duminică, iulie 31, 2016

Nu mai trăiți în negare, Israelul este un stat diabolic


de Gideon Levy

Poate că Israelul nu este un stat nazist sau nici măcar fascist. Dar face parte din aceeași familie înfiorătoare a statelor diabolice. Luați în considerare aceste acte perfide comise de către stat...


Ofițerii Poliției Israeliene de Graniță supravhegează palestinienii ce așteaptă să treacă prin punctul de control Qalandiyah, iunie 2016. Foto: Mohamad Torokman/Reuters


După ce am enumerat naționalismul și rasismul, ura și disprețul față de universul arab, cultul securității și permanența ocupației, victimizarea constantă și mesianismul, mai trebuie adăugat un element fără de care comportamentul regimului de ocupație israelian nu poate fi explicat: elementul diabolic. Răul în forma cea mai pură. Răul sadic. Răul de dragul răului. Uneori, este singura explicație.

Eva Illouz i-a descris semnalmentele (”Evil now” Haaretz, ediția în limba ebraică, 30 iulie). Eseul său, care pune în discuție ideea banalității răului, consideră gruparea națională ca sursă a răului. Folosindu-se de conceptul filosofului Ludwig Wittenstein, găsește o „asemănare de familie” între ocupația israeliană și regimurile diabolice ale istoriei. Acest lucru nu înseamnă că Israelul este un stat nazist sau nici măcar fascist. Dar face parte din aceeași familie înfiorătoare a statelor diabolice. Este o splendidă și deprimantă analiză.

Răul pe care Illouz i-l atribuie Israelului nu este banal, nu poate exista oriunde și are rădăcini politice și sociale puternic înrădăcinate în societatea israeliană. Astfel încât, Illouz i se alătură lui Zeev Sternhell, care a avertizat în amplul și impresionantul său eseu despre terenul cultural în care acum crește fascismul în Israel (”The birth of fascism”, Haaretz, ediția în ebraică, 7 iulie).

Dar, pe lângă aceste analize, trebuie să prezentăm și o scurtă istorie a răului. Trebuie să înfățișăm exemplele care se combină pentru a crea un tablou terifiant uriaș, un tablou al răului israelian în teritorii și pentru a ne ridica în picioare și a glăsui împotriva celor care neagă acest rău. Nu este vorba despre cazuri izolate – sergentul Elor Azaria, de exemplu, care este judecat pentru moartea unui agresor palestinian aflat la pământ în Hebron – ci despre comportamentul instituțiilor și al regimului de ocupație care confirmă elementul diabolic. De fapt, perpetuarea ocupației confirmă elementul diabolic. Illouz, Sternhell și alții furnizează analize discutabile asupra originilor sale, dar oricare ar fi acestea, el  nu mai poate fi negat.

Un caz este la fel de grăitor ca o mie de martori: cel al lui Bilal Kayed. Un tânăr care a încheiat o sentință de 14,5 ani în închisoare – sentința întreagă – fără niciun fel de suspendare, fără să îi fie permis să își ia adio prin telefon de la tatăl său muribund; un semn clar al răului.

Cu aproximativ șase săptămâni în urmă, Kayed se pregătea să fie eliberat. Un reprezentant al serviciului  de securitate internă Shin Bet – una dintre cele mai mari agenții a răului din Israel – chiar i-a arătat o fotografie a casei pe care familia sa a construit-o pentru el, pentru a-l tulbura și mai mult înainte de eliberare. Și apoi, în timp ce familia îl aștepta nerăbdătoare la punctul de control și Kayed devenea tot mai emoționat în celula sa, a fost informat că va fi pus în detenție administrativă pentru încă cel puțin șase luni, fără proces și fără niciun fel de explicație.

De atunci se află în greva foamei. Este legat de pat. Familia nu are voie să-l vadă. Gardienii nu îi părăsesc niciodată încăperea și luminile nu sunt aprinse nici măcar pentru o secundă. Diabolic.

Numai diabolicul poate explica purtarea statului față de Kayed – numai un stat diabolic se poartă astfel. Anunțarea arbitrară, în ultima clipă, a unei detenții fără de înțeles este un abuz, felul în care el este tratat de atunci este un abuz, de asemenea.

Numai diabolicul poate explica detenția de săptămâna trecută a unui alt tânăr, Hiran Jaradat, al cărui frate, Arif, (care suferea de sindromul Down) a fost omorât în iunie și al cărui tată a murit acum două zile. Se află sub arest pentru „incitare pe Facebook” și nu a fost eliberat pentru a fi de față la înmormântarea tatălui sau. Diabolic.

Detenția poetei Darin Tatur – diabolică. Distrugerea micuței piscine pe care locuitorii din Khirbet Tana din nord-vestul Cisiordaniei și-au construit-o pentru ei – un act diabolic. Confiscarea rezervoarelor de apă dintr-o comunitate de ciobani din Valea Iordanului în timpul arșiței din iulie – act diabolic.

De la stânga, Halima și Hadiba Kayed, prima soție a tatălui deținutului administrativ Bilal Kayed și mama lui Bilal, acasă, luna aceasta. Foto: Amira Hass.


Nenumărate decizii ale regimului de ocupație ce hotărăște soarta indivizilor, a familiilor, a comunităților, a satelor și orașelor nu pot fi explicate fără elementul răului. Lista e la fel de lungă precum ocupația însăși. Șantajarea oamenilor bolnavi din Gaza pentru a-i înregistra ca și colaboratori, blocadele instaurate asupra satelor și orașelor ce durează cu săptămânile, blocada Fâșiei Gaza, demolarea caselor – toate sunt acte diabolice.

Banală sau nu, existența răului trebuie conștientizată și trebuie recunoscută ca una dintre cele mai puternice valori ale Israelului. Da, există un regim diabolic în funcțiune în Israel iar asta îl face să fie un stat diabolic.



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.734309

vineri, iulie 29, 2016

Confruntarea trupelor de ocupație israeliene este „terorism”. Boicotarea este „antisemitism”. Ce este permis?



                               Hebron, Cisiordania, 2016.


de Glenn Greenwald

Că „terorismul” este un termen maleabil al propagandei, fără semnificație invariabilă sau aplicare consecventă este deja binecunoscut. Totuși, recenta sa folosire în contextul unei serii de violențe îndreptate împotriva soldaților de ocupație israelieni din teritoriile palestiniene ocupate este atât de manipulantă și extremă încât merită evidențiată.

Israelul ocupă militar Cisiordania de zeci de ani (și încă ocupă Fâșia Gaza din punct de vedere funcțional). Regimul de ocupație din Cisiordania este ilegal sub legea internațională și Națiunile Unite au cerut de nenumărate ori guvernului israelian să evacueze teritoriile palestiniene. Chiar și apărători înflăcărați ai Israelului recunosc că „Cisiordania se află sub un regim ilegal de ocupație beligerantă” și că „proiectul israelian de colonizare este și a fost dintotdeauna dezgustător de ilegal”. În ciuda acestui consens global, coloniile israeliene continuă să se extindă rapid. Israelul nu este implicat în vreun efort semnificativ de negociere a unui acord care să pună capăt ocupației și miniștri israelieni ai guvernului chiar se opun unor asemenea inițiative.

Ca răspuns la toate aceste lucruri, în ultimul an a existat o succesiune de atacuri ale palestinienilor împotriva soldaților israelieni din teritoriile ocupate. În presa israeliană și americană, palestinienii care atacă acești soldați sunt numiți „teroriști” și atacurile lor sunt denunțate ca acte de „terorism”.

Pentru cei care (așa ca mine) au susținut de multă vreme că în prezent termenul „terorism”  nu prea are alt înțeles dincolo de „violență din partea musulmanilor împotriva Vestului și aliaților săi” și nu are alt scop în afara invalidării violenței dintr-o tabără în timp ce o validează pe cea a taberei opuse, nu poate exista o dovadă mai bună decât asta.

Au fost și atacuri ale palestinienilor împotriva israelienilor civili, desigur, (deși mult mai mulți civili palestinieni au fost uciși de către armata israeliană) dar în aceste cazuri particulare, acești palestinieni atacă ținte militare, nu civili. Aceste ținte militare sunt soldați dispuși pe pământul palestinian ca parte a unei armate ilegale de ocupație. În ce sens imaginabil poate fi catalogat acest lucru drept „terorism”? Dacă a lupta împotriva unei armate de ocupație este mai nou terorism doar pentru că armata aparține Israelului și atacatorii sunt palestinieni, atunci nu e incredibil de evident felul în care este exploatat acest termen?

SUA a făcut adesea același lucru: a invadat și a ocupat țări precum Irak și Afganistan și apoi a lipit eticheta de „teroriști” oricui  lupta împotriva armatelor de ocupație, ba chiar i-a închis pe unii la Guantánamo pentru asta. În mod similar, atacurile împotriva bazelor militare ale SUA, UK și ale altor țări vestice sunt calificate ca „terorism”.

Nu mai e nevoie să spunem că atât americanii cât și israelienii (dimpreună cu majoritatea țărilor de pe glob) își rezervă dreptul absolut de a lupta împotriva oricărei armate străine care le invadează țara. Era un film făcut la Hollywood, prin anii 80, se numea Red Dawn, în care SUA era atacată de Uniunea Sovietică și de aliații săi Cuba și Nicaragua. Pelicula spune povestea eroicilor cetățeni americani, conduși de către studenți, care au dus un război de gherilă împotriva trupelor de ocupație, ucigând cu duzinile. Imaginați-vă confuzia și revolta care ar fi rezultat dacă cineva i-ar fi acuzat pe realizatorii filmului de glorificare a terorismului demonizând fictivii luptători ai rezistenței etichetându-i drept „teroriști”.

Filmul a fost actualizat în 2012 printr-o continuare ce reprezenta „un grup de eroi americani” care au dus un război de gherilă împotriva forțelor Nord-Coreene care au invadat și ocupat SUA (pelicula originală îi înfățișa pe acești eroi americani atacând și ucigând o armată de ocupație chineză, dar în post-producție, producătorii au schimbat identitatea ocupatorilor făcându-i nord-coreeni pentru a putea păstra accesul filmului în cinematografele din China).
 
Când americanii se opun ocupației militare luptând împotriva trupelor de ocupație de pe pământul lor, sunt eroi de seamă. Dar când palestinienii fac asta sunt „teroriști”. Acest discurs, prin design-ul său, pune egal între rezistența palestiniană ce se opune ocupației luptând împotriva trupelor acesteia și al-Qaeda și ISIS și astfel postulează că orice folosire a forței de către palestinieni pentru a rezista ocupației israeliene – chiar și când are loc pe pământ palestinian, țintită exclusiv asupra militarilor israelieni – este ilegală.

Deci, dacă rezistența violentă este „terorism” ilegal, ce alte opțiuni există pentru a contracara ocupația israeliană veche de decenii, încă în expansiune? Calea non-violentă îmbrățișată de activiștii palestinieni și aliații lor anti-ocupație din lumea întreagă este cea a unei campanii de boicotare, sancționare și privațiune (BDS) ațintite împotriva Israelului, după modelul campaniei care a ajutat la stoparea regimului de apartheid din Africa de Sud în anii 80 (un regim care, apropo, a fost un aliat apropiat al Statelor Unite și al Israelului).

Dar Israelul și prietenii lor americani duc o campanie nu doar pentru a decreta boicotarea ilegală, ci pentru a o interzice cu desăvârșire. Instituții oficiale adoptă legi pentru a cenzura campania de boicotare și pentru a o suprima în mod oficial echivalând-o cu „antisemitismul”, deși, așa cum zelosul suporter al Israelului Eric Alterman scria în New York Times „este înțesată cu tineri evrei”.

The Intercept și alte surse media au raportat în mod repetat despre acțiunile oficiale guvernamentale și ale universităților de interzicere a activismului de tip BDS comparându-l cu antisemitismul. În California, membrii consiliului de conducere al celui mai mare sistem universitar din țară au emis o rezoluție care sugerează cu hotărâre că activismul BDS este antisemitic și deci încalcă regulile universității. În New York, zeci de legislatori, din ambele partide, au solicitat retragerea finanțării unui grup pro-palestinian în cadrul CUNY (The City University of New York), mișcare denunțată de organizația studențească pentru drepturile individuale în educație, FIRE. În Franța oamenii sunt literalmente arestați precum criminalii sub acuzația de „instigare la ură” dacă poartă tricouri ce susțin campania BDS. Și în Marea Britanie s-au luat măsuri pentru a interzice sub lege suportul mișcărilor de boicotare. În Israel, legi și propuneri de legi interzic sprijinirea mișcării și împiedică suporterii acesteia să intre în țară.

Deci, cam asta se întâmplă. Când palestinienii luptă împotriva trupelor de ocupație aflate pe pământul lor sunt denunțați – și adesea uciși – ca „teroriști”. Între timp, campaniile non-violente de stopare a ocupației printr-un boicot în stil sud-african sunt demonizate ca „antisemitice” și interzise în mod oficial – cenzurate – în toate felurile posibile, în numeroase țări de pe glob.

Dacă lupta împotriva forțelor de ocupație israeliene este catalogată drept „terorism” și deci, interzisă, iar boicotul non-violent împotriva Israelului este împiedicat și el, pe motiv de „antisemitism”, atunci care este considerată metoda legitimă prin care palestinienii și susținătorii lor să se opună și să pună capăt ocupației israeliene ilegale ce durează de decenii? Răspunsul este: niciuna. Palestinienii sunt forțați să se supună ocupației într-o manieră inacceptabilă pentru nicio populație care s-ar afla în situația lor. Toate formele de rezistență împotriva ocupației sunt considerate ilegale. În mod evident, acesta este întreg scopul acestei povești.



joi, iulie 28, 2016

Ce fel de societate nu simte absolut nimic după ce ucide sute de copii?



             Orașul Gaza, 7 mai 2016. Foto: Khalil Hamra, AP


În 2014, în Gaza, Israelul a ucis 546 de copii palestinieni în decurs de doar 50 de zile. Dintre aceștia 180 erau bebeluși și copii sub 5 ani.

de Gideon Levy


O sută optzeci de bebeluși și copii sub cinci ani. O sută optzeci de copii și bebeluși neajutorați pe care Forțele Israeliene de Apărare i-au omorât în ofensiva din Gaza în 2014. În timp ce dormeau, în timp ce se jucau, în timp ce fugeau; în paturile lor sau în brațele părinților.

Încercați să vă imaginați – armata a ucis 546 de copii în decurs de 50 de zile. Mai mult de 10 copii pe zi, o clasă odată la fiecare trei zile. Încercați să vă imaginați.

Dar aceste cifre verificate, actualizate, dezvăluite de organizația B’Tselem cu ocazia celei de-a doua comemorări a masacrului, sunt greu de imaginat. E mai ușor să nu te gândești la ele, să le alungi din minte cu o ridicare de umeri, cu o privire aruncată în altă direcție sau cu scuzele penibile ale propagandei israeliene.

Cifrele care ar fi trebuit să bântuie societatea israeliană și să o țină trează noaptea – care ar fi trebuit să stârnească o furtună de dezbateri publice și care ar fi trebuit să o cutremure – nu interesează pe nimeni. Orice calamitate naturală petrecută la capătul lumii ar fi declanșat reacții mai umane decât acest măcel pe care Israelul l-a comis la o oră distanță de mers cu mașina de Tel Aviv.

Prin comparație – 83 de copii israelieni au fost uciși în cei opt ani grei de la începutul celei de-a doua Intifade și până la Operațiunea Cast Lead din Gaza în 2008; 546 de copii palestinieni au fost omorâți în decursul a 50 de zile din vara lui 2014.

Nu au fost uciși de mâna lui Dumnezeu. Piloți îndoctrinați, artileriști lucizi, echipe de tanchiști și infanteriști cu principii morale i-au omorât la ordinele nu mai puțin virtuoșilor lor comandanți.

Nu i-au ucis într-un război adevărat, înfruntând o forță militară semnificativă, nici într-un război fără de voie. I-au ucis pe cei mai mulți dintre ei cu bombe aruncate din aer sau cu șrapnele de la distanță, fără măcar să-i vadă. În majoritatea cazurilor, tot ce au văzut au fost siluetele lor minuscule jucându-se pe plajă, înghesuindu-se în case dărăpănate, dormind sau alergând pentru a-și salva viețile, pe ecranele computerelor sofisticate manevrate cu manșe de către nu mai puțin sofisticații soldați și piloți. Nu au intenționat să-i ucidă, dar au apăsat pe buton și i-au ucis. Sute de soldați care au ucis sute de copii.

Doi ani mai târziu, un titlu uriaș „Plânsetul părinților” (ieri, în Yediot Ahronot) nu se referă, desigur, în niciun fel la plânsetul îndoliaților părinți palestinieni. Israelul nu a dat niciodată atenție acțiunilor sale din teritoriile ocupate. Dacă vreo comisie va fi instituită pentru a investiga conflictul din Gaza, va fi în legătură cu tunelurile sale.

Israelul nu și-a confruntat niciodată acțiunile și nu le-a mărturisit. Totul a fost de dragul siguranței, inevitabil, Israelul este victima, palestinienii sunt Satana, așa e în război, așa e întotdeauna – de o sută de ori mai multe victime palestiniene decât israeliene în Operațiunea Cast Lead, de 30 de ori mai multe în ofensiva din 2014. („Păi și ce, vroiai să moară mai mulți israelieni?”)

Această înfiorătoare lipsă de proporții nu naște nici întrebări, nici îndoieli, să nu mai vorbim de critică. Nici ceea ce a rămas în urmă – 90.000 de oameni încă fără case, trăind în ultimii doi ani printre molozuri sau în barăci dărăpănate. Un jurnalist suedez care a vizitat Gaza pentru câteva zile săptămâna trecută s-a întors cu fotografiile – cutii de tablă adăpostind oameni ale căror case au fost distruse în Huza’a, lângă Khan Yunis.

Nu are rost să descriu mai departe magnitudinea dezastrului din Gaza. Nu interesează pe nimeni în Israel. Compasiune pentru Gaza? Ce amuzant. Nici măcar faptul că, din cauza bombardamentelor și a blocadei, 90 de milioane de litri de ape reziduale se vărsă din Gaza în marea Mediterană, aceeași mare în care fac baie copiii noștri, nu interesează pe nimeni.

Dar este de neconceput cum israelienii își pot vedea de viețile lor fiind atât de mulțumiți de ei înșiși și de armata lor prin prisma realităților din 2014. Cum e posibil ca, chiar pe măsură ce trece timpul, stomacurile lor să nu se întoarcă pe dos măcar pentru un minut? Ce fel de oameni sunt aceia care, despre o armată ce a ucis sute de copii cu doar doi ani în urmă, afirmă la modul cel mai serios că este cea mai morală armată din lume? Și cam ce fel de societate și stat își bazează discursul pe o astfel de afirmație?



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.733743

Logica Israelului


Israelul neagă în mod sistematic 1.400 de ani de istorie musulmană



de Ofri Ilany

 

                                             Ramle, la sfârșit de secol 19



Câți dintre noi avem cea mai vagă idee despre ce s-a întâmplat pe „Pământul lui Israel” în timpul perioadelor fatimide, mameluce sau selgiucide? Am fost ocupați certându-ne în legătură cu Nakba și în tot acest răstimp nu am făcut decât să negăm trecutul musulman al acestei țări.

„Filastin – este ultima dintre regiunile Siriei în direcția Egiptului. Cele mai vestite orașe ale sale sunt Așkelon, Ramle, Gaza, Arsuf, Caesaria, Nablus, Ierihon, Amman, Jaffa și Beit Guvrin.” Așa începe capitolul intitulat „Filastin” al „Dicționarului Pământurilor” scris de geograful musulman Yaqut ibn Abdullah al-Hamawi în 1225. Asta se întâmpla cu aproape 800 de ani înainte ca Anat Berko, membră a Knessetului din partea Likud să facă dubioasa afirmație: „Nici măcar nu există litera P în limba arabă, înseamnă că termenul „Palestina” trebuie examinat cu mai multă atenție.” Și a continuat să explice cum palestinienii au început să-și exprime naționalismul fabricat prin adoptarea acestui nume „care era de fapt utilizat de mișcarea Zionistă.”

Doamna Berko a fost ridiculizată de presă în urma acestei aserțiuni neîntemeiate. Dar critica la graniță cu ipocrizia, având în vedere negarea trecutului palestinian de către Israel, este un fenomen local larg răspândit aici. Sistemul educațional, mass-media și industria turismului, toți sunt colaboratori la negarea și omisiunea a 1.400 de ani de istorie musulmană.

Istoria noastră, așa cum este bine cunoscută majorității israelienilor, a abandonat țara în urma revoltei lui Bar Kohba și a reapărut odată cu întemeierea așezământului Petah Tikva (devenit oraș în 1937) la sfârșitul secolului al 19-lea. Așa încât sunt foarte puțini evrei israelieni, chiar în rândul celor ce cunosc Biblia și analele proiectului Zionist, care știu câte ceva despre perioadele fatimide, mameluce și selgiucide.

Asemenea subiecte sunt studiate de un cerc limitat de experți și sunt considerate la fel de ezoterice ca istoria aztecilor. În mod similar, indicatoarele prezente în siturile arheologice din Israel subliniază trecutul evreiesc de scurtă durată al țării (așa cum cititorul își poate reaminti, suveranitatea evreiască a existat pe o parte a acestui pământ numai pentru câteva secole, cel mult – dacă includem atât Israelul cât și regatul Iudeei). În multe cazuri, stratificări din perioadele musulmane ale istoriei au fost înlăturate din situri pentru a expune structuri din perioadele locuirii evreiești. Au fost îndepărtate și stratificările din perioadele romane și ale Cruciadelor. Ideea este minimalizarea epocilor sub guvernare gentilică.

Citatul de mai sus, din cartea lui Yakut, poate fi găsit în lucrarea “The Land of Israel in Arab Sources from the Middle Ages,” de Uri Tal, publicată (în ebraică) acum doi ani de către Institutul Ben Zvi. Titlul lucrării este oarecum ironic deoarece sursele pe care le citează nu se referă la pământul acesta cu numele de „Israel” ci cu numele „Falastin”, asa cum se pronunță în limba arabă. Însă cartea este menită să-ți deschidă ochii, descriind bogăția orașelor și satelor din Falastin în perioadele de stăpânire arabă.


                                     Mormântul Rahilei la început de secol 20

De exemplu, cazul lui Ramle, despre care călătorul arab al-Amri scria în 1347: „Orașul Ramle, care se află în Falastin, este un oraș mare, umplut cu toate bunătățile, care are piețe vrednice de laudă”. Sau vastul oraș Nablus, în care, spune al-Amri, cresc pepeni dulci și se fac bomboane din roșcove ce sunt vândute în Damasc sau în alte orașe din regiune. Sau Tiberias, care a fost un oraș al băilor publice ale căror ape erau „folositoare în caz de flatulență, spută, abcese, ulcere, eczeme, edeme, lipsă de vlagă cauzată de bătrânețe și obezitate.” Potrivit tradiției, Tiberias era locul de îngropăciune al Sukaynei, stră-strănepoata lui Ali, verișorul și ginerele profetului Mohammed; acum, despre același loc se spune că ar fi „mormântul Rahilei, soția rabinului Akiva.” Pe parcursul acestor perioade, o gamă fascinantă de personaje a trăit și a muncit pe acest pământ, dintre care puține sunt cunoscute publicului educat din Israel.

Cartea lui Tal este adnotată din plin, cu mii de note de subsol ce fac referire la numele așezărilor citate în sursele arabe: Kakoun, Emmaus, al-Lajoun, Majdal Yaba, Kafr Saba, etc. Cu privire la numele fiecărei localități, autorul enunță „este numele unei așezări care a existat odată” – dar dacă „a existat odată” Kakoun, de ce nu mai există? Nu ni se dă niciun răspuns la întrebarea aceasta în carte.

Nu există altă variantă decât aceea de a verifica site-ul web al organizației Zochrot, care declară că are ca scop conștientizarea în legătură cu pierderile palestiniene, pentru a vedea că localitatea Kakoun a fost cucerită pe 6 iunie 1948 de către IDF-ul aflat în formare la vremea respectivă. Al-Lajoun a fost cucerit de Brigada Golani pe 30 mai 1948, Majdal Yaba pe 13 iulie 1948; Emmaus a continuat să existe până pe 6 iunie 1967. Toate aceste așezări au existat fără întrerupere timp de sute de ani, cel puțin.

Dar negarea trecutului arab este un subiect mai amplu decât simpla negare a Nakbei, când sute de mii de arabi au fost expulzați din casele lor în timpul Războiului Israelian de Independență între 1947-49. Chiar și cineva care crede că palestinienii sunt responsabili pentru Nakba(catastrofă) poate fi de acord că nu se pot nega mii de ani de istorie ne-evreiască a acestui pământ.

În același timp, dat fiind actualul discurs politic din Israel, numeroși evrei nu doar că nu neagă Nakba, dar o și justifică și se mândresc cu ea. Acest lucru nu trebuie să surprindă. Nu există niciun motiv pentru ca cineva să accepte semnificația catastrofică a Nakbei dacă acesta nu recunoaște existența lumii pe care a distrus-o.


                                            Mormântul Șeicului Awad din Așkelon


„Negarea Templului”

Mulți oameni din Israel sunt convinși că la începutul secolului 20 țara era goală și că locuitorii palestinieni au venit aici ca răspuns la apariția Zionismului. Acest tip de teorii nefondate câștigă adepți în rândul intelectualilor îndoielnici. E greu de crezut că orice informație, de orice fel, ar putea risipi aceste mituri. Dar măcar să mai scadă nivelul de fățărnicie infatuată.

Crainicii TV și reporterii au solicitat în ultima vreme ca liderii arabi să declare în mod limpede că Templul Evreiesc a fost așezat pe Muntele Templului (Haram al-Sharif) din Ierusalim. „Negarea Templului” este prezentată ca o crimă împotriva istoriei. Dar sunt familiarizați jurnaliștii aceștia aroganți cu locurile sfinte musulmane din și dimprejurul Israelului? De exemplu, știu că în orașul Așkelon se află locul sfânt Mashhad Nabi Hussein – „Altarul Profetului (sau Domnului nostru) Hussein”, unde se spune că pentru o vreme s-a aflat îngropat capul lui Hussein ibn Ali, nepotul Profetului Mohammed? Presupunem că nu știu, deoarece această moschee a fost distrusă în iulie 1950, la cererea Generalului-Maior Moshe Dayan. Așa că nu ar trebui să spunem că doar ISIS distruge structuri istorice.

Dacă Israelul ar avea un sistem educațional și cultural rezonabil, personalități precum călugărul eremit Haritoun, misticul Ibn al-Jila din Ramle sau nemilosul despot Ahmed al-Jazzar din Acre ar fi cel puțin la fel de cunoscute precum Herzl și vizirul Haman. Dar poate, în naivitatea mea, cer prea mult.