duminică, aprilie 01, 2018

Pesah însângerat




S-au încheiat primele două mari zile din sărbătoarea Pesah sau Paștele evreiesc, cum mai este numită. Evreii de pretutindeni au sărbătorit ieșirea din Egipt, ieșirea din robia egipteană, părăsirea unei ere a idolatriei și pășirea către calea lui Dumnezeu Unul, calea Torei. Israelul (și o spun cu inima îndurerată) se încăpățânează să se închine idolilor. Idolul puterii i-a vrăjit pare-se iremediabil pe o parte din copiii lui Israel. În loc să se închine lui Dumnezeu, israelienii se închină armatei, lui Netanyahu și lui Lieberman, rabinilor care prea puțin au în comun cu spiritualitatea și prea mult cu jocul intereselor ce face din ei niște politicieni versați, nu niște lideri spirituali.

Pe 30 martie, când evreii se pregăteau pentru prima cină de Seder, armata israeliană omora oameni. 17 palestinieni uciși și peste o mie răniți. De ce? Pentru că au îndrăznit să protesteze pașnic, la granița dintre Fâșia Gaza și Israel. Să ne înțelegem bine, Israelul nu se află în război. Înțeleg că în timpul războiului există un cod al comportamentului, diferit de cel din vremuri pașnice. Pacea nu o fi fluturând pe meleagurile acelea orientale, însă nu există un război. Există o armată de ocupație ce face legea pe bucata de teritoriu numită West Bank sau Cisiordania și există populația palestiniană din acel teritoriu care trăiește după cum dictează IDF-ul. Există aceeași armată israeliană și există o populație de 2 milioane de oameni în Gaza, oameni care trăiesc ca într-un ghetou, privați de lumină, de apă potabilă, de mâncare, de medicamente, de slujbe, de viitor. Deci nu există niciun război, nu există două părți mai mult sau mai puțin egale care se luptă pentru...treaba lor pentru ce. Nu, avem un colos militar, și avem o populație care își cere independența, care își cere drepturile naționale și umane. Ca pe vremea robiei egiptene, avem un popor rob și un popor înrobitor. De data aceasta poporul evreu (și din nou, mă doare nespus să articulez vorbele astea) a ales să fie înrobitorul. Poporul ăsta atât de oprimat de-a lungul secolelor, ba de unii, ba de alții, a ales să se comporte ca cei ce i-au fost dușmani, ca cei ce l-au scuipat și l-au umilit. De ce? De ce, Israele?

Cum nu te doare pe tine sufletul, Israele, cum nu-ți arde obrazul, cum nu ți se înnoadă stomacul? Cum să sărbătorești tu, Israele, eliberarea ta, prin crimă? Căci nu există alt cuvânt. Când ucizi oameni neînarmați care protestează pașnic de-a lungul unei granițe se numește crimă. Da, au ieșit niște zeci de mii de oameni să protesteze. Au ieșit că n-au mai suportat. Asta e, când nu ai controlul propriei vieți, al propriului destin, ți se mai urăște uneori de amarul de ei viață și îți vine să urli. La lună, la stele, la graniță, la cine te-o auzi. Ție nu ți-a venit niciodată să urli, Israele? Pe tine nu te-a apăsat prea mult cizma asupritorului pe grumaz, Israele? Tu n-ai disperat, Israele? Nu ai urlat tu la ceruri și la Dumnezeu, Israele, vreme de sute de ani, să te audă și să te elibereze? Ce vină au oamenii ăștia că simt la fel?

„Ahavti ki yishma Adonai, et koli tachanunay. Ki hitah oz’no li, uv’yamai ekra. Afafuni chevlei mavet, um’tzarei sh’ol m’tzauni, tzarah v’yagon emtza. Uv’sheim Adonai ekra: anah Adonai maltah nafshi!” „Îl iubesc pe Domnul, căci Domnul îmi aude vocea, rugămințile. Și-a întors urechea către mine, ca în zilele mele să strig către El. Durerile morții m-au împrejmuit; marginile mormântului m-au găsit; necaz și suferință va fi să găsesc. Atunci voi striga în numele lui Dumnezeu: „Te rog, Doamne, salvează-mi sufletul!”

Așa strigă și oamenii aceia ce-și zic palestinieni. Protestul lor a fost un strigăt de durere, de disperare. În ziua aceea nu s-au mai rugat cu mâinile spre cer, ci cu picioarele, mărșăluind. Oare nu știi tu, Israele, ce înseamnă să te rogi cu fiecare părticică din corp, cu membrele, cu trunchiul, cu toate măruntaiele? Ai uitat tu, Israele, ce e durerea? Oare pe strămoșii tăi, Israele, nu-i doare uitarea ta?

Presa va spune: Hamas, Hamas, Hamas. Pentru orice pe lumea asta, e de vină Hamas. Că a plouat, e de vină Hamas. Că n-a plouat, e de vină Hamas. Că a nins sau c-a ieșit soarele e de vină Hamas. Că au fost printre protestatari și luptători Hamas sau din alte facțiuni politice palestiniene, da, au fost. Însă marea majoritate a oamenilor a venit de capul ei acolo. Chiar crezi Israele, că ăia 2 milioane din Gaza au nevoie de Hamas ca să-i motiveze să protesteze față de soarta lor? Nu, le ajunge durerea, le ajunge disperarea. Și tu, Israele, tu ai găsit de cuviință să-i împuști, în prima seară de Seder. Și ai găsit de cuviință chiar să te mândrești. (După care ai șters postarea și te-ai făcut că plouă.)

Eu mă rog pentru tine, Israele, de acest Pesah, ca de fiecare sărbătoare și fiecare Șabat. Mă rog pentru eliberarea ta. Ți se pare că ești liber, pentru că ești puternic, ai o armată impunătoare și de legea internațională te doare în cot. Dar sufletul tău, Israele, vai de sufletul tău. Răutatea și aroganța colcăie în sufletul tău, Israele. Setea de putere te-a înrobit mai tare ca sclavia egipteană. Din poporul Torei te-ai transformat într-o hidoșenie pe care nici nu știu cum s-o numesc. Și știi ce doare, Israele? Nu doar că nu îți pasă de oamenii care sunt de altă religie și etnie, dar nu îți pasă nici de evreii care suferă pentru că tu te comporți așa cum te comporți. Nu-ți pasă de evreii cărora le crapă obrazul de rușine când tu comiți crime în numele religiei care pentru ei e lucru sfânt. Îți pasă doar de evreii care te aplaudă cuminți. Și e urât Israele, e urât și crud.

marți, martie 13, 2018

Israel akbar!




Aceasta a fost sugestia făcută unui membru arab al Knesset-ului de Yoav Kish, politician israelian, membru al partidului Likud. Ca musulmanii să nu mai spună că Dumnezeu e mare, ci că Israelul e mare. Că arabii ar trebui să iubească Israelul ca pe Dumnezeu și să se teamă de el ca de Dumnezeu. Șocant, nu? A-l înlocui pe Dumnezeu cu Israelul pare puțin cam mult chiar și pentru un politician israelian. Asta dacă ești un novice în politica Orientului Mijlociu. Însă vorbele respective se încadrează cât se poate de bine în logica sionistă. Politicianul israelian l-a înlocuit de mult pe Dumnezeu cu Israelul. Sondaje recente arată că jumătate dintre evreii israelieni nu cred în Dumnezeu. Însă toți evreii israelieni (și o mare parte a celor din diaspora) cred în statul lor preaiubit. Numai jumătate din evreii israelieni respectă Șabatul și legile kashrut-ului, dar toți respectă IDF-ul. Sionistul este puternic, se plimbă cu mitraliera pe umăr prin mall, ce îi trebuie lui Dumnezeu? Dumnezeu e invocat numai atunci când vine vorba de justificat colonizarea Palestinei, în rest, cine are timp pentru asemenea prostii? Dă cheeseburgerul ăla încoace, mai bine.

Sionismul s-a născut ca o revoltă față de iudaism. Odată cu emanciparea Europei, unii evrei au hotărât că s-au săturat să fie slabi și neajutorați, s-au săturat să își pună nădejdea într-un Dumnezeu care i-a uitat și care oricum i-a aruncat în exil (uitând că Dumnezeu i-a scos din Egipt și ignorând faptul că exilul are un scop bine întemeiat). Astfel că sionistul a hotărât că Tora e depășită, iudaismul tradițional cu sutele lui de reguli și ritualuri nepotrivit pentru noua lume modernă din care voia să facă parte, și-a pus arma pe umăr și și-a croit noul drum, neinteresându-l că niște oameni nevinovați aveau să sufere din cauza ambițiilor sale naționaliste.

Cu timpul, religia a fost folosită ca un fel de manta pe care statul secular nou format și-a trântit-o pe umeri pentru a dobândi mai multă forță și legitimitate în ochii mai multor evrei. Însemnele religioase și-au făcut loc pe avioanele de luptă și pe documentele oficiale, numai în suflet nu au reușit să își facă loc. De „Să-l iubiți pe străin că și voi ați fost străini în țara Egiptului” cine mai are timp și chef...„Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să-L slujești, să te alipești de El, și pe Numele Lui să juri..” haida de. Cum să se teamă israelianul, când are cea mai puternică armată din regiune?

Astăzi, politicianul israelian se folosește de religie după bunul plac, pentru a servi intereselor sale. Astăzi, politicianul israelian rostește cu nonșalanță vorbe ca „Tora”, „Dumnezeu”, vorbe care nu au pentru el nicio însemnătate. Că zice „Tora” sau că zice „cartof prăjit”, tot aia e. La fel de necutremurat îi rămâne sufletul, la fel de nemișcată inima. De ce am avea pretenția ca politicianul israelian să respecte religia musulmană (sau orice altă religie), când el nu respectă nici măcar religia iudaică? Pentru politicianul israelian, a fi religios e un costum de Purim, la fel ca Batman. Pentru politicianul israelian a fi religios e o mască pe care ți-o pui pe chip sau ți-o dai jos în funcție de cum dictează interesul de moment. Politicianul israelian nu înțelege că religia se trăiește, e o stare a ființei 24/7. E ca o a doua piele care fuzionează cu pielea ta naturală și devine una. Nu o mai dai jos. Așa trăiești și așa mori. A fi religios înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înseamnă a fi în permanență conștient că tot ce faci și ești există deoarece există un Dumnezeu care permite asta. Deoarece există un Dumnezeu care, în infinita Sa iubire și milă îți permite să închizi ochii seara și să-i deschizi dimineața, să-ți întinzi membrele, să te ridici și să stai pe două picioare, să te îmbraci, să te speli pe mâini, să îți golești intestinele, să bei, să mănânci, să umbli și așa mai departe. A fi credincios înseamnă a fi în permanență recunoscător pentru toate acestea. Înainte de a-și spăla mâinile pentru prima dată dimineața, un evreu credincios spune o binecuvântare în care îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat porunca de a-și spăla mâinile. Înainte de a bea o gură de apă, evreul credincios îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea de a sorbi gura aia de apă. Înainte de a mânca un fruct, evreul credincios spune altă binecuvântare. Înainte de a mușca dintr-o coajă de pâine, evreul credincios spune o alta, mulțumind pentru pâinea aceea. Și ce este o binecuvântare sau o rugăciune? Este a vorbi cu Dumnezeu, este a avea o relație cu Dumnezeu, înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înainte de a-și părăsi casa, evreul credincios sărută mezuzah de pe tocul ușii sale, mezuzah care conține vorbe sfinte, cuvintele lui Dumnezeu. Și de ce evreii credincioși își pun mezuzah la ușă? Deoarece trebuie să fie în permanență înconjurați de Tora, de cuvântul lui Dumnezeu. Un om care simte în permanență nevoia de a fi in relație cu Dumnezeu nu poate comite acte ce contrazic grav voința lui Dumnezeu. Un astfel de om nu își poate bate joc de religie. Un astfel de om nu își bate joc de simbolurile religioase. Desigur, cineva ca Avigdor Lieberman, fostul bodyguard/actual ministru al apărării nu are cum să știe lucrurile acestea, drept pentru care a găsit de cuviință să se costumeze în evreu haredi de Purim, punându-și o kippah neagră pe cap și niște peyos (perciuni) falși și îmbrăcând o uniformă IDF, ridiculizând astfel evreii ultra-ortodocși care refuză să servească în armata israeliană. Atunci când respecți o religie, o respecți de la A la Z, cu tot ce implică ea: teologie, ritual, simboluri religioase. Nu ne batem joc de kippah, nu ne batem joc de peyos, nu ne batem joc de ritualuri, nu ne batem joc de evreii religioși, nu ne batem joc de Torah. Însă în statul Israel nu este problemă când cineva își bate joc de aceste lucruri sacre, problema e când cineva critică politica Israelului și IDF-ul.

Liderul de stânga al Uniunii Sioniste, Avi Gabbay spunea cu ceva timp în urmă că evreii israelieni au uitat cum să fie evrei. De fapt liderul laburist îi îndemna pe israelieni să fie și mai sioniști, căci în logica „de partid” (să fim serioși, în Israel e un singur partid, diversitatea politică e o glumă proastă) a fi evreu este egal cu a fi sionist. De fapt israelienii au uitat să fie evrei din momentul în care a fost creat statul Israel. În momentul în care evreii au devenit israelieni, au încetat să mai fie evrei. Odată cu formarea noului stat, Israelul l-a înlocuit pe Dumnezeu și sionismul a înlocuit Tora. Așa că e inutil să ne întrebăm, așa cum am făcut-o eu inițial, revoltată de vorbele grave rostite, fie și la nervi, de Yoav Kish, oare cum ar reacționa israelienii dacă cineva le-ar sugera să schimbe cuvântul „Dumnezeu” din rugăciunea lor de căpătâi, Shema Yisrael...e inutil să ne întrebăm, deoarece israelienii l-au înlocuit pe Dumnezeu de mult. Din rugăciuni, din viață, din suflete.

marți, ianuarie 23, 2018

Ierusalimul cui?




după prof. R. J. Zwi Werblowsky, ”The Meaning of Jerusalem to Jews, Christians, and Muslims


O modalitate prin care oamenii au experimentat și cristalizat sentimentul sacralității a fost prin relația lor cu spațiul. Există pământuri sfinte -- pământuri considerate sfinte prin virtutea legăturii ce conectează grupuri de oameni la pământul pe care aceștia trăiesc. Este o legătură de recunoștință și iubire care adesea și de multe ori imperceptibil, se transformă în venerare. Există locuri sfinte care sunt diferite de pământuri sfinte, locuri unde divinul devine manifest, într-un fel sau altul, pentru ochii oamenilor și care sunt adorate și prețuite ca lucruri concrete, tangibile; mărturii ale realității divinului devenit vizibil în experiențele sau tradițiile teofaniilor, revelațiilor, miracolelor sau vieților oamenilor sfinți, definite spațial. Există orașe sfinte, care sunt diferite de locurile sfinte: orașe care și-au dobândit sfințenia ca rezultat al circumstanțelor și evenimentelor, sau există orașe care sunt sfinte deoarece, fie în teorie, fie în practică, au fost construite pentru a reflecta realitatea cosmică -- un soi de reflexie spațială microcosmică a cosmosului și a pământului său sacru așa cum este conceput și exprimat în tradiția mitologică.

Există orașe care sunt sfinte deoarece găzduiesc și posedă un obiect sfânt sau un altar. Mecca, Lhasa, Angkor, Roma și multe altele. Un exemplu modern este Tenri, în Japonia, care este un oraș sfânt nu doar pentru că este construit în jurul „buricului pământului”, sacrul kanrodai, ci și pentru că este construit potrivit unei căi divine.

Ierusalimul este oraș sfânt pentru trei mari religii. Ce a însemnat și ce înseamnă el pentru evrei, creștini și musulmani, care este natura legăturii lor cu acest oraș, care sunt originile caracterului său sacru sunt întrebări mai relevante poate ca oricând.

Pentru musulmani, Ierusalimul este al-Quds („Cel Sfânt”). Realitatea credinciosului musulman nu este neapărat aceeași cu realitatea istoricului. Pentru istoricul necredincios, realitatea este că profetul Mohamed nu a pus piciorul în Ierusalim. Statutul sacru al Ierusalimului în islam derivă parțial din creștinism și iudaism. Multe dintre ideile centrale ale islamului -- monoteismul, ziua judecății, responsabilitatea morală a omului pentru acțiunile sale -- se datorează moștenirii evreiești și creștine. Coranul adoptă și acceptă poveștile patriarhilor așa cum au fost trasate de iudaism și creștinism. Sfințenia Ierusalimului face parte din această moștenire și într-adevăr, direcția originală a rugăciunii (qibla) nu era către Mecca, ci către Ierusalim. Nu este locul și momentul potrivit pentru a discuta schimbarea direcției rugăciunii musulmane, există destulă literatură istorică și teologică pe tema aceasta. Există însă un faimos pasaj în Coran, sura 17:1, care merită atenție: „Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre.” Aceste cuvinte au fost interpretate, de la începutul islamului, ca descriind miraculoasa călătorie (isra') a profetului Mohamed de la Mecca la Ierusalim, de unde s-a urcat la ceruri (mi'radj).

De-a lungul timpului, moscheea Al Aqsa a devenit identificată drept „moscheea cea îndepărtată” din sura 17:1. Esența poveștii, cu relevanță pentru subiectul de față, ar putea fi formulată în felul următor: nu există zboruri directe de la Mecca spre ceruri; trebuie să faci o escală la Ierusalim. Prin această interpretare și această fuziune dintre isra' și mi'radj, islamul s-a legat de sfințenia tradițională a Ierusalimului în iudaism și creștinism și a integrat această moștenire în propriul său sistem religios.Capturarea Ierusalimului de către Kalif Omar în 638 a jucat un rol esențial în dezvoltarea acestei credințe și tradiții și a fost întărită odată cu construirea Domnului Stâncii în 691 e.n. și a moscheei Al Aqsa în 705 e.n. Pentru islam deci, orașul Ierusalim este sfânt deoarece conține un altar, un loc sfânt, locul -- potrivit tradiției -- de unde Mohamed s-a înălțat la ceruri.

Dacă în creștinism realitățile istorice (viața și moartea lui Isus) au creat realități religioase (învierea și înălțarea la ceruri) și ambele s-au combinat pentru a crea locuri sfinte, în cazul islamului, lucrurile stau exact invers. Credințele și pietatea au creat realități religioase, care, la rândul lor, au produs realități istorice care pentru credincios sunt la fel de solide ca orice altă realitate. Mai ales în islam, care nu face distincția între sferele religioase și seculare (inclusiv politice), așa cum face creștinismul, realitățile religioase au implicații cu consecințe legitime în sfera politică. Acest lucru rămâne adevărat chiar atunci când dimensiunea religioasă este supusă abuzului și manipulării în scopul intereselor pur politice.

Creștinismul posedă, după cum spuneam, realitățile istorice: nașterea, viața, crucificarea, moartea lui Isus. Pentru creștini Ierusalimul este sfânt datorită lucrurilor care s-au întâmplat acolo. Însă creștinismul a dezvoltat și o imagine abstractă a Ierusalimului, o imagine cerească a acestuia. Creștinii s-au concentrat asupra unei forme platonice a Ierusalimului ceresc care a servit pentru a transforma Ierusalimul terestru într-un memento despre Ierusalimul din ceruri. Adevărata casă a creștinului este Ierusalimul ceresc. Asta nu înseamnă că un bun creștin trebuie să ignore sau să disprețuiască Ierusalimul terestru, dar pentru el, adevăratul Ierusalim terestru, care este unit cu cel din ceruri, este oriunde este trăită o viață creștină exemplară. Noul Testament dezvăluie o puternică tendință spre „de-teritorializare” a conceptelor de sfințenie și, în consecință, o dizolvare a noțiunilor localizate spațial. Nu Templul este centrul, ci Hristos; nu Orașul Sfânt sau Pământul Sfânt sunt cele ce constituie o „zonă” de sacralitate, ci noua comunitate, trupul lui Hristos. Sfântul Augustin a promovat această de-teritorializare a Ierusalimului. În Ioan 7:37, Isus spune „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, iar Sf. Augustin scrie că aceste vorbe nu se referă la o călătorie într-un loc fizic, ci la o călătorie a spiritului, a inimii.

Imnologia creștină este aproape în mod exclusiv celestă. Însă mereu a existat în creștinism un conflict asupra tendinței de-teritorializării. După Augustin, unii creștini, protestanții mai ales, s-au concentrat din nou asupra Israelului ca pământul sfânt unde s-au petrecut toate evenimentele majore ale creștinismului și unde trebuie să se întâmple lucrurile viitoare înainte de a doua venire a lui Isus. De exemplu, pastorul evanghelic John Hagee și adepții săi au o viziune teritorială literală a Ierusalimului, la fel ca evanghelicii americani în general. Asta îi face să fie suporteri înfocați ai sionismului, deși pentru ei toți evreii care nu se vor converti la creștinism vor arde în iad. Iar cum aproape jumătate dintre evreii israelieni nu sunt religioși, nu cred în Dumnezeu, viziunea cu arsul în iad nu pare să-i deranjeze câtă vreme beneficiază de suportul politic al sioniștilor creștini.

În tradiția evreiască, Ierusalimul nu face parte din perioada de la Avraam până la ieșirea din Egipt; David este primul care a transformat Ierusalimul într-un centru religios și într-un simbol al unificării naționale a poporului lui Israel. Cuvântul Ierusalim sau Yerushalayim în ebraică, nu este menționat în cele cinci cărți ale lui Moise și apare pentru prima dată în cartea lui Ioșua. Sunt menționate cele două jumătăți ale numelui, dar nu unificate. Yerushalayim, spune tradiția evreiască -- mai precis Muntele Templului -- a fost locul unde Avraam aproape că și-a sacrificat fiul, pe Isaac. După ce a apărut un înger care i-a spus să nu își sacrifice unicul fiu, textul Genezei spune: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice şi azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” În ebraică verbul care a fost tradus prin „a avea grijă” este „lir'ot”, adică „a vedea”  („va vedea” =  „yireh”)

Cum se numea orașul înainte ca Avraam să îl redenumească Yireh? Trebuie să mergem puțin în urmă. După ce l-a salvat pe Lot din captivitate, Avraam a fost întâmpinat cu pâine și vin de către „Melchisedec, regele Șalemului.” O tradiție străveche spune că Melchisedec era de fapt unul și același cu Șem, fiul lui Noe, și că Șalem era acel loc pe care Avraam avea să-l redenumească Yireh. Deci Șalem este a doua jumătate a numelui: Yireh + Șalem = Yerushalayim. Midrașul ne dezvăluie procesul prin care Yireh și Șalem s-au unit într-un nume. „Spune Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, «Dacă voi numi locul Yireh, așa cum a făcut Avraam, bunul Șem se va plânge. Dacă am să mă refer la el ca la Șalem, bunul Avraam se va plânge. Mai bine îi spun Yerushalayim, iar numele va cuprinde felul în care era numir de amândoi: Yireh Șalem».”

La un nivel mai profund, Yireh Șalem înțelesul de „smerenie totală” (yirah înseamnă smerenie și teamă în ebraică). Sufletește, Ierusalimul nu este numai un petec de pământ sau un punct pe hartă. Este un loc special ce există în fiecare din noi, un loc unde suntem una cu Dumnezeu, profund acordați la prezența Sa. Yireh Șalem (sau Ierusalim) înseamnă deci, „smerenie totală”, o stare de beatitudine absolută în care omul este conectat la Dumnezeu.

Probabil că episodul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec, preotul-rege al Șalemului reflectă o ideologie ulterioară, post-davidică. Cert este că David a făcut din Ierusalim simbolul tranziției de la popor la națiune-stat. În cuvintele profesorului Shemaryahu Talmon, „Ierusalimul a devenit deci, simbolul și cea mai semnificativă expresie de tranziție de la «popor» la formarea unei «națiuni» și a unui «stat». Dar niciodată nu a fost supus și identificat cu noul fenomen social și deci, atunci când statul a încetat să existe, Ierusalimul nu și-a pierdut din importanța și valoarea simbolică pentru poporul evreu. Orașul, care în antichitate a suferit o transformare decisivă a semnificației sale, putea cu ușurință să se adapteze și readapteze la diversele situații istorice. De fapt, a făcut acest lucru vreme de multe sute de ani, fără să își piardă prestigiul și valoarea simbolică acordată de către David.” Într-adevăr, uluitorul și crucialul -- din punct de vedere istoric -- aspect al poveștii este profunzimea și tenacitatea cu care „conștiința Ierusalimului” a prin rădăcini în sentimentul, credința și teologia israelită. Ierusalimul era orașul pe care Dumnezeu l-a ales și acest aspect făcea parte atât din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său, cât și din legământul Său cu David și sămânța sa, și era la fel de permanent ca legământul Lui cu Natura. (Ieremia 31:34-39; 33:14-26)

Sensul Ierusalimului așa cum acesta a determinat înțelegerea de sine și conștiința istorică evreiască este zugrăvit în Profeți și în Psalmi. Ierusalimul și Sionul sunt sinonime, iar acestea au ajuns să însemne nu numai orașul, ci și pământul ca întreg și poporul evreu ca întreg. Aceste echivalări simbolice sunt o trăsătură permanentă a experienței evreiești încă din zilele psalmistului. Identificarea Sionului și Ierusalimului cu mama văduvită și îndurerată, care într-o zi se va bucura când copiii săi se vor întoarce la ea este unul din motivele imagisticii tradiționale evreiești. Scopul acestui articol nu permite nici măcar o sumară trecere în revistă a rolului Sionului sau al Ierusalimului în liturghia evreiască zilnică, în binecuvântările de după mese și în poezia și scrierile omiletice ale iudaismului medieval. Însă ce merită subliniat este rolul semantic al unui termen geografic ce numește o entitate istorică, dar într-un asemenea mod încât istoria rămâne ancorată într-un centru concret, geografic, atât în termeni ai originii (legământul pământului promis și orașul ales) și catastrofei și suferinței ulterioare (exilul, împrăștierea) cât și ai eshatologiei (restituirea și întoarcerea viitoare). Tradiția rabinică a preluat și dezvoltat și ea propria-i noțiune de Ierusalim ceresc. Dar prioritățile rabinice sunt inversate, dacă le comparăm cu schema creștină, unde tinde să domine simbolismul Ierusalimului ceresc. Devotamentul liturgic, pietatea populară, simbolismul religios și speranța mesianică -- inclusiv în formele secularizate din secolele al 19-lea și 20 -- sunt direcționate în primul rând spre Ierusalimul pământean ca simbol al regrupării, în această lume, a poporului pe pământul său promis.

Tradiția rabinică inversează cosmologia apocaliptică obișnuită, potrivit căreia Ierusalimul nu este decât o reflecție a celui ceresc. Midrașul spune: „...veți vedea că există și un Ierusalim deasupra, care corespunde Ierusalimului de dedesubt. Din pură dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu și-a făcut un Ierusalim în ceruri, pentru El.” Cu alte cuvinte, Ierusalimul pământesc nu reflectă un arhetip ceresc, nici nu își derivă semnificația din faptul că oglindește o realitate celestă. Potrivit acestei tradiții, împlinirea spirituală nu poate fi obținută minimalizând sfera istorică cu realitățile sale materiale, sociale și politice. Ierusalimul ideal, restaurat, al viziunii lui Ieremia este un oraș, nu un centru politic, forfotind de oameni și viață. „Căci dacă lucraţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţi care stau pe scaunul de domnie al lui David, suiţi în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor.” (Ieremia 22:4)

Pentru a-l cita încă o dată pe profesorul Shemaryahu Talmon, „În orice caz, chiar în punctul de apogeu al dezvoltării sale, ideea Ierusalimului celest așa cum a fost conceput de gânditorii evrei și chiar de către mistici, nu a pierdut niciodată legătura cu realitatea concretă. O fibră categorică a lumescului prezent pare să pătrundă religia evreiască normativă în toate ramificațiile sale.” Cea mai timpurie referire la un Ierusalim ceresc din literatura talmudică, pune următoarele cuvinte în gura lui Dumnezeu: „Nu voi intra în Ierusalimul ceresc până nu voi fi intrat mai întâi în Ierusalimul pământesc.”

Dacă este adevărat că termenii sinonimi Ierusalim și Sion au simbolizat realitatea istorică a unui popor și legătura sa cu un pământ, poate ne putem apropia de a înțelege etapele moderne, secularizate ale istoriei acestui popor. Mișcarea națională evreiască nu și-a luat numele de la o țară sau de la un popor, ci de la un oraș: sionism. Imnul mișcării sioniste, care în 1948 a devenit imnul național al Israelului, vorbește de „ochiul ce privește către Sion” și de speranța milenară de reîntoarcere pe „pământul Sionului și al Ierusalimului.” Imnul, ha-Tiqva („Speranța”), nu este poezie de calitate într-adevăr, dar cu toate ciudățeniile și sentimentalismul său, reușește să capteze conștiința esențială a poporului evreu, și anume că există o legătură indisolubilă cu pământul și că în centrul acestei legături se află Sionul, Orașul lui David. Ierusalimul și Sionul au devenit termeni geografici dincolo de geografie, dar nu fără geografie. Este o existență care pentru evreii religioși are dimensiuni religioase, dar care a putut fi reformulată de evreii seculari pentru sionism.

Ierusalimul, care a tot fost numit (din intenții lăudabile dar cu puțină justificare filologică sau chiar istorică) „orașul păcii”, a văzut poate mai multă vărsare de sânge, mai multe războaie, ură, cuceriri și conflicte distrugătoare ca orice alt oraș. Astăzi, argumentele și simbolurile religioase sunt puse în slujba intereselor și aspirațiilor politice și sunt folosite în ciocnirea dintre naționalismele conflictuale. Nicio experiență religioasă sau istorică, oricât de autentică și genuină, oricât de normativă pentru grupul care o afirmă, nu poate pretinde valoare și validitate normativă pentru posesorii altor experiențe, având propriile și distinctele lor articulări simbolice. Într-un anumit sens, există o diferență crucială între relația evreiască cu Ierusalimul, pe de o parte, și relația creștină și islamică pe de altă parte. Diferența a fost exprimată lucid de profesorul Krister Stendahl, care a scris că „Pentru creștini și musulmani, termenul de loc sfânt este o expresie adecvată a ceea ce contează. Aici sunt locuri sacre, sfințite de cele mai sacre evenimente, aici sunt locurile de pelerinaj, pe acest loc se concentrează cel mai fervent devotament religios. Iudaismul e diferit. Locurile sacre ale iudaismului nu au altare. Religia iudaică nu este legată de locuri, ci de pământ, nu de ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, ci de Ierusalimul însuși.”

Tradiția creștină a păstrat, într-adevăr, mare parte din amplitudinea și multe rezonanțe biblice ale cuvântului Ierusalim, deși cu mutațiile cauzate de „de-teritorializarea” creștină a conceptului, o mutare a accentului de pe centrul geografic pe centrul personal și -- mai general -- o orientare către categoriile universale ale persoanelor și comunității. Accentul cade pe Ierusalimul ceresc, Ierusalimul terestru fiind mai mult un memento al evenimentelor sacre petrecute aici. Deci, dacă nu cumva biserica va cădea din nou într-o mentalitate de tip cruciat, nu se prea pot naște conflicte politice.

Și cazul islamului este diferit. Faptul că un istoric non-musulman va considera legătura musulmană cu al-Quds ca bazată pe simpla legendă, este irelevant. Al-Quds, dimpreună cu tradițiile isra' și mi'radj, este adânc înrădăcinat în inima credinței și pietății musulmane. Este parte din supremul eveniment al istoriei religioase islamice. Dar acest lucru are și implicații politice: deoarece islamul nu a pretins niciodată să facă același tip distincții între sfera religioasă și cea seculară atât de caracteristice tradiției creștine. De aceea, interesele politice musulmane în Ierusalim nu au avut niciodată izul de ipocrizie pe care îl au adesea pretențiile creștine asupra orașului. Este adevărat că pentru islam Ierusalimul nu este un oraș sfânt în sensul evreiesc al expresiei. Strict vorbind, este vorba de un loc sfânt în Ierusalim. Dar simplu fapt că nobilul haram, „împrejmuirile cu care am fost binecuvântați” se află acolo, creează un motiv aproape natural pentru a face parte din dar al-Islam. Deși poate că argumentul și-a pierdut o parte din dimensiunea genuin religioasă (luând în calcul mărturisita calitate seculară a naționalismului arab modern împărtășit de arabi creștini, musulmani și revoluționari anti-musulmani), farmecul sacralității Ierusalimului este încă suficient de puternic încât să stârnească entuziasm și să inflameze pasiuni.

Pentru poporul evreu, după cum am văzut, Ierusalimul nu este un oraș ce conține locuri sfinte sau comemorează evenimente sacre. Orașul ca atare este sfânt și a servit, vreme de cel puțin două milenii și jumătate, drept simbol al existenței istorice a unui popor vânat, umilit, masacrat, dar care niciodată nu și-a pierdut speranța reîntoarcerii sale. Ierusalimul și Sionul au devenit locul și numele speranței și sensului existenței evreiești și al continuității sale din zilele în care, potrivit textelor biblice, Dumnezeu a vorbit despre un loc pe care l-a ales până în zilele unei întoarceri de care, oricât de improbabilă ar părea, evreul nu s-a îndoit niciodată. Înțelegând funcția simbolică a Ierusalimului în tradiția evreiască, putem vedea că până și folosirea seculară a acestui simbol are un dram de legitimitate. Când evreii seculari spun „Ierusalim”, este, mutatis mutandis, la fel ca în faimosul discurs al lui de Gaulle după ce a eliberat Parisul -- Parisul însemnând Franța și poporul francez, istoria sa, agonia sa și eliberarea sa.

Am ales intenționat acest ultim exemplu, deoarece există ceva tulburător în legătură cu el. Putem folosi acum, în secolul în care ne aflăm, simboluri religioase și/sau secularizate care pot cu ușurință deveni sloganuri politice trăgându-și o dubioasă vitalitate din rădăcinile lor mitologice? Ne putem angaja în politici constructive și responsabile din punct de vedere moral făcându-ne prizonierii simbolismului, oricât de venerabil și sfânt? Astăzi, la nivel politic și internațional, Ierusalimul nu mai e un simbol al sfințeniei și păcii, cât al conflictului și al aspirațiilor rivale. Cei ce iubesc Ierusalimul și îi doresc pacea și mai ales cei ce se numesc copiii lui Avraam și pentru care cuvântul „Ierusalim” încă este încărcat de înțelesuri adânci, cu siguranță nu vor uita că parte din sensul întipărit în inima cuvântului Yerushalayim/al-Quds a fost exprimat cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă de profetul Isaia (1:27): „Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate.”

luni, ianuarie 22, 2018

Revoltele din Palestina: 1929





Revoltele din 1929 au fost primele lupte de mari proporții dintre arabi, evrei și oficialii administrației britanice a Palestinei. Deși cauzele lor mai profunde sunt legate de tensiunile provocate de imigrația tot mai crescută a evreilor din Europa în Palestina, conflictul a izbucnit cu privire la accesul evreilor la Zidul Vestic (HaKotel în ebraică, Al-Buraq în arabă), un loc sfânt important pentru ambele religii. La sfârșitul anilor 1920, s-au răspândit niște zvonuri despre un complot evreiesc de preluare a controlului locului sfânt, iar violențele au izbucnit în august 1929, când un grup de evrei a organizat o demonstrație la Zidul Vestic, înălțând steagul sionist și cântând imnul sionist. O săptămână mai târziu, niște palestinieni au ucis un grup de evrei din cartierul ultra-ortodox Meah She’arim. Revoltele s-au extins și comunitățile evreiești religioase, mai ales în Hebron și Safed, au fost atacate, urmate apoi de răzbunări evreiești. Guvernul britanic a întocmit comisia Shaw, care, în urma unei anchete, a concluzionat că revoltele au fost cauzate de „sentimentul arab de animozitate și ostilitate față de evrei pe fondul dezamăgirii legate de aspirațiile lor naționale și politice și al temerii pentru viitorul lor economic...”




După destrămarea Imperiului Otoman, palestinienii sperau la întemeierea unui stat independent și suveran. În 1920, britanicii au preluat mandatul asupra Palestinei și de atunci le-au tot promis independență, în același timp dându-le speranțe și evreilor ce emigrau din țările europene și care visau la ceea ce inițial era formulat drept un „cămin național” în Palestina. Ceea ce se știe mai puțin este că evreii care locuiau deja în Palestina (fie că erau născuți acolo, fie veniți și stabiliți înainte de valurile de migrare în masă la început de secol 20) s-au opus proiectului sionist și îi priveau cu ochi la fel de sceptici ca arabii palestinieni pe evreii ce veneau în valuri din țările europene, temându-se (după cum avea să se și întâmple) că pacea și liniștea în care trăiau de atâta vreme va fi tulburată. Acești evrei anti-sioniști sunt evreii ortodocși (singurii de altfel, în Orientul acelor vremuri -- conceptul de evreu secular a apărut odată cu iluminismul european). Un astfel de evreu era rabinul-șef al comunității evreiești ortodoxe, rabinul Yosef Chaim Sonnenfeld. După revoltele din 1929, acesta a scris o scrisoare prin care făcea apel la populația arabă a Palestinei de a trăi în pace cu comunitatea evreiască, asigurându-i pe arabii palestinieni că evreii nu aveau gânduri ascunse cu Muntele Templului, nici dorința de a pune stăpânire pe proprietățile arabe. Sioniștii aveau însă alte planuri, drept pentru care au și mizat pe confuzia ce se făcea între sioniști și populația evreiască anti-sionistă a Palestinei.

„Sunt 57 de ani de când Dumnezeu mi-a permis să fac aliyah pe Pământul Sfânt, să mă bucur de pământul și pietrele sale. Providența mi-a permis să fiu martor al reconstruirii ruinelor Ierusalimului, dea Domnul să fie construit și stabilit, al expansiunii coloniilor sale dincolo de zidurile orașului. Au fost ridicate case și întemeiate cartiere. Au fost create instituții de caritate, fundații ale Torei și slujirii Domnului. S-au întemeiat ateliere. Bărbați ce trăiesc din munca mâinilor lor și de pe urma comerțului au venit pe Pământul nostru Sfânt.

În timpul zilelor mele pe Pământul Sfânt, Dumnezeu i-a inspirat pe anumiți oameni virtuoși să împlinească porunca de a se stabili pe pământul lui Israel, cultivând solul și recoltând roadele sale și respectând poruncile legate de pământ.Cu ajutorul Lui, au fost întemeiate colonii în Iudeea și Galileea, acestea devenind locuri unde aveam să-mi preumblu pașii întru desfătarea ochiului și întru binecuvîntarea și aducerea de mulțumiri Celui Sfânt care întărește hotarele văduvei. (Proverbe 15:25).

„Zidul Vestic”, locul de unde Prezența Divină nu s-a îndepărtat, chiar ruinat fiind, a fost mereu un loc de refugiu pentru toți locuitorii Pământului Sfânt -- toți și-au descărcat oful inimii acolo. De fiecare data când un suflet evreu a însetat după apropierea de Dumnezeu, indiferent care i-a fost rugămintea sau rugăciunea, a venit aici, în locul acesta sfânt, iar rugăciunea i s-a urcat la ceruri și el a fost ajutat.

Acest loc sfânt servește și ca turn al întregii lumi. Cei împrăștiați din poporul lui Israel, pe pământuri îndepărtate, își îndreaptă trupurile și inimile către acest loc atunci când se roagă, către acest loc unde sălășluiește Prezența Divină, iar atunci când se află în necaz, își roagă frații din Ierusalim să se roage pentru ei la acest „Zid Vestic.”

Nu era o oră fixă pentru deșertarea amarului sufletului. Că era zi sau că era noapte, picioarele evreilor nu au încetat să calce acest colț sfânt. Nici eu nu aveam o oră fixă, și de multe ori picioarele mi s-au aflat singure aici, în miez târziu de noapte, în intimitate cu Domnul, al cărui Nume sălășluiește aici. Și în toți acești zeci de ani, chiar și după ce pământul a fost dat sub mandatul guvernului britanic al Majestății Sale Regale, pacea și liniștea a domnit aici. Locuitorii pământului care nu erau dintre copiii lui Israel, priveau favorabil înflorirea coloniilor. Opunerea față de religie, lucru ce din păcate este predominant pe multe tărâmuri în afara granițelor, nu își avea locul pe acest pământ binecuvântat. Cel ce face pace în înalturi și-a întins cortul păcii Sale deasupra pământului și a orașului pe care El l-a ales, și nu vedeai furie sau violență pe străzi. Stimații noștri vecini respectau evreii, iar evreii îi respectau pe ceilalți locuitori ai pământului. De multe ori un grup îl ajuta pe celălalt, așa cum se cade între vecini pașnici, care doresc prosperitatea comunității lor. Arabii știau și încă știu că evreii căutau pacea și bunăstarea și aduceau binecuvântarea asupra întregului pământ. Cu toții, împreună, așteptam ziua în care Dumnezeu și Prezența Sa Divină avea să se reîntoarcă în Sion, să îi redea sanctitatea și gloria, ca în vremurile de odinioară, pentru a fi lumină între neamuri și regate.

Dar acum, vai nouă că un asemenea lucru s-a întâmplat în zilele noastre, că un vânt furios de furtună s-a abătut asupra evreilor de pe Pământul Sfânt. Ura și defăimarea au prins rădăcini, cauzând vărsare de sânge nevinovat și distrugerea de așezări sfinte. Solul Pământului Sfânt este îmbibat cu sângele sufletelor pure, inocente, și vocea sângelui fraților noștri strigă la noi din pământ.

Spre marea noastră durere, au fost răspândite acuzații false, inventate de cei ce iubesc conflictul, care atribuie intenții răuvoitoare locuitorilor evrei , pentru a da naștere urii și setei de răzbunare împotriva lor, pentru a transforma liniștitul nostru Pământ Sfânt într-un câmp de bătălie și catastrofă, ferească Dumnezeu. Gravele consecințe ale disputei și conflictului aduc pierderi mari întregii comunități. Iar dacă situația continuă, ferească Dumnezeu, este posibil să aducă ruina și nefericirea în întreaga comunitate, în sânul a sute de mii de locuitori.

Am 80 de ani azi, și Dumnezeu a vrut ca în zilele bătrâneții mele să văd distrugerea fundațiilor coloniilor construite de-a lungul anilor, cu munca și sudoarea celor ce s-au sacrificat pentru ele din devotament sfânt și din voința punerii unei baze pe Pământul lui Israel.

Mă adresez tuturor segmentelor populației de pe Pământul Sfânt, mai ales celor ce nu sunt dintre copiii lui Israel, și îi rog din străfundurile inimii mele îndurerate, să aibă milă de Pământul Sfânt și să îi spună îngerului distrugerii „Încetează!” Înlăturați ura din sufletele voastre și nu vă lăsați păcăliți de falsele profeții și înșelătorii ale celor care, cu rea voință sau din cauza presupunerilor greșite, încearcă să semene dezbinare în rândul diverselor segmente ale populației.

Nu plecați urechea la calomnii și false acuzații care nu au niciun fond. Locuitorii evrei ai Pământului Sfânt, nu caută, ferească Dumnezeu, să facă rău restului locuitorilor. Ei vor, la el ca ceilalți locuitori ai pământului, ceea ce e bine pentru pământ și pentru toți cei care trăiesc pe el. Evreii nu doresc să acapareze drepturile celorlați. Pământul Sfânt este un pământ frumos, unde, odată cu creșterea comunității și a expansiunii sale, este loc pentru toată lumea, e loc pentru ca toți să locuiască în pace, fără ca cineva să se amestece în treburile vecinului.

Evreii nu doresc, sub nicio formă, să ia ce nu este al lor. Și cu siguranță nu doresc să conteste dreptul altor locuitori asupra locurilor pe care aceștia le consideră sfinte pentru ei. Și mai ales, nu este niciun temei în zvonul că evreii vor să pună mâna pe „Muntele Templului.” Dimpotrivă, încă din momentul în care am fost, din cauza păcatelor noastre, exilați de pe pământul nostru, și Sfântul nostru Templu a fost distrus, și ne-am pierdut puritatea pe care Tora ne-o cere, ne-a fost interzis să punem piciorul pe „Muntele Templului”, până la venirea lui Mesia, care, cu spiritul lui Dumnezeu deasupra sa, va domni cu dreptate pentru toată creația și ne va înapoia puritatea cerută de Tora.

Cerem doar să ne fie lăsat locul care este cel mai sfânt pentru noi, ca refugiu, partea cu Zidul Vestic, pentru a putea să ne rugăm tatălui nostru din ceruri, pentru orice necaz, Doamne ferește am avea sau de câte ori un suflet evreiesc va dori să se descarce în acest loc sfânt, fără tulburări din exteriori, în pace și liniște,așa cum a fost mereu cazul.

Declar acestea în fața tuturor și sper ca toți oamenii de bine din lume să recunoască justețea vorbelor mele, iar datorită acestei recunoașteri să exploreze toate posibilitățile pentru a restaura pacea pe Pământul Sfânt și pentru a înlătura orice suspiciune și gelozie din inimile tuturor locuitorilor săi. Iar atunci Dumnezeu se va bucura de faptele noastre și va întări munca mâinilor noastre, pentru a vedea construirea Pământului Sfânt și înflorirea acestuia, pentru îmbogățirea întregii lumi, iar atunci Prezența Sa va sălășlui printre noi ca în timpurile străvechi.

Așteptând salvarea grabnică,

Yosef Chaim Zonenfeld”

joi, ianuarie 04, 2018

Despre a fi ales



Această națiune are trei caracteristici definitorii: oamenii ei sunt miloși, smeriți și buni” spune Talmudul (Gemara, Yevamot 79a). Mai clar de atât nu cred că se poate. Gemara formulează într-un mod ce nu lasă loc de prea multe interpretări -- poporul evreu este identificabil prin trei trăsături reprezentative ale tendințelor sale morale specifice. În altă parte (Beitza 32b), Gemara spune „Oricine are milă de creațiile lui Dumnezeu, se știe că este un urmaș al lui Avraam.” Referiri la g'milut chasadim -- actele de binefacere -- se fac și în Mișna (Peah 1:1) și Talmud (Shabbos 127a) și sunt incluse în binecuvântarea asupra studiului Torei. G'milut chasadim fac parte din derekh Hashem, din calea Domnului -- omul trebuie să caute să imite atributele divine, după cum se spune în Sota 14a: „«Urmează-L pe Domnul Dumnezeul tău» (Deuteronomul 13:5) -- Este posibil ca omul să urmeze prezența divină...Mai bine spus, să Îi imite acțiunile...” Când Geneza se referă la faptul că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, la asta se referă. Dumnezeu a creat omul să oglindească atributele Sale. Să fie bun, drept, milos, iubitor de oameni. Dumnezeu are milă și iubire pentru fiecare suflet, deoarece toate sunt creația Lui. De aceea este aberantă presupunerea că textele sacre ale iudaismului fac referire numai la a-l iubi și a avea milă de vecinul evreu. Dumnezeu iubește și are milă de toți oamenii, evrei și ne-evrei. Atunci când textul Talmudului de exemplu, face referire strictă la cum trebuie să se comporte evreul față de aproapele său evreu nu înseamnă că acel cod comportamental se referă numai la evreu. Este firesc să fii solidar mai întâi cu cine ți-e cel mai aproape, dar ceea ce Domnul cere de la tine este să extinzi modul în care îl tratezi pe cel mai apropiat ție și la apropiatul mai îndepărtat.
Dumnezeu poruncește (Deuteronomul 10:19) „Să iubiți pe străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” --„Va'ahav'tem et-hager ki-gerim heyitem b'eretz Mitz'raim. Mi se pare incredibil și indecent cum încearcă unii să răstălmăcească sensul acestor cuvinte. Există o întreagă dezbatere pe tema cuvântului „ger”, străinul. Astăzi a ajuns să desemneze convertitul, străinul care trăiește în mijlocul poporului lui Israel și care a adoptat religia și legea evreiască, dar Dumnezeu nu la convertiți se referea când a rostit vorbele acelea. Relația dintre poporul lui Israel și Egipt când acesta a fost înrobit nu era relația dintre un potențial convertit sau convertit și poporul lui Israel, ci aceea de străin în Egipt. De străin care a avut de suferit în Egipt. Repet, este firesc ca solidaritatea să se manifeste față de cei ce îți sunt cei mai apropiați (relația pe care o am cu familia nu este aceeași ca relația pe care o am cu vecinul de bloc sau omul de pe stradă, dar dacă vecinul de bloc sau omul de pe stradă are nevoie de ajutor și stă în puterea mea să îl ajut sau să încerc să îl ajut, Dumnezeu îmi poruncește să o fac), dar nu este firesc să nu se extindă și la apropiatul mai îndepărtat.
Când Dumnezeu l-a ales pe Avraam, i-a promis că purtarea și caracterul său vor servi drept binecuvântare pentru întreaga omenire. „Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”. (Geneza 18:18-19) Însă a fi ales, este o cale cu sens dublu. După cum ne învață Midrash (Bereishit Rabba 38-39), mai înainte ca Dumnezeu să-l aleagă pe Avraam, Avraam L-a ales pe Dumnezeu.
În Biblie, Avraam este numit primul evreu (ivri), ceea ce înseamnă „cel ce a trecut peste.” El a trecut peste imaginile populare despre Dumnezeu ale vremilor sale, făcute din lut, la un Dumnezeu fără de imagine ce pătrunde întreaga realitatea și dincolo de ea. Ca preludiu la povestea biblică a lui Avraam care își începe călătoria departe de lumea plină de idolatrie a tatălui său, tradiția orală spune că Avraam avea grijă de prăvălia cu idoli a tatălui său când a luat o bâtă și a spart toată marfa. A lăsat un singur idol neatins și i-a pus bâta în mână. Când tatăl său s-a întors, a rămas șocat văzându-și toată marfa distrusă și i-a cerut socoteală fiului său. Acesta a explicat că cel mai mare dintre idoli i-a distrus pe ceilalți idoli.
„Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile acestea; să le păzeşti şi să le împlineşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău. Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rânduielile Lui şi vei asculta de glasul Lui. Şi, azi, Domnul ţi-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, şi îţi va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie, şi vei fi un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău, cum ţi-a spus.” (Deuteronomul 26:17-19) Prin faptul că Dumnezeu l-a ales pe Avraam și pe urmașii săi să Îi fie popor vine la pachet cu o responsabilitate: și Avraam și poporul său trebuie să aleagă calea Domnului (derekh Hashem) și a poruncilor Sale. Trebuie să se ridice la înălțimea așteptărilor Domnului.
În plus, copiii lui Avraam aveau să se bucure de niște beneficii speciale, deși acestea sunt limitate la unii dintre urmașii săi. Când Avraam trebuie să-l alunge pe Ișmael, cel mai mare fiu biologic al său, Dumnezeu îl liniștește, „"Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc... pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi.” (Geneza, 21:12) Gemara (Nedarim 31a) explică, „În Isaac -- dar nu tot al lui Isaac.” În esență, numai printr-unul din copiii lui Avraam și numai printr-unul din nepoții săi, Iaacov, va fi realizată binecuvântarea specială a urmașilor lui Avraam.
Tot ceea ce s-a întâmplat strămoșilor este gravat în istoria copiilor acestora și are un rol în formarea structurii noastre interioare. Putem spune că Avraam nu este numai „tatăl” nostru; la un anumit nivel, el există în fiecare din noi. S'fat Emet (Toledot 5632) spune că fiecare evreu are o esență interioară (nekkudah) specială, cea a lui Avraam, pe care o poartă în sine, și că această esență este inclusă în rugăciunile noastre atunci când ne referim la Dumnezeu ca la Magen Avraham (Scutul lui Avraam), protectorul acestei nekkudah a lui Avraam din iecare evreu.
Rav Moshe Chayim Luzzato a scris o lucrare intitulată Derekh Hashem (Calea Domnului). Acolo, el vorbește cum Dumnezeu a creat lumea cu diferite stadii ale omenirii. După ce aparent perfectul Adam, primul om, scade statutul omenirii prin păcatul său, Dumnezeu hotărăște că va exista o perioadă inițială a omenirii, menită a servi drept rădăcini ale progeniturii sale, fondând diferitele națiuni ale lumii. Aceste prime 20 de generații ale omenirii hrănesc viitoarele generații și împart acestora nivelele perfecțiunii pe care ele însele au fost în stare să le atingă. În cea de-a douăzecea generație, a lui Avraam, Dumnezeu a creat națiunile. Rav Moshe Chayim Luzzato scrie „În acea vreme, Dumnezeu s-a uitat în jur pentru a vedea nivelul atins de diferiți indivizi. Potrivit înaltei Sale judecăți, a reieșit că niciunul nu s-a ridicat peste nivelul degradat setat de Adam și copiii săi prin păcat. Cu o singură excepție, Avraam. El a reușit să se ridice pe sine și ca rezultat al faptelor sale, a fost ales de Dumnezeu. Astfel că Avraam a fost stabilit drept un arbore excelent, superior, conform celui mai înalt nivel al omului. El avea să fie capabil să producă ramuri și să zămislească o națiune care să îi posede caracteristicile.”
Acesta a fost nu doar începutul procesului prin care Avraam a fost ales, ci al moștenirii anumitor aspecte ale personalității sale de către copiii săi, ramurile. Ce aspecte ale personalității sale am moștenit? Păstrarea căii Domnului, pe care Tora o definește folosind termenii tzedaka și mishpat, virtute și dreptate. Dumnezeu a ales poporul evreu prin virtutea faptului că este urmașul lui Avraam, independent de acțiunile poporului evreu. Poporul evreu va avea întotdeauna o relație unică cu Dumnezeu, deoarece există un legământ ce nu poate fi rupt. Însă, pentru a se bucura de beneficiile iluștrilor săi strămoși, trebuie să calce pe calea pe care aceștia au pășit, derekh Hashem, calea Domnului.
Totuși, predispoziția unică a poporului evreu poartă în sânul ei și o provocare. După cum scrie renumitul talmudist Maharsha, numai două dintre cele trei trăsături definitorii pentru caracterul unui evreu de care vorbeam la început (mila, smerenia, bunătatea) sunt moștenite de la Avraam. Smerenia este o stare ce poate fi obținută numai prin studiul Torei. După cum subliniază Maharsha, poporul evreu nu este cunoscut pentru smerenia sa, dimpotrivă, prin însăși opusul, azzim -- mândru, încăpățânat, obraznic. De fapt, Gemara spune în Beitza 25b, „De ce i s-a dat Tora poporului lui Israel? Deoarece este azzim.” Tora trebuie să contracareze această puternică predilecție și să smerească inima, spune Rashi. Tot Gemara (Nedarim 20a) menționează că smerenia este o trăsătură pe care am dobîndit-o în momentul primirii Torei: „Dacă cuiva îi lipsește smerenia, este clar că acela nu a stat pe muntele Sinai.”
„Căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat tu, Doamne, Dumnezeul nostru Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.” Dincolo de imaginea divină comună întregii omeniri, poporul evreu se bucură de această lumină specială. Parte din ea se manifestă în legătura dintre evreu și Tora, dar primele sale raze sunt dreptul nativ ca urmași, copii ai lui Avraam, marele iubitor de bunătate. Vedem și că Dumnezeu a orchestrat istoria poporului evreu așa încât acesta să beneficieze de o educație care să-l deprindă cu nevoia colectivă de a face bine. Pentru ca poporul evreu să devină națiunea ce va învăța omenirea despre importanța binefacerii, el a trebuit să treacă printr-o etapă, care, deși dificilă, se va dovedi esențială pentru misiunea sa.
„Dar pe voi, Domnul v-a luat şi v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiţi un popor pus deoparte, cum sunteţi azi.” (Deut 4:20) Rashi spune că acest „cuptor de fier” este aici un vas folosit pentru rafinarea aurului. Suferința din Egipt a fost menită a rafina și epura caracterul evreiesc, înlăturând zgura impurităților morale și mărind sensibilitatea etică a poporului. Experiența egipteană a fost necesară pentru a învăța poporul evreu ce este mila, pentru ca la rândul lui să-i învețe pe ceilalți. Rabbi Nehemiah scrie în Midraș „Sclavia din Egipt a avut mare valoare pentru noi, deoarece a servit să implanteze în noi bunătatea și mila.” Compasiunea este o caracteristică distinctă a poporului evreu (cu siguranță e menită a fi), dar este în primul rând o expresie naturală a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un atribut posedat de întreaga omenire.