duminică, ianuarie 27, 2008

Răbdare, oameni din Gaza (de Abdelbari Atwan)



Fâşia Gaza a fost până în urmă cu puţin timp o mare puşcărie cu suprafaţa de 360 kmp, conţinând un milion şi jumătate de deţinuţi, din care jumătate sunt copii de mai puţin de şaisprezece ani.

Acum, după ce Olmert, primul-ministru israelian, a închis toate punctele de trecere şi a stopat complet furnizarea de combustibil, gaz, medicamente şi hrană, Fâşia s-a transformat într-o cameră de gazare mai ucigaşă decât cele ale naziştilor.

I-am telefonat unui apropiat din Fâşie pentru a mă asigura de sănătatea lui şi pentru a cunoaşte realitatea situaţiei, dar şi ca gest de solidaritate. Mi-a zis, cuvânt cu cuvânt, că în moarte e mai multă milă, căci suferinţa în care trăiesc copiii Fâşiei este insuportabilă. Căci ce este încă şi mai greu de suportat decât moartea, este să-ţi vezi copilul rănit stingându-se sub ochii tăi fără ca să poţi face ceva. Nu există electricitate, nu există medicamente şi nu există blocuri operatorii. Nu există absolut nimic, mai puţin moartea.

Sunt mai mult de patru sute de palestinieni răniţi, dintre care jumătate sunt copii. Se culcă sub cerul liber într-un frig glacial şi fără nicio speranţă de ajutor. Chiar şi refrigeratoarele de la morgă s-au oprit, căci nu ar putea funcţiona fără electricitate.

Cincizeci de martiri au căzut sub bombardamentul israelian continuu asupra acestei Fâşiei pradă catastrofei în mai puţin de trei zile. Şi iată-l pe Olmert, prieten intim al preşedintelui Bush şi al câtorva arabi, arătându-se pentru a ne spune, cu un surâs încrezător, că atacurile vor continua, aşişderea şi asediul.

Acesta este singurul Stat democratic din Orientul Apropiat, care reprezintă civilizaţia occidentală în regiune. Statul care a fost creeat sub pretextul salvării evreilor de la moarte şi de la persecuţie, şi care dă lecţii lumii întregi din punct de vedere material şi moral din cauza Holocaustului, acest Stat practică ceea ce este mai oribil decât Holocaustul, căci a muri de foame, de frig sau de gloanţele avioanelor sale, este mai criminal şi mai atroce decât moartea în camerele de gazare.

Lumea occidentală ipocrită fulminează pentru Darfur, invadează Irakul, îl ocupă şi-i omoară un milion de locuitori sub pretextul eliberării irakienilor şi a salvării lor de dictatura vechiului regim, şi instaurează un Stat pentru locuitorii Timorului de Vest, dar rămâne imobilă când Israelul îşi pune în practică masacrele împotriva copiilor poporului palestinian. Căci Israelul este deasupra tuturor legilor, poate face ce vrea, omorâ, distruge, înfometa, sufoca fără să dea nicio socoteală.

Ne blamăm de asemenea ca arabi înainte de a blama lumea. Guvernanţii arabi practică tăcerea complicelui. Nu fac nimic altceva decât să emită declaraţii de condamnare şi de indignare subţiate de o extremă reţinere. Nu vor nici să supere Israelul, nici să-l încurce pe aliatul său, SUA.

De ce preşedintele egiptean nu deschide punctul de trecere de la Rafah în faţa răniţilor şi a caravanelor cu ajutoare pentru nişte cetăţeni pentru care este responsabil direct din punct de vedere legal, înainte chiar de a fi din punct de vedere moral. Când Fâşia Gaza a fost colonizată [de Israel, în iunie 1967 – nota traducătorului], ea depindea direct de administraţia egipteană, şi copiii săi studiau programele şcolare egiptene, istoria Faraonilor şi faptele de vitejie ale lui Menes, unificatorul celor două ţări [Egiptul Superior şi Inferior – nota traducătorului].

Îi este teamă preşedintelui Mubarak că ar putea fi acuzat de încălcarea legilor internaţionale dacă deschide trecerea pentru copiii răniţi sau pentru caravanele cu ajutoare? Sau satisfacerea Israelului este mai importantă pentru el decât mânia celor 80 de milioane de egipteni câştigaţi în întregime pentru cauza fraţilor lor din Fâşia Gaza, acei egipteni care formează un stâlp esenţial pentru securitatea naţională egipteană, care au dat deja mii de martiri pentru a apăra cauza lor justă, şi care sunt azi gata să dea multipli ai acestui număr dacă Statul lor ar decide să iasă din umilirea pe care o suportă şi să se ridice pentru a susţine dreptul şi a îndepărta injustiţia de deasupra fraţilor lor de sânge şi de credinţă.

Toate Statele europene s-au aliniat de partea Bulgariei în afacerea celor cinci infirmiere arestate în Lybia sub acuzaţia de a fi injectat virusul SIDA unor copii, şi embargoul împotriva Lybiei nu a fost ridicat decât după eliberarea acestor infirmiere, deşi ele trăiseră în vile cu aer condiţionat şi echipate cu confortul cel mai modern.

Toate Statele africane l-au susţinut pe Nelson Mandela în războiul său just împotriva regimului rasist de apartheid, i-au oferit mii de victime, i-au deschis ţările pentru rezistenţă şi i-au furnizat bani, arme, oameni până când a măturat regimul rasist. Nu am auzit niciun singur Stat african să-l blameze pe Mandela, sau să se laude amintindu-i, ca şi cum ar fi o favoare, faptul că l-a susţinut şi că a suferit pierderi economice şi omeneşti din cauza acestei susţineri.

De ce şefii arabi care l-au primit pe preşedintele Bush cu medalii, dansuri ale săbiilor şi contracte de armament grase pentru miliarde de dolari, de ce nu l-au chemat, cu mânie, pentru a-i cere să intervină la prietenii lui israelieni în vederea încetării acestei oribile tragedii umane în minusculul teritoriu asediat?

Îl întrebăm pe preşedintele palestinian Mahmud Abbas de ce rămâne la Ramallah în loc de a începe imediat un turneu arab şi internaţional pentru trezirea conştiinţelor adormite. Îl întrebăm de asmeenea de ce nu merge în Fâşia Gaza din solidaritate cu poporul său încercuit. Suntem siguri că dacă merge acolo, va fi foarte bine primit, vizita lui se va transforma într-un remediu care va vindeca toate rănile discordiilor interne palestiniene, şi va restabili unitatea poporului palestinian.

Ceea ce mă deranjează este că preşedintele Abbas s-a mulţumit să ameninţe cu îngheţarea negocierilor cu partenerii săi palestinieni. Dar mai există încă nişte negocieri sau nişte parteneri după toate aceste masacre şi după toate practicile israeliene naziste îndreptate împotriva poporului său?

Şi nu uităm în graba noastră să blamăm şi Hamasul, mai ales Said Sayyam, fostul său ministru de interne, care a anunţat, în aceste momente penibile, descoperirea unui plan pentru asasinarea lui Ismail Haniyeh, primul-ministru al guvernului ales şi revocat, în care ar fi implicaţi membri ai Fatah. Chiar este momentul pentru a pune sare pe rana discordiei? Avem nevoie să schimbăm acuzaţii şi dezminţiri atunci când nu se găsesc congelatoare pentru corpurile martirilor, sau un minim de tratament mendical pentru a-i păstra pe răniţi în viaţă?

Poporul palestinian înfruntă eroic încercuirea şi privaţiunile de hrană. Înfruntă moartea cu o voinţă puternică şi o încredere absoilută în credinţa sa şi în identitatea lui arabă, în ciuda indiferenţei guvernelor şi a liderilor care cheltuiesc sute de miliarde de dolari din resursele acestei naţiuni [arabe – nota traducătorului], pentru nişte contracte de armament al căror scop nu este înfruntarea inamicilor, ci salvarea economiilor usamericane, franceză şi britanică de recesiune şi să garanteze locuri de muncă pentru şomerii lor.

Tenacitatea acestui popor este aceea care pune probleme israelienilor, care dezvăluie imaginea lor barbară în faţa lumii întregi, şi care arată caracterul lor sângeros şi setea lor de a ucide nevinovaţi şi de a extermina un popor întreg, practicând cele mai rele pedepse colective la adresa lui.

Ceea ce fac Olmert şi ministrul său Barak în Fâşia Gaza este semnul disperării, şi nu un semn al forţei, şi este expresia unei înfrângeri interioare. Nu au câştigat ultimul război din Liban, nu au putut extermina rezistenţele islamice în Liban şi Palestina, nu ştiu cum să procedeze cu Iranul, şi au eşuat în impunerea normalizării arabilor, mai ales în ţările din Golf.

Nu exagerăm dacă spunem că pruncii Fâşiei Gaza, rezistenţi şi tenaci, trăiesc în lumină, lumina seninătăţii şi a apărării naţiunii şi a credinţei sale. În vreme ce ceilalţi sunt cei care trăiesc în întunericul disperării, al complicităţii şi al tăcerii lor. Şi toate acestea, jur, sunt mult mai negre şi mai înfricoşătoare.

Cf. sursa în limba franceză.

sâmbătă, ianuarie 26, 2008