de Alan Hart
Yasser Arafat si Alan Hart
Unii sau poate
mulți dintre voi ați avut plăcerea să-l ascultați pe dragul meu prieten Ilan
Pappé, „revizionistul” (adică onestul) istoric israelian și autorul cărții The Ethnic Cleansing of Palestine. Ilan
a fost cel care mi-a explicat de ce
lobby-ul Zionist depune atâta efort pentru a-mi interzice peste tot în Vest
cartea și discuțiile despre ce dezvăluie ea. Ilan mi-a spus așa: „Zionismul
este mai înspăimântat de cartea ta decât de oricare alta din cauza titlului – Zionismul: Adevăratul dușman al evreilor . Este
adevărul gol-goluț în cinci cuvinte.”
În prezentarea mea
de astăzi am să explic pe scurt de ce Zionismul și nu arabii reprezintă
adevăratul dușman al evreilor; dar mai întâi aș vrea să vă spun care sunt, după
părerea mea, cele mai mari trei minciuni
ale propagandei Zioniste.
Prima dintre ele este aserțiunea
că toți evreii din lume au vreun drept asupra Palestinei. E un nonsens total.
Adevărul este că foarte, foarte puțini evrei au vreo legătură biologică/ancestrală
cu evreii antici. Evreii sunt oameni
(nu un popor) care provin din multe țări diferite; și destui s-au convertit la
iudaism cu mult după relativa scurtă domnie a vechilor evrei, a israeliților.
Ceea ce vreau să spun se rezumă la asta:
Ideea că există
două popoare care pot revendica în mod autentic Palestina, este o tâmpenie. (ba
chiar există motive pentru a crede că mai mulți arabi decât evrei ar putea fi
urmașii evreilor antici).
A doua cea mai mare minciună de propagandă a Zionismului stă în aserțiunea
că bietul, mititelul Israel a fost în pericol de a fi anihilat, de a fi
„aruncat în mare evreu cu evreu”. Așa cum confirm în detaliu, prin documente,
pe parcursul celor trei volume ale cărții mele, adevărul este că existența
Israelului nu a fost niciodată, dar niciodată în pericol din cauza vreunei combinații
de forțe arabe. Nici în 1948, nici în 1967 și nici măcar în 1973.
În 1948, când
unitățile de luptă ale celor cinci armate arabe au traversat Palestina, intenția
lor nu a fost aceea de a distruge statul Israel declarat unilateral, ci de a
preveni ca Israelul să-și însușească teritoriul care a fost desemnat
palestinienilor pentru un stat al lor potrivit Planului de Partiție al ONU.
Există trei lucruri
despre Planul de Partiție pe care mulți vestici nu le cunosc.
Primul este acela
că Națiunile Unite nu aveau niciun drept de a aloca vreo bucată din Palestina
imigranților străini evrei fără consimțământul poporului palestinian.
Al doilea este
acela că Planul de Partiție nu ar fi fost aprobat niciodată dacă Zionismul,
sprijinit de 26 de senatori americani și oameni din interiorul Casei Albe nu ar
fi mituit și intimidat un număr de națiuni să-și schimbe votul din „Nu” în „Da”
sau să se abțină. Când președintele Truman a aflat de campania de intimidare și
de amenințare a Zioniștilor pentru a manipula votul UN, a scris într-un
memorandum că era cât se poate de clar că „grupuri de presiune vor reuși să
pună Națiunile Unite pe linie moartă dacă astfel de lucruri se vor repeta.”
Al treilea e acela
că Planul de Partiție a fost viciat, a devenit invalid, deoarece Truman nu era
pregătit să folosească forța pentru a-l impune. Când acesta a decis împotriva
folosirii forței, le-a ordonat diplomaților săi să se întoarcă la UN și să
continue discuțiile pentru rezolvarea problemei Palestinei. În timpul acela în
care discuțiile continuaseră în cadrul Consiliului General, Israelul și-a
autodeclarat existența, sfidând voința comunității internaționale organizate așa
cum era ea atunci.
Cât despre lupta
reală din 1948, aici este cheia pentru o înțelegere completă. Înainte, existase
o lună de armistițiu. Când s-a reluat lupta, erau 20.000 de soldați arabi slab
antrenați și echipați, fără motivație și conduși prost, împotriva a 80.000 de
forțe israeliene, bine antrenate și echipate, puternic motivate și bine
conduse. Așa cum bine știa David Ben-Gurion, primul premier al Israelului, nu
avea să fie decât un singur câștigător pe câmpul de luptă.
Când Israelul a
închis capitolul Palestina odată cu victoria din 1948, regimurile arabe
împărtășeau în secret aceeași speranță a Zioniștilor și a tuturor puterilor
principale – aceea că palestinienii vor accepta pierderea lor ca victime
sacrificate pe altarul comodității și al adecvării politice și că dosarul
Palestina va rămâne închis pentru totdeauna.
Ca să vedeți cât de
puțin s-au schimbat lucrurile de-a lungul anilor, am să vă povestesc despre o
conversație uimitoare pe care am avut-o cu un important membru al familiei
regale saudite acum câțiva ani. Într-un schimb de păreri tête-à-tête ce a durat
cam o oră, în Londra, am făcut două afirmații pe care am crezut că le va
considera controversate.
Prima era aceasta:
„Nimic nu se va schimba în lumea arabă
până când regimurile voastre afurisite nu vor fi mai înspăimântate de popoarele
lor decât de Israel și America.”
A replicat: „Ai
dreptate.”
A doua mea remarcă
era următoarea: „Dacă mâine israelienii
i-ar extermina pe palestinieni, regimurile voastre afurisite ar ridica un pahar
de whisky în spatele ușilor închise și ar spune merci.”
A replicat din nou
: „Ai dreptate.”
Esența adevărului
despre Războiul de Șase Zile din iunie 1967 poate fi enunțată simplu. Pentru
liderii israelieni era vorba despre conturile neîncheiate din 1948. I-au întins
o cursă președintelui egiptean Nasser iar acesta a fost suficient de naiv încât
să cadă în ea și să ofere liderilor israelieni pretextul pe care îl doreau
pentru a începe războiul.
S-a întâmplat să
fiu primul corespondent vestic prezent pe malurile Canalului Suez în preajma
israelienilor. Chiar înainte să plec din Tel Aviv spre Sinai am avut o altă
conversație fascinantă, de data aceasta cu generalul-maior în retragere Chaim
Herzog, unul dintre părinții fondatori ai Directoratului Național de Informații
Militar-Strategice al Israelului, care avea să devină ambasadorul Israelului la
UN și ulterior al șaselea președinte al Israelului. În timpul conversației
purtate în prima zi a războiului Herzog a spus următoarele: „Dacă Nasser nu ar
fi fost atât de prost încât să ne dea un pretext pentru război, am fi inventat
unul într-un an, maximum 18 luni.”
Pe scurt, ceea ce
s-a întâmplat în iunie 1967 a fost un război israelian de agresiune, nu așa cum
susțin Zioniștii, unul de autoapărare. Niște ani mai târziu, câțiva lideri israelieni
au recunoscut acest adevăr. În primul capitol al volumului 3 al cărții mele,
intitulat Conflict fără final? i-am
citat pe unii dintre ei. Aici sunt doar câteva exemple.
* într-un interviu publicat în Le Monde pe 28 februarie 1968, Șeful de Stat Major Rabin a spus
asta:
„Nu cred că Nasser a vrut război. Cele două divizii pe care
le-a trimis în Sinai pe 14 mai nu ar fi fost suficiente pentru a lansa o
ofensivă împotriva Israelului. El a știut-o și noi am știut-o.”
* pe aprilie 1971,
un raport apărut în ziarul israelian Al-Hamishmar
conținea următoarea declarație făcută de Mordecai Bentov, un membru al
guvernului național israelian pe timp de război:
„Întreaga poveste a exterminării a fost inventată în cel
mai mic detaliu și exagerată ulterior pentru a justifica anexarea de nou teritoriu
arab.”
* într-un moment de
neatenție în public, prim-ministrul Menachem Begin a spus în 1982:
„În iunie 1967 am avut de făcut o alegere. Concentrările
de forțe armate egiptene în Sinai nu demonstrau că Nasser chiar se pregătea să
ne atace. Trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Noi am ales să-l atacăm.”
În lumina unui munte
de dovezi care demonstrează contrariul, inclusiv declarațiile înregistrate ale
unor foști lideri israelieni, este uimitor că în ziua de astăzi atunci când se
referă la războiul din 1967 aproape toți politicienii vestici și presa mainstream
încă perpetuează bazaconiile legate de pericolul în care se afla existența
Israelului.
Iar povestea războiului
din 1973, pe scurt, este aceasta:
A fost consecința
unei conveniențe între președintele Egiptului Sadat și Henry Kissinger care
tocmai devenise Secretar de Stat al președintelui Nixon. Kissinger era frustrat
deoarece doamna prim-ministru a guvernului israelian, Golda Meir nu era dispusă
a face niciun fel de concesie pentru a-i permite acestuia să-l împingă pe Sadat
să semneze un tratat separat de pace cu Israelul. Așa încât, Kissinger i-a dat
de știre lui Sadat că „ar fi în regulă ca lucrurile să se încingă puțin”.
Planul lui Sadat,
despre care Kissinger era perfect conștient, era de a traversa Canalul Suez și
de a se opri. Ceea ce forțele armate ale Egiptului au făcut întocmai. Sadat nu
avea nicio intenție de a înainta și era sigur că forțele siriene îl vor opri
din tentativa de a recâștiga o parte din Înălțimile Golan, dacă nu chiar întreg
platoul ocupat de Israel, când Kissinger a oprit lucrurile și a convocat o
ședință a Consiliului de Securitate pentru a demara un proces de pace.
În viziunea de
dinainte de război a lui Kissinger, Sadat ar fi fost aclamat de masele sale ca
un erou cuceritor pentru recuperarea Canalului Suez și el, Kissinger, le-ar fi
dat apoi israelienilor câteva zile pentru a-i lovi înapoi pe egipteni și
forțele siriene înainte să pună stop.
Lucrurile nu s-au
desfășurat conform planului pentru Sadat și Kissinger (și pentru sirieni) din
două cauze principale.
Una era aceea că
forțele armate israeliene nu erau pregătite de război. Și asta deoarece
ministrul Apărării Moshe Dayan a crezut că nu va exista niciodată un război
dacă acesta nu ar fi fost pornit de Israel. Din cauza lipsei de pregătiri Israelul a suferit pierderi mari, în special de tancuri, atunci
când Sadat și-a lansat atacurile de-a lungul Canalului Suez. Și acest lucru a
dus la o adevărată criză în relația Israelului cu administrația Nixon și în
special cu Henry Kissinger.
Am aflat de această
criză într-o conversație telefonică pe care am avut-o cu prim-ministrul Golda
Meir.
După cum unii
dintre voi știu, m-am bucurat de o relație foarte specială cu Golda, la nivel
uman. Și asta pentru că de fiecare dată când mă duceam în Israel îi trimiteam
trei duzini de trandafiri roșii. Din momentul în care a devenit prim ministru
am beneficiat de întâietate în a o intervieva în momentele de criză. Pe scurt:
Am ajuns în Israel
în a doua zi a războiului din 1973. Am aflat că Golda ținea o ședință de război
în bucătăria casei sale din Tel Aviv și am trimis acolo trei duzini de
trandafiri roșii. Două ore mai târziu am primit un telefon de la Lou Kiddar,
asistenta personală și prietena de-o viață a Goldei, care mi-a spus „Golda îți
mulțumește pentru flori și va încerca să te sune în seara aceasta.”
Golda m-a sunat,
într-adevăr, dar pentru a-mi spune că de data aceasta nu putea să-mi acorde
primul interviu. Exista un motiv foarte întemeiat, mi-a spus, pentru care a trebuit
să dau primul interviu presei americane. Am întrebat-o care este acel motiv. A
răspuns: „Avem nevoie disperată să ne refacem rezerva de arme din America, mai
ales de tancuri. Kissinger stă lângă urechea lui Nixon și îi șoptește să
întârzie reaprovizionarea și ne face să transpirăm până când suntem gata să
facem concesii.”
Golda a continuat
și mi-a spus că este pregătită să zboare la Washington pentru o oră să stea de
vorbă cu președintele Nixon și să deblocheze problema armelor.
Însă Dayan a fost
cel care a obținut deblocarea și reaprovizionarea. A făcut-o ordonând armarea a
două rachete nucleare, una având ca țintă Cairo, cealaltă Damascul. A fost de
ajuns pentru a-l înspăimânta pe Nixon, acesta comandând degrabă o reaprovizionare
masivă a Israelului.
Ani mai târziu am
relatat povestea șantajului nuclear al lui Dayan în fața unui public american.
După prezentare, am fost abordat de către un domn evreu care părăsise Israelul
și începuse o viață nouă în America. Acesta mi-a spus următoarele: „Alan, ceea
ce ai spus despre șantajul nuclear al lui Dayan este adevărat. Știu asta
deoarece am fost ofițerul responsabil cu supravegherea armării celor două
proiectile nucleare.”
A doua cauză
principală pentru care totul a mers prost pentru Sadat, Kissinger și sirieni
este aceea că Ariel Sharon și alți generali israelieni au decis că odată fiind
reaprovizionați cu armament îi vor da o lecție lui Kissinger (și lui Sadat și
sirienilor deopotrivă). Sharon și ceilalți generali erau convinși că în
imediata numărătoare inversă până la război Kissinger știa că Sadat era pe care
să atace Israelul și pe ei nu i-a anunțat.
Când Kissinger și-a
dat seama că generalii israelieni aveau să meargă cu războiul până în punctul
în care Sadat și el vor fi umiliți, a plecat la Moscova. Ceea ce a rezultat din
acea vizită a fost o declarație potrivit căreia forțele armate americane din
jurul lumii intraseră în alertă roșie (nucleară) din cauza pericolului ca
Uniunea Sovietică să se angajeze în război pentru a împiedica înfrângerea și
umilirea totală a lui Sadat.
Apoi prim-ministrul
Golda Meir a primit apeluri telefonice urgente de la Kissinger și Nixon.
Aceștia i-au spus că trebuie să îl țină sub control pe Sharon – care intenționa
să nimicească împresurata a Treia Armată Egipteană – pentru a împiedica izbucnirea
unui al Treilea Război Mondial și un holocaust nuclear.
A fost suficient
pentru a o face să acționeze.
În ultima sa
conversație cu mine cu câteva luni înainte de a muri, Golda mi-a spus așa:
„Încă în papucii de
casă, m-am urcat în elicopter. Am zburat în Egipt – imaginează-ți asta, Golda
Meir în Egipt – și acolo l-am confruntat pe Sharon. Am stat în fața lui și i-am
spus: Sunt prim-ministrul tău și îți ordon să nu faci o mișcare împotriva celei
de-a Treia Armate.”
Și, în linii mari,
cam așa s-a sfârșit războiul din 1973. Încercuita armată egipteană a fost
salvată și odată cu ea și imaginea lui Sadat. Iar asta a fost suficient pentru
Kissinger ca să demareze procesul ce va duce la tratatul separat de pace al
Egiptului cu Israelul. Kissinger știa că dacă Egiptul ar putea fi scos din
ecuația războiului, arabii niciodată nu vor fi capabili să confrunte armata
israeliană.
Henry Kissinger și Golda Meir
Ca o notă de subsol
voi adăuga asta. În ultima conversație cu Golda am întrebat-o dacă a crezut că
amenințarea intervenției sovietice și o confruntare a superputerilor era reală.
Mi-a spus că la vremea respectivă a crezut că da. „Încă mai crezi?” am
întrebat-o. Pauza lungă pe care a făcut-o mi-a indicat că nu era o întrebare la
care se gândise până atunci. Până la urmă a răspuns „Nu sunt sigură.” Am
interpretat răspunsul ca pe un indiciu al faptului că lua în considerare
posibilitatea ca Henry Kissinger și sovieticii să fi simulat o amenințare pentru
a o speria suficient de mult încât să-l confrunte pe Sharon.
În aceeași
conversație am întrebat-o pe Golda câtă încredere avea în Kissinger. Mi-a
oferit două răspunsuri.
Unul a fost un
gest. Și-a deschis arătătorul și degetul mare de la mâna stângă până la
lărgimea maximă, formând un unghi drept complet. Apoi, încet, și-a coborât
arătătorul până când aproape îi atingea degetul mare. Apoi a spus: „Atât de
mult!”
Al doilea său răspuns
a fost acesta:
„De fiecare dată
când Kissinger era în Israel le spunea membrilor cabinetului meu pe numele lor
mic. Și ei îi spuneau Henry. Dar nu eu. Eu întotdeauna i-am spus domnule
Secretar de Stat sau doctore Kissinger; și am insistat ca el să-mi spună doamna
Prim Ministru sau doamna Meir. Dacă te tutuiești cu un asemenea om, o să ți-o
iei.”
Ca o concluzie la
ceea ce am spus despre războaiele din 1948, 1967 și 1973, mă voi repeta
afirmând că existența Israelului nu a fost niciodată, dar niciodată amenințată
de nicio combinație a forțelor arabe.
Voi adăuga aici un
comentariu făcut către mine în 1980 de general-maiorul atunci aflat în
retragere Shlomo Gazit, cel mai bun și mai inteligent dintre directorii Agenției
Naționale de Informații Militar-Strategice a Israelului. La vremea respectivă
jucam rolul omului de legătură într-un dialog secret, cu caracter de tatonare,
între Arafat și Shimon Peres care spera să câștige următoarele alegeri din
Israel și să-i refuze lui Begin un al doilea mandat. Gazit era unul dintre cei
doi care îl sfătuiau pe Peres în legătură cu această inițiativă. Într-o
dimineață, la cafea, i-am spus: „Am ajuns la concluzia că e totul un mit. Existența
Israelului nu a fost niciodată, niciodată în pericol.” Mi-a replicat cu un zâmbet
trist: „Alan, problema noastră, a
israelienilor este că am devenit victimele propriei noastre propagande.”
A treia cea mai mare minciună de propagandă a Zionismului stă în aserțiunea că nu a existat niciodată un partener palestinian
pentru pace.
Adevărul este că nimeni, repet, nimeni nu a făcut mai
mult pentru pregătirea unui teren pentru pace în niște termeni pe care orice
guvern rațional al Israelului i-ar fi acceptat cu ușurare, decât liderul PLO
Yasser Arafat.
Așa cum arăt în
detaliu în cartea mea Arafat: Terorist
sau Pacificator? (am petrecut un an de zile trăind cu el și cu cele mai
importante persoane din conducere pentru a-i convinge să-mi spună povestea
lor), Arafat devenise un pragmatist în urma unei conversații purtate cu
președintele Nasser al Egiptului în 1969. Nasser i-a spus că dacă PLO
(Organizația pentru Eliberarea Palestinei) vrea să fie luată în serios de către
principalele puteri, va trebui să vină cu o politică a diplomației și a compromisului.
Compromisul necesar, a adăugat Nasser, era o înțelegere de pace cu un Israel în
cadrul granițelor din 1967.
Arafat știa că
pentru majoritatea palestinienilor de pretutindeni la vremea respectivă acela
era un compromis INIMAGINABIL,
deoarece le cerea să cadă la pace cu Israelul primind în schimb doar 22% din pământul lor.
Dar din acel
moment, din 1969, Arafat s-a dedicat soluției celor două state. I-a luat 10 ani
ca să-și vândă politica diplomației și a compromisului mai întâi majorității
colegilor săi din conducerea Fatah și apoi, într-un final, PNC-ului, Consiliul
Național al Palestinei, care era mai mult sau mai puțin un parlament-în-exil și corpul decizional cel mai important al taberei
palestiniene.
A fost un proces de
vânzare pentru care Arafat a fost nevoit să își pună la bătaie reputația în
fața poporului său și chiar viața. Într-una din conversațiile mele cu Abu Iyad,
șeful securității și al informațiilor în cadrul Fatah, acesta mi-a spus că dacă
mai la început ar fi crezut că Arafat ar reuși să convingă PNC să-i susțină
compromisul de neconceput, l-ar fi asasinat cu propriul pistol. Și când
ulterior, i-am spus lui Arafat ceea ce îmi mărturisise Abu Iyad, singurul său
comentariu a fost „Da, știu asta.”
După războiul din
1973 Arafat și-a intensificat eforturile de a-și vinde politica sa de
diplomație și compromis PNC-ului. Raționamentul său imediat după război fusese
acela că Egiptul va face pace separată cu Israelul, că Iordania va face și ea
la un moment dat, fără îndoială, același lucru, și că dacă PLO nu s-ar fi
angajat la o înțelegere de pace cu un Israel în interiorul granițelor de
dinainte de 1967, ar fi fost abandonată de către cele două state arabe din
prima linie.
Când a riscat totul
în eforturile sale de a-și vinde politica diplomației PNC-ului, Arafat i-a convocat la Beirut pe fiecare dintre cei 300 de delegați
ai PNC-ului din toată lumea, pentru o discuție față în față cu el. Răspunsul
inițial al multora dintre ei a fost acela de a-l acuza de trădare. Arafat și-a
păstrat calmul și le-a spus celor care îl refuzau să se întoarcă în diaspora și
să se mai gândească la ce a spus el în legătură cu nevoia unui compromis cu
Israelul. După ce vor fi făcut asta, le-a spus el, îi va chema din nou să
poarte o discuție. Arafat nu era un orator grozav, dar în conversațiile
tête-à-tête avea puterea de convingere a unui magician.
Lucru care s-a
dovedit când spre sfârșitul lui 1979, în cadrul adunării de la Alger a
PNC-ului, s-a votat în favoarea politicii diplomației lui Arafat cu 296 de
voturi pentru și 4 contra.
În ziua de după vot
m-am întâlnit cu Arafat. Acesta a spus:
„Este un miracol.
Acum suntem gata să trăim în pace cu Israelul într-un mini-stat al nostru. Gata
cu tâmpeniile astea cu aruncatul evreilor în mare!”
Arafat se afla
atunci în culmea gloriei și dacă liderii Israelului ar fi fost interesați
câtuși de puțin de o pace în baza unei autentice soluții a celor două state,
ușa era deschisă.
Răspunsul
Israelului dat pacificatorului Arafat a venit în 1982 când ministrul Apărării
Sharon a ordonat invadarea Libanului până la Beirut. Scopul era eliminarea
întregii conduceri PLO și distrugerea infrastructurii sale. Dar aceasta era
doar prima fază a planului lui Sharon.
Intenția sa, dacă
ar fi reușit să anihileze conducerea PLO și să-i distrugă infrastructura, era
să răstoarne regimul hașemit din Iordania și apoi să le spună palestinienilor:
„Sigur că trebuie să aveți un stat al vostru. Uitați-l acolo, de cealaltă parte
a râului Iordan. Mergeți și luați-l.”
Un an mai târziu
l-am întrebat pe regele Hussein dacă fusese conștient de intenția lui Sharon de
a-l detrona. Mi-a răspuns că da, fusese perfect conștient.
Dar regele Hussein
nu era singurul lider arab conștient de planul de joc al lui Sharon. Când
Sharon se afla în toiul plănuirii invaziei Libanului, liderii Golfului Persic
s-au întâlnit în secret. Scopul lor era de a se pune de acord asupra unui mesaj
care să fie trimis președintelui Reagan. Mesajul pe care l-au trimis era în sensul
că atunci când Sharon urma să atace PLO în Beirut ei nu vor interveni și nu vor
face probleme.
Cum știm asta? Unul
dintre liderii Golfului era sultanul Omanului, Qaboos. Acesta l-a avertizat pe
Arafat. Potrivit lui Arafat, sultanul Qaboos i-ar fi spus: „Fii foarte atent.
Va veni o vreme când ne vei cere ajutorul și acesta nu ți se va da.”
Au vrut liderii Golfului Persic ca Sharon să distrugă
PLO? Răspunsul pare să fie da.
O altă întrebare.
Fiind pregătit să facă pace cu Israelul în schimbul unui mini-stat palestinian,
Arafat de fapt renunța la dreptul palestinienilor la reîntoarcere?
Răspunsul complet
este NU. Arafat și majoritatea colegilor săi lideri au înțeles dar nu puteau
spune în public că un mini-stat palestinian ar putea cuprinde doar aproximativ
100.000 dintre acei refugiați dornici să se reîntoarcă. Dar ei au sperat, poate
dintr-o naivitate, în ideea că o generație sau două de pace vor crea suficientă
încredere mutuală și siguranță pentru ca Israelul să permită tot mai multor
palestinieni să se reîntoarcă. Dar chiar dacă acea speranță era doar o iluzie,
nu putea trece drept renunțare la dreptul de reîntoarcere.
Acum înapoi la întrebarea de ce Zionismul ESTE adevăratul
dușman al evreilor.
Suntem astăzi
martorii creșterii unui val global de
anti-israelism care, vorbind la modul general, NU este antisemitism (nu
este dispreț sau ură la adresa evreilor doar pentru că sunt evrei).
Anti-israelismul
este răspunsul uman ușor de înțeles la comportamentul Israelului, la sfidarea
legii internaționale, la negarea dreptății pentru palestinieni și, vorbind mai
general, la procesul de colonizare în curs de desfășurare – furtul a tot mai
mult pământ arab, demolarea tot mai multor case arabe, un proces care, din punctul
meu de vedere, ar putea fi și ar trebui să fie descris ca un proces de
purificare etnică gradată și clandestină.
Pentru evrei,
pericolul este că anti-israelismul s-ar putea transforma în antisemitism, ducând,
la un moment dat, la un al doilea holocaust, o revoltă generală împotriva
evreilor.
Un avertisment
explicit în legătură cu acest pericol a fost transpus în cuvinte de către
Yehoshafat Harkabi, cel mai longeviv director al Agenției Naționale de
Informații Militare și Strategice a Israelului, în cartea sa din 1986, Israel’s Fateful Hour. Iată ce scrie:
„Israelul este
criteriul potrivit căruia lumea va avea tendința să judece toți evreii.
Israelul ca stat evreiesc este un exemplu al caracterului evreiesc, care
găsește exprimare liberă și nediluată în interiorul acestuia. Antisemitismul
are rădăcini adânci și istorice. Însă, orice greșeală în comportamentul
Israelului, care inițial va fi citată ca anti-israelism, e foarte probabil să
se transforme în antisemitism. Ar fi o tragică ironie dacă statul evreiesc, ce
era menit să rezolve problema antisemitismului, va deveni un factor al
ascensiunii antisemitismului. Israelienii trebuie să fie conștienți că prețul
comportamentului lor greșit este plătit nu doar de ei, ci de către toți evreii
din lume.”
Dacă Harkabi ar
trăi astăzi, cred că ar fi de acord că transformarea despre care vorbea este în
curs de desfășurare.
Merită menționat că
Harkabi nu a fost primul care a avertizat că Zionismul ar putea fi promotorul
antisemitismului.
Înainte de
holocaustul nazist majoritatea evreilor din lume se opuneau proiectului Zionist
cu privire la Palestina. Cei care s-au exprimat în public împotriva lui credeau
că este imoral și că va duce la un conflict fără sfârșit. Dar cel mai mult, se
temeau că dacă marile puteri vor permite Zionismului să se desfășoare, într-o
zi acesta va provoca antisemitism.
Poate cea mai
tragică dintre ironii este aceea că Zionismul are nevoie de antisemitism pentru
a-și justifica acțiunile și politica ucigașă.
Datorită unei
convingeri personale aș dori să-mi închei prezentarea într-o notă pozitivă.
Convingerea mea este aceasta:
Vorbind la modul
general, evreii sunt elita intelectuală a lumii vestice și palestinienii sunt
elita intelectuală a lumii arabe. Acest lucru îmi sugerează că împreună, în
pace și parteneriat, ar putea schimba regiunea în bine și, făcând asta, ar
oferi speranță și inspirație lumii întregi.
Dar lucrul acesta
nu se va întâmpla, așa că nu pot concluziona într-o notă pozitivă.
Liderii israelieni
nu sunt interesați câtuși de puțin de pace în niște termeni acceptabili pentru
palestinieni și asta, în parte, pentru că majoritatea evreilor israelieni au
fost spălați pe creier de propaganda Zionistă până în punctul în care se
poziționează dincolo de rațiune și bun simț în ceea ce privește dreptatea
pentru palestinieni.
Planul de joc al
liderilor israelieni care iau deciziile importante este acela de a le face
palestinienilor viața un iad în speranța că fie vor abandona lupta și vor
accepta niște firimituri de la masa Zionismului sub forma câtorva bantustane
izolate pe 30-40% din Cisiordania pe care n-au decât să le numească stat dacă
așa vor; sau, și mai bine, că își vor face bagajele și se vor căra să-și
înceapă o nouă viață în altă parte.
Ce e cel mai
probabil să se întâmple când liderii israelieni vor ajunge la concluzia că nu-i
pot forța pe palestinieni să se predea în termenii Zionismului? Părerea mea
este că vor inventa un pretext pentru o rundă finală de purificare etnică –
pentru a-i alunga pe palestinienii din Cisiordania în Iordania, Siria, Liban
sau oriunde altundeva. Și cei care nu vor vrea să plece vor fi omorâți.
Speculez și mai
mult și spun că dacă acest lucru se va întâmpla, furia oamenilor preocupați și
compasionali din întreaga lume va accelera transformarea anti-israelismului în
antisemitism, care se va întoarce grav împotriva evreilor.
Ultima întrebare,
pentru moment.
Nu am nicio
speranță pentru o rezolvare a conflictului care să asigure palestinienilor o
doză acceptabilă de dreptate?
În analiza mea și
dată fiind complicitatea implicită a tuturor guvernelor ce contează în procesul
de colonizare în plină desfășurare, pot vedea o singură cale prin care
dinamicile conflictului s-ar putea schimba. Și aceasta e ca palestinienii
oprimați și aflați sub ocupație să insiste asupra dizolvării coruptei și
impotentei Autorități Palestiniene și să înmâneze Israelului responsabilitatea
completă și răspunderea totală față de ocupație.
Acest lucru ar
impune Israelului considerabile poveri financiare, de securitate și de alte
tipuri iar acesta va răspunde cu și mai multă brutalitate și opresiune. Dar
asta ar putea declanșa o avalanșă de proteste publice și presiune asupra lumii
vestice și dincolo de ea, pentru a împinge guvernele să se folosească de
influența pe care o au pentru a încerca să pună capăt sfidării manifestate de
Israel față de legea internațională și negării justiției pentru palestinieni.
Dar sunt precaut în
legătură cu un aspect. Chiar dacă va veni ziua în care guvernele marilor puteri
vor fi pregătite să confrunte Zionismul, nu putem băga mâna în foc că liderii
Israelului vor spune „Bine. Vom face cum vreți voi.”
De ce spun asta?
Din cauza unei declarații făcute mie de către prim-ministrul Golda Meir într-unul
din interviurile pentru BBC în 1972. La un moment dat i-am spus „Doamna
prim-ministru, vreau să fiu sigur că înțeleg ceea ce tocmai ați spus...Vreți să spuneți că într-o situație
apocaliptică Israelul ar fi gata să doboare întreaga regiune și lumea întreagă
odată cu el?”
Fără pauză de gândire
Golda a replicat: „Da. Exact asta spun.”
Acel interviu a
fost transmis pe BBC 1 la ora 20.00 într-o seară de luni. O oră mai târziu, The Times din Londra, la vremea
respectivă un ziar serios, și-a schimbat titlul editorial pentru a cita ce îmi
spusese Golda. Apoi a adăugat propria opinie – „Am face bine s-o credem.”
Am crezut-o atunci
și încă o cred.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.veteranstoday.com/2016/04/24/palestine-and-zionism-the-whole-truth/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu