sâmbătă, septembrie 30, 2006

De la noul "antisemitism" la Holocaustul Nuclear (de Jonathan Cook)

Cum meştereşte Israelul la “ciocnirea civilizaţiilor”

Traiectoria campaniei de lungă durată care a dat naştere luna asta la raportul absurd despre antisemitismul în UK, alcătuit de parlamentari britanici dintr-un larg spectru de partide, îşi găseşte punctul de plecare în lobby-ul intensiv al guvernului israelian care a început cu mai mult de patru ani în urmă, pe la începutul lui 2002.

La vremea aceea Ariel Şaron rupea în bucăţi rămăşiţele acordurilor de la Oslo reinvadând oraşele Cisiordaniei controlate de Autoritatea Palestiniană, într-o escaladare distructivă cunoscută sub numele de Operaţiunea Scutul Defensiv, şi acest lucru a provocat în media israeliană o vie dezbatere. Ziarele locale începură să facă auzite nesfârşite îngrijorări despre apariţia unui “nou antisemitism”, o temă preluată rapid şi cu entuziasm de puternicul lobby zionist din SUA.

Desigur că nu era prima oară, fireşte, când Israelul făcea apel la loialii americani ca să-l scoată din belele. În Beyond Chutzpah, Norman Finkelstein trece în revistă apariţia temerilor unui nou antisemitism în urma performanţei sinistre din 1973, războiul de Yom Kippur. Cu ocazia aceea s-a sperat că acuzaţia de antisemitism ar putea fi folosită împotriva criticilor pentru a reduce presiunea împotriva Israelului în direcţia returnării Sinaiului către Egipt şi a negocierii cu palestinienii.

Israelul a mai alertat lumea pe tema unui nou val de antisemitism la începutul anilor ’80, tocmai când o atitudine critică fără precedent era îndreptată împotriva lui din cauza invaziei şi a ocupaţiei Libanului. Ceea ce distingea noul antisemitism de rasismul antievreiesc tradiţional de felul celui care condusese la lagărele morţii din Germania, era că de data asta cuprinsese mai degrabă stânga progresistă decât extrema dreaptă.

Ultimele afirmaţii despre noul antisemitism au prins viaţă în primăvara lui 2002, împreuncă cu versiunea în limba engleză a website-ului respectatului ziar liberal Haaretz, care a susţinut timp de mai multe luni un supliment de articole despre “Noul antisemitism”, avertizând asupra faptului că “vechea ură” a fost readusă la lumină în Europa şi în America. Refrenul a fost imediat preluat de Jerusalem Post, un ziar de limbă engleză situat la dreapta spectrului politic şi utilizat în mod regulat de autorităţile israeliene pentru a obţine suport politic în diaspora evreiască.

Ca şi precursorii săi, argumentează apologeţii Israelului, ultimul val de antisemitism a fost responsabilitatea mişcărilor vestice progresiste – deşi cu un nou specific. Eternul dar totuşi latentul antisemitism vestic a fost pus în mişcare de influenţa politică şi intelectuală crescândă a imigranţilor musulmani extremişti. Implicaţia acestui lucru a fost naşterea unei alianţe necurate dintre stânga şi islamul militant.

Asemenea păreri au fost enunţate iniţial de membri vechi al cabinetului Şaron. Într-un interviu acordat în Jerusalem Post în noiembrie 2002, de exemplu, Binyamin Netanyahu a avertizat că antisemitismul latent avea din nou să devină activ:

În opinia mea, mulţi oameni se opun antisemitismului în Europa, şi multe guverne, mulţi lideri se opun antisemitismului, dar tensiunea există acolo. Să spui că nu este prezent este totuna cu a ignora realitatea. Acum s-a alăturat unei forţe antisemite din ce în ce mai puternice şi mai deschise, care este antisemitismul islamic generat de câteva minorităţi islamice din ţările europene. Adesea acesta se deghizează în anti-zionism.”

Netanyahu propunea “să se atingă punctul de fierbere” prin începerea unei campanii de PR de “autoapărare”. O lună mai târziu preşedintele Israelului, Moşe Kaţav, se oprea la sarcina cea mai uşoară dintre toate, avertizând în timpul unei vizite de stat că lupta împotriva antisemitismului trebuie să înceapă în Germania, unde “vocile antisemitismului pot fi auzite”.

Dar, ca întotdeauna, principala sarcină a noii campanii împotriva antisemitismului a avut audienţă în SUA, protectorul generos al Israelului. Acolo, membri ai lobby-ului israelian s-au transformat într-un tribunal moral.

În etapele iniţiale ale campaniei, motivaţia reală a lobby-ului n-a fost ascunsă: era vorba de calmarea unei dezbateri aprinse din societatea civilă americană, cuprinzând îndeosebi bisericile şi universităţile, despre retragerea investiţiilor substanţiale din Israel ca răspuns la Operaţiunea Scutul de Apărare.

În octombrie 2002, după ce Israelul a reocupat efectiv Cisiordania, Abraham Foxman, omul care nu s-a dat niciodată în lături de la justificarea oricărei acţiuni israeliene, director al Anti-Defamation League, i-a numit pe criticii care făceau apel la retragerea investiţiilor din Israel “noii antisemiţi”. A îndemnat un nou corp constituit de guvernul israelian şi numit Formul pentru Coordonarea Luptei împotriva Antisemitismului să declare clar “ceea ce ştim în inimile noastre: că linia [spre antisemitism] a fost încălcată.”

Două săptămâni mai târziu Foxman făcea încă un pas, avertizând că evreii erau mai vulnerabili decât oricând după al doilea război mondial. “N-am crezut în viaţa mea că eu sau noi am putea fi preocupaţi aşa cum suntem acum, sau să ne confruntăm cu intensitatea antisemitismului din zilele de azi”, spunea într-un interviu din Jerusalem Post.

Făcând ecou avertismentului lui Netanyahu, Foxman adăuga că răspândirea rapidă a noului antisemitism fusese făcută posibilă de către revoluţia comunicaţiilor, în principal internetul, care le permisese musulmanilor să-şi difuzeze ura prin mesaje în întreaga lume, infectând în câteva secunde oameni de pe tot globul.

Este acum clar că Israelul şi loialii lui aveau în minte trei scopuri principale atunci când şi-au început campania. Două erau motive familiare încercărilor anterioare de avertizare în privinţa “noului antisemitism”. Al treilea era nou.

Primul scop, şi posibil cel mai bine înţeles, a fost strivirea oricărui criticism la adresa Israelului, îndeosebi în SUA. De-a lungul lui 2003 a devenit deosebit de clar jurnaliştilor ca mine că mass-media americană, şi în curând cea europeană, era din ce în ce mai rezervată când era vorba de difuzarea fie şi unei critici blânde la adresa Israelului. În momentul în care Israelul a început construirea zidului monstruos din Cisiordania în primăvara lui 2003, editorii nu mai erau deloc dispuşi să se apropie de subiect.

Atunci când a patra putere în stat a intrat în muţenie, cele mai multe dintre vocile progresiste din universităţile şi bisericile noastre au făcut acelaşi lucru. Ideea retragerii investiţiilor a dispărut cu desăvârşire din agendă. Organizaţii mccarthyste precum Campus Watch au contribuit la instaurarea unui regim de intimidare. Universitari care au rămas fermi pe poziţie, ca Joseph Massad de la Columbia University, au devenit ţintele unor grupuri activiste vindicative ca David Project.

Un al doilea scop, mai puţin aparent, a fost dorinţa urgentă de a preveni orice scădere a numărului evreilor din Israel, fapt care ar fi putut să-i ajute pe palestinieni în condiţiile în care cele două grupuri etnice se apropiau de paritate demografică în aria cunoscută israelienilor sub numele de Marele Israel iar palestinienilor ca Palestina istorică.

Demografia a fost o obsesie de lungă durată a mişcării zioniste: în timpul războiului din 1948, armata israeliană a terorizat şi a expulzat cu forţa aproximativ 80% dintre palestinienii care trăiau în interiorul graniţelor a ceea ce a devenit Israel, pentru a garanta statutul său ca stat evreiesc.

Dar la începutul noului mileniu, ca urmare a ocupaţiei Cisiordaniei şi a Gazei în 1967, precum şi a creşterii rapide a populaţiei palestiniene opresate atât în interiorul teritoriilor ocupate cât şi în Israel, demografia a reapărut ca prioritate în agenda politică a Israelului.

În timpul celei de-a doua Intifada, când palestinienii au răspuns împotriva maşinii de război a Israelului cu un val de sinucideri cu bombă în autobuzele din majoritatea oraşelor israeliene, guvernul lui Şaron s-a temut că evreii israelieni bogaţi ar putea începe să privească America şi Europa ca fiind un loc mai bun decât Ierusalimul sau Tel Avivul. Pericolul era ca bătălia demografică să fie pierdută şi evreii israelieni să imigreze.

Sugerând îndeosebi că Europa a devenit un cuib al fundamentalismului islamic, se spera că evreilor israelieni, mulţi dintre ei având mai mult decât un paşaport, le-ar putea fi teamă să plece. Un sondaj al Agenţiei Evreieşti desfăşurat în primele zile ale lui mai 2002 arăta, de exemplu, că 84% dintre israelieni cred că antisemitismul a devenit din nou o ameninţare serioasă îndreptată împotriva evreimii mondiale.

În acelaşi timp, politicienii israelieni îşi concentrau atenţia asupra celor două ţări europene cu cea mai mare populaţie evreiască, Marea Britanie şi Franţa, ambele cu un număr semnificativ de imigranţi musulmani. Subliniau o presupusă creştere a antisemitismului în aceste două ţări sperând să atragă populaţiile evreieşti în Israel.

În Franţa, de exemplu, unor atacuri antisemitice ciudate li s-a dat o acoperire mediatică imensă: de la un rabbi care fusese înjunghiat (de către el însuşi, după cum s-a dovedit ulterior) până la o tânără evreică atacată în treb de către tâlhari antisemiţi (cu excepţia faptului că nu era evreică, aşa cum a reieşit ulterior).

Şaron a profitat de climatul de frică instaurat în iulie 2004 pentru a afirma că Franţa era în ghearele “celui mai sălbatic antisemitism”, chemându-i pe evreii francezi să vină în Israel.

Al treilea scop, totuşi, nu mai fusese niciodată formulat până atunci. El lega apariţia unui nou antisemitism de implantarea fundamentalismului islamic în Vest, implicând că extremiştii musulmani ar acapara gândirea vestică sub mantia unui control ideologic. Se potrivea bine cu atmosfera post 9/11.

În acest spirit, academicieni evrei americani ca David Goldhagen caracterizau antisemitismul ca fiind în continuă “evoluţie”. Într-un text numit “Globalizarea antisemitismului”, publicat în săptămânalul american evreisc Forward în mai 2003, Goldhagen argumenta că Europa şi-a exportat clasicul ei rasism antisemitic în lumea arabă, care apoi a reinfectat Vestul.

Apoi ţările arabe au re-exportat noua demonologie hibridă în Europa şi, utilizând Naţiunile Unite şi alte instituţii internaţionale, spre alte ţări ale lumii. În Germania, Franţa, Marea Britanie şi aiurea, expresiile şi agitaţiile antisemite intensive din ziua de azi utilizează expresii atribuite cândva evreilor locali – acuzaţia de semănare a dezordinii, cu dorinţa de a-i subjuga pe alţii – cu un nou conţinut îndreptat covârşitor împotriva evreilor din alte ţări.”

Teoria contagiunii “libere” a urii împotriva evreilor, împrăştiată de arabi şi de simpatizanţii lor prin intermediul internetului, a mass-mediei şi a organizaţiilor internaţîonale, a găsit mulţi admiratori. Ziarista britanică neo-conservatoare Melanie Philips a susţinut peste tot, deşi în mod ridicol, că identitatea islamică transformase ţara ei într-o capitală a terorii, “Londonistan”.

Scopil final al opozanţilor “noului antisemitism” a fost un succes atât de important pentru că putea fi pus în legătură cu alte idei asociate războiului Americii împotriva terorii, ca de exemplu ciocnirea civilizaţiilor. Dacă era “noi” împotriva “lor”, atunci noul antisemitism postula încă de la început că evreii erau de partea îngerilor. Vestului creştin îi revenea să decidă dacă face pactul cu binele (iudaismul, Israel, civilizaţia) sau răul (Islamul, Usama bin Laden, Londonistan).

Suntem departe de sfârşitul acestui drum înşelător, atât pentru că administraţia americană este ruinată din cauza iniţiativelor politice făcând abstracţie de războiul ei împotriva terorii, şi din cauza faptului că locul Israelului în inima agendei neoconservatoare este pe moment asigurat.

Acest lucru a fost afirmat cu claritate săptămâna trecută când Netanyahu, cel mai popular politician din Israel, a adăugat o nouă temă dezastruoasă maşinii de propagandă neoconservatoare care se pregăteşte să se confunte cu Iranul în privinţa ambiţiilor nucleare. Netanyahu a comparat Iranul şi preşedintele său, Mahmud Ahmadinejad, cu Adolf Hitler.

Hitler a pornit o campanie mondială mai întâi, apoi a încercat să obţină arme nucleare. Iranul încearcă să-şi obţină armele nucleare mai întâi. Din această perspectivă, este cu mult mai periculos”, a spus Netanyahu.

Implicaţiile afirmaţiilor lui Netanyahu erau transparente: Iranul caută o altă Soluţie Finală, aceasta ţintind Israelul ca şi toată evreimea mondială. Momentul judecăţii este aproape, după Ţipi Livni, ministrul de externe al Israelului, care afirmă împotriva tuturor dovezilor că Iranul e doar la câteva luni de la posesia armelor nucleare.

Terorismul internaţional este un termen greşit”, adaugă Netanyahu, “nu din cauză că nu există, ci din cauză că problema este Islamul internaţional militant. Aceasta este mişcarea care duce la teroare internaţională, şi aceasta este mişcarea care pregăteşte teroarea finală, teroarea nucleară.”

Confruntat cu planurile malefice ale “fasciştilor islamici”, ca cei din Iran, arsenalul nuclear al Israelului – şi Holocaustul nuclear pe care Israelul poate şi pare pregătit să-l dezlănţuie – poate fi prezentat ca salvarea lumii civilizate.

Sursa: Counterpunch Weekend Edition, September 23 / 24, 2006

Cf. versiunea in limba engleza.

Ajutor! Ne atacă negustorii de pace! (de Uri Avnery)

Israelul şi Statele Unite vor să declare că planul de pace arab compromite pacea, pentru că intră în contradicţie cu Foia de Drum. Ghiciţi cine a spus aceste cuvinte: “Lansarea acestui război a fost un scandal… Era cu putinţă să se rezolve problema rachetelor din Libanul de Sud prin mijloace diplomatice… Ofensiva ultimelor două zile de război în cursul cărora 33 de soldaţi şi-au găsit moartea, după ce aproape a fost acceptată rezoluţia încetării focului, a fost o manipulare a primului-ministru… primul-ministru, ministrul apărării şi şeful statului-major trebuie să demisioneze…” Ei bine, a fost Guş Şalom.

Dar nu e o noutate. Ce e nou, este că ieri, fostul şef al statului-major, Moşe Yaalon, a repetat aceste declaraţii, aproape cuvânt cu cuvânt. “Boogie” Yaalon este exact opusul lui Guş Şalom. Nimeni nu poate spune că aparţine unui “grup marginal”. Vine din inima însăşi a establishment-ului. A fost responsabil pentru câteva dintre actele cele mai crude ale ocupaţiei.

Mai există şi o altă diferenţă între Yaalon şi Guş Şalom: Guş Şalom s-a exprimat fără ocoliş în timpul evenimentelor, în plin război, când încă era cu putinţă să fie salvate vieţile acestor 33 de soldaţi. În momentul acela, aceste afirmaţii erau extrem de impopulare, la limita trădării. Cum nici un organ media nu era dispus să le publice, Guş Şalom a trebuit să plătească spaţii publicitare pentru a le face cunoscute.

Azi, Yaalon vine şi el să le repete, după ce vântul bate în direcţia opusă şi asemenea afirmaţii au devenit populare. Mobilurile lui Yaalon nu contează. (Reamintim că Ariel Şaron l-a dat afară din postul pe care-l ocupa pentru a-l pune în locul lui pe Dan Haluţ cu un an în urmă, în scopul începerii “retragerii unilaterale”.) Ceea ce este important este faptul că aceste lucruri au fost spuse acum de o persoană având cel mai înalt trecut militar cu putinţă. Când o asemenea persoană declară că 33 de soldaţi au fost sacrificaţi fără motiv militar valabil, pentru a servi intereselor personale ale lui Ehud Olmer, că războiul însuşi n-a fost cu adevărat necesar, şi că problema rachetelor Hizballah ar fi putut fi rezolvată pe cale diplomatică, lucrurile capătă greutate.

Acestea nu sunt importante doar în ceea ce priveşte ce s-a petrecut în urmă cu câteva săptămâni, când conducerea ţării a vorbit de un pericol teribil ameninţând frontiera de nord, ci şi mai mult astăzi, când conducerea ne avertizează în privinţa unei ameninţări încă şi mai mari venind din altă parte.

Pe culoarele puterii de la Ierusalim, strigătul se face din ce în ce mai tare auzit: “Ajutor! Eşti ameninţat de pace, Israel!” Un inamic teribil conspiră ca să ne impună pacea. Avansează spre noi din două părţi, într-o gigantică încercuire. Una din aripele aceste ofensive este guvernul de unitate palestinian care se pune în operă acum. Cealaltă aripă este decizia Ligii Arabe de a relansa planul de pace arab. Din punctul de vedere al guvernului israelian, această ofensivă este mai periculoasă decât toate rachetele lui Hassan Nisrallah la un loc.

Guvernul palestinian de unitate naţională este destinat să rezolve, înainte de toate, problemele interne palestiniene. De când palestinienii au ales Hamasul, o stare de anarhie domneşte în strada palestiniană. Ciocnirile constante între preşedinte, care este şeful Fatah, şi primul-ministru, care aparţine Hamas, au creat o stare de paralizie, în momentul în care palestinienii au nevoie de unitate în faţa sfidărilor vitale. Fatah a dominat mişcarea naţională palestiniană modernă de la fondarea sa de către Yasser Arafat, în urmă cu aproape 50 de ani. Nu s-a resemnat să piardă. Dar un popor care se bate pentru existenţă nu-şi poate permite ca cele două principale facţiuni ale sale să se lupte între ele în loc să coopereze în lupta pentru libertate naţională. La acesta trebuie să adăugăm blocada impusă Autorităţii Palestiniene de către Europa şi America, la ordinul preşedintelui Bush. Este o tentativă fără precedent de înfometare literalmente a unui popor întreg pentru a înlocui guvernul său ales democratic.

Guvernul de unitate naţională este destinat restaurării ordinii publice pentru a ridica blocada internaţională. Pentru a se ajunge la îndeplinirea acestui scop, guvernul trebuie să depăşească obstacole serioase. Din raţiuni religioase, este dificil ca Hamas să recunoască în mod oficial Israelul. Acest lucru nu are nimic în comun cu antisemitismul, cum se pretinde, ci cu faptul că, în conformitate cu Islamul, Palestina este un “waqf” (bun religios) aparţinând lui Dumnezeu (în acelaşi mod în care fundamentaliştii evrei cred că Dumnezeu ne-a promis această ţară, şi că abandonând o parte din ea comitem un păcat mortal). Dar religia musulmană depăşeşte obstacolul permiţând o “hudna” (armistiţiu) foarte lung care poate dura decenii şi chiar secole. Calea pentru rezolvarea acestei probleme este un guvern unitar, condus de Hamas, să se declarea angajarea în “documentul prizonierilor”, rezoluţiile ONU, acordurile semnate de Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi planul de pace arab – toate aceste texte fiind bazate pe recunoaşterea Israelului. Toate acestea ar fi suficiente pentru oricine vrea realmente să promoveze pacea israelo-palestiniană.

Pentru guvernul nostru, tocmai aici e buba. Al doilea segment al ofensivei păcii este reluarea planului de pace arab. Acest plan a fost conceput de către Abdallah, pe atunci prinţ moştenitor, azi rege al Arabiei Saudite. A fost adoptat la întâlnirea şefilor de stat arabi de la Beirut din martie 2002. Acest plan spune, în linii mari: ansamblul lumii arabe va recunoaşte Israelul şi va face pace cu el dacă se retrage în frontierele din 1967 şi face posibilă stabilirea statului Palestina cu capitala la Ierusalimul de Est.

Guvernul Israelului a respins iniţiativa “din faşă” cum spune expresia ebraică (orice iniţiativă de pace este respinsă “din faşă”, astfel încât să nu i se permită, să ne păzească Dumnezeu, să crească mare). Planul a fost înmormântat şi abandonat de atunci.

Acum, arabii cei răi l-au dezgropat şi îl pun pe masă.

În faţa pericolului negustorilor arabi de pace, guvernul Olmert îşi strânge toate forţele. În ciuda faptului că direcţia politică şi militară în ansamblul ei este ocupată cu menţinerea la putere după fiasco-ul libanez, concomitent se regrupează în faţa înfricoşătoarei ameninţări.

Ţipi Livni a fost trimisă urgent în Statele Unite pentru a se pune în calea pericolului. A mers să-l convingă pe preşedintele Bush (care “trecea” pe acolo în timp ce ea discuta cu Condoleezza Rice şi care-o numeşte “Tsiffi”) să utilizeze ucigaşul veto american în Consiliul de Securitate împotriva oricărei rezoluţii care ar putea să susţină pacea.

Tot ea va întâlni 20 de şefi de guverne şi miniştri ai afacerilor externe pentru a obţine susţinerea împotriva ameninţării ce se prefigurează. Pentru asta, a coborât din podul afacerilor externe o foaie de varză numită “Foaia de Drum”. Niciodată nu i-a trecut prin cap guvernului israelian să pună în operă acest acord, al cărui singur scop era, încă de la început, să dea impresia că preşedintele Bush realizase ceva în Orientul Apropiat.

Încă de la început, toate părţile implicate au ştiut că era un document care nu putea fi pus în operă. Israelul şi Statele Unite vor deci să declare că planul de pace arab compromite pacea, pentru că intră în contradicţie cu foaia de drum. Guvernul unitar palestinian care se instalează acum trebuie să fie boicotat pentru că n-a stabilit explicit că toţi membrii săi recunosc statul Israel (ca şi cum toţi membrii guvernului israelian ar fi gata să recunoască statul Palestina şi guvernul său, fără să mai menţionăm oprirea violenţei şi acceptarea tuturor acordurilor semnate.)

Deci, blocada împotriva populaţiei palestiniene trebuie să continue până ce toată lumea e în genunchi.

De ce ofensiva împotriva păcii provoacă teama guvernului israelian? Dacă cineva ar fi venit la noi în 4 iunie 1967 şi ne-ar fi spus că ansamblul lumii arabe este gata să facă pacea cu noi în interiorul frontierelor din acele zile, şi că şefii palestinieni erau şi ei gata să declare sfârşitul acestui conflict istoric, am fi crezut că Mesia însuşi e printre noi.

Numai că în 5 iunie 1967 am pornit un război care a schimbat totul. Am început imediat să controlăm toată palestina şi un enorm teritoriu suplimentar. Am declarat că le vom păzi temporar în scopul negocierilor ulterioare dar, aşa cum se ştie, pofta vine mâncând. Am început să anexăm teritorii (Ierusalimul de Est şi împrejurimile, Înălţimile Golan) şi să acoperim Cisiordania de colonii.

În ochii liderilor israelieni, iniţiativa de pace – orice iniţiativă de pace – nu este decât o conspiraţie diabolică a negustorilor de pace care vor să ne fure aceste teritorii. Ea ne-ar obliga să punem capăt întreprinderii colonizării – care nu s-a oprit nici o singură clipă din 1968, şi care azi e în toi – şi să dezmembrăm coloniile existente. Cleştele acestor negustori de pace ar putea prinde amploare şi să genereze o presiune internaţională în faţa căreia ar putea fi dificil să rezistăm. Acesta este motivul panicii de la Ierusalim. Iniţiativa de pace arabă ar putea reuşi şi ar pune israelienii în faţa unei alegeri clare şi lipsite de ambiguitate: pacea fără teritoriile ocupate, sau teritoriile ocupate fără pace.

După şase războaie majore şi câteva de mai mică importanţă, putem începe să bănuim că preţul pe care-l plătim pentru război, în sânge şi bani, este prea ridicat, şi – mai ales – că nu aduce victoria, ci multiplică poverile care sufocă societatea israeliană. În cei şase ani de nebunie dintre războaiele din 1967 şi 1973, Moşe Dayan a pronunţat fraza: “Mai mult contează Şarm el-Şeikh (punctul extrem sudic al Peninsulei Sinai) fără pace decât pacea fără Şarm el-Şeikh!” Asemenea slogane au costat viaţa a aproximativ 2700 cd israelieni (şi cine ştie câţi egipteni şi sirieni) în războiul Yom Kippur. Mai apoi am returnat Şarm el-Şeikh şi ansamblul Sinaiului, făcând astfel pacea cu Egiptul. Dayan însuşi a jucat un rol în obţinerea acestei păci. Câţi soldaţi şi civili, israelieni şi arabi, vor mai trebui să moară înainte ca noi să înţelegem că pacea cu palestinienii şi ansamblul lumii arabe este infinit mai importantă pentru Israel decât încercarea de a ne crampona de teritoriile ocupate şi colonii?

Cf. versiunea în limba engleză.

Cf. versiunea în limba franceză.

vineri, septembrie 29, 2006

Sabia lui Muhammad (de Uri Avnery)

Papa Benedict XVI în serviciul lui George W. Bush

Din zilele în care împăraţii romani îi aruncau pe creştini la lei, relaţiile dintre împăraţi şi şefii Bisericii au înregistrat multe schimbări.

Constantin cel Mare, care a devenit împărat în anul 306 – exact cu 1700 de ani în urmă – a încurajat practicarea Creştinismului în imperiu, care includea Palestina. Sute de ani mai târziu, Biserica s-a despărţit între ramura estică (Ortodoxia) şi vestică (Romano-Catolică). În Vest, Episcopul Romei, care a dobândit titlul de Papă, îi cerea împăratului să-i accepte superioritatea.

Lupta dintre împăraţi şi papi a jucat un rol central în istoria europeană şi a divizat popoarele. A înregistrat suişuri şi coborâşuri. Unii împăraţi l-au prigonit pe papă, unii papi l-au excomunicat pe împărat. Unul dintre împăraţi, Henry IV, “a mers la Canossa”, stând timp de trei zile în picioarele goale în zăpadă în faţa castelului Papei, până când Papa a binevoit să-i anuleze excomunicarea.

Dar au fost vremuri în care împăraţii şi papii au trăit în pace unul cu celălalt. Suntem contemporanii unei astfel de epoci. Între actualul Papă, Benedict XVI, şi actualul împărat, George Bush II, există o armonie minunată. Discursul de săptămâna trecută al Papei, care a trezit o reacţie furtunoasă în întreaga lume, se potriveşte perfect cu cruciada lui Bush împotriva “islamofascismului”, în contextul “ciocnirii civilizaţiilor”.

În conferinţa susţinută într-o universitate germană, al 265-lea Papă a descris ceea ce el vede ca o imensă diferenţă între Creştinism şi Islam: în timp ce Creştinismul este bazat pe raţiune, Islamul o neagă. În vreme ce creştinii văd logica acţiunilor lui Dumnezeu, musulmanii neagă orice logică în acţiunile lui Allah.

Ca evreu ateu, nu intenţionez să intru în conflictul acestei dezbateri. Este cu mult peste umilele mele abilităţi să înţeleg logica Papei. Dar nu pot să trec cu vederea un pasaj care mă priveşte şi pe mine, în calitate de israelian trăitor lângă linia de demarcaţie a acestui “război al civilizaţiilor”.

Pentru a proba lipsa de raţiune în Islam, Papa susţine că Profetul Muhammad a comandat companionilor săi să propage religia cu sabia. Conform Papei, acest lucru este iraţional, pentru că credinţa se naşte în suflet, nu în corp. Cum poate sabia să influenţeze sufletul?

Pentru a-şi susţine teza, Papa a citat – din tot ce se putea cita – un împărat bizantin, care aparţine, bineînţeles, Bisericii Ortodoxe concurente. La sfârşitul secolului XIV, Împăratul Manuel II Palaeologus a povestit despre o dezbatere pe care a avut-o – sau pe care spune că a avut-o (împrejurările sunt îndoielnice) – cu un savant musulman persan anonim. În focul controversei, împăratul (conform propriilor ziceri) aruncă următoarele cuvinte adversarului său:

Arată-mi ce a adus nou Muhammad, şi vei găsi doar lucruri rele şi inumane, precum ordinul său de a se propaga cu sabia credinţa pe care o predica.”

Aceste cuvinte dau naştere la trei întrebări: (a) De ce le-a spus Împăratul? (b) Sunt adevărate? (c) De ce le-a citat actualul Papă?

Atunci când Manuel II şi-a scris tratatul, era în fruntea unui imperiu muribund. A preluat puterea în 1391, atunci când numai câteva provincii din imperiul odată ilustru mai rămâneau. Acestea erau deja sub ameninţare turcă.

În acel moment, turcii ottomani ajunseseră la gurile Dunării. Cuceriseră Bulgaria şi nordul Greciei, şi învinseseră două armate de coaliţie trimise de Europa pentru a salva Împeriul de Răsărit. În 29 mai 1453, doar la câţiva ani după moartea lui Manuel II, capitala lui, Constantinopole (Istambulul de azi), avea să cadă în mâna turcilor, punând capăt imperiului care durase mai bine de 1000 de ani.

În timpul domniei sale, Manuel a făcut curte capitalelor Europei în încercarea de a obţine sprijinul lor. Promitea să reunească Biserica. Nu este nici o îndoială că şi-a scris tratatul religios în scopul incitării ţările creştine împotriva turcilor, sperând să le convingă să pornească o nouă cruciadă. Scopul său era unul practic, iar teologia a fost pusă în slujba politicii.

În acest sens citatul serveşte exact cererilor actualului Împărat, Georges Bush II. Şi el vrea să unească lumea creştină împotriva “Axei Răului” primordial musulmană. Mai mult decât atât, turcii bat din nou la porţile Europei, de data asta în mod paşnic. Este binecunoscut sprijinul Papei pentru forţele care se opun intrării Turciei în Uniunea Europeană.

Există vreun adevăr în argumentul lui Manuel?

Papa însăşi s-a aruncat într-o poziţie excentrică. În calitate de teolog serios şi renumit, nu-şi permitea să falsifice textele scrise. Deci a admis că Sfântul Coran interzice în mod expres propagarea religiei prin forţă. A citat a doua Sura, verset 256 (ciudată greşeală, pentru un Papă, să nu ştie că de fapt este vorba de versetul 257) care spune: “Nu trebuie să fie constrângere în credinţă.”

Cum poate cineva să ignore o declaraţie atât de neechivocă? Papa argumentează însă că această poruncă a fost formulată de Profet pe atunci când era la începutul carierei sale, încă slab şi fără putere, dar că mai târziu a ordonat utilizarea sabiei în serviciul credinţei. Un asemenea ordin nu există în Coran. În realitate, Muhammad a făcut apel la utilizarea sabiei în războiul său împotriva triburilor inamice – creştini, evrei şi alţii – din Arabia, pe vremea când punea bazele statului. Dar acesta a fost un act politic, nu religios. Practic, era o luptă pentru teritoriu, nu pentru răspândirea credinţei.

Iisus a spus: “Îi veţi recunoaşte după fructele lor.” Tratamentul aplicat altor religii de către Islam trebuie judecat după un test simplu: cum s-au comportat şefii musulmani timp de mai bine de o mie de ani, atunci când aveau puterea “să propage credinţa cu sabia”?

Ei bine, n-au făcut-o.

Timp de multe secole, musulmanii au stăpânit Grecia. Au devenit grecii musulmani? A încercat măcar cineva să-i islamizeze? Dimpotrivă, creştinii greci au avut cele mai mari poziţii în administraţia otomană. Bulgarii, serbii, românii, ungarii şi alte naţiuni europene au trăit într-o vreme sau alta sub domnia otomană şi au rămas fideli credinţei lor creştine. Nimeni nu i-a obligat să devină musulmani şi cu toţii au rămas creştini devotaţi.

Într-adevăr, albanezii s-au convertit la Islam, şi la fel au făcut bosniacii. Dar nimeni nu susţine că au făcut-o în urma persecuţiilor. Au adoptat Islamul pentru a deveni favoriţii guvernării şi pentru a se bucura de fructele ei.

În 1099, cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi i-au masacrat pe locuitorii musulmani şi evrei fără discriminare, în numele bunului Iisus. În vremea aceea, la 400 de ani de la ocuparea Palestinei de către musulmani, creştinii încă erau majoritari în ţară. De-a lungul acestei perioade, nici nu efort nu fusese făcut pentru a li se impune Islamnul. Doar după expulzarea cruciaţilor din teritoriu majoritatea locuitorilor au început să adopte limba arabă şi credinţa islamică – şi ei sunt strămoşii celor mai mulţi dintre palestinienii de azi.

Nu există nici un fel de dovadă a vreunei încercări de impunere a Islamului pentru evrei. După cum bine se ştie, sub legea musulmană evreii Spaniei s-au bucurat de o înflorire pe care nu au cunoscută nicăieri altundeva aproape niciodată. Poeţi ca Yehuda Halevy au scris în arabă, şi la fel a făcut şi marele Maimonide. În Spania musulmană, evreii au fost miniştri, poeţi, oameni de ştiinţă. În Toledoul islamic, savanţii creştini, evrei şi musulmani lucrau împreună şi traduceau textele ştiinţifice şi filosofice ale Greciei antice. Aceasta a fost, într-adevăr, Epoca de Aur. Cum ar fi fost toate acestea posibile dacă Profetul ar fi decretat “propagarea credinţei cu sabia”?

Ce s-a întâmplat mai apoi este încă şi mai cunoscut. Atunci când catolicii au recucerit Spania de la musulmani, au instituit domnia terorii religioase. Evreii şi musulmanii s-au confruntat cu o alegere teribilă: să devină creştini, să fie masacraţi sau să plece? Aproape toţi au fost primiţi cu braţele deschise în ţările islamice. Sefarazii (“spaniolii”) evrei s-au stabilit în toată lumea islamică, din Maroc în vest până la Iraq în est, din Bulgaria (pe atunci parte a Imperiului Otoman) în nord până în Sudan în sud. Nicăieri n-au fost persecutaţi. N-au cunoscut nimic comparabil cu torturile Inchiziţiei, flăcările autodafé-ului, pogromurile, expulzările în masă care au avut loc în aproape toate ţările creştine, culminând cu Holocaustul.

De ce? Pentru că Islamul interzice în mod expres orice persecuţie îndreptată împotriva “popoarelor cărţii”. În societatea islamică a fost rezervat un loc special evreilor şi creştinilor. Nu s-au bucurat de drepturi complet egale, ci aproape. Trebuiau să plătească o taxă specială, dar erau scutiţi de serviciul militar – un târg care a fost considerat onest de mulţi evrei. S-a spus că şefii musulmani se încruntau când era vorba de orice încercare de a-i converti pe evrei la Islam chiar şi prin persuasiune amabilă – pentru că ar fi atras pierderea taxelor.

Fiecare evreu onesc care cunoaşte istoria poporului său nu poate simţi altceva decât o profundă recunoştinţă faţă de Islam, care i-a protejat pe evrei timp de 50 de generaţii, în timp ce lumea creştină i-a persecutat pe evrei şi a încercat de multe ori “cu sabia” să-i forţeze să-şi abandoneze credinţa.

Povestea despre “propagarea credinţei cu sabia” este o legendă murdară, unul dintre miturile care au crescut în Europa în timpul marilor războaie împotriva musulmanilor – reconquista Spaniei de către creştini, cruciadele şi respingerea turcilor care aproape cuceriseră Viena. Bănuiesc că şi Papa german crede cu onestitate în aceste fabule. Asta înseamnă că liderul lumii catolice, care este un teolog creştin de înaltă ţinută, n-a făcut efortul de a studia istoria altor religii.

De ce a dat drumul acestor cuvinte în public? Şi de ce acum?

Este imposibil să nu le plasăm pe fondul noii cruciade a lui Bush şi a suporterilor săi evanghelişti, cu sloganele sale despre “islamofascism” şi “războiul global împotriva terorii” – în care “terorism” a devenit un sinonim pentru musulmani. Pentru suporterii lui Bush, este vorba de o încercare cinică de a justifica dominaţia asupra resurselor de petrol a planetei. Nu este prima oară în istorie când un veşmânt religios acoperă goliciunea intereselor economice. Nu este prima dată când o expediţie de jaf se numeşte “cruciadă”.

Cuvintele Papei sunt parte integrantă a acestui efort. Cine poate să le prezică cele mai profunde consecinţe?

Cf. versiunea in limba engleza.

luni, septembrie 25, 2006

George Galloway - Time To Go Demo 23 Sept 2006

Reflecţii şi lecţii (de Dr Ghada Al-Yafi)

În faţa evenimentelor unii aruncă pe umerii Rezistenţei toată greutatea războiului ce abia s-a încheiat. A gândi aşa este totuna cu a-ţi asuma de bunăvoie o eroare. Marea majoritatea a analiştilor politici internaţionali ştie că acest război era prevăzut să aibă loc în perioada imediat următoare, cu sau fără pretext. Israelul are un talent unic de a crea pretexte la nevoie. Să ne amintim de invazia din 1982: pretextul a fost atentatul împotriva ambasadorului israelian de la Londra. Unii insistă să susţină că Rezistenţa “se supune” ordinelor, ba ale Iranului, ba ale Siriei, şi că este oarecum “puterea executivă” a Libanului.

Contrariu acestor puncte de vedere, în ochii marii majorităţi a libanezilor, în ochii imensei majorităţi a populaţiilor arabe, Rezistenţa, prin idealul şi performanţele sale din acest război, a încarnat renaşterea speranţei şi naşterea unui nou viitor. Şi despre asta aş vrea să vorbesc în cadrul acestor câteva rânduri.

De la crearea sa, Israelul nu a reuşit să arate altă faţă decât cea a aroganţei şi a dispreţului, nu numai în relaţiile cu vecinii săi ci şi în ceea ce se numeşte în mod obişnuit “comunitatea internaţională”. Acest stat s-a servit de aparatul său militar de înaltă tehnologie pentru a-şi face propria lege. Şi după eşecurile arabe pe care toată lumea le cunoaşte, nici o ţară arabă n-a mai îndrăznit să-l sfideze. În mod nepedepsit această “entitate” a uzat şi abuzat de forţă pentru a se afirma deasupra legilor şi deasupra ceea ce era la îndemâna muritorilor.

Luând ca pretext cei doi soldaţi capturaţi pentru a se forţa un schimb, Israelul a vrut să-i sancţioneze pe libanezi pentru că au ezitat executarea ordinelor: rezoluţia 1559. Pentru “noul” Orient Apropiat – o grămadă de stătuleţe dominate de Israel -, Hizballahul încurcă, deci trebuie suprimat.

La capătul celor 33 de zile de bombardamente, israelienii erau tot la linia de start în cursa pentru atingerea obiectivelor. Gâfâind de efort, cer încetarea ostilităţilor. Şi ca să nu mărturisească eşecul, Statele Unite acceptă cu condiţia de a constrânge Libanul să se supună unei rezoluţii, care, amendată, a devenit 1701.

Ce ne-a învăţat acest conflict? Ce lecţii tragem din el?

În primul rând: trebuie să acceptăm faptele, Israelul este o ţară inamică, fără discuţie. Israelul a distrus aeroportul, podurile, infrastructurile, încă din a doua zi după răpire. Mai pot cumva Statele Unite să considere acesta comportamentul unei ţări prietene? Dar nu SUA a împiedicat o încetare imediată a focului, autorizând astfel masacrele civililor în timpul următoarelor 32 de zile? Nu SUA a furnizat Israelului “bombe inteligente” în timpul războiului? Şi după toate aceste distrugeri pretind că vor să trimită un ajutor “umanitar” condiţionat? Este timpul ca libanezii să ştie să recunoască cine le sunt prietenii şi cine nu.

În al doilea rând, Israelul este o entitate “în afara legii”. Atâta vreme cât Naţiunile Unite, cât ţările ce-şi spun democratice şi care pretind să apere drepturile Omului îi ignoră fărădelegile şi abuzurile, şi nu iau măsurile necesare pentru a face Israelul să respecte regulile şi convenţiile internaţionale, fiecare popor privit în mod direct de aceste fărădelegi crează mijloacele care-i convin pentru a accede la drepturile sale.

În al treilea rând, se poate considera că Hizballahul ar fi un stat în stat? Dacă Hizballah a îndeplinit anumite roluri ale statului, nu a fost asta pentru că statul era absent? Cine a expulzat Israelul din Sud? Cine a adus acasă cei mai mulţi dintre prizonieri? Cine a caută să recupereze resursele de apă furate? Cine a descoperit agenţii Mosadului? Cine a încercat să recupereze teritoriile libaneze ocupate? Cine a creat şcoli şi spitale peste tot în regiunile sărace? Trebuie acum să fie atacat pentru că a fost prezent? Acest partid a arătat calităţi nu tocmai răspândite: prima, esenţială şi fundamentală, absentă la cele mai multe dintre celelalte formaţiuni politice: credibilitate. Ce contează ce pretind politicienii libanezi pentru a încerca să recupereze puţinul credit care rămâne în ochii votanţilor lor, israelienii înşişi afirmă acest adevăr. A doua mare calitate: capacitatea de organizare, atât pe timp de război cât şi la finalul ostilităţilor, îi face geloşi pe cei care au în mâini frâiele statului. A treia calitate: transparenţa. A patra calitate: curajul. A cincea calitate: loialitatea. A şasea calitate: perseverenţa. A şaptea calitate şi nu cea din urmă, inteligenţa, priceperea, diplomaţia. Da, Hizballah a umplut o lacună, este o organizaţie care ar trebui să inspire statul. Acesta nu se mai poate rezuma la câteva personalităţi politice care ştiu să joace un joc confesional şi să-şi strecoare oamenii în interiorul jocului, absolut anti-democratic.

În al patrulea rând este societatea libaneză. Ea s-a arătat cu mult deasupra liderilor tradiţîonali. Libanezii au deschis braţele concetăţenilor lor şi i-au primit cu căldură, dezvăluindu-şi astfel generozitatea spontană. Rarele voci dizidente care au încercat să-i divizeze pe libanezi şi să creeze zâzanii n-au avut nici un efect. Acest lucru dovedeşte că în viitor va trebui să se mizeze pe societatea civilă libaneză. Îndeosebi tinerilor le revine opera reedificării statului pe baze solide, departe de apartenenţele sectare. Această criză a arătat în ce punct statul era în decalaj cu natura şi priorităţile libanezilor.

În al cincilea rând: reconstrucţia. În faţa amplitudinii distrugerilor, reconstrucţia trebuie să se bazeze pe o nouă planificare în vederea promovării proiectului descentralizării prevăzute prin constituţia de la Taef. Ea trebuie să meargă mână în mână cu dezvoltarea pieţei muncii. Pornind de la experienţa reconstrucţiei precedente, este imperativ să fie încredinţate cheltuielile unui organism non-politic, aflat sub control.

În al şaselea rând: Iranul şi Siria. Influenţa Siriei asupra Libanului a antrenat abuzuri de putere în conivenţă cu şefii libanezi, cocoţaţi la putere şi prezenţi în continuare. Siria a părăsit Libanul. Dar vocile care o critică se aud în continuare. În ce scop? Este în interesul Libanului şi a libanezilor sau pentru a apropia opinia publică libaneză de proiectul american al “noului” Orient Apropiat, care constă în fărâmiţarea regiunii pentru a o controla mai bine? Unii au reproşuri personale împotriva Siriei şi acestea pot fi justificate. Dar responsabilii politici au datorii faţă de libanezi şi, fie că vrem fie că nu, interesele libanezilor nu sunt departe de cele ale Siriei, îndeosebi când este vorba de planul american. Este iraţional să continui să insulţi Siria şi s-o forţezi să se supună priorităţilor noastre. Un responsabil trebuie să cântărească bine situaţia.

În ce priveşte Iranul, Iranul de azi a devenit o Naţiune în adevăratul sens al cuvântului. Nu mai este sub influenţa ţărilor colonizatoare şi acest lucru deraneajă enorm lumea occidentală. Iranul a denunţat zionismul, conduita “rasistă” a Israelului, a susţinut cauza palestiniană. Trebuie să fim supăraţi pe Iran pentru asta? Legăturile sale cu Hizballah sunt esenţialmente la nivel religios. Trebuie să considerăm Iranul ca fiind o ţară inamică pentru că este islamică? Musulmanii sunt cumva nişte inamici pentru creştini? Dacă ar fi aşa, ar fi bine pentru planul preşedintelui Bush. Se poate construi o ţară pornind de la prejudecăţi şi temeri, supoziţii si complexe? Întotdeauna este mai bine să te bazezi pe ce este concret, pe tangibil. Şi de ce vrea Occidentul să-l împiedice să dezvolte tehnologie nucleară în scopuri pacifiste? Pentru a păstra monopolul împreună cu Israelul? Accesul Iranului la această tehnologie nu este un drept? şi nu ar contribui ea puţin câte puţin la echilibrul lumii? Să reamintim aici că, exceptând perioada Safavidă în care Iranul era în război cu imperiul otoman care-i includea pe arabi, iranienii au trăit întotdeauna în pace cu popoarele arabe vecine. Dimpotrivă, de altminteri, relaţiile dintre imamii Jabal Amel şi Iran datează de mai multe sute de ani. De ce-ar trebui dintr-o dată să fim circumspecţi? Pur şi simplu pentru că politica Iranului nu este văzută cu ochi buni la Washington?

Oficial, nu este interzis libanezilor să aibă relaţii cu Siria şi Iranul, aşa cum alte ţări au între ele. Dar dacă aceste relaţii ar periclita interesele Libanului, atunci justiţia libaneză ar trebui să se pronunţe, aşa cum sperăm că se va întâmpla în afacerea cazărmii de la Marjeyun.

Hizballah nu a declarat războiul, a răspuns agresiunii. Nici Sayyed Hassan Nasrallah, nici nimeni altul n-ar fi putut prevedea nivelul de denigrare a valorilor umane la care au căzut şefii zionişti. În ceea ce priveşte ideea colportată că Siria şi Iranul se bat pe teritoriul nostru naţional, utilizând Hizballahul, prima pentru a îndepărta crearea tribunalului internaţional, celălalt pentru a deturna atenţia de la problema nucleară, ea s-a dovedit un non-sens căci cele două obiective îşi continuă cursul, cu sau fără război. Dimpotrivă, duetul Israel-USA avea în vedere un război împotriva Syriei şi a Iranului, planul lor fiind în mod sigur în curs de modificare.

Şi orice ar spune invidioşii, patriotismul Hizballahului nu suscită nici o îndoială.

În al şaptelea rând: rezoluţia 1701, FINUL, blocada. Constrând, Libanul a acceptat mult mai puţin decât cele şapte puncte cerute de preşedintele consiliului de miniştri. În ciuda acestui lucru, încetarea ostilităţilor stipulată de rezoluţie nu este respectată decât unilateral, de către Liban, graţie disciplinei Hizballahului. Unul dintre cele şapte puncte cerute de Liban era trimiterea forţelor FINUL pentru a ajuta armata libaneză să protejeze frontiera de sud a Libanului.

Tergiversările Franţei în privinţa numărului de soldaţi participanţi la FINUL îi perturbează pe libanezi care nu mai înţeleg dacă trupele se află acolo pentru a proteja Israelului sau pentru a-l împiedica să ne agreseze. Pentru a împiedica Hizballahul să-şi conserve puterea sau pentru a ne pune sub tutelă. Ei nu înţeleg nici atitudinea guvernului libanez care, pe de o parte vrea să ridice blocada şi pe de alta o favorizează, indirect, prin trecerea forţată a avioanelor civile de la MEA prin Amman. În timpul celor 33 de zile de război Siria şi-a deschis porţile şi libanezii au putut lua zborurile MEA pornind de la Damasc. De ce s-a schimbat acum? Este acest guvern stăpân realmente pe deciziile sale? Blocada care n-a avut alt rol decât înfeodarea Libanului s-a ridicat cu adevărat? O notă rămâne totuşi pozitivă: rolul armatei libaneze. Cot la cot cu FINUL, ea poate în sfârşit să garanteze protejarea populaţiilor civile care au revenit în satele lor, chiar distruse, din minutul opririi ostilităţilor şi în coordonare cu Hizballah. Acesta, ţinându-se de cuvânt, nu îşi expune armele la vedere.

În concluzie, prima consecinţă a acestui conflict este că de acum înainte orice stat inamic va reflecta fără îndoială de mai multe ori înainte de a agresa Libanul. Stabilirea suveranităţii necesită sacrificii. Libanul le-a oferit şi dacă guvernul libanez nu face totul pentru a evita pierderea beneficiilor ce decurg, se face vinovat de înaltă trădare.

A pune pe picioare un stat cu monopolul forţei cere acordul tuturor libanezilor, adică o reprezentativitate netrucată, şi un guvern având calităţile necesare de credibilitate, de organizare, de transparenţă, de loialitate, de perseverenţă, de inteligenţă, de pricepere şi de diplomaţie. În egală măsură, statul trebuie să devină puternic edificând o armată dotată obligatoriu cu mijloacele de apărare adecvate. Doar atunci statul va şti că priorităţile sale merg în slujba tuturor cetăţenilor săi în mod egal.

Abia atunci orice teamă de a vedea un stat dezvoltându-se în stat va dispărea.

În cele din urmă, să ne rugăm cu Pascal: “Doamne, fă ca forţa să fie justă, şi ca justiţia să fie puternică.”

Try Not To Cry by Sami Yusuf and Outlandish

sâmbătă, septembrie 23, 2006

“De stânga, dar…” (de Uri Avnery)

Într-o zi, am văzut un sketch foarte plăcut într-un spectacol de cabaret politic. Pe scenă se pronunţau fraze fără legătură unele cu altele, toate terminându-se cu cuvântul “dar”. De exemplu: “Am prieteni evrei foarte buni, dar…”, “N-am nimic împotriva negrilor, dar…”, “Detest rasismul, dar…”

În timpul ultimului război, am auzit adesea fraze asemănătoare: “Sunt de stânga, dar…”. Aceste cuvinte erau în mod invariabil – dar invariabil – urmate de cuvinte de dreapta.

S-ar spune că avem o întreagă comunitate de “oameni de stânga, dar”, care propun anihilarea satelor libaneze, transformarea Libanului într-o grămadă de ruine, distrugerea imobilului în care se consideră (sau nu) că se află Nasrallah, cu locuitori cu tot. Şi, dacă tot suntem acolo, ştergerea Gazei de pe suprafaţei pământului.

Când dau peste asemenea fraze la televiziune, la radio, în ziare, sunt ispitit să mă rog: Doamne, dă-mi fascişti curaţi mai degrabă decât aceşti “de stânga, dar”.

Dacă analizăm al doilea război din Liban, este imposibil să nu ţinem cont de rolul jucat de oamenii de stânga, declaraţi sau nu, în timpul luptelor.

Alaltăieri, am văzut la televizor un interviu cu dramaturgul Ioşua Sobol, persoană amabilă ale cărei vederi de stânga sunt cunoscute. A explicat că acest război ne-a adus foarte multe şi a cântat imnuri de laudă ministrului apărării Amir Pereţ.

Sobol nu este singurul. Când guvernul a început războiul, a fost susţinut de o listă impresionantă de scriitori. Amos Oz, A. B. Yehoşua şi David Grossman, care apăreau în mod obişnuit împreună, erau încă reuniţi pentru sprijinirea guvernului şi şi-au utilizat importantul talent oratoric pentru a justifica războiul. Nu s-au mulţumit cu asta, şi câteva zile după începutul războiului cei trei au publicat un anunţ comun în care-şi exprimau susţinerea entuziastă pentru operaţiune.

Susţinerea lor n-a fost doar pasivă. Amos Oz, scriitor cu prestigiu literar considerabil în întreaga lume, a scris un articol în favoarea războiului, care a fost publicat în mai multe ziare străine de renume. N-aş fi uimit dacă aş afla că cineva a ajutat la difuzarea acestui articol. Cei doi tovarăşi ai săi au fost şi ei activi în propaganda pentru război, iar lor li se adaugă o listă de scriitori ca Yoram Kaniuk, diferiţi artişti şi intelectuali, adevăraţi sau pretinşi. Toţi erai voluntari la incitarea rezerviştilor să se mobilizeze fără preget.

Nu cred că războiul ar fi atins proporţii atât de monstruoase fără susţinerea masivă a oamenilor “de stânga, dar” care a făcut posibilă formarea unui consens general, fără să se mai audă protestul taberei coerente a păcii. Acest consens a înglobat partidul Mereţ, al cărui guru este Amoz Oz, şi gruparea Pacea Acum, în mitingurile căreia Amos Oz era orator principal (atunci când aceste mitinguri puteau să aibă loc).

Anumite persoane pretind acum că acest grup era într-adevăr împotriva războiului. Câteva zile înaintea sfârşitului, trioul a publicat un al doilea anunţ chemând de data asta la oprirea conflictului. În acelaşi timp, Mereţ şi Pacea Acum schimbau orientarea. Dar nici unul dintre ei nu s-a scuzat şi nici n-a exprimat regretul pentru precedenta sa susţinere în favoarea măcelurilor şi a distrugerilor. Noua lor poziţie era: războiul este într-adevăr, foarte bun, dar acum a venit vremea să-i punem capăt.

Care este logica acestei poziţii?

Se părea că guvernul a decis să atace Libanul ca răspuns la acţiunea Hizballahului în cursul căreia doi soldaţi israelieni au fost capturaţi pe teritoriul israelian pentru a servi drept monedă de schimb cu prizonierii libanezi deţinuţi în Israel. În această acţiune, mai mulţi camarazi ai soldaţilor capturaţi au fost omorâţi şi alţi soldaţi au pierit în tancul lor atins de o mină atunci când îi urmărea pe răpitori pe teritoriul libanez.

Israelienii au reacţionat evident cu mânie şi au strigat după răzbunare. Dar am fi putut aştepta de la intelectuali, îndeosebi “de stânga”, să-şi păstreze sângele rece, chiar – şi poate mai ales – în timpul momentelor de mare tensiune emoţională. În circumstanţe asemănătoare, chiar Ariel Şaron a evitat reacţii extreme şi a concluzionat un schimb de prizonieri.

Cei care n-au avut suficient curaj pentru asta (“Oz” în ebraică înseamnă forţă şi curaj), sau care credeau cu adevărat că acţiunea Hizballahului trebuia să primească o reacţie puternică, ar fi putut justifica o ripostă militară limitară. Pe moment era admisibilă alăturarea cu cei care cereau o asemenea reacţie rezonabilă. Dar deja la capătul a 48 de ore era clar că reacţia nu era proporţionată, ci masivă. Scopul ei nu era trimiterea unui mesaj Hizballahului şi poporului libanez în ansamblu pentru o provocare care nu putea să rămână nepedepsită. Reacţia avea obiective cu totul diferite.

În a doua şi a treia zi a războiului, era absolut clar unei persoane dotate cu bun simţ – şi intelectualii nu se laudă că fac parte din această categorie? – că era vorba de un război real care mergea cu mult dincolo de problema celor doi soldaţi capturaţi. Bombardarea sistematică a infrastructurilor libaneze a pus în lumină faptul că era pregătită cu mult înainte şi că obiectivul ei era distrugerea Hizballah şi schimbarea realităţii politice în Liban. Dacă cineva voia să se convingă de asta, era suficient să asculte declaraţiile lui Olmert, Pereţ şi Haluţ.

Acolo şi-au dat intelectualii măsura. Putem să le iertăm prima reacţie. Putem spune că i-a luat valul, ca pe toată lumea, la începutul războiului. Putem spune că n-au înţeles contextul (acuzaţie teribilă în cazul intelectualilor). Dar după a treia zi asemenea scuze nu mai ţin.

Şefii militari n-au ascuns teribilele distrugeri provocate în Liban, dimpotrivă, s-au lăudat cu ele. Era clar că suferinţe înfricoşătoare erau aduse sutelor de mii de oameni, că erau ucişi în mare număr civili, că mulţi oameni pierduseră totul în satele şi în oraşele distruse sistematic. În acelaşi timp, mari suferinţe erau impuse populaţiei din nordul Israelului.

Cum s-a putut ca scriitori dotaţi cu conştiinţă, şi încă scriitori “de stânga” având concepţii umaniste, să rămână senini în timp ce asemenea atrocităţi au fost comise? Cum au putut ei sefvi maşinei de propagandă în favoarea războiului?

Desigur, scriitorii nu puteau să ştie că, încă din a şasea zi a războiului şefii militari transmiseseră guvernului că tot ce putea fi obţinut prin război fusese deja obţinut, şi că nimic mai mult nu mai putea fi aşteptat (de genul întoarcerii prizonierilor, restaurării puterii disuasive a armatei, dezarmării Hizballahului…). Cu alte cuvinte, că, inclusiv din punct de vedere militar nu mai era nici o raţiune să se continue oroarea – şi totuşi s-a mai continuat timp de 27 de zile şi de 27 de nopţi. Dar dacă un oarecare protest al scriitorilor celebri s-ar fi făcut auzit, el ar fi împins conducătorii politici şi militari la reanalizarea poziţiei pe care o aveau. Însă un asemenea protest n-a avut loc.

Când scriitorii s-au deşteptat în a cincea (a cincea!) săptămână de război şi au făcut un apel pentru oprirea lui, era prea târziu. Nu mai avea nimeni nevoie de ei. Maşinăria grea a Naţiunilor Unite se angajase deja în procesul încetării ostilităţilor. Moartea fiului Uri al lui David Grossman a fost un eveniment tragic al ultimelor ore ale războiului.

Ce anume i-a împins pe “de stânga, dar” să se comporte astfel?

Se pot găsi motivele superficiale. Este foarte dificil pentru oamenii de stânga să se ridice împotriva unui guvern în care partidul muncitoresc joacă un rol important. La fel a fost cazul şi în 2000, atunci când liderul muncitoresc Ehud Barak a eşuat la Camp David şi a revenit cu sloganul fatal: “Nu avem partener! Nu este nimeni cu care să vorbim!”

Dar nu aceeaşi a fost situaţia şi în cazul primului război împotriva Libanului, în 1982, pentru că atunci era la putere partidul Likud. Chiar şi atunci, oamenii “de stânga, dar”, conduşi de Şimon Peres şi Iţak Rabin, susţinuseră războiul. În timpul asedierii Beirutului, Rabin a fost primit de Şaron şi, în picioare pe ruine, a propus întreruperea furnizării apei şi a medicamentelor pentru populaţia asediată din partea occidentală a oraşului (în care eu îl întâlneam pe Yasser Arafat în acelaşi moment). Abia în a treia săptămână a războiului Pacea Acum s-a alăturat protestelor împotriva conflictului.

După masacrul de la Sabra şi Şatila, Pacea Acum a organizat un miting de protest – adunare a celor 400.000 de participanţi legendari ai săi – pornind de la care şi-a fondat reputaţia ulterioară. Acesta a fost punctul culminant al mişcării şi începutul declinului său. Pentru că, pentru a garanta eficacitatea manifestaţiei, Pacea Acum a făcut un pact, nu cu diavolul, ci cu ipocrizia. Recunoscându-şi susţinerea pentru partidul muncitoresc, i-a invitat pe Peres şi pe Rabin să fie oratorii săi principali – în ciuda faptului că, înaintea războiului, amândoi se întâlniseră cu Menahem Begin şi ceruseră public invadarea Libanului.

Dar există cauze mai profunde pentru explicarea comportamentul celor “de stânga, dar” în timpul războiului.

De la începutul mişcării muncitoreşti evreieşti în ţară, stânga a suferit de o contradicţie internă: era concomitent socialistă şi naţionalistă. Din aceste două componente, naţionalismul era de departe cea mai importantă. Astfel, apartenenţa la organizaţia sindicală, Histadrut, era fondată pe clasificarea etnico-naţională, un arab neavând dreptul să devină membrul acestei organizaţii al cărei nume oficial era “Organizaţia generală a muncitorilor evrei din Ereţ Israel”. Abia după mulţi ani de la fondarea statului Israel arabii au primit acceptul de a face şi ei parte din ea.

Una dintre cele mai importante sarcini ale Histadrut a fost să împiedice prin toate mijloacele, inclusiv violenţa, angajarea arabilor în funcţii care puteau fi asigurate de evrei. Pentru asta a curs sânge.

L-a fel s-au petrecut lucrurile şi pentru cea mai glorioasă dintre realizările socialiste: kibbuţul. Nici un arab nu a fost autorizat vreodată să devină membrul vreunui kibbuţ. Nu era o întâmplare, acestea se vedeau nu doar ca realizări ale unui vis socialist, ci şi ca fortăreţe în lupta evreiască pentru patrie. Crearea unui nou kibbuţ, ca de exemplu Hanita la frontiera libaneză din 1938, era celebrată ca o victorie naţională.

Mişcarea cea mai de stânga a kibbuţurilor, Haşomer Haţair (baza fostului partid Mapam, azi Mereţ) avea o deviză oficială: “Pentru zionism, socialism şi fraternitatea dintre popoare”. Ordinea cuvintelor exprima ordinea de priorităţi. Haşomer Haţair nu l-a adorat prea mult pe Stalin, “soarele popoarelor”, până la moartea sa, dar principalele ei creaţii au fost coloniile, în general pe pământuri cumpărate de la bogaţii proprietari de latifundii absenţi, după ce fellahii care munciseră pentru ei timp de generaţii fuseseră alungaţi. După fondarea Israelului, kibbuţurile lui Haşomet Haţair au fost implantate pe pământurile refugiaţîlor şi pe pământurile expropriate de la cetăţenii arabi din Israel. Kibbuţul Baram a fost stabilit pe amplasamentul satului Biram, după ce locuitorii arabi au fost expulzaţi la sfârşitul luptelor din 1948. Mult zionism, foarte puţină fraternitate între popoare.

În toate încercările adevărate, contradicţia internă a “stângii zioniste” (aşa cum le place lor să se numească) devine evidentă. Este rădăcina dublei personalităţi a “stângii, dar”.

Când se aud tunurile şi fâlfâie drapelele, “stânga, dar” ia poziţie de drepţi şi salută milităreşte.

Cf. versiunea in limba engleza.

Régis Garrigues, responsabil al misiunii Médecins du monde în Palestina: “În Gaza avem de-a face cu noi tipuri de arme

Médecins du monde se află în Teritoriile palestiniene din 1995 şi îşi desfăşoară activitatea în mod permanent în Gaza din 2001. Responsabil al misiunii asociaţiei în Palestina, Régis Garrigues, medic specializat în urgenţe, face în Gaza muncă de evaluare medicală. El explică în acest interviu consecinţele incursiunilor militare israeliene în Teritoriile palestiniene. Un interviu de Didier François.

Reporter: Aţi notat o agravare netă a rănilor provocate în cursul ultimelor operaţiuni israeliene…

R. G. – După un tur complet în spitalele din Gaza pentru a vedea victimele ultimei incursiuni israeliene, am fost foarte surprinşi să constatăm leziuni de o gravitate absolut neobişnuită. Din 180 de victime civile, 35 prezentau amputări, esenţialmente ale membrelor inferioare. Cei mai mulţi dintre aceşti răniţi, inclusiv copiii, au fost mutilaţi de bombe în siturile atacurilor. În mod evident ne confruntăm cu utilizarea noilor arme extrem de violente. Astfel, la Deir al-Balah, cinci dintre cei zece răniţi în bombardament şi-ai pierdut unul sau chiar ambele picioare. Pe lângă leziunile clasice provenite de la schije, răniţii prezintă arsuri la cap şi la braţe, pe părţile descoperite ale corpului. În sfârşit, membrele afectate sunt puternic sfâşiate, ca şi cum ar fi fost atinse de suflul unei mine. Constatăm o asemănare cu efectele bombelor-ciorchine trase de drone, încărcate cu muniţie cu explozie întârziată, arme de război sofisticate care fac dezastre teribile şi care n-ar trebui să fie utilizate împotriva populaţiei civile.

Reporter: Israelul pledează în favoarea dreptului la autoapărare împotriva organizaţiilor teroriste care îi atacă teritoriul.

R. G. – Convenţia de la Geneva exclude utilizarea excesivă şi disproporţionată a forţei. Or, am constatat utilizarea armelor cu efecte foarte violente împotriva populaţiei civile. În plus, oamenii din serviciul de ambulanţă al Semilunii Roşii au fost atacaţi în timp ce ajutau bolnavii. În tabăra de refugiaţi de la Maghazi, patru brancardieri au fost răniţi în trei zile. Unul dintre ei a suferit o amputare. Ni s-a confirmat de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii că le-a fost imposibilă coordonarea cu armata israeliană a accesului la răniţi, precum şi protejarea ambulanţelor în timpul ultimelor incursiuni, scurte dar foarte violente. Militarii declară zonele de operaţiune închise civililor şi consideră fiecare persoană din sector ca fiind un combatant. Dreptul umanitar impune totuşi libertatea de acces şi de muncă, precum şi protejarea personalului sanitar vizibil, identificat, ca în cazul brancardierilor Semilunii Roşii.

Reporter: Sunteţi deci de acord cu afirmaţia coordonatorului programelor de urgenţă al ONU, care denunţă o “violare a dreptului umanitar” în Liban?

R. G. – Nu putem decât să avem aceeaşi părere. Dar simpla condamnare nu ajunge. Trebuie o acţiune puternică. Şi în condiţiile în care coridoarele umanitare sunt puse în practică în Liban, vor trebui să apară şi în Gaza. Lipsa de apă, de electricitate, de mâncare, de medicamente este aceeaşi ca şi în Liban. Dacă un vas cu ajutoare ajunge în Liban, poate să facă un ocol de 250 Km spre sud pentru a acosta în Gaza. Comunitatea internaţională trebuie să se mobilizeze.

Versiunea în limba franceză a acestui articol a fost publicată în cotidianul Libération.

miercuri, septembrie 20, 2006

“Spre următoarea Intifada”… (de Jonathan, Cook)

Acest interviu a fost realizat de Andrea Bistrich şi publicat în germană în ziarul Die Junge Welt în 1 iulie 2006. Realizat înaintea atacării Libanului de către Israel, textul a fost editat de autor şi publicat pe site-ul internet “Information Clearing House”, în engleză, în 1 septembrie 2006. Traducerea română are ca punct de plecare textul în limba engleză.

Întrebare: Cartea dumneavoastră a apărut în UK, şi este pe punctul de a apărea şi în Statele Unite. A primit deja elogiile numeroşilor experţi şi universitari specialişti în Orientul Apropiat. De ce are nevoie să fie demascat “statul evreiesc şi democratic”?

J.C. – Am ales cuvântul “demascat” pentru că este termenul pe care l-a folosit Ehud Barak despre Yasser Arafat după eşecul negocierilor de la Camp David din iunie 2000. El a spus că l-a demascat pe liderul palestinian ca non-partener pentru pace. Dar în fapt ce s-a produs a fost exact invers: eşecul de la Camp David şi acţiunile Israelului în timpul celei de-a doua Intifada au remascat pe cei care, precum Barak, au proclamat că Israelul era un partener pentru pace. Natura conflictului dintre Israel şi palestinieni este ireconciliabilă atâta timp cât Israelul se consideră un stat “evreiesc şi democratic”. Este teza cărţii mele. Mitul evreiesc şi democratic îi împiedică pe israelieni să analizeze natura esenţialmente non-democratică a statului lor – ceea ce specialiştii în ştiinţe sociale numesc adesea statul etnic, sau etnocratic – şi să găsească o soluţie paşnică a conflictului lor cu palestinienii.

Întrebare: Puteţi explica problemele puse de “statul evreiesc şi democratic” cu mai multe detalii?

J. C. – Cei mai mulţi dintre israelienii educaţi sunt stânjeniţi de ideea că Israelul este pur şi simplu un stat evreiesc. Sintagma sună puţin ca un “stat Afrikaner” sau ca un “stat catolic”. Atunci se adaugă cuvântul “democratic”, ca un fel de negare publică a faptului că Israelul este un stat etnic sau religios. Ideea de evreiesc şi democratic este crucială pentru Israel şi israelieni: este doctrina centrală a legii fundamentale şi a demnităţii umane din 1992, lucrul cel mai aproape de “Bill of Rights” [al unei constituţii – n.tr.] pe care o posedă Israelul. Acest document defineşte Israelul ca un stat evreiesc şi democratic, şi de asemenea, în contradicţie, exclude egalitatea ca pe unul dintre principii. Acest lucru are la bază faptul că mulţi dintre israelieni cred că egalitatea nu se aplică decât evreilor în israel, nu şi unei cincimi dintre cetăţenii israelieni care nu sunt evrei ci palestinieni. Acest milion de palestinieni sunt ceea ce a mai rămas din majoritatea palestiniană care locuia altădată Palestina. Li s-a dat cetăţenia dar sunt trataţi ca un fel de abces – sau cancer, cum sunt numiţi adesea – într-un corp politic israelian. Israelul n-a încercat nici să-i integreze nici să-i asimileze. De ce? Pentru că, în calitate de non-evrei, ameninţă caracterul iudaic al statului. Deci trebuie daţi deoparte, separaţi, ca pseudo-cetăţeni. Deşi ignoraţi de obicei în discuţiile despre conflictul regional, relaţiile Israelului cu “cetăţenii” săi palestinieni sunt, cred, revelatorii în privinţa a ceea ce Israelul vrea să fie şi cum se consideră pe sine. Pentru israelieni, “evreu şi democratic” înseamnă democratic doar pentru evrei.

Opusul unui stat evreiesc şi democratic ar fi un “stat al tuturor cetăţenilor” (ceea ce noi numim îndeobşte o democraţie liberală), adică ceea ce a fost principala platformă a campaniei partidelor politice arabe ale Israelului de la semnarea acordurilor de la Oslo în anii ’90. Partidele arabe vor ca fiecare israelian să fie tratat ca un cetăţean egal, oricare ar fi etnicitatea lui. O asemenea platformă politică este tehnic ilegală în Israel, şi partidele sau candidaţii pot fi interzişi pentru promovarea ei. În alţi termeni, preocuparea dominantă în Israel nu are nimic în comun cu democraţia, ci cu evreicitatea – cu orice preţ. Acest lucru este susţinut de sondajele printre evreii israelieni care arată că o majoritate zdrobitoare respinge ideea unui Israel ca stat liberal democratic.

Acesta este contextul argumentului meu principal, care este că dezvoltările recente în conflict au fost aproape în întregime conduse, din partea israeliană, de preocupările privind demografia, palestinienii devenind majoritari în regiune, iar Israelul fiind comparat cu un stat al apartheid-ului aşa ca în Africa de Sud de altădată. Problema pe care şi-o pune Israelul este cum să se asigure că statul evreiesc rămâne în întregime în mâinile evreilor, şi cum să deformeze realitatea antrenată de acest lucru, de aşa manieră încât Israelul să poată să continue să proclame că este concomitent evreiesc şi democratic. Retragerea unilaterală din Gaza de anul trecut şi acum planul de convergenţă pentru Cisiordania au două scopuri:

(1) protejarea Israelului ca stat “evreiesc şi democratic” în sensul în care palestinienii, cetăţeni sau non-cetăţeni în egală măsură, să fie excluşi de la exprimarea oricărei opinii privitoare la viitorul acestui stat, şi

(2) privarea palestinienilor din regiune de orice putere prin închiderea într-o serie de ghetto-uri, astfel încât să nu reprezinte nici o ameninţare pentru statul evreiesc fiind incapabili să-şi revendice drepturile ca popor şi drepturile istorice asupra pământurilor [furate în 1948 – n. tr.]. Israelul este hotărât să-şi atingă aceste două scopuri, pentru că în fapt sunt inseparabile – cu cât mai mult spaţiu îşi va însuşi Israelul din ceea ce a fost cunoscut cândva sub numele de Palestina, cu atât mai slabi vor deveni palestinienii. În acest sens, Israelul crede – în mod greşit, după mine – că viitorul său ca stat evreiesc va fi mai sigur.

Întrebare: Care sunt principalele dumneavoastră concluzii?

J. C. – Explic în ce fel Israelul a prezentat o imagine deformată a comportamentului palestinienilor în timpul celei de-a doua Intifada, şi a utilizat apoi această imagine pentru a justifica anumite măsuri politice, îndeosebi retragerea unilaterală din Gaza şi construcţia zidului din Cisiordania. Plasez – şi după cunoştinţa mea nimeni n-a făcut asta înainte – cetăţenii palestinieni ai Israelului în centrul conflictului, pentru a se înţelege ce s-a petrecut în timpul ultimilor şani ani ai Intifadei. Atunci când Israelul a venit la Camp David pentru a le oferi palestinienilor un fel de stat, se ştie de la consilierii lui Barak că nu se întruneau nici aşteptările cele mai proaste ale palestinienilor. Era un stat care ar fi ocupat o suprafaţă foarte redusă, şi care n-ar fi inclus Ierusalimul de Est, adică ceea ce orice stat palestinian ar avea nevoie ca şi capitală.

Ruptura negocierilor a condus direct la a doua Intifada, revărsarea mâniei palestinienilor obişnuiţi. Serviciile secrete militare israeliene cunoşteau foarte bine cauzele Intifadei, că era o rebeliune populară, cauzată de frustrarea palestinienilor care vedeau că le este refuzat dreptul la un stat veritabil, venind de la bază, şi că Yasser Arafat însuşi era puternic luat prin surprindere de ferocitatea ei. Ştim acum, graţie scurgerilor de informaţii de la generalii însărcinaţi cu conducerea serviciilor secrete israeliene, că prezentarea acestor informaţii au fost denaturată şi ele au fost complet ignorate de clasa politică aflată la putere în Israel. Oamenii politici, mai ales Barak şi Ariel Şaron, au susţinut că Intifada fusese planificată cu mult timp înainte de Arafat şi că era o încercare supremă de a învinge statul evreu. Ei au pretins că, la negocierile de la Camp David, Arafat ar fi insistat asupra dreptului la întoarcere în Israel a milioanelor de palestinieni care trăiesc în taberele de refugiaţi din afara Israelului şi în teritoriile ocupate, de aşa manieră încât să decimeze majoritatea evreiască din Israel. Atunci când aceste exigenţe au fost respinse, el ar fi ales o altă armă – revolta armată, Intifada.

Cei doi, Barak şi Şaron, credeau că Arafat avea o a doua armă: un cal troian în sânul Israelului, pe care ar fi sperat să-l utilizeze pentru a demola statul evreiesc din interior. Acest cal troian era, bineînţeles, a cincea parte a cetăţenilor israelieni, care sunt palestinieni. Arafat, spuneau ei, conspira în secret cu minoritatea palestiniană din Israel pentru a distruge Israelul ca stat evreiesc. Liderii israelieni au crezut, sau cel puţin au pretins că cred, şi faptul că cetăţenii palestinieni din interiorul ţării aveau o dublă cale pentru a învinge Israelul. Întâi de toate, că puteau să-şi amplifice campaniile politice pentru un stat al tuturor cetăţenilor pentru a termina dominaţia evreiască asupra statului. În ochii israelienilor acesta nu era decât un preludiu al organizării dreptului de întoarcere a refugiaţilor palestinieni. Şi dacă eşuau cu această strategie, puteau să încerce erodarea majorităţii evreieşti căsătorindu-se cu palestinieni din Cisiordania şi Gaza, oferindu-le astfel cetăţenia.

În consecinţă, am văzut în anii din urmă două schimbări politice majore menite să înlăture aceste presupuse ameninţări. Întâi de toate, stabilirea frontierelor finale ale statului evreiesc prin retragerea din Gaza şi construirea zidului Cisiordaniei, conceput pentru a exclude pretenţiile palestinienilor la interiorul Israelului lărgit. Dacă aceste frontiere sunt finalizate, Israelul va fi în măsură să îndepărteze exigenţele politice ale palestinienilor asupra Israelului, chiar provenind de la propriii săi cetăţeni, susţinând că palestinienii au propriul stat (ghetto) alături în care îşi pot exercita propria lor suveranitate.

Apoi, interdicţia căsătoriilor dintre palestinienii din teritoriile ocupate şi israelieni (în practică, palestinieni cu cetăţenie israeliană), pentru a împiedica un “drept de întoarcere prin uşa din dos”, cum îl numesc israelienii. Aceste măsuri politice au ca scop suprimarea odată pentru totdeauna a oricărei ameninţări demografice puse de palestinieni statului evreiesc.

Întrebare: Utilizaţi termenul de “zid de sticlă” în cartea dumneavoastră. Puteţi să explicaţi ce anume înţelegeţi prin el?

J. C. – Opun ideea “zidului de sticlă” faimoasei filosofii revizioniste sioniste a “zidului de fier”. Revizioniştii susţin că palestinienii nu vor accepta niciodată deposedarea la care au fost supuşi, şi că liderii statului evreiesc trebuie deci să-i forţeze să se supună unui zid de fier – un soi de filosofie a “legii celui mai tare”. Susţin că în practică, Israelul a dezvoltat o strategie diferită pentru a se ocupa de palestinieni, şi anume ceea ce numesc zidul de sticlă. Israelul a separat cele două populaţii etnice, evrei şi palestinieni, atât în Israel cât şi în teritoriile ocuapte, şi timp de cea mai mare parte a istoriei sale, a reuşit să menţină acestă diviziune invizibilă în ochii lumii. Zidurile separaţiei existau, dar nu puteaţi să le vedeţi. Este ceea ce eu numesc zidul de sticlă.

În teritoriile ocupate, de exemplu, coloniştii evrei trăiesc alături de comunităţile palestiniene, astfel încât ar putea părea că sunt simpli vecini. Dar bineînţeles, în practică, coloniştii au toate drepturile asigurate de legea civilă israeliană, în timp ce palestinienii sunt guvernaţi de o lege militară cu mult mai puţin clementă. Evreii se pot deplasa fără restricţii, în timp ce despre palestinieni nu se poate spune acelaşi lucru. Resursele de apă sunt furnizate pentru colonişti, dar raţionalizate sever pentru palestinieni. În acest fel, Israelul a menţinut simulacrul unei ocupaţii binevoitoare timp de câteva decenii. Acelaşi lucru s-a produs în interiorul Israelului pentru palestinienii din ţară.

La sfârşitul anilor ‘80, toate acestea încep să se degradeze în teritoriile ocupate atunci când palestinienii au refuzat să-şi mai vadă vieţile şi imaginea ocupaţiei dirijate de Israel. Prima Intifada a obligat Israelul să convertească zidurile de sticlă în ziduri de beton şi oţel. La început Fâşia Gaza a fost izolată de Israel şi acum acelaşi lucru se petrece cu Cisiordania. Acest lucru a cauzat multe neplăceri imaginii Israelului ca stat evreiesc şi democratic, şi puterea politică vrea acum cu disperare să-şi restaureze imaginea. Finalizarea zidului din Cisiordania, cred, este cheia succesului. Dacă Israelul poate să creeze aparenţa unui stat palestinian fără realitatea lui, atunci ridică un nou zid de sticlă care ar putea scunde adevăratele ziduri de beton şi oţel din jurul Cisiordaniei şi a Gazei. El încearcă acum să facă să treacă o serie de închisori drept un stat. Acesta este obiectivul real al planului de convergenţă a lui Olmert.

Întrebare: Ce se ascunde în spatele planului de “retragere unilaterală” sau de “convergenţă” a lui Olmert?

J. C. – Să fim clari: planul lui Olmert nu este unul de “retragere unilaterală”. Cuvântul evreiesc este “hitkansut”. Echivalentul său este ceva de genul “convergenţă”, “consolidare”, “adunare”. Sunt diferenţe importante faţă de retragerea din Gaza de anul trecut, şi din această cauză Olmert a utilizat un termen diferit.

Acest plan ţine într-adevăr de consolidarea populaţiei evreieşti a Israelului, în toate locurile unde a reuşit să se implanteze în timpul celor patru decenii de ocupaţie, inclusiv majoritatea celor 430.000 de colonişti care trăiesc pe pământul palestinian al Cisiordaniei şi în Ierusalimul de Est, aceste două amplasamente fiind ocupate de Israel din 1967. Doar un mic număr (poate 60.000 de colonişti, poate şi mai puţini) vor trebui să-şi părăsească locuinţele, mai ales coloniştii situaţi în locurile izolate şi îndepărtate. Ei vor fi mutaţi mai ales în coloniile mai mari, ale căror ramificaţii plonjează profund în Cisiordania, decupând-o într-o serie de catoane sau ghetto-uri deconectate fizic unele de altele. În plus, s-au rostit multe discursuri despre “consolidarea” Văii Iordanului, flancul lung al Cisiordaniei care contituie frontiera cu Iordania.

Chiar dacă populaţiile evreieşti sunt rare acolo, această mare fâşie de pământ a fost anexată faptic de Israel în urmă cu mulţi ani. Strada principală care uneşte Galileea cu Ierusalimul, rezervată strict israelienilor, se află în cea mai mare parte a ei acolo. Palestinienii care nu trăiesc în Valea Iordanului au nevoie de permise speciale, aproape imposibil de obţinut, pentru a intra în această regiune, chiar dacă membri ai familiei lor trăiesc acolo. Deci Valea Iordanului este o zonă militară închisă din punct de vedere palestinian. Dacă Israelul o păstrează în cadrul planului de convergenţă, ceea ce este aproape sigur, atunci vorbim de aproape 40% din Cisiordania aflată în afara controlului palestinian, şi amintiţi-vă că dacă palestinienii ar recupera toată Cisiordania şi Gaza, n-ar avea decât 22% din patria lor istorică.

Deci, în primul rând, să disipăm mitul că Israelul s-ar retrage din Cisiordania. Scopul convergenţei este pentru Israel să-şi asigure o poleială de legitimitate în momentul anexării principalelor colonii evreieşti din Cisiordania, şi a întemniţării palestinienilor în spaţiul abandonat, sperând că în cele din urmă aceştia vor deveni atât de disperaţi încât vor pleca. Scopul este furtul pământurilor palestiniene care pot fi furate acum, şi a tuturor pământurilor mai târziu.

Întrebare: Credeţi deci că ocupaţia nu este la sfârşitul ei?

J. C. – Israelul şi comunitatea internaţională pot pretinde că ocupaţia este pe sfârşite, dar să privim faptele. Dacă Israelul controlează flancul Est al Cisiordaniei, lunga frontieră cu Iordania, şi o serie de lungi degete teritoriale de colonii în spatele unei bariere-zid care disecă Cisiordania în cel puţin trei flancuri Vest, cum s-a terminat această ocupaţie? Cine va controla frontierele şi mişcările dintre Cisiordania şi Gaza, şi între cantoanele din Cisiordania? Israelul, care va continua să-şi menţină fără îndoială punctele de control şi sistemele de trecere pe care le-a dezvoltat în anii 1990. Cine va controla rarele resurse de apă? Israelul, pentru că blocurile coloniilor sale au fost poziţionate pe înălţimi, dominând principalele nape freatice. Cine va furniza serviciile de apă şi electricitate? Israelul, care poate utiliza aprovizionarea şi întreruperea acestor servicii ca formă de pedepsire colectivă. Cine va controla spaţiul aerian, inclusiv zborurile venind înspre şi ieşind din Cisiordania? Tot Israelul. Şi frecvenţele radio. Şi bine înţeles, este total imposibil ca palestinienii să fie autorizaţi să aibă propriile arme. Deci despre ce vorbim noi aici, dacă nu de o reinventare a ocupaţiei? Este un fel de închisoare care, graţiei avansului tehnologic, ar fi dispensată de mulţi temniceri. Camere de supraveghere controlează porţile celulelor, iar maşinile furnizează hrana. Se poate spune că o asemenea instituţie este altceva decât o închisoare? Ei bine, cred că acelaşi lucru se poate spune şi despre ocupaţie.

Întrebare: Activiştii pentru pace israelieni ca Jeff Halper de la Comitetul Israelian Împotriva Demolării Caselor spun clar că “soluţia a două state este acum moartă”. Credeţi că această estimare ar fi prea pesimistă?

J. C. – Câtuşi de puţin, au dreptate. Ea este moartă de ani de zile, doar că de ani de zile comunitatea internaţională n-a remarcat-o, ne era prea frică să arătăm cu degetul. Cred că există motive clare pentru care Israelul se teme de soluţia a două state. Amintiţi-vă că Barak şi Şaron erau amândoi profund împotriva acordurilor de la Oslo, pentru că le considerau capabile să creeze un proto-stat palestinian în Cisiordania şi Gaza sub guvernarea lui Yasser Arafat şi a Autorităţii Palestiniene. Le era teamă că un stat palestinian viabil s-ar îndrepta împotriva Israelului, conducerea palestiniană cerându-şi drepturile nu doar în cadrul statului palestinian ci şi în Israel, graţie activităţilor subversive ale cetăţenilor palestinieni din Israel. Bineînţeles, cred că greşeau complet în lectura pe care o făceau intenţiilor palestiniene. Raţiunea pentru care cetăţenii palestinieni ai Israelului cereau “un stat al tuturor cetăţenilor” era că voiau o egalitate civică, voiau sfârşitul discriminării.

Au fost numeroase propuneri şi acorduri în vederea soluţionării acestui conflict – conferinţele de la Geneva, planul Mitchell, acordurile de la Camp David, acordurile de la Oslo, întâlnirea la nivel inalt de la Camp David – dar au eşuate cu toate. Care sunt raţiunile acestor eşecuri permanente? Motivul acestor eşecuri continue este presupunerea nefondată că Israelul acţionează cu bună credinţă în cadrul negocierilor de pace. Dar, aşa cum am semnalat-o, nu este cazul. Israelul nu doreşte un adevărat stat palestinian, şi orice acord care stabileşte acest lucru va fi fie respins de Israel, fie manipulat, precum Foaia de Drum, aşa încât punerea lui în practică să-i anuleze orice valoare.

Întrebare: Ce rol şi responsabilitate vedeţi pentru comunitatea internaţională şi Naţiunile Unite aşa încât acest conflict să ia sfârşit, iar odată cu el şi ipocrizia occidentală?

J. C. - O responsabilitate absolută. În Israel lipseşte şi cea mai mică voinţă de a se pune capăt acestui conflict, iar palestinienii nu au nici o putere în această direcţie. Deci o soluţie trebuie să fie impusă din exterior. Problema este că Statele Unite, singura superputere mondială, sunt în poziţia de a determina soluţia conflictului, şi nu Naţiunile Unite sau Cvartetul, aşa cum israelienii ştiu foarte bine. Washingtonul pozează în intermediar onest, deşi realitatea este exact contrarie. Este complet angajat în susţinerea Israelului, atât la bine cât şi la rău. Deci pentru moment, orice soluţie internaţională ar apărea, este până la urmă tot o soluţie israeliană. Din această cauză unilateralismul este acum regula jocului. Se pot cântări raţiunile loialităţii oarbe a Washingtonului faţă de Israel.

Una dintre cauze este poate faptul că lobby-ul israelian este enorm de puternic şi de bogat, iar oamenilor politici americani le este frică de influenţa lui. Sau poate că Israelul este un aliat foarte puternic în regiune pentru Statele Unite. Aceasta este o altă dezbatere. Dar rezultatul este că Washingtonul a refuzat până acum să constrângă cu adevărat Israelul să concluzioneze un acord just cu palestinienii.

Întrebare: În cele din urmă, ajungeţi la concluzia că va avea loc o “a treia Intifada, mult mai sângeroasă”. Puteţi specifica motivele care v-au condus la această previziune?

J. C. – Vladimir Jabotinsky, primul lider al zionismului revizionist, a utilizat primul expresia “zid de fier”, semnificând utilizarea unei forţe neobosite împotriva populaţiei palestiniene, care, credea el, nu ar accepta niciodată deposedarea şi reducerea ei în sclavie. Ei bine, el avea dreptate în ceea ce priveşte refuzul palestinienilor de a se supune de bunăvoie, cred, dar era puţin cam optimist crezând că forţa pură ar fi suficientă pentru a-i supune de-a binelea. Nimeni nu poate fura un popor, iar mai apoi să-l închidă în închisoare când cere să i se returneze bunurile, şi în cele din urmă să aştepte de la el să rămână liniştit pentru totdeauna. Israelul îi poate închide pe palestinieni într-o serie de ghetto-uri, dar nu va putea să-i ţină acolo indefinit.

Mai devreme sau mai târziu palestinienii vor găsi un mijloc să se răzbune, chiar din spatele zidurilor. Cred că următoarea intifada se va numi intifada Qassam, după rachetele palestiniene făcute acasă în Fâşia Gaza pentru a lovi comunităţile israeliene. Această formă de rezistenţă se va acutiza. Mai mult, părerea mea este că pe termen lung, planul de convergenţă va prevedea şi întemniţarea cetăţenilor palestinieni din Israel în propriile ghetto-uri, unele depărtate de frontiera statului evreiesc şi altele amplasate în zone în care aceştia vor deveni realmente muncitori imigranţi. Deci Israelul crează o cauză comună a palestinienilor din regiune, atât a celor din teritoriile ocupate cât şi a celor aflaţi actualmente în Israel. Acest lucru creşte considerabil miza în ambele tabere.

Întrebare: Care ar trebui să fie bazele atingerii unei adevărate păci durabile?

J. C. – Ca să fim cinstiţi, nimic mai puţin decât eradicarea zionismului ca ideologie naţională a Israelului. În circumstanţele actuale, nu putem avea un stat zionist angajat să facă pace cu palestinienii mai mult decât un stat al Africii de Sud din timpul apartheid-ului gata să facă pace cu populaţia neagră indigenă. Poate că zionismul, într-un stadiu anterior dezvoltării sale, era capabil de asta, dar statul evreiesc pe care îl avem acum este incapabil să concluzioneze un acord cu palestinienii dacă nu renunţă la zionism, sau este forţat s-o facă.

Jonathan Cook este ziarist britanic stabilit la Nazareth (Israel). A publicat recent volumul “Blood and religion: the Unsmasking of the Jewish State” (Pluto Press, UK) despre proiectele Israelului de deposedare a palestinienilor.

luni, septembrie 18, 2006

Omoară-i pe arabi şi strigă “Antisemitism!” (de Norman G. Finkelstein)

O teză centrală a cărţii mele, Beyond Chutzpah este că de fiecare dată când Israelul se confruntă cu o catastrofă a imaginii proprii pe scena mondială apologeţii săi declanşează alarma pericolului unui “nou antisemitism”. Deci, absolut predictibil, imediat după ce Israelul a întâmpinat o nouă problemă de imagine din cauza distrugerii ucigaşe perpetrate împotriva Libanului, un grup format din toate partidele parlamentare, condus de cunoscutul susţinător al Israelului Denis MacShane (membru al parlamentului din partea partidului laburist), a făcut public încă un raport care avertizează asupra resurgenţei antisemitismului (Report of the All-Party Parliamentary Inquiry Into Antisemitism, septembrie 2006).

Singura noutate a proiectului, care prelucrează în special afirmaţii fără sens respinse deja în Beyond Chutzpah, est noul prag al idioţeniei pe care îl sparge. Să analizăm metodologia desfăşurată în sprijinul demonstrării noului antisemitism. Raportul defineşte un incident antisemitic ca orice ocazie “percepută” ca fiind antisemitică de către “comunitatea evreiască”. [2] Pe acelaşi principiu se poate spune că plouă în absenţa oricărei precipitaţii, doar pentru că eu simt că plouă. Este filosofia onirică a paranoicilor – a celor deosebit de raţionali, pentru care presupusa victimizare aduce servicii politice. Raportul include în rubrica incidentelor antisemitice nu doar acte violente şi discursuri incendiare, dar şi “conversaţii, discuţii sau afirmaţii făcute public sau în cadru privat, care depăşesc limita admisibilităţii”, precum şi “atitudinea şi tonul cu care se discută despre evrei”. Este de mirare că nu se trec în revistă şi fanteziile libidinale de represiune antisemitică. [3] În categoria afirmaţiilor inerent antisemitice raportul include “comparaţiile dintre politica israeliană contemporană şi cea a naziştilor” (doar comparaţiile dintre politica arabă contemporană şi cea a naziştilor sunt permise) şi “teorii despre influenţa evreiască sau zionistă asupra politicii externe americane” (chiar dacă organizaţiile evreieşti şi zionişte clamează această influenţă). [4]

Cea mai mare parte a dovezilor despre antisemitismul atotpătrunzător britanic pune la grea încercare credulitatea. Singurul articol care apare în ameninţătoarea categorie “Calomnii sângeroase” este un serial sirian de televiziune “pe care telespectatorii din UK ar fi putut să-l urmărească… dacă ar fi avut echipamentele de recepţie prin satelit corespunzătoare.” [5] Raportul mai notează şi “cazul [neraportat în instanţă] al unui lector universitar evreu care a fost ţinta unei tirade antisemite din partea unui student în mijlocul unei conferinţe şi ulterior i s-a cerut să explice autorităţilor universitare de ce-l supărase pe student.” [6] Este antisemitic să te întrebi dacă nu cumva e vorba de o păcăleală? Şi apoi citează avertismentul London Assembly Conservative Group conform căruia “există un risc ca în anumite zone ale politicului evenimentele internaţionale, aproape inconştient, să conducă la atitudini în mod subtil diferentiate şi la nivele de apropiere diferite în funcţie de anumite grupuri minoritare.” [7] Chestiunea noului anti-semitism trebuie să fie deosebit de anapoda dacă englezii conservatori încep să vorbească precum Lacan. În cele din urmă, este antisemitic pentru organizaţiile studenţeşti să sprijine un boicot al mărfurilor israeliene pentru că “ar restricţiona posibilitatea de a găsi mâncare kosher în campus”. [8] Poate este în măsură Israelul să organizeze paraşutarea unor colete cu ştiucă umplută.

Deşi se pretinde că, în lupta împotriva antisemitismului, “nimeni dintre cei care au adus mărturie nu doreşte să vadă periclitat dreptul la exprimare liberă”, şi “doar în circumstanţe extreme ar fi sprijinit intervenţia legii”, [9] raportul recomandă autorităţilor universitare “să manifeste un interes activ în combaterea actelor, discursurilor, literaturii şi evenimentelor care cauzează anxietate sau alarmă printre studenţii evrei”, şi înregistrează nemulţumire pentru faptul că "lucrări clasice şi moderne antisemite sunt accesibile liber pe site-ul amazon.com”, şi că “îndeosebi Statele Unite au fost foarte lente când s-a pus problema” închiderii “site-urilor internet antisemitice”. [10] În asemenea momente, chiar cei mai puţin patrioţi dintre oameni pot fi mândri că sunt americani.

Note:

1. Declaraţia raportului conform căreia “nu am primit dovada niciunei acuzaţii de antisemitism care să fi fost gresit fondată de principalii lideri şi organizaţii ale evreilor britanici” (para. 79) are în vedere probabil mai degrabă selecţia mărturiilor decât realitatea.

2. Report, para. 3; cf. para. 73.

3. Construcţiile sunt citate din “Sumarul” Raportului. Informaţiile poliţiei despre o creştere a incidentelor antisemite dovedesc prea puţine în sine, aşa cum recunoaşte şi raportul, din cauza faptului că acest lucru ar putea fi datorat multor incidente care ţin de înăsprirea vieţii britanice în general, precum şi “creşterii implicării” în conflictul israeliano-palestinian (Report, paras 28, 29, 59, 64, şi Beyond Chutzpah, pp. 81ff.). În schimb, sunt puţine dovezile atacurilor antisemitice “organizate”, “motivate politic”. Nu există nici o evidenţă asupra faptului că autorii atacurilor antisemitice ar fi în mod disproporţionat musulmani, iar cei mai mulţi dintre suspecţii acestor incidente au fost adolescenţi (Report, paras. 55, 56, 58, 151). Pentru 2005 raportul citează două incidente care au fost “potenţial” periculoase pentru vieţile umane (para. 61). Nu se citează informaţii comparative despre alte minorităţi din Marea Britanie, deşi se recunoaşte în mod tacit că “nivelul prejudecăţilor şi a discriminării evreilor în UK rămâne scăzut”, o afirmaţie considerabilă (para 17). Într-o notă, deplânge că “mai puţin de unul din zece incidente [antisemite] aduse la cunoştinţa poliţiei conduce la acuzarea unui suspect” (para. 69), dar nu citează date comparative în funcţie de care să rezulte că această raţie este aberantă.

4. Report, para. 84, 119; cf. para. 148. Într-o notă raportul exprimă îngrijorarea pentru faptul că “utilizarea limbajului şi a imageriei Holocaustului au început să fie puternic răspândite în legătură cu conflictul israeliano-palestinian” (para. 93). Desigur, noutatea legată de această imagerie este faptul că Occidentul nu o mai utilizează numai în legătură cu arabii.

5. Report, para. 99.

6. Report, para, 101.

7. Report, para. 104.

8. Report, paras. 203, 204.

9. Report, paras. 74, 75.

10. Report, paras. 183, 189, 220.

Cf. versiunea in limba engleza.

Al-Qassam: o armă militară sau o armă politică? (de Haşim Hamdane)

Am tras în poliţistul palestinian, în timp ce alţii trăgeau în celelalte cinci persoane. Mi-am golit tot încărcătorul în el pentru a fi sigur că a murit, apoi l-am întors cu faţa în sus. Era un om gras, de cinzeci de ani. Cadavrul lui era ciuruit. Era prima dată când omoram pe cineva… A fost o adevărată plăcere…”

Acestea au fost cuvintele unui soldat al ocupaţiei, după executarea cu sânge rece a unei misiuni de răzbunare, în care 15 soldaţi palestinieni au fost asasinaţi. Armata israeliană decisese să răspundă unei operaţiuni militare duse la îndeplinire de rezistenţa palestiniană în 2002 împotriva soldaţilor ocupaţiei, la Ayn Ereik, în Cisiordania, în cadrul căreia 6 soldaţi fuseseră ucişi.

În privinţa operaţiunii “Iluzii împrăştiate” de la Karm Abu Salem, care este şi ea o operaţiunie militară condusă de rezistenţa palestiniană împotriva soldaţilor ocupaţiei, ea a suscitat o reacţie israeliană diferită, luând ca pretext captura unui soldat israelian. În realitate, guvernului israelian nu-i pasă prea mult de soarta soldatului israelian. El este mai degrabă neliniştit de racheta al-Qassam care-i face proiectele politice praf. Al-Qassam, care poate fi considerată o jucărie în comparaţie cu armamentul colosal israelian, nu posedă apparent o energie de explozie distrugătoare ci o energie explozivă de o mare eficacitate pentru a face cioburi planurile israeliane.

Dată fiind lunga experienţă israeliană în domeniul centurilor de securitate, ca de exemplu cea mai cunoscută, cea a statului marionetă druz pe care avea intenţia să-l instaleze la frontiera sa nordică, şi care a eşuat în anii ’70, sau centura de securitate din sudul Libanului, în anii ’80, a propus idea instalării unei century de securitate la nordul şi la estul Fâşiei Gaza, care l-ar proteja de operaţiunile rezistenţei, lucru care ar face mai dificilă săparea de tunele, dar racheta al-Qassam a depăşit limita acestei century, şi condiţiile demografice ale Fâşiei Gaza au împiedicat, în trecut, punerea în practică a acestei centuri.

Încă de la începutul agresiunii recente împotriva Fâşiei Gaza, armata de ocupaţie a încercat, urmându-şi în asta lunga sa experienţă în operaţiuni de expulzare masivă de populaţie, eliminarea locuitorilor din Beit Lahya, aproape de care sunt instalate mai multe colonii care se extind până la oraşul Ascalan, şi de asemeni a populaţiei din Beit Hanun, aproape de care se situează colonia Sderot, dar şi a populaţiilor cartiereilor de est (Şaja’iyaa şi Zaytun) ale oraşului Gaza, a satelor al-Şawka, la est de Rafah, în momentul în care pericolul continuă să ameninţe Breij şi Maghazi, la nord-est de Deir al-Balah, ‘Absan şi Bani Sulayla la est de Khan Yunes. Aceste tentative de expulzare au fost executate prin intermediul apelurilor şi a ameninţărilor pe care armata de ocupaţie le-a lansat populaţiei.

Era clar că ideea punerii în practică a unei centuri de securitate continua să obsedeze minţile conducătorilor israelieni, dar lansarea de rachete al-Qassam la Ascalan şi refuzul palestinienilor de a-şi părăsi oraşele şi satele a făcut să eşueze acest proiect.

Astfel, reacţia împotriva lansării de rachete al-Qassam, cu toate consecinţele sale benefice, a început să demoleze principiul “soluţiilor unilaterale” pe care vrea să le impună statul Israel, proiect adoptat de guvernul precedent şi sprijinit de guvernul actual. Al-Qassam a dus la eşuarea planului de retragere unilaterală, la nivel palestinian arătând că este vorba despre un plan pentru izolarea Fâşiei Gaza şi izolarea luptei locuitorilor ei de lupta poporului palestinian din Cisiordania, şi la nivel israelian, arătând că este vorba despre un plan unilateral care nu poate aduce securitatea coloniilor apropiate de Fâşia Gaza.

În consecinţă, al-Qassam a zguduit încrederea publicului israelian în planul Olmert, plan de regrupare în Cisiordania. Israelul ştie perfect acest lucru. În mai multe rânduri, responsabilii israelieni afirmaseră ineficacitatea unei soluţii militare împotriva al-Qassam. Din această cauză, nu este o întâmplare faptul că avansează un al treilea obiectiv pentru campania miltiară actuală, care este provocarea căderii guvernului palestinian, pentru a ieşi din impas. Israelul a arestat mai mulţi miniştri şi membri ai consiliului legislativ palestinian, lucru care riscă pe de o parte, de a conduce la prăbuşirea autorităţii palestiniene dacă îşi duce planul până la capăt şi pe de altă parte, să atragă atenţia asupra realităţii actelor sale, suscitând presiuni internaţîonale, israelienii recunoscând că acest lucru nu este decât o chestiune de timp.

Pentru a ieşi din impas, Israelul a recurs la presiunea asupra civililor palestinieni. Dacă exceptăm întreruperea electricităţii şi a apei, sau bombardarea podurilor sau închiderea punctelor de contact cu lumea, ştirile care provin din Fâşie indică bombardamente cotidiene ale civililor.

După ce, în cursul ultimelor două luni, sângele nevinovat şi abundent a curs în Gaza într-atâta încât s-ar fi putut îneca Sderotul, ministrul securităţii Pereţ nu vede nici o problemă atunci când declară că armata israeliană “duce un război pentru a proteja simbolurile morale pe care orice armată a lumii le protejează”, şi că armata israeliană “face faţă activiştilor terorişti care se ascund în spatele copiilor”, şi că “armata face tot ce-i stă în putinţă pentru a nu se atinge de civili”.

Neruşinarea atinge paroxismul atunci când nici un conducăror al armatei de ocupaţie nu întâmpină dificultăţi atunci când este vorba de inventarea unei noi construcţii propagandistice care să minimizeze pe de o parte rezistenţa palestiniană eroică şi pentru a arăta imaginea umană a soldatului israelian, pretinzând că acest soldat, din cauza unor aşa-zise sentimente umane, are dificultăţi când se luptă împotriva unui “terorist care poartă o armă automată într-o mână şi un copil în cealaltă”, în ciuda mărturisirii şefului armatei, Haluţ, că n-a resimţit (răspuns la întrebarea ce simţiţi) decât “o mişcare uşoară în aripa avionului” atunci când a lansat o bombă de o tonă, a cărei consecinţă a fost moartea a 14 civili şi mai mult de 150 de răniţi, cei mai mulţi dintre ei copii. Este sigur că Haluţ nu simte nimic azi!

În cadrul tulburării israeliene, se pun din nou guvernului israelian, structura bicefală Olmert-Pereţ, mai multe întrebări securitare legate de dominaţia asupra căilor de trecere, dominaţia economică, chestiunea aplicării principiului dezarmării palestinienilor, abandonul, cu recunoaşterea internaţională, a responsabilităţii legate de Fâşia Gaza.

Într-una din şedinţele guvernului, în urmă cu mai bine de zece ani, primul-ministru de atunci, Iţac Rabin, pusese întrebarea: cum s-ar putea “tăia” Fâşia Gaza, pentru a o separa de Israel aşa încât să plutească, departe, pe mare?

Text difuzat de lista yahoogroups assawra.