A confunda Ucraina cu Palestina este o capcană

M-am săturat să tot aud comparată situația din Palestina cu cea din Ucraina. Cauza palestiniană e o luptă pentru demnitate și libertate, instigarea războiului din Ucraina este o campanie sinistră care are în spate interesele americanilor, demonizarea rușilor și încurajarea unei politici economice tot mai dominate de neo-naziști ale căror politici represive se sincronizează cu tendințele antidemocratice ale guvernelor conduse de NATO.

Atâta sentimentalism ca în cazul Ucrainei, eu nu am mai întâlnit. Dar nu vă lăsați amăgiți, lacrimile americanilor, ale israelienilor și în general ale tuturor politicienilor implicați în acest scenariu, sunt lacrimi de crocodil. Care însă păcălesc omul naiv care se uită la televiziunile românești și citește presa mainstream și crede că gata, și-a pus culorile Ucrainei la profil și s-a situat de partea binelui. Nu există bine și rău aici, există interese care se pot schimba în funcție de cum avansează lucrurile. 

Înțeleg tentația de a compara cele două situații – Palestina istorică a fost ocupată de sioniști, părți ale Ucrainei sunt ocupate de ruși. Dar Ucraina nu este Palestina, Ucraina nu este victima neputincioasă a agresiunii unei superi-puteri. Să nu uităm că de 8 ani de zile Ucraina a provocat Rusia cu atacuri sângeroase și campanii de epurare etnică a rușilor din regiunea Donbas și a refuzat în rânduri repetate să ia parte la inițiativele diplomatice ruse. 

Și mai e un aspect important, ce sprijin are rezistența palestiniană în Teritoriile Ocupate de la Statele Unite și aliații lor? Zero. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul Ucrainei, care primește sute de milioane de dolari și armament sofisticat. Când ar putea să viseze palestinienii la asemenea suport din partea Vestului, atunci când Israelul bombardează Gaza sau când e angajat în excursii prin Cisiordania, mereu soldate cu morți? 

Am mai scris despre faptul că Zelensky vede în Israel un model pentru țara lui și că a retras Ucraina dintr-un comitet UN care avea ca scop susținerea palestininilor în lupta lor pentru suveranitate și auto-determinare. 

Oricât l-am urî pe Putin, nimeni din Rusia nu susține că ucrainenii nu există (așa cum susține Israelul că palestinienii nu există, că sunt „doar” niște arabi care ar trebui să își găsească locul prin Iordania sau alte țări arabe), iar în plus, tot spre deosebire de Israel care nici până în ziua de azi nu și-a declarat granițele, Rusia are frontierele foarte bine trasate. Palestinienii nu doar luptă pentru libertate, ci pentru dreptul de a putea declara că EXISTĂ, pentru a putea afirma că Israelul este un proiect colonialist care practică apartheidul. Nimic din aceste lucruri nu sunt valabile în cazul Ucrainei. Cauza ucraineană este construită pe violență și minciuni. 

Da, sunt de acord că trebuie să susținem eforturile de a pune capăt acestui conflict, pentru a proteja civilii și victimele nevinovate. Dar să ne lansăm în acest festival lacrimogen și ipocrit, mi se pare hidos.

În luptă cu atemporalul Amalek, Israelul nu are nevoie de pace, ci de război

Teoreticianul militar al secolului al 19-lea, Carl von Clausewitz spunea că „războiul este continuarea politicii, prin alte mijloace.” Dar în lumea contemporană, politica este cea care e o simplă continuare, extensie a războiului. Oamenii cu adevărat puternici și bogați ai acestei planete au tot interesul să mențină conflictul ca pe o stare permanentă a lucrurilor, ca pe un curent global căruia vrem-nu vrem, suntem obligați să i ne supunem. O stare conflictuală continuă creează frică în rândul oamenilor, iar oamenii sunt cei mai supuși atunci când le este frică. Așa se face că ne trezim în permanență într-un război, ba împotriva terorismului, ba pentru democratizare, ba împotriva unui virus, ba împotriva unor populații, ba împotriva încălzirii globale și așa mai departe. Când omul nu se mai teme de un flagel, repede este inventat altul. Ca să nu avem timp să respirăm, să ne dezmeticim, să punem rațiunea la lucru. 

Această filosofie a hrănit și a susținut sionismul vreme de decenii. Dar ce vorbesc? Acest concept nu a apărut în ultima sută de ani, odată cu sionismul modern al lui Herzl & co, el este un mit pe care s-a clădit poporul lui Israel vreme de milenii. Ce a ținut evreii și înaintea lor israeliții laolaltă mai bine ca ura popoarelor față de ei? Mereu, de-a lungul istoriei lor tumultoase, evreii au fost ei, tribul celor aleși, împotriva celuilalt, oricare ar fi fost celălalt. Acest Amalek, acest trib ostil ce transcende timpul, i-a urmărit din vremurile biblice până în prezent. S-ar putea să credeți că astăzi, amalekiții sunt palestinienii. Adevărul dureros este că dușmanul suprem al evreului este tot ce nu este evreu. E un adevăr pe care evreii fac eforturi să-l ascundă, pentru că nu ar da bine cu aliații lor. Cu americanii, cu creștinii sioniști, în special evanghelicii. Veți spune că e o teorie a conspirației, dar pentru a cunoaște acest adevăr trebuie să le cunoști viețile la nivel microscopic, să înțelegi cum se raportează la problemele umanității și la umanitate în general, cum se raportează și ce înțeleg prin porunca biblică de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Ignoranții vor da vina pe religie. Dar nu iudaismul e de vină pentru interpretarea subiectivă pe care majoritatea rabinilor o oferă evreilor de rând. Omul e de vină. Cel ce intermediază cuvântul lui Dumnezeu. Există și evrei pentru care iudaismul nu este o fortăreață bine păzită de unde nu iese și unde nu intră nimeni. Care are cât mai puțin contact cu exteriorul, pentru că tot ceea ce contează cu adevărat se află înăuntru. Pentru care iudaismul și universalitatea nu sunt termeni opuși, ireconciliabili. Dar pentru majoritatea evreilor, acel „aproape” biblic înseamnă aproapele evreu. Există și în rândul creștinilor această tendință, deși nu la asemenea proporții, de a le păsa de soarta aproapelui creștin, întorcând spatele aproapelui musulman, de exemplu (a se vedea doar cum a fost tratată chestiunea refugiaților musulmani versus refugiații ucraineni, deci creștini). 

Poate citind aceste rânduri vă va fi mai clar de ce pacea este imposibilă în Palestina. Pentru că Israelul nu are nevoie de pace, el are nevoie de război, de un dușman împotriva căruia să se coalizeze, un dușman care să-l țină unit. Au existat și pe vremuri, există și acum, dar mult mai puțini, grupări, familii, dinastii de evrei pentru care numitorul comun era Tora, cuvântul lui Dumnezeu, nu un dușman care să te coaguleze ca neam, care să îți definească identitatea. Dar acum, numai în Israel, jumătate dintre evrei nu mai cred în Dumnezeu iar în diaspora situația e și mai dramatică. Iudaismul pentru mulți a încetat să fie o religie, ci o naționalitate. Iar dacă îi iei evreului iudaismul, ce rămâne din el? De aceea israelienii au nevoie de conflictul cu palestinienii, pentru că le oferă un scop, ca națiune. Conflictul cu palestinienii unește și evreul secular care consumă porc și sionistul fanatic care mănâncă kosher, nu conduce mașina de Șabat și care agresează musulmanii care se roagă în moscheea Al-Aqsa. Pentru israelieni nici nu îi costă războiul așa cum îi costă pe palestinieni. Sigur, mai mor câțiva soldați înjunghiați pe la punctele militare de control, Hamas mai trage câte-o rachetă-două spre Israel, dar vremea Intifadelor pare să cam fi apus și până palestinienii nu se vor uni sub un lider puternic și carismatic care să îi conducă într-o luptă reală, această stare de conflict mocnit care din când în când izbucnește mai violent, îi convine Israelului. Are și sprijinul american care îi furnizează 3,8 miliarde de dolari anual sub formă de echipament militar, pe care tot pe amărâții din Gaza îl testează, nu suferă prea tare. Plus că a le oferi palestinienilor drepturi egale într-un singur stat bi-național s-ar dovedi prea complicat, iar Israelul nu își dorește asta. Israelul îi dorește pe palestinieni sub bocancul lui, nu striviți de tot cât să nu mai respire, ci așa, agățați de o existență mizerabilă care e mai bună decât anihilarea. 

Asta este părerea mea după ani de zile în care am studiat conflictul, mentalitățile, religia, literatura sacră, istoria și tot ce mi-a picat sub mână. Plus contactul direct cu lumea de acolo și cu stilul de viață evreiesc din Israel și diaspora. De aceea pace în Orientul Mijlociu nu o să vedem prea curând. Cel puțin până când evreii nu își conștientizează problemele identitare, poziționarea lor în lume și raportul lor față de restul semenilor. Până atunci vor continua să trăiască în ghettoul pe care singuri și l-au construit, fortăreața Israel, pentru că nu au fost în stare să își depășească condiția de ghettoizați. Poate nu se va întâmpla niciodată, poate e singurul fel în care această nație poate exista.

Trei mari sărbători înecate în violență (sau eseu despre desacralizarea celui mai sfânt loc)

De 30 de ani Ramadanul, Paștele evreiesc (Pesah) și Paștele creștin (catolic) nu s-au mai sărbătorit în același timp, ca weekend-ul ce tocmai a trecut. Cu atât mai mult, mase largi de oameni s-au perindat în Ierusalim, în pelerinaj la locurile sfinte. Ca de obicei, poliția și armata israeliană au fost prezente peste tot, violențele intensificându-se din cauza grupurilor de extremiști evrei care în fiecare an, de Ramadan, iau cu asalt moscheea Al-Aqsa și esplanada pe care se află aceasta, loc sacru și pentru religia mozaică, amplasament în care evreii nu au voie să pășească tocmai din cauza sfințeniei locului (se crede că acolo a fost Templul Evreiesc, același loc unde se va construi ultimul, cel de-al Treilea Templu, odată cu venirea lui Mesia). Dar în Israel, tradiția aceasta mai este păstrată doar de ultra-ortodocși, de haredim, majoritatea celor ce își spun evrei religioși sunt niște sioniști fanatici, pentru care religia evreiască este naționalitate și pentru care simbolurile religioase au devenit simboluri ale unei identități naționale, care interpretează Tora așa încât să se potrivească politicii israeliene expansioniste, de cucerire prin violență, cu toate că Scriptura spune că nu prin sabie, nici prin putere se va reuni poporul lui Israel, ci prin spirit. Vreme de mii de ani evreii s-au rugat pentru venirea lui Mesia, pentru niște vremuri lipsite de războaie, în care fiecare om să-și slăvească Creatorul în pace, până acum 100 de ani când au venit sioniștii și au conchis că Palestina, Țara Sfântă, e a lor și numai a lor, și nativii de altă religie și etnie trebuie expulzați sau uciși. 

Astfel că locurile sfinte s-au transformat în câmp de bătălie. În fiecare an, grupări fanatice de sioniști dau buzna peste palestinienii care se roagă, le distrug obiectele sacre, îi iau la bătaie, iar armata și poliția le sunt mereu de partea lor, a sioniștilor, sporind victimele în rândul palestinienilor. Iar atunci, ca și anul trecut de exemplu, gruparea Hamas ce guvernează Fâșia Gaza se enervează, firește, când vede cum sunt tratați palestinienii, iar pentru că aceștia se află sub ocupație militară (în Cisiordania și Ierusalimul de Est) nu au armată, nu au cu ce se apăra, nu au țară, sunt ai nimănui, doar cei din Hamas pot sări în apărarea lor. Și atunci mai trimit spre Israel câte-o pocnitoare, pe care cei care primesc ajutor anual de 3,8 miliarde de dolari de la Statele Unite o numesc rachetă. Și pentru acea pocnitoare se răzbună trimițând rachete în populația prizonieră în Fâșia Gaza. Peste 150 de palestinieni au fost arestați și 18 au fost uciși, cu prilejul acestor sărbători. Așa consideră Israelul că trebuie să Îl onoreze pe Dumnezeu. Dar Israelul nu mai are nimic sfânt. Cu excepția insulară a unor grupuri precum Neturei Karta sau Satmar, soldatul israelian își pune șalul de rugăciune pe creștet, își leagă filacterele de braț și frunte, își spune rugăciunile, după care se duce și omoară civili și copii. Totul în numele Marelui Israel, care în concepția sionistă modernă l-a înlocuit pe Dumnezeu. Și niciodată sângele vărsat nu este suficient. În fiecare an violențele se întețesc, în fiecare an tupeul israelian (chutzpah) devine mai obraznic și mai distrugător, până când? Lumea nu pare dornică să pună stop politicii israeliene așa cum dorește să o facă în cazul lui Putin. Lumea s-a obișnuit ca în Palestina să se moară, și nu mai e impresionată. Așa e acolo, își zice europeanul, și dă din umeri. E vina palestinienilor că nu capitulează odată, că nu înțeleg că aia e țara evreilor și că să zică merci dacă sunt tolerați acolo. Drepturi? Ce-s alea? Să facă temenele în fața lui Allah că li se permite să respire aerul acela. Ce contează că acolo s-au născut? Ce contează că acolo s-au născut părinții și bunicii și străbunicii și stră-stră-bunicii lor, evreii au trecut prin Holocaust și țara aia li se cuvine. Și în plus, ce ne interesează pe noi, nu îl avem aici pe Putin, acest bau-bau absolut, care și-a pus în cap să refacă Imperiul Rus? Se întreabă unii dacă se vor opri bombardamentele de Paștele ortodox. Nu știu. Mi-aș dori. Dar toți așteaptă asta de la Putin. Pe Zelensky nu-l întreabă nimeni. Pesah, Paște, el are voie să facă orice. Că doar modelul lui este Israelul, după cum s-a exprimat foarte clar. Așa că poate ar trebui să ne intereseze mai mult ceea ce se întâmplă în Palestina, chiar dacă nu ne pasă de soarta palestinienilor. E bine să știm care sunt valorile vecinului nostru și după ce exemplu își modelează politica. Pentru că, așa cum bine scria jurnalistul Andrew Mitrovica, un Israel ne ajunge, domnule președinte Zelensky, un Israel pentru planeta asta e deja prea mult.