joi, noiembrie 20, 2008

Israel reinventează brandul pentru persecuţie (de John Chuckman)

De curând a fost o reclamă la televizor, una în care un cuplu tânăr merge sau alunecă într-un loc fermecător, o fantastică lume colorată şi primitoare, un fel de Disneyland biblic. Fiecare pas al scurtei lor călătorii este întâmpinat de oameni care zâmbesc călduros, care se mişcă încet şi chiar fac câte o plecăciune, întâmpinându-i la fiecare întoarcere cu Şalom!

Este interesant faptul că toate feţele din reclamă sunt acelaşi gen de feţe pe care am putea să le vedem în New York sau Londra, excepţia fiind că toate sunt scăldate în lumină antică strălucitoare. Nu vedem tipuri dure de fundamentalism care taie crângul de măslini şi înjură pe toată lumea, chiar şi alţi evrei, ca fiind intruşi. Cu siguranţă nu vedem imigranţi aroganţi care se plimbă ţanţoş cu mitraliere, rânjind la cameră.

Cuplul îşi face rapid drum de la un peisaj plăcut la altul – imagini cu străduţe antice şi clădiri din Orientul Mijlociu, iar în final un bărbat care udă o grădină, luminat de soarele din fundal, în aşa fel încât fiecare strop pe care îl împrăştie este văzut ca o binecuvântare făcând deşertul să înflorească.

Nu vedem puncte de control pline de arme, nici sârmă ghimpată, nici ziduri de beton care fac ca zidul Berlinului să pară pitic. Nu vedem palestinieni, ba mai mult decât atât, nimeni care să aducă a arab. Nu vedem cozile interminabile de la punctele de control cu oameni săraci care aşteaptă cu orele doar pentru a-şi rezolva problemele de zi cu zi sau să se ducă la spital. Nu auzim soldaţii care îi înjură sau îi abuzează.

Nu vedem imagini ale giganticei închisori în aer liber care este Gaza, nici încetul şi inumanul asediu care înhaţă acel loc noapte şi zi, făcând aprope imposibil pentru un milion şi jumătate de suflete să se îmbrace şi să mănânce şi să se bucure de comodităţile de bază. Cu siguranţă nu vedem rachete Hellfire incinerând oameni, aşa cum a făcut una acum câteva zile omorând şase, fără nici cea mai mică urmă de legalitate.

Nu, este cuplu tânăr şi frumos care, pe scurt, alunecă visator prin fantezia însorită, femeia cu fermecătorul ei păr lung, buclat şi roşcat strălucind în soare.

Ultima imagine a bărbatului zâmbitor, care stropeşte un petec de grădină plin de lumina soarelui, mi-a adus aminte de o altă bucată dintr-un film, o excentricitate istorică scoasă de curând la lumină.

Celălalt film era asemănător, din multe puncte de vedere, deşi este vechi de 70 de ani şi în alb şi negru. A fost făcut din motive asemănătoare. A fost creat cu ocazia Jocurilor Olimpice din 1936 din Germania, iar satanicul geniu al marketingului, Joseph Goebbels, a văzut necesar faptul că trebuia să-i reasigure pe vizitatori de tratamentul Germaniei cu privire la evrei.

Vedeţi, deşi în 1936 Holocaustul era la distanţă de câţiva ani, chiar şi crimele şi incendiile şi jefuirile Nopţii de Cristal erau încă la o distanţă de doi ani, tot au existat tratamente urâte şi brutale la adresa evreilor germani, generând peste graniţe o acoperire mediatică neplacută. Naziştii erau preocupaţi ca nu cumva „presa nefavorabilă” să ţină turiştii departe de ceea ce era plănuit a fi cele mai grandioase Jocuri Olipmice de până atunci.

Vechiul film oferă o variantă fantezistă a tratamentului naziştilor faţă de evreii germani. Arată un sat vesel, de evrei relocaţi, în care oamenii se plimbă de jur împrejur şi arată plăcut şi fac lucruri plăcute. Este o scenă, în mod special, în care nişte evrei cară uriaşe bidoane de apă şi stropesc cu plăcere grădini mari şi luxuriante. Ei bine, filmul este inferior ca şi calitate faţă de filmul făcut în 2008 în Israel, trei sferturi de secol mai târziu, dar unul poate fi scuzat dacă ar gândi că cuiva din Israel i-a venit ispiraţia din filmul dr. Goebbels.

Dar poate că nu: la fel ca şi condiţiile, ideile şi acţiunile au tendinţa de a se înmulţi peste naţiuni şi epoci în repetate rânduri. Istoria este uitată cu regularitate, principalele poveşti sunt repuse în scenă de noi directori şi cu alte liste de caractere, şi rar mi-a fost dat să văd un exemplu mai asemănător decât prezentul efort al Israelului de re-branding.

A apărut o nouă reclamă acum, aceasta este cu vizitatori copii care trec prin diferite secvenţe de imagini strălucitoare. Dusă este femeia cu păr roşcat. Poate a fost intenţionată o serie de reclame, dar nu am putut să nu mă gândesc, poate reclama cu frumosul păr roşcat a fost restrasă deoarece prea multor telespectatori le aducea aminte de Rachel Corrie. Ea a fost un vizitator real în Israel, o femeie tânără, inocentă şi cu un caracter dulce, cu părul blond-roşiatic, cel puţin înainte de a fi făcută bucăţi de un buldozer israelian blindat D-9 deviat de la treaba lui de a sfărâma case arabe.

Cu siguranţă nu ăsta este genul de imagine pe care vrei să-l transmiţi prin efortul tău de re-branding.

John Chuckman trăieşte în Canada şi este fostul şef economic al unei mari companii petroliere canadiene. A contribuit cu acest articol pentru PalestineChronicle.com


Sursă: Palestine Chronicle, http://palestinechronicle.com/
Data: 11 noimebrie 2008

duminică, noiembrie 16, 2008

Reamintind de Beit Hanoun (de Sameh A. Habeeb)

În noiembrie 2006 o oribilă crimă de război a fost comisă în Fâşia Gaza de către armata israeliană. Operaţiunea nu a fost îndreptată către militanţii care porniseră să lupte împotriva Israelului, ci spre o săracă familie. Această acţiune a fost comisă de către aceeaşi armată israeliană care a demolat ferme palestiniene şi a zdrobit maşini şi case.

Îmi aduc aminte fiecare detaliu care a avut loc în aceea zi în Beit Hanoun. Vreau să spun din nou povestea fiind încurajat, dar nu mulţumit, de ceea ce arhiepiscopul Desmond Tutu a avut de zis după vizita investigatoare din Gaza. Deşi a fost prea târziu să se investigheze un masacru care a avut loc cu doi ani înainte tot e mai bine decât nimic. Tutu a acuzat în mod indirect Israelul şi a ţinut-o răspunzătoare de moartea civililor.

Investigaţia m-a ajutat să-mi aduc aminte la ce am fost martor în acea zi. M-am dus rapid acolo şi am văzut un măcel. Sânge era pe pereţi, pe casele învecinate, pe stradă şi peste tot împrejur. Mirosul obuzelor consumate de Israel s-a amestecat cu sângele şi carnea arsă a copiilor şi a bătrânilor. Femei, bărbaţi, oameni în vârstă şi copii se văitau şi plângeau. În acea zi, pe lângă rănirea multor altora, au fost ucişi în jur de 18 civili. Cei care au rămas în viaţă fie şi-au pierdut membrele fie au suferit alte răni grave.

A trebuit să reînviu acest act abominal deoarece foarte mulţi oameni nu au auzit de el nici nu au fost corect informaţi despre măcel. Următoarele reprezintă mărturia pe care am scris-o la două zile după ce am fost martor la consecinţele masacrului.

Descrieri şi martori

Am intrat pe stradă; casa cu numărul 71 are o poveste tristă la fel ca şi toate celelalte case din zonă. Este casa lui Bassem al-Kafarnah. A fost ucis pe propriul prag în timp ce suna după o ambulanţă pentru răniţii care erau împrăştiaţi pe toată stradă. Bassem este tatăl a cinci fetiţe; cea mai mare dintre ele are şapte ani iar mama este pe cale de a naşte a şasea fetiţă. Nu suntem siguri că atunci când va da naştere bebeluşului ei va putea de asemenea să se descarce de tristeţea şi rănile provocate de pierderea soţului său care a lăsat-o singură; o rugăciune pentru durerile şi temerile ei, pentru cei şase copii ai săi lipsiţi de putere care se bazează pe Dumnezeu şi apoi pe ea pentru ajutor.

Un obuz a distrus intrarea casei. A spart pereţii interiori ucigându-l pe Bassem şi îngropând visurile copiilor săi. Scena s-a terminat aici sau poate doar a început; cinci copii care încă nu au realizat adevăratul înţeles al vieţii dar care au luat dintr-o înghiţitură amărăciunea morţii şi au trăit-o în cele mai minuscule detalii şi trăsături.

Următoarea casă aparţine dnei. Nema al-Athamnah. A fost ucisă împreună cu fiica sa Sana şi nora Nehad. Nema şi Sana erau amândouă văduve şi erau singura speranţă rămasă pentru copiii lor, care acum sunt orfani. Acum şi această speranţă este îngropată împreuna cu cele două mame. Nehad şi cei patru copii ai ei au fost răniţi, trei dintre ei sunt încă spitalizaţi după ce şi-au pierdut membrele.

Fiica dnei. al-Athamnah, Umaya, este şi ea rănită. Şi-a pierdut un picior iar celălalt a fost strivit în timp ce mâna îi era ruptă şi acum este supusă unor tratamente în Egipt. Soţul său, Sameer, a fost ucis. Fiica lor Malak, sau înger, a fost rănită de dărâmăturile şi şrapnelul care zburau şi i-au tăiat faţa ei minunată.

Fratele Umayei, Iyad, are răni la ambele picioare şi s-ar putea să nu mai meargă vreodată. Soţia sa, Inas, este încă spitalizată şi se recuperează după rănile şi arsurile suferite. Fiul lor, Ahmad, are o rană critică la cap, fie ca Dumnezeu să-l salveze.

Un grup de femei s-a strâns în jurul meu. Fiecare dintre ele încearcă să-şi spună bucata de poveste. Nisreen, fiica Nemei, explică cum „Mama mea, Manal şi Fatima Masoud, toate trei, s-au transformat în mormane de carne sfâşiată şi arsă. Am adunat ce a mai rămas din ele de pe pereţi, uşi şi copaci iar apoi le-am pus în găleţile care aveau numele lor. Le-am recunoscut după bucăţile de haine care s-au lipit de carnea lor arsă.”

Am trecut la următoarea casă aşteptându-ne la poveşti diferite, dar sunau la fel. Singura diferenţă era totalul morţilor. O cărare nisipoasă desparte casele fraţilor Saad şi Masoud al-Athamnah de cea a vărului lor. Nouă obuze au lovit casa. Da, nouă.

Primul obuz a lovit casa între al doilea şi al treilea nivel, lăsând trei generaţii a aceleiaşi familii într-o amestecare de carne arsă şi oase strivite. Victimele erau: bunicul, Fatima al-Athamnah de 78 de ani, fiul ei Masoud de 52 de ani, fiul lui Masoud, Samir Masoud, de 23 de ani, fiica lui Fatima de 18 ani şi a doua lui soţie, Sabah, de 40 de ani. Duceau o viaţă simplă dar ultimele clipe au fost catastrofice. Nu au murit în pace; au ţipat şi au cerut ajutor şi au încercat să scape de cumplita armă care i-a urmărit până când le-a smuls sufletele cu cruzime. I-a transformat în bucăţi şi i-a privat de orice fel de linişte în ultimele clipe.

Când restul cartierului, 30 de rezidenţi, au auzit explozia primului obuz s-au grăbit în stradă, acea cărare nisipoasă, iar acolo a avut loc alt capitol al tragediei. Obuzul a lovit zidul de la al doilea etaj care a explodat în şrapnel care ardea, metalul în flăcări îmbibat cu substanţe iradiante a dizolvat carnea. Al doilea obuz i-a ucis pe fii lui Saad şi Hayat al-Athamnah: Muhammad de 16 ani, Mahdi de 17 ani şi Arafat de 18 ani.

Hayat al-Athamnah a spus cu stoicism povestea copiilor săi morţi:

L-am văzut pe Mahdi, capul său era larg deschis şi puteam să-i văd creierul stând într-o parte. L-am strigat, dar nu am primit nici un răspuns, aşa că am zis „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul”. Apoi l-am văzut pe fiul meu Muhammad. Trupul lui era ars tot şi deformat şi l-am strigat, dar numai tăcerea mi-a răspuns, aşa că am zis: „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul.”
Am fugit dintre ruine într-o alee alăturată; acolo l-am găsit pe fiul meu Arafat. Partea inferioară a trupului îi era complet perforată şi maţele îi atârnau pe pământ. Am spus „Arafat, copilul meu, scumpule, du-te cu fraţii tăi, au plecat cu toţii”, şi-a ridicat capul şi s-a uitat la el apoi a început să-şi adune carnea şi să o pună pe ce-i mai rămăsese din abdomen.
Da, era în viaţă şi se uita la mine. Apoi a murit la spital.

Bombardamentele au continuat. Alt obuz a lovit balconul camerei de la etajul patru unde dormea nepotul lui Hayat, Mahmoud Majdi al-Athamnah, de 12 ani, omorându-l. Altul a zdrobit acoperişul omorând vărul lui Mahmoud, Ahman, în vârstă de 10 ani.

Alt obuz, apoi altul. De fiecare dată alte victime: Manal, soţia lui Ramiz Masoud, 26 de ani, a fost ucisă împreună cu cele două fiice ale ei, Maysa în vârstă de nouă luni şi Maram de trei ani. Fratele lor, Abdullah, şi-a pierdut braţul stâng şi este încă spitalizat. Hayat al-Athamnah explică cum „am găsit capul Maramei la intrarea pe cărare şi corpul ei era la celălalt capăt.”

Mohammed al-Athmnah, vărul lui Saad şi Masoud al-Athmnah, s-a grăbit la faţa locului ca să sune după o ambulanţă. În schimb, i-au cărat trupul neînsufleţit şi cele ale celor cinci copii.

Hayat al-Athmnah a enumerat accidentele în timp ce soţul şi fiul lor, Abdul Mohaymen, se aflau într-un spital în Egipt în situaţie critică. Răniţi la spate şi la gât, au multe răni provocate de şrapnel. Braţul nepotului ei, Muhammad, a fost retezat şi a rămas mult timp pe jos, pe oribila cărare nisipoasă, până să vină cineva să-l ia. A spus „am văzut braţul lui Muhammad pe jos. L-am recunocut după ceasul care era încolăcit în jurul lui; şi mai ţinea un telefon mobil şi o poşetă .”


Sameh A. Habeeb este fotojurnalist, activist pentru pace si activist umanitar stabilit în Gaza, Palestina. Scrie independent pentru diferite website-uri de ştiri.


Sursă: International Middle East Media Center, http://www.imemc.org/
Data: 26 octombrie 2008