Rezoluţia adoptată de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite în 11 august 2006 n-a satisfăcut pe deplin nici Israelul, nici Washingtonul, nici Hizballahul. Asta nu înseamnă că este “justă şi echilibrată”, ci doar că este expresia temporară a unui impas militar. Hizballah n-a reuşit să aplice Israelului o înfrângere militară majoră – posibilitate oricum exclusă de disproporţia forţelor prezente, la fel cum fusese imposibil pentru rezistenţa vietnameză să provoace o înfrângere militară majoră Statelor Unite. Dar nici Israelul n-a izbutit să administreze Hizballahul o înfrângere militară majoră – sau chiar o înfrângere oarecare, în realitate. În acest sens, Hizballah este fără îndoială veritabilul învingător pe plan politic, iar Israelul veritabilul învins al acestui război de 33 de zile declanşat în 12 iulie, şi nici un discurs al lui Ehud Olmert sau al lui George W. Bush nu va putea contrazice acest adevăr flagrant [1].
În scopul înţelegerii mizei jocului, este necesar să rezumăm obiectivele ofensivei Israelului, asumate de către Statele Unite. Scopul central vizat de atacul israelian era, bineînţeles, distrugerea Hizballahului. Israelul a încercat să-şi atingă obiectivul cu ajutorul unei combinaţii formate din trei instrumente principale.
Primul s-a vrut să fie lovirea fatală a Hizballahului prin intermediul unei campanii de bombardament “post-eroic” – altfel spus, de o mare laşitate – profitând de “superioritatea zdrobitoare şi asimetrică” a forţei de impact israeliene. Campania viza izolarea Hizballahului de liniile sale de aprovizionare, distrugerea unei părţi importante din infrastructura sa militară (stocuri de rachete, lansatoare de rachete, etc.), eliminarea unui mare număr de combatanţi şi decapitarea mişcării prin asasinarea lui Hassan Nasrallah şi a altor conducători ai ei.
Al doilea mijloc utilizat consta în întoarcerea împotriva Hizballahului a bazei sale populare formate din şiiţii libanezi, Israelul desemnând în acest scop partidul ca responsabil al tragediei lor printr-o campanie frenetică de război psihologic. Acest lucru presupunea, bineînţeles, ca Israelul să provoace şiiţilor libanezi un dezastru la scară mare printr-o campanie extensivă de bombardamente criminale, făcând una cu pământul deliberat sate şi cartiere întregi, omorând sute şi sute de civili. N-a fost pentru prima oară când Israelul a recurs la acest gen de stratagemă, crimă de război clasică. Atunci când Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei era activă în Libanul de Sud, în ceea ce era supranumit “Fatahland” înainte de prima invazie israeliană din 1978, Israelul obişnuia să bombardeze din plin zonele locuite din jurul locaţiilor din care erau lansate proiectile spre teritoriul său, chiar dacă acestea erau trimise dinspre terenuri pustii.
În vremea de atunci, această stratagemă reusise să aducă în conflict cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei o parte importantă din populaţia Libanului de Sud, lucru facilitat de faptul că anumite conduceri reacţionare reprezentau încă o forţă majoră în regiune şi că luptătorii palestinieni puteau cu uşurinţă să fie respinşi ca nişte intruşi din cauza comportamentului lor în general dezastruos. De data asta însă, dat fiind statutul incomparabil mai bun de care se bucură Hizballah în populaţia şiită, Israelul a crezut că ar putea obţine acelaşi rezultat doar crescând în mod spectaculos întinderea şi brutalitatea pedepsei colective.
Al treilea instrument consta în perturbarea masivă şi gravă a vieţii tuturor libanezilor, luându-i ostateci prin intermediul unei blocade aeriene, maritime şi terestre în scopul incitării populaţiei, îndeosebi alte comunităţi decât şiiţii, împotriva Hizballahului şi creării astfel a unui climat propice pentru o acţiune militară a armatei libaneze împotriva organizaţiei şiite. Din această cauză, la începutul ofensivei, responsabilii israelieni au declarat că nu doresc să vadă nici o forţă, cu excepţia armatei libaneze, desfăşurate în sudul Libanului, respingând îndeosebi perspectiva unei forţe internaţionale şi denigrând-o pe cea care era deja acolo: UNIFIL. Acest proiect era de fapt obiectivul urmărit de Washington şi Paris din momentul în care au început să lucreze împreună pentru a profuce rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU din septembrie 2004, care făcea apel la retragerea trupelor siriene din Liban şi la “dezmembrarea şi dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze şi non libaneze”, adică Hizballah şi organizaţiile palestiniene din taberele de refugiaţi.
Washington a crezut că imediat ce trupele siriene se vor fi retras din Liban, armata libaneză, echipată şi antrenată în principal de Pentagon, ar fi capabilă să “dezmembreze şi să dezarmeze” Hizballahul. Armata siriană s-a retras efectiv din Liban în aprilie 2005, nu din cauza presiunii Washingtonului şi Parisului, ci din cauza tulburărilor politice şi a mobilizării în masă care rezultaseră din asasinarea, în februarie acelaşi an, a fostului prim-ministru libanez Rafik Hariri, un aliat foarte apropiat al clasei conducătoare saudite. Echilibrul de forţe prezent în ţară, în lumina manifestaţiilor şi a contra-manifestaţiilor gigantice pe care asasinatul le provocase, n-a permis coaliţiei aliate Statelor Unite să înceapă reglarea chestiunii Hizballah prin forţă. A fost chiar obligată să participe la alegerile parlamentare din mai anul următor în cadrul unei mari coaliţii cuprinzând Hizballahul şi să guverneze apoi ţara într-un guvern de coaliţie incluzând doi miniştri membri ai organizaţiei şiite. Acest rezultat dezamăgitor a decis Washingtonul să dea undă verde intervenţiei militare israeliene. Nu mai trebuia decât să se găsească un pretext adecvat, care a fost furnizat de operaţiunea condusă de Hizballah în 12 iulie de cealaltă parte a frontierei.
Privit din punctul de vedere conferit de obiectivul central şi de cele trei mijloace descrise mai sus, ofensiva israeliană a fost un eşec total şi flagrant. Faptul că Hizballah n-a fost distrus, ba chiar e departe de asta, e de domeniul evidenţei. Partidul şi-a menţinut esenţialul structurii politice şi a forţei militare, oferindu-şi chiar luxul bombardării nordului Israelului până în ultimul moment care a precedat încetarea focului din dimineaţa zilei de 14 august. Nu şi-a pierdut baza populară, parvenind mai degrabă la o extindere considerabilă, nu numai printre şiiţii libanezi ci şi în sânul altor comunităţi religioase libaneze, fără să mai vorbim de imensul prestigiu pe care i l-a adus acest război, mai ales în regiunea arabă şi în restul lumii islamice. Şi pentru a completa tabloul, tot ce s-a petrecut a condus la o evoluţie a balanţei de forţe din Liban într-o direcţie exact opusă celei pe care o doreau Washingtonul şi Israelul: Hizballah a ieşit din bătălie mult mai puternic şi mai temut de adversarii săi declaraţi şi nedeclaraţi, prietenii Statelor Unite şi ai regatului saudit. Guvernul libanez a luat partea Hizballahului în timpul luptei, făcând din protestul împotriva agresiunii israeliene prioritatea sa [2].
Nu mai este vreo nevoie să insistăm prea mult asupra eşecului flagrant al Israelului, este suficient să citim avalanşa de comentarii critice foarte revelatorii emanând din surse israeliene. Una dintre criticile cele mai dure a fost exprimată de Moşe Arens, de trei ori ministru al “apărării” Israelului, expert incontestabil în materie. A scris un mic articol în Haaretz foarte revelator:
“Ei [Ehud Olmert, Amir Pereţ şi Ţipi Livni] au avut câteva zile de glorie atunci când au crezut că bombardarea Libanului de către armata aeriană israeliană ar face bucăţi Hizballahul şi ne-ar aduce o victorie fără necazuri. Dar atunci când războiul condus de ei se epuiza fără îndemânare… s-au dezumflat progresiv. Pe ici pe colo au mai lansat câteva declaraţii belicoase, dar au început să caute o ieşire, o metodă să scape din turnura luată de evenimentele pe care au fost în mod evident incapabili să le stăpânească. Au încercat să se agaţe de o himeră, şi ce himeră poate fi mai minunată decât Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite? Nu-i nevoie să se realizeze o victorie militară împotriva Hizballahului. Să declare Naţiunile Unite încetarea focului, iar Olmert, Pereţ şi Livni vor putea să declare pur şi simplu victoria, fie că voi credeţi în ea sau nu… Războiul care, după conducătorii noştri, se presupunea că va restabili capacitatea de disuadare a Israelului, a reuşit s-o distrugă într-o lună.” [3]
Arens are dreptate. Atunci când Israelul s-a dovedit din ce în ce mai incapabil să atingă vreunul dintre scopurile pe care şi le fixase la începutul noului său război, a început să caute o ieşire. În timp ce-şi compensa eşecul prin escaladarea furiei distrugătoare şi răzbunătoare deversate asupra Libanului, comanditarii săi americani şi-au schimbat atitudinea la ONU. După ce câştigaseră timp pentru Israel, blocând orice tentativă de a formula o rezoluţie a Consiliului de Securitate privitoare la o încetare a focului – unul dintre cazurile cele mai grave de paralizie a instutuţiei interguvernamentale din cei 61 de ani de existenţă – Washingtonul a decis să preia ştafeta continuând războiul Israelului prin mijloace diplomatice.
Schimbându-şi atitudinea, Washingtonul s-a reapropiat de Paris şi de dosarul libanez. Având în comun cu Statele Unite, concurenţa lor, dorinţa de a obţine profit de pe urma bogăţiei Saudiţilor, mai ales prin vânzarea de material militar [4], Parisul ia partea Saudiţilor în mod obişnuit, de fiecare dată când apar tensiuni între proiectele Washingtonului şi grijile celor mai vechi dintre clienţii şi protejaţii săi din Orientul Apropiat. Noul război dus de Israel în Liban a furnizat o asemenea ocazie: imediat ce agresiunea criminală a Israelului s-a dovedit contra-productivă din punctul de vedere al familiei domnitoare saudite, înspăimântată de perspectiva unei destabilizări crescânde în Orientul Apropiat, care ar putea să fie fatală pentru interesele ei, saudiţii au cerut încetarea conflictului şi căutarea unei soluţii alternative.
Parisul s-a pronunţat imediat în favoarea acestei atitudini şi Washingtonul a sfârşit prin a se ralia, dar numai după ce a dat agresiunii israeliene câteva zile suplimentare pentru a încerca să marcheze câteva puncte şi să-şi salveze faţa pe plan militar. Primul proiect de rezoluţie pregătit de către cele două capitale a circulat în Naţiunile Unite în 5 august. Era o tentativă flagrantă de a se ajunge pe cale diplomatică la ceea ce Israelul nu reuşise să obţină militar. Proclamând “susţinerea puternică” pentru suveranitatea Libanului, proiectul făcea apel totuşi la redeschiderea porturilor şi a aeroporturilor sale în mod exclusiv “în scopuri strict civile în mod verificabil” şi prevedea instaurarea unui “embargou internaţional privitor la vinderea sau la furnizarea de arme sau de material conex în Liban, exceptând cele autorizate de guvernul său” – cu alte cuvinte, un embargou care să atingă Hizballah.
Proiectul franco-american reafirma rezoluţia 1559, clamând necesitatea unei alte rezoluţii care ar autoriza “în virtutea capitolului VII al Cartei, desfăşurarea unei forţe internaţionale mandatate de către Naţiunile Unite pentru a ajuta forţele armate şi guvernul Libanului să instaureze un mediu sigur şi să contribuie la punerea în practică a unei încetări a focului permanente şi a unei soluţii pe termen lung”. Această formulare este atât de vagă încât n-ar putea să desemneze, în realitate, o forţă internaţională autorizată să întreprindă operaţiuni militare (capitolul VII al Cartei ONU) în vederea aplicării rezoluţiei 1559 prin forţă, în alianţă cu armata libaneză. În plus, nici o dispoziţie nu limita această forţă la zona din sudul fluviului Litani care, conform proiectului rezoluţiei, trebuia să fie o zonă fără armament al Hizballah – zona pe care Israelul a revendicat-o ca spaţiu de securitate după ce a eşuat să se debaraseze de Hizballah în restul Libanului. Acest lucru însemna că forţa Naţiunilor Unite ar fi putut fi chemată să intervină împotriva organizaţiei şiite în restul Libanului.
Acest proiect totuşi nu era autorizat de ceea ce Israelul izbutise să înfăptuiască pe teren şi a fost dejucat de următorul. Hizballahul i s-a opus cu fermitate, făcând cunoscut în mod clar că nu ar admite nici o forţă internaţională alta decât FINUL, forţa ONU desfăşurată de-a lungul frontierei Libanului cu Israelul (“linia albastră”) din 1978 încoace. Guvernul libanez s-a făcut ecoul opoziţiei Hizballah şi a cerut modificarea proiectului, susţinut în cor de statele arabe, inclusiv statele clientelare ale USA. Washingtonul n-a avut altă opţiune decât să revadă proiectul care, în orice caz, n-ar fi fost cauţionat de Consiliul de Securitate. În plus, aliatul Washingtonului în această afacere, Jacques Chirac, al cărei ţară se aşteaptă să furnizeze ce mai mare parte a forţei internaţionale şi s-o conducă, declarase public el însuşi că nici o desfăşurare nu ar fi posibilă fără acordul prealabil al Hizballah [5].
Proiectul a fost deci revizuit şi renegociat, în timp ce Washington cerea Israelului să fluture ameninţarea unei ofensive terestre majore şi să înceapă s-o pună în execuţie sub forma unei presiuni pentru ca Washingtonul să poată să obţină cele mai bune condiţii posibile din punctul său de vedere. În scopul facilitării unui acord care să conducă la o încetare a focului care devenea din ce în ce mai urgentă din raţiuni umanitare, Hizballah a acceptat desfăşurarea a 15.000 de soldaţi libanezi în sudul fluviului Litani şi a adoptat o poziţie generală maleabilă. Aşa a putut trece rezoluţia 1701 prin Consiliul de Securitate în 11 august.
Concesia principală făcută de Washington şi Paris a constat în abandonarea proiectului creării unei forţe multinaţionale ad-hoc în virtutea capitolului VII. În locul ei, rezoluţia autorizează “creşterea forţei FINUL până la maxim 15.000 de soldaţi”, reorganizându-se şi gonflându-se considerabil forţa existentă. Şmecheria principală era, totuşi, să se redefinească mandatul acestei forţe aşa încât să poată să “asiste forţele armate libaneze luând măsuri” pentru “stabilirea între Linia Albastră şi fluviul Litani a unei zone libere de orice personal înarmat, echipament sau armament altele decât cele ale guvernului libanez şi ale FINUL”. FINUL poate acum, în egală măsură, “să întreprindă orice acţiune necesară în zonele de desfăşurare ale forţelor sale şi în funcţie de ceea ce ea consideră că ţine de capacităţile ei, pentru a se asigura că zona sa de operaţiuni nu este utilizată pentru activităţi ostile de orice natură ar fi ele”.
Combinate, cele două formulări precedente se apropie mult de un mandat aflat sub incidenţa capitolului VII sau, în orice caz, ar putea cu uşurinţă să fie interpretate în acest sens. În plus, mandatul FINUL a fost extins de facto prin rezoluţia 1701 dincolo de “zonele sale de desfăşurare” pentru că acum poate “să ajute guvernul libanez la cerere” în eforturile sale pentru “securizarea frontierelor şi a altor puncte de intrare în scopul împiedicării intrării în Liban a armelor sau a materialului conex” – o frază care nu se referă cu siguranţă la frontiera Libanului cu Israelul, ci chiar la frontiera lui cu Siria, care se întinde din nordul în sudul ţării. Exact aceste puncte reprezintă principalele capcane conţinute în rezoluţia 1701, şi nu formularea privitoare la retragerea armatei de ocupaţie israeliană asupra cărora s-au concentrat multe comentarii, pentru că această retragere este determinată în orice caz de forţa disuasivă a Hizballahului şi nu de vreo rezoluţie onusiană oarecare.
Hizballah a decis să-şi dea acordul pentru aprobarea de către guvernul libanez a rezoluţiei 1701. Hassan Nasrallah a pronunţat un discurs în 12 august, în cursul căruia a explicat decizia partidului de a-şi da acordul pentru desfăşurarea mandatată de Naţiunile Unite. Discursul lui conţinea o evaluare a situaţiei mult mai sobră decât în unele dintre discursurile sale precedente, precum şi o bună doză de înţelepciune politică “Azi, spune Nasrallah, suntem în faţa rezultatelor naturale rezonabile şi posibile ale marii fermităţi pe care libanezii au exprimat-o pornind de la diversele lor posibile.” Această sobrietate era necesară, căci o revendicare trufaşă a victoriei, aşa ca cele făcute pe seama lui de suporterii Hizballah de la Damas sau Teheran, l-ar fi obligat pe Nasrallah să adauge, asemeni regelui Pyrrus al Greciei antice: “Încă o victorie ca asta şi sunt pierdut”. Şeful Hizballahului a refuzat în mod prudent şi explicit să intre într-o polemică asupra rezultatelor războiului, subliniind că “adevărata noastră prioritate” este oprirea agresiunii, recuperarea teritoriilor ocupate şi “realizarea securităţii şi a stabilităţii în ţara noastră, precum şi întoarcerea refugiaţilor şi a persoanelor deplasate”.
Nasrallah defineşte poziţia mişcării sale aşa cum urmează: respectarea încetării focului, cooperarea deplină cu “tot ceea ce poate facilita întoarcerea refugiaţilor şi a persoanelor deplasate de la domiciile lor, şi tot ceea ce poate facilita operaţiunile umanitare şi de ajutorare”. În acelaşi timp, a afirmat că mişcarea sa este dispusă să continue lupta legitimă împotriva armatei israeliene atâta timp cât rămâne pe teritoriul libanez, propunând concomitent să se respecte acordurile din 1996 în virtutea cărora operaţiunile celor două tabere ar fi restrânse la ţintele militare şi ar cruţa civilii. În această direcţie, Nasrallah a insistat asupra faptului că mişcarea lui n-a început să bombardeze nordul Israelului decât ca reacţie la bombardamentele israeliene ale Libanului consecutive operaţiunii din 12 iulie, şi Israelul este cel care trebuie blamat pentru a fi extins războiul, primul, împotriva populaţiei civile.
Nasrallah a expus apoi o poziţie privind subiectul rezoluţiei 1701 care ar putea fi descrisă în modul cel mai precis ca o aprobare cu multe rezerve, în aşteptarea verificării ei prin punerea în practică. Şi-a exprimat protestul împotriva caracterului injust al rezoluţiei care s-a abţinut în preambulul ei să condamne Israelul pentru agresiunea şi crimele sale de război, adăugând totuşi că ar fi putut să fie cu mult mai rău şi manifestându-şi aprecierea pentru eforturile diplomatice care au permis să se evite acest lucru. Argumentul său central a fost sublinierea faptului că Hizballah consideră numeroase probleme tratate de rezoluţie ca fiind afaceri interne libaneze care trebuie să fie discutate şi reglate de libanezi înşişi. A pus accentul în direcţia asta pe prezervarea unităţii şi a solidarităţii naţionale libaneze.
În circumstanţele date, poziţia lui Nasrallah a fost cea mai corectă posibil. Hizballahul a trebuit să facă nişte concesii pentru a facilita sfârşitul războiului. Cum toată populaţia libaneză era ostatecă a Israelului, orice atitudine intransigentă ar fi avut consecinţe umanitare dezastruoase suplimentare, pe lângă rezultatele înfricoşătoare ale furiei ucigaşe şi distrugătoare a Israelului. Hizballah ştie perfect că veritabila miză ţine mai puţin de termenii unei rezoluţii a Consiliului de Securitate decât de interpretarea şi aplicarea ei efective, şi că situaţia şi raportul de forţe de pe teren sunt determinante în această privinţă. Ca răspuns la fanfaronadele lui George W. Bush şi ale lui Ehud Olmert privind victoria care s-ar traduce, conforma lor, prin rezoluţia 1701, este suficient să cităm răspunsul anticipat de Moşe Arens în articolul deja menţionat:
“Retorica momentului a început deja să se facă auzită. Ce contează dacă lumea întreagă vede acest aranjament diplomatic, la care Israelul a aderat în timp ce-şi primea încă doza zilnică de rachete, ca o înfrângere a Israelului încasată de la câteva mii de luptători Hizballah? Şi ce contează dacă nimeni nu crede că o forţă FINUL “întărită” va dezarma Hizballahul, şi că Hizballah, încă cu mii de rachete în arsenalul său şi cu adevărat întărit de victoria într-o lună împotriva puternicei armate israeliene, va deveni un partener pentru pace?”
“Continuarea războiului prin alte mijloace” a început deja în forţă în Liban. Patru chestiuni principale sunt în joc, expuse aici în ordinea inversă a priorităţii lor. Prima, pe planul intern libanez, este soarta cabinetului. Majoritatea parlamentară existentă în Liban este rezultatul alegerilor desfăşurate sub acoperirea unei legi electorale defectuoase şi deformatoare, impuse de vechiul regim dominat de sirieni. Una dintre consecinţele sale majore a fost deformarea reprezentării electoratului creştin, cu o puternică sub-reprezentare a mişcării conduse de generalul Aun care, după alegeri a format o nouă alianţă cu Hizballah. În plus, războiul recent a alterat profund moralul politic al populaţiei libaneze şi legitimitatea majorităţii parlamentare actuale este puternic discutabilă din această cauză. Bineînţeles, o schimbare a guvernului în favoarea Hizballahului şi a aliaţilor săi ar altera radical sensul rezoluţiei 1701 în măsura în care interpretarea ei depinde mult de atitudinea guvernului libanez. În această privinţă, una dintre principalele griji este evitarea derapajului spre un nou război civil în Liban – este exact ceea ce gândea Hassan Nasrallah atunci când sublinia importanţa “unităţii naţionale”.
A doua problemă, care priveşte şi afacerile interne libaneze, este efortul reconstrucţiei. Hariri şi aliaţii săi saudiţi îşi construiseră influenţa politică în Liban dominând eforturile de reconstrucţie care se făcuseră în urma războiului de 15 ani terminat în 1990. De această dată, vor fi confruntaţi cu o impresionantă concurenţă reprezentată de Hizballah, susţinut de Iran şi cu avantajul legăturilor strânse cu populaţia libaneză şiită, principala ţintă a războiului răzbunător al Israelului. Aşa cum a scris foarte cunoscutul analist militar Ze’ev Schiff în Haaretz: “Multe vor depinde şi de cine va ajuta la reconstrucţia Libanului de Sud. Dacă ar fi opera Hizballahului, populaţia şiită din sudul Libanului ar fi datoare moral faţă de Teheran. Acest lucru ar trebui să fie împiedicat.” [6] Acest mesaj a fost recepţionat în totalitate de Washington, Riyad şi Beirut iar azi alte articole sună alarma în privinţa acestui subiect în principalele ziare ale Statelor Unite.
A treia chestiune este natural cea a dezarmării Hizballahului în zona delimitată din Libanul de Sud pentru desfăşurarea armatei libaneze şi a FINUL reorganizate. Maximul pe care Hizballah este dispus să conceadă în această privinţă, este să-şi “ascundă” armele din sudul fluviului Litani, adică să evite expunerea lor şi să le stocheze în zone secrete. Orice pas suplimentar, fără ca măcar să se menţioneze dezarmarea Hizballahului în ansamblul Libanului, este legat de organizarea unei serii de condiţii care merg de la recuperarea de către Liban a fermelor Şebaa, ocupate de Israel din 1967, până la apariţia unui guvern şi a unei armate capabile să apare suveranitatea ţării împotriva Israelului, şi determinaţi s-o facă. Această chestiune reprezintă prima problemă majoră în raport cu care aplicarea rezoluţiei 1701 ar putea să se clatine, pentru că nici o ţară din lume nu este acum în poziţia de a dezarma Hizballah prin forţă, sarcină în privinţa căreia a eşuat lamentabil cea mai formidabilă armată modernă din Orientul Apropiat, şi una dintre principalele puteri militare din lume. Acest lucru înseamnă că orice forţă desfăşurată în sudul fluviului Litani, fie că este libaneză sau mandatată de ONU, va trebui să accepte oferta Hizballahului, în mod deschis sau nu.
A patra problemă este, bineînţeles, cea a compoziţiei şi a misiunii noilor contingente ale FINUL. Planul iniţial al Washingtonului şi al Parisului era să se refacă în Liban ceea ce are loc în Afghanistan, unde o forţă supletivă a NATO, îndărătul unei frunze de viţă oferite pudic de ONU, continuă războiul Washingtonului. Dar rezistenţa militară, ca şi politica Hizballahului, au contracarat acest plan. Washingtonul şi Parisul au crezut totuşi că vor putea să-l execute, gradual şi sub camuflaj, până când se vor reuni în Liban condiţiile politice pentru un tur de forţă care să opună NATO şi aliaţii săi locali împotriva Hizballahului. Efectiv, ţările de la care se aştepta să trimită principalele contingente sunt cu toate membre NATO: împreună cu Franţa sunt aşteptate Italia şi Turcia, în timp ce Germania şi Spania sunt solicitate cu insistenţă să li se alăture. Totuşi, Hizballah nu se lasă păcălit. Lucrează deja pentru a disuada planul Franţei de a trimite trupe de elită, susţinute de unicul ei port-avion aflat în apele teritoriale libaneze.
În privinţa ultimei chestiuni, mişcarea pacifistă din ţările NATO ar putea ajuta din plin rezistenţa naţională libaneză şi cauza păcii în Liban mobilizându-se împotriva trimiterii de forţe din ţările membre ale NATO, contribuind astfel la disuadarea guvernelor acestor ţări care vor să ajute Washingtonul şi Israelul să sfârşească treaba mizerabilă pe care au început-o. Libanul are nevoie de o forţă cu adevărat neutră care să menţină pacea la frontiera sa din sud şi, mai ales, să se permită poporului său să-şi rezolve problemele interne prin mijloace politice pacifiste. Orice altă cale ar conduce la reînnoirea războiului civil libanez în momentul în care Orientul Apropiat, lumea întreagă, au deja multe dificultăţi în a face faţă consecinţelor războiului civil pe care Washingtonul l-a declanşat şi continuă să-l alimenteze în Irak.
Note:
[1] Asupra implicaţiilor regionale şi mondiale ale acestor evenimente, a se vedea articolul meu “Nava avariată a scopurilor imperialiste americane”, publicat în 7 august 2006 pe Znet.
[2] Aşa cum l-a spus un observator israelian într-un articol cu titlu foarte revelator: “A fost o eroare să se creadă că presiunea militară ar putea genera un proces care să împingă guvernul libanez la dezarmarea Hizballahului”. Efraim Inbar, “Pregătiţi-vă pentru runda următoare”, Jerusalem Post, 15 august 2006.
[3] Moşe Arens, “Lasă diavolului ziua de mâine”, Haaretz, 13 august 2006.
[4] Atât Statele Unite cât şi Franţa au încheiat în iulie importante contracte de livrare de armament cu Saudiţii.
[4] Interviu acordat ziarului Le Monde, 27 iulie 2006.
[5] Ze’ev Schiff, “Delayed ground offensive clashes with diplomatic timetable”, Haaretz, 13 august 2006.
(*) Gilbert Aşcar este originar din Liban şi predă ştiinţele politice la Universitatea Paris-VIII. Cartea sa cea mai cunoscută, Le choc des barbaries, a apărut în ediţie de buzunar (10/18) în 2004. Un volum de dialoguri cu Noam Chomsky pe probleme legate de Orientul Apropiat, Perilous Power, editat de Stephen R. Shalom, va apărea în curând în traducere franceză la editura Fayard.
Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu