de Dr. Hatem Bazian
În decembrie anul
trecut mă aflam în Iordania vizitând-o pe mama, care se recupera după o
operație majoră. Mi-am făcut timp să mă uit printre documentele și fotografiile
de familie. Pe lângă obișnuitele fotografii din copilărie și mutrele
caraghioase de la diversele evenimente, mi-a captat atenția pașaportul
palestinian al răposatului meu tată, din perioada mandatului britanic. Era plin de ștampile și detalii ale călătoriilor
și încă în stare excelentă. Crescând, l-am văzut, l-am ținut în mână, l-am
studiat; însă, de data aceasta, m-am uitat la el din perspectiva unui istoric
ce scrie despre colonialism și Palestina. Pașaportul acela este un obiect
valoros pentru familia mea și e o bucățică de istorie care atestă prezența
Palestinei pe hartă înainte ca Zionismul să înceapă să o șteargă. Eliberat în
1943, este un pașaport britanic cu numărul 169390, desemnat pentru Palestina
Mandatorie.
Pașaportul,
hărțile, banii și toate documentele coloniale folosesc numele „Palestina”,
inclusiv, destul de interesant, discuțiile dintre britanici și Zioniști,
înainte, în timpul și după Primul Război Mondial. La fel, numele Palestina (în
continuare Palestina) a fost folosit în timpul perioadei otomane târzii. Populația
indigenă din regiune a folosit principalele orașe ca puncte de referință pentru
identitatea sa; însă acest lucru nu înseamnă că într-un fel sau altul nu s-a
identificat și nu a conceptualizat Palestina ca pământ natal coeziv.
Coloniștii Zioniști
continuă să le ceară palestinienilor, în mod fals, să-și prezinte dovezile naționaliste
care să valideze dreptul asupra pământului, așa cum îl susțin. Dar naționalismul,
care este un fenomen modern, nu poate fi folosit ca unică metodă pentru a
stabili dreptul populației indigene asupra pământului, deoarece acest drept
predatează conceptele naționaliste europene. Mai mult decât atât, prezența sau
absența unui nume nu schimbă, nici nu înlătură dreptul palestinienilor indigeni
asupra pământului lor.
Ce este un nume? Răspunsurile
la această întrebare profundă sunt legate de fiecare aspect al experienței umane,
inclusiv de numele și identitatea proprie. Un nume ne permite să construim o
hartă mentală cu ajutorul căreia putem modela înțelegerea proprie a obiectelor,
a lucrurilor și a conceptelor lumii. La un nivel superior, ne permite să
formulăm idei complexe și abstracte pe care le putem folosi pentru a inova și
atinge noi orizonturi. Dacă un nume ne poate ajuta să descătușăm potențialul
uman și să sculptăm harta mentală ce face posibilă relaționarea noastră cu
lumea fizică și gândirea abstractă, atunci întrebarea critică este ce se întâmplă
când acel nume se lovește de o ștergere structurală și obliterare politică? De ce
acest obiectiv specific a reprezentat o parte importantă a fiecărui proiect
colonialist? Este o coincidență sau indică ceva mult mai întunecat?
Palestina. Întrebarea
despre ce conține un nume. Cei isteți vor dori imediat să se concentreze pe
etimologia numelui și să-i găsească originile, de parcă acest lucru ar răspunde
cumva la întrebarea în ce fel „Palestina” amenință Zionismul și pe adepții și
suporterii acestuia. În mod cert, un aspect al acestui nume se învârte în jurul
unei greșeli sau imperfecțiuni în etimologia cuvântului. Aceia care sunt
hotărâți să-i nege validitatea pe bază etimologică susțin că originea imperfectă
a cuvântului anulează dreptul palestinienilor asupra pământului lor. Absurditatea
acestei afirmații ar trebui să fie evidentă pentru toată lumea; însă, evidența
nu a împiedicat niciodată oamenii să se facă de râs în public. Pare că acest
lucru a devenit o abilitate valoroasă în actualul Knesset israelian.
O altă abordare
poate fi întâlnită în rândul celor care se consideră adevărați fanatici ai
istoriei: romanii au fost cei care au bătut numele „Palestina” pe monezi. Dar în
ce fel decizia acestora de a-i spune „Palestina” sau „o bucată de pământ”
răspunde la întrebarea „Ce se află într-un nume?” și de ce este nevoie de atât
de mult efort uman și financiar pentru a șterge acest cuvânt din discursul
public? Pe scurt, argumentul lor este acela că palestinienii nu au avut o
structură politică sau o înțelegere asupra lor ca popor până când romanii „au
creat” acest nume pentru a disocia pământul de proprietarii săi „de drept”:
israeliții antici. Desigur, nu este nevoie să reamintim că aceștia au
schimbat numele original al pământului – țara Canaanului – când l-au invadat
conduși de Ioșua, potrivit Vechiului Testament pe care îl invocă drept
dovadă. Cu alte cuvinte, încearcă să-și susțină cauza citând un text care
demonstrează netemeinicia pretenției lor.
Alți oameni vor arăta
spre arabii musulmani care au ajuns acolo la mijlocul secolului al șaptelea și,
după o vreme, au început să se refere la regiune spunându-i „Palestina”. Pentru
a nu păstra lucrurile simple și nepoluate din punct de vedere intelectual, acestui
grup îi place să vorbească despre o invazie arabă, convertire forțată și o
puzderie de alte argumente ce fac parte din setul de unelte al orientaliștilor,
pentru a demonstra inexistența „Palestinei”. Argumentul invaziei pretinde că
arabii erau niște intruși care au sosit dintr-odată sub forma unei mici armate
și au reușit să transforme peisajul demografic al viitorului apropiat. Acesta este
un argument simplist, în cel mai bun caz, dar totuși continuă să fie destul de
vehiculat și apare inclusiv în textele așa-zișilor erudiți.
Această aserțiune
caută să separe Palestina de moștenirea sa arabă și, în același timp,
promovează o formă clasică de islamofobie care postulează natura violentă a
islamului și presupusele politici de convertire forțată. Dacă vechii arabi au
„invadat” Palestina, atunci palestinienii din prezent, făcând parte din lumea
arabă actuală, nu ar avea drept asupra acestui pământ. Dar există o problemă
aici: istoria nu confirmă această presupusă legătură a unei invazii militare
arabe cu convertirea religioasă sau că transformarea religioasă din regiune s-a
produs încet și forțat. La începutul secolului al 7-lea, populația Palestinei
era arabă și triburile vorbitoare de limbă arabă ce locuiau în Valea
Iordanului, Al-Khalil și în jurul Ierusalimului făceau negoț cu triburile din
Peninsula Arabică, chiar și cu cele ce trăiau în Mecca, înainte de apariția
islamului.
În plus, încercarea
Zioniștilor de a înlătura toate referirile la creștinii arabi vorbitori de
limbă arabă care au trăit dintotdeauna în zonă și păstrarea unui unic centru al
atenției pe islam și musulmani, este făcută în mod intenționat pentru a ține
isonul stereotipurilor orientaliste. Istoricul creștinilor palestinieni este
problematizat prin concentrarea exclusivă asupra acelor perioade de dispute
între arabii musulmani și arabii creștini, bătându-se cât mai mult moneda pe
Vest și pe Zionism ca așa-ziși apărători ai creștinilor estici. Da, musulmanii
și creștinii din lumea arabă au avut conflictele, contradicțiile, perioadele
lor de ostilitate, pentru că aceasta este natura umană. Dar misiunile
colonialiste de „civilizare” și cele post-colonialiste vestice și Zioniste nici
nu au rezolvat și nici nu au pus capăt acestor realități.
Istoria recentă
arată că Zionismul încă face un efort global susținut pentru a șterge
„Palestina” din cărți, de pe hărți, din documente oficiale, informații
turistice și filme. Unele eforturi au atins niveluri atât de extreme de cenzură
și contestare a simplei mențiuni a cuvântului în orice context, încât mă și mir
că rostirea cu voce tare a cuvântului „Palestina” nu pune capăt timpului însuși. Visul Zionist este acela de a
extirpa cuvântul „Palestina” din orice dicționar sau vocabular, de a-l
extermina pur și simplu, pentru a-l disocia de pământul și de oamenii care îl
asociază ca făcând parte atât din vechea lor identitate cât și din cea în
continuă formare.
Discursul colonialist
normativ caută să înlăture identificarea populației indigene cu pământul
colonizat, pentru ca, la un moment dat în viitor, numele actual al pământului
să poată fi transferat poporului implantat prin colonizare, așa cum s-a
întâmplat în Americi. Iarăși este adus în discuție un text religios și
Dumnezeul coloniștilor pentru a justifica transformarea și disposesia
proiectată de om. Dacă numele acestui pământ poate fi păstrat de către coloniști
pentru generații întregi, există speranța ca într-o zi, viitorii săi locuitori
să nu-și mai poată aminti și afirma decât numele colonialist.
Dar Zioniștii
doresc ceva și mai abject: radierea numelui Palestinei pentru a radia
locuitorii pământului. Și totuși, cu cât urmăresc cu mai multă ardoare acest
lucru, cu atât devine mai puternic atașamentul palestinienilor față de
„Palestina”. Relația organică dintre nume și popor poate fi distrusă numai prin
anihilarea totală a celui din urmă, pentru ca toată lumea să îl uite pe primul.
Simplul fapt că un
popor se referă la un pământ prin numele „X” și îl face depozitarul valorilor
sale istorice, culturale, etnice, religioase și sociale este suficient ca punct
de plecare. O comunitate de coloniști ce contestă punctul de referință al
populației indigene față de căminul și pământul ancestral nu se susține sub
nicio formă, oricâtă hârtie și cerneală s-ar risipi în încercarea justificării.
Am început acest
discurs despre „Palestina” deoarece prima copertă a pașaportului britanic al
tatălui meu conține acest nume. Pașaportul, ca orice altceva din Palestina,
este contestat de colonialism și negat pentru că este o invenție britanică și,
potrivit Zioniștilor hardcore, a fost creat pentru a împăciui arabii pe spezele
evreilor. Britanicii, fiind ei înșiși una dintre cele mai viclene puteri
colonialiste, au acționat pentru a-și urmări interesul, înainte, în timpul și
după Primul Război Mondial. În acest caz, presupunea incubația Zionismului pentru
a-și proteja colonia egipteană și a-și asigura și mai mult teritoriu din
Imperiul Otoman care se destrăma. Mai mult, și esențial, elitelor britanice
rasiste nu le plăceau evreii și trimiterea lor în Palestina era o modalitate de
a rezolva „problema evreiască”. Așa cum se întâmplă de obicei, britanicii au
spus orice era necesar pentru a-și garanta mai multă putere, teritoriu,
interese și resurse pentru Coroană. Nu trebuie să uităm implicarea lor masivă în
traficul de droguri din Asia, mai ales în timpul Războaielor Opiumului (1839-42
și 1856-60) din China.
A-i suspecta pe
britanici de impulsuri împăciuitoare este cu siguranță amuzant și, (cu
indulgență) se poate califica pentru un scheci demn de Comedy Central sau
Saturday Night Live, dar nu poate reprezenta o justificare pentru folosirea
numelui „Palestina” în timpul Mandatului Britanic. Moștenirea colonialistă
britanică lasă de dorit când vine vorba de folosirea unor termeni precum adevăr, onestitate, dreptate și corectitudine. Este ridicol să-i acuzi
pe britanici de onestitate în politicile lor colonialiste, mărturie în acest sens
stau 800 de ani de experiență ai poporului irlandez. Dar Zioniștii își iau în
serios afirmațiile.
Existența pașaportului
tatălui meu este relevant la un anumit nivel, dar complet irelevant la un
altul. Palestina există indiferent de existența acestui pașaport britanic sau a
oricărui alt document emis în acea perioadă. Britanicii nu au inventat
„Palestina” pentru a o inscripționa pe pașaport, căci Palestina și poporul ei
au existat dinainte de sosirea britanicilor, au rămas după plecarea lor și sunt
legați pentru veșnicie de acest pământ în ciuda actualei disposesii.
La un moment dat,
după ce am ținut o lungă prelegere despre istoria Palestinei, un om foarte
nervos a insistat că nu există lucrul ăsta numit „Palestina”. I-am răspuns mulțumindu-i
pentru că a afirmat acest nume în efortul său de a-l nega. Cu cât Zioniștii
încearcă mai tare să conteste și să nege existența „Palestinei”, cu atât se
înrădăcinează mai puternic în mentalul oamenilor și în imaginarul colectiv al
palestinienilor.
Articolul
poate fi citit în original aici: http://www.hatembazian.com/content/always-a-land-with-people/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu