negarea persistentă a Nakbei face Zionismul mai nelegitim, nu mai legitim în ochii minorității sale arabe și în ochii majorității lumii civilizate. A recunoaște oficial că unii arabi au fost alungați de pe pământurile lor și permițându-i unui grup minoritar să își exprime propria experiență istorică ar întări, nu ar slăbi autoritatea politică și morală a Zionismului (acest autor crede că marea catastrofă ce a căzut pe capul nativilor arabi ai acestui pământ nu subminează legitimitatea naționalismului evreiesc timpuriu).

Pentru a-mi ilustra argumentul mai departe: atât Germania cât și Turcia au comis genocid atroce și totuși, ceea ce i-a permis Germaniei să devină un lider moral al lumii este faptul că și-a recunoscut crimele. Turcia nu va atinge niciodată acest statut moral, dar nu pentru că a comis crime mai teribile, ci pentru că nu și-a recunoscut trecutul.

Comentând pe marginea șocantului comportament recent al țărilor est-europene față de criza umanitară a refugiaților la poarta Europei, istoricul și sociologul universității Princeton, Jan T. Gross a remarcat, „Europa de Est, prin contrast cu Germania, încă nu și-a acceptat comportamentul criminal. Numai atunci când o va face, popoarele sale își vor recunoaște obligația de a-i salva pe cei ce fug din cauza răului.” Deschiderea memoriei colective a unui popor față de narativele contestate mai degrabă crește, nu descrește statutul moral al statului. Comentând o poezie a lui Dan Pagis, un supraviețuitor al lagărului de concentrare, criticul literar James Wood a spus-o bine: mai rea decât suferința în sine, „este a-ți avea suferința ștearsă.”

2: Negarea ca deturnare a viitorului

A doua formă de negare nu este una care șterge trecutul, ci una care deturnează viitorul de dragul păstrării confortului și ideologiei anumitor grupuri din societatea israeliană.

Strategiile de a ignora consecințele acțiunilor cuiva asupra viitorului sunt precum cele ale fumătorului care persistă în a nu recunoaște că obiceiul său are un efect negativ asupra sănătății copiilor săi. Politicile mesianice din teritorii au un efect negativ uriaș asupra viitorului întregului Israel, miza ridicându-se până la însuși colapsul întregului proiect Zionist în decurs de câteva decenii, nu multe.

Într-un articol publicat de The Marker în iunie, articol ce avea ca subiect boicotarea economică a Israelului, se susținea că boicotul exista deja de multă vreme și opera pe multe nivele, departe de lumina reflectoarelor. Se extinde și se extinde, și dacă se păstrează același nivel al expansiunii, va afecta serios economia israeliană.

Un raport intern al economistului-șef al ministerului de finanțe afirma acum doi ani că în cazul extrem al unei interdicții impuse de Uniunea Europeană Israelului, care ar include o vătămare de 100% a exporturilor israeliene în Europa, pierderea anuală pentru exporturile israeliene ar fi de 88 de miliarde de dolari, PIB-ul ar scădea cu 40 de miliarde, 36.500 de locuri de muncă s-ar pierde și investițiile s-ar reduce cu 10,9 miliarde.

Aceste consecințe economice teribile ar reprezenta doar începutul: în curând, Israelul s-ar transforma într-un „rogue-state” (un stat criminal, are acţionează subversiv încălcând sistematic dreptul internaţional, normele diplomatice şi/sau drepturile omului) ce treptat se va dezvolta precum o fortăreață militară izolată, trăind din vânzarea de armament și echipamente de securitate restului lumii; intern, ar fi caracterizat de sărăcie excesivă, inegalități, fanatism religios și lipsă de educație.

În septembrie anul trecut, editorul Haaretz Aluf Benn a scris un articol ce înfățișa la ce ar trebui să se aștepte Israelul. Nucleul secular al societății israeliene se micșorează, cu grupurile minoritate -- ultra-ortodocșii, Zioniștii religioși și arabii -- extinzându-se în jurul lui, slăbind clasele seculare. Confirmând cifrele institutului israelian de statistică, tendințele sunt clare: cu o generație în urmă, 60% dintre copiii israelieni au învățat în școli de stat seculare. Cu doi ani în urmă, numai 41,4% dintre școlarii de clasa întâi au fost înscriși în aceleași școli. Datele estimează că, până în 2019, numai 37,2% dintre școlarii de clasa întâi vor fi înscriși la școlile de stat seculare. Politici deliberate ale statului au declanșat această revoluție demografică de la Ben-Gurion încoace. Israelul este deja puternic împărțit între grupuri tribale ostile și scindarea va continua cu și mai mare intensitate; deoarece devine un stat religios, nu ne putem aștepta decât ca nucleul său juridic, moral și cultural să fie în mare parte inspirat și modelat de halakha (legea religioasă evreiască) și vom vedea o mare proporție a populației sale suferind de sub-educație și șomaj cronic. O asemenea politică demografică a caracterizat diverse guverne și s-a bazat pe negarea faptului că acest model social este nesustenabil.

Economiștii au un mod deosebit de precis de a descrie mecanismul implicat în asemenea deturnări ale viitorului: optimismul părtinitor -- definit ca o eroare cognitivă în analizarea acțiunilor cuiva, care tinde să subevalueze riscurile deciziilor pe care le ia acel cineva precum și probabilitatea pierderilor sau daunelor cauzate de aceste decizii. Cu alte cuvinte, părtinirea optimistă este eroarea care îl face pe cartoforul ce înregistrează câteva victorii la începutul serii să dezvolte credința că va continua să câștige până în zori.

Coloniștii și tabăra religios-Zionistă au multe motive bune pentru a împărtăși prejudecata optimistă a cartoforului cu privire la viitorul Israelului. Ei sunt convinși că Dumnezeu însuși a scris istoria Israelului din ultimii 70 de ani și că această istorie a fost scrisă doar pentru ei (nașterea Israelului în condiții extrem de precare; Războiul de Șase Zile ca miracol divin; asasinarea lui Ițac Rabin ca un accident istoric nefericit dar pozitiv; prăbușirea stângii israeliene o dovadă a slăbiciunii sale morale, etc).

Optimismul părtinitor este în mod deosebit predispus a fi iluzoriu în rândul coloniștilor, din moment ce în teologia evreiască evreii sunt singurul popor pe care Dumnezeu îl are în vedere pentru planurile sale mărețe. Naționalismul israelian a fost interpretat în acest context teologic: ca manifestare a unei relații intime, privilegiate și exclusive dintre evrei și Dumnezeu. Negarea viitorului de către coloniști are motive teologice, dar același accent religios a fost prezent în Zionismul secular și a penetrat cu ușurință Linia Verde.

Un studiu OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) din 2015 care a comparat prosperitatea în 36 de țări a clasat Israelul pe ultimul loc la aproape toate criteriile obiective ale prosperității: siguranță personală, echilibru muncă-viață, implicare civică și guvernământ, calitatea mediului, locuințe, etc. Și totuși, Israelul a ocupat locul al cincilea când a venit vorba de prosperitate subiectivă -- cu siguranță o dovadă a temperamentului vesel al israelienilor cât și a inabilității lor de a înțelege slaba calitate a instituțiilor lor, un simptom al optimismului părtinitor ce face această țară fermecătoare pentru unii, insuportabilă pentru alții.

Optimismul părtinitor al unei națiuni sigure că Dumnezeu (sau istoria) va fi mereu de partea sa seamănă cu cel al fumătorului înrăit care consideră sănătatea de zi cu zi o dovadă tangibilă și irefutabilă a faptului că Dumnezeu i-a scris personal o asigurare pentru eternitate. Dar, așa cum știm toții, faptul că un fumător este sănătos în prezent nu înseamnă că nu poate face cancer în viitor.

3: Negarea de tip a vedea, dar a nu vedea

O mare proporție a populației israeliene este tot mai amorțită și indiferentă față de dezastrul umanitar ce năpăstuiește palestinienii. Acești israelieni se află în aceeași poziție ca femeia care își vede soțul abuzând sexual fiica și totuși nu înregistrează faptul. Suntem martorii unui număr uriaș de demolări ale caselor, ucideri ale copiilor, exproprieri ale pământului, detenții administrative, tortură, violări ale drepturilor internaționale, furturi zilnice, vandalism, atacuri ale coloniștilor împotriva palestinienilor, cu negarea deliberată a armatei care adesea stă pe margine și nu face nimic. Ceea ce ne încețoșează privirea este faptul că anarhia și ticăloșiile ce au loc în teritoriile ocupate este protejată de armata însăși -- cea mai morală armată din lume.

Motivul pentru care guvernul coloniștilor a subminat autoritatea morală și munca unor organizații pentru drepturile omului precum Yesh Din, B’Tselem sau Comitetul Public împotriva Torturii este acela că organizațiile acestea ne forțează să ne uităm acolo unde privirea noastră evită. Ne forțează să spunem acțiunilor Israelului pe nume. Se opun negării. Sunt ochii care văd. De exemplu, un raport al Yesh Don s-a adresat practicii soldaților israelieni de a sta cu mâinile în sân în fața crimelor comise de civilii israelieni împotriva palestinienilor și a proprietăților acestora din teritorii. Termenul se referă la incidentele în care soldații IDF sunt martorii atacurilor asupra palestinienilor sau a proprietăților lor și nu fac nimic pentru a le preveni sau opri sau pentru a-i reține imediat și a-i aresta pe făptași. O asemenea protecție pasivă a violenței și violare a legii și a drepturilor omului este la fel ca privirea pasivă a mamei care se uită cum soțul le abuzează fiica și nu face nimic, o negare a crimei și în ultimă instanță o negare a propriei sale umanități.

Din primele zile ale ocupației, „ethosul militar” al IDF-ului și-a ocolit responsabilitatea, definită de Curtea Supremă ca una dintre obligațiile majore, fundamentale ale unui comandant militar într-un teritoriu ocupat. Refuzul armatei de a-și respecta obligațiile permite răspândirea acestei practici a statului cu mâinile în sân și exprimă încă un aspect al tacticii negării activității ilegale a civililor israelieni.

Practica soldaților de a sta cu mâinile în sân a fost documentată vreme de decenii atât de agenții guvernamentale cât și organizații pentru drepturile omului. Și totuși armata israeliană continuă să vadă fără să vadă, să își aibă conștiința amorțită de sloganuri pufoase despre „apărarea militară” și „securitatea militară”.

Și aici, negarea anarhiei din teritorii de către stat poate avea loc numai din cauza proceselor din interiorului Israelului Liniei Verzi. După cum s-a spus adesea, Israelul nu este un stat cu o armată ci o armată cu un stat. Bugetul de stat pentru 2015 stipulează că ministerul apărării primește 57 de miliarde șecheli ($14,7 miliarde). Asta este în plus față de încă 7 miliarde de șecheli alocați ministerului pentru 2014. Cheltuielile pentru apărare reprezintă procentul cel mai mare al bugetului de stat, aproximativ 16% din acesta.

Bugetul ministerului apărării diferă față de alte departamente ale guvernului întrucât se bucură de drepturi bugetare speciale, este complet controlat de ministerul apărării, este de obicei secret și modificările cheltuielilor nu necesită aprobarea prealabilă a membrilor Knessetului.

Cu alte cuvinte, ministerul apărării și sistemul de securitate funcționează ca o birocrație independentă de restul țării, o birocrație ce cheltuiește fără să dea atenție altor nevoi colective ca sănătatea, educația sau cultura. „Securitatea militară” a înlocuit politica externă și internă. Viața în interiorul Liniei Verzi a devenit viața unui tranșeu militar: cerem numai să supraviețuim iar nevoile supraviețuirii au deturnat orice considerații politice, privându-i astfel pe israelieni de capacitatea de a vedea și înțelege relele ce sunt comise în numele lor.

Negarea nu este numai un defect al conștiinței, așa cum psihoanaliza sugerează uneori, în mod naiv. Negarea este un pact al ignoranței pe care îl facem cu noi înșine, o alegere de a ști și de a nu ști și astfel este o carență morală tulburătoare. Un cartofor care pariază casa copiilor săi deoarece este ferm convins că va bate cazinoul este mai puțin probabil să fie vindecat de dependența sa decât cartoforul emoționat care rămâne conștient de riscuri. O femeie care își agresează colegul dar se crede drăguță și spirituală este de mai mare râsul decât un bătăuș obișnuit.

Orbirea față de sine este materialul comediilor, dar în politică negarea nu este deloc amuzantă. Adam Smith, unul dintre fondatorii economiei moderne, a spus-o perfect: „Părerea arogantă pe care majoritatea oamenilor o au despre abilitățile lor este un rău străvechi remarcat de filosofii și moraliștii tuturor timpurilor.”

Tragedia acestui defect comic este aceea că devine conștient de sine însuși abia când contemplă dezastrul și distrugerile pe care le-a cauzat.

Negarea pe scară uriașă, așa cum există în Israel, nu doar că încețoșează conștiința și amorțește intuiția morală, dar face posibil și ca Netanyahu să declare că Hitler nu a intenționat niciodată să distrugă evreii și totuși să își păstreze funcția, să nu fie forțat să demisioneze. Putem auzi asta și relua rutina zilnică deoarece Israelul este construit acum în jurul unei minciuni colosale. În cuvintele uimitoare ale lui Václav Havel: ne-am obișnuit să trăim în minciună.


Prof. Eva Illouz este sociolog și autor a nouă cărți.

http://www.haaretz.com/peace/1.685389?v=86A488B46408AD0B53ECD5A019129F00