marți, decembrie 02, 2008

Food crisis in Gaza



No comment tv
http://www.euronews.net

Mai multe ajutoare ajung în Gaza blocată (BBC News)

Israel a permis livrarea de ajutoare limitate şi combustibil în Fâşia Gaza, care a fost efectiv închisă în ultimele trei săptămâni pentru toate tipurile de provizii.

De asemenea, singura uzină electrică din Gaza, care are urgent nevoie de piese de schimb, a fost repornită miercuri la capacitate redusă.
Lipsurile şi întreruperile de curent din teritoriu au făcut ca ONU să descrie condiţiile de acolo ca „cele mai grave de până acum”.
Israel spune că înăsprirea blocadei asupa Gazei este un răspuns legitim la focul de rachete al militanţilor palestinieni.

39 de camioane cu provizii şi 20 cu mâncare pentru animale au intrat miercuri în Fâşia Gaza, a precizat un purtător de cuvânt al guvernului israelian. Au avut loc, de asemenea, şi primele livrări, de diesel industrial şi de gaz pentru gătit, care au intrat în ultimele trei săptămâni în Gaza.

Dar Agenţia de întrajutorare a ONU a declarat că se confruntă cu o situaţie în care se oferă numai strictul necesar. Înainte de ziua de miercuri, în trei săptămâni, doar 16 camioane au primit permisiunea de a intra în Gaza, dar erau necesare 15 pe zi pentru a se putea acoperi strictul necesar, a spus agenţiei de ştiri AFP comisarul general şef Filippo Grandi.

Livrările pentru aproximativ 750.000 de persoane, care se bazează pe pachetele de mâncare, au fost sistate în ultimele săptămâni din cauza lipsurilor.

Uzina electrică a fost închisă din pricina avariilor suferite de pe urma numeroaselor întreruperi de funcţionare, cauzate de lipsa combustibilului, iar Israel nu a permis ca piesele de schimb să treacă graniţa, au declarat autorităţile de reglementare a energiei din Gaza.
Dar biroul UE, care finanţează uzina, a precizat că reparaţii temporare au fost executate şi una din cele patru turbine va fi repornită.
Uzina alimentează aproape o treime din populaţia Gazei – restul de energie pentru Fâşie vine din Israel şi Egipt.


„Nu e nici o criză”

Livrările au ajuns în urma unui apel, lansat de ONU şi alte agenţii de întrajutorare, pentru programe, în valoare de 462$ milioane, în Cisiordania şi Gaza unde condiţiile au continuat să se deterioreze pe tot parcursul lui 2008.

Blocada israeliană asupra Gazei a „împins un număr nemaiîntâlnit de palestinieni în şomaj şi sărăcie”, precizează un raport al agenţiilor.
Tot miercuri, un oficial libian a spus AFP-ului că un vas transportând 300.000 tone de ajutoare umanitare a plecat spre Gaza. Acesta a plecat pe urmele altor trei bărci cu activişti europeni şi palestinieni care au navigat înspre Fâşie în ultimele luni.

Israel spune că nu este nici o criză umanitară în Gaza, chiar dacă şeful Agenţiei Naţiunilor Unite pentru Ajutor şi Reconstrucţie (UNRWA) a declarat săptămâna trecută că Fâşia se confruntă cu cea mai gravă perioadă pe care a văzut-o agenţia vreodată.

De asemenea, Israel a interzis jurnaliştilor străini de a intra în teritoriu invocând motive de securitate. Agenţia Presei Străine din Israel a înaintat o petiţie la Curtea Supremă împotriva restricţilor, iar şefii marilor organizaţii de ştiri din lume i-au scris primului ministru israelian, Ehud Olmert, cerând dreptul la acces în Fâşie.

Blocada a fost înăsprită după ce un nou val de ostilităţi a luat naştere pe 4 noiembrie. Forţele israeliene au lansat o incursiune în Gaza pentru a distruge un tunel care, zic ei, avea să fie folosit pentru a răpi soldaţi iar grupările militante din Gaza au răspuns cu foc de rachete.
Luptele au pus o presiune şi mai mare pe armistiţiul, vechi de cinci luni, dintre Israel şi gruparea militantă Hamas care controlează Gaza.



Sursa: BBC News http://news.bbc.co.uk/
Publicat: 27 noiembrie 2008

joi, noiembrie 20, 2008

Israel reinventează brandul pentru persecuţie (de John Chuckman)

De curând a fost o reclamă la televizor, una în care un cuplu tânăr merge sau alunecă într-un loc fermecător, o fantastică lume colorată şi primitoare, un fel de Disneyland biblic. Fiecare pas al scurtei lor călătorii este întâmpinat de oameni care zâmbesc călduros, care se mişcă încet şi chiar fac câte o plecăciune, întâmpinându-i la fiecare întoarcere cu Şalom!

Este interesant faptul că toate feţele din reclamă sunt acelaşi gen de feţe pe care am putea să le vedem în New York sau Londra, excepţia fiind că toate sunt scăldate în lumină antică strălucitoare. Nu vedem tipuri dure de fundamentalism care taie crângul de măslini şi înjură pe toată lumea, chiar şi alţi evrei, ca fiind intruşi. Cu siguranţă nu vedem imigranţi aroganţi care se plimbă ţanţoş cu mitraliere, rânjind la cameră.

Cuplul îşi face rapid drum de la un peisaj plăcut la altul – imagini cu străduţe antice şi clădiri din Orientul Mijlociu, iar în final un bărbat care udă o grădină, luminat de soarele din fundal, în aşa fel încât fiecare strop pe care îl împrăştie este văzut ca o binecuvântare făcând deşertul să înflorească.

Nu vedem puncte de control pline de arme, nici sârmă ghimpată, nici ziduri de beton care fac ca zidul Berlinului să pară pitic. Nu vedem palestinieni, ba mai mult decât atât, nimeni care să aducă a arab. Nu vedem cozile interminabile de la punctele de control cu oameni săraci care aşteaptă cu orele doar pentru a-şi rezolva problemele de zi cu zi sau să se ducă la spital. Nu auzim soldaţii care îi înjură sau îi abuzează.

Nu vedem imagini ale giganticei închisori în aer liber care este Gaza, nici încetul şi inumanul asediu care înhaţă acel loc noapte şi zi, făcând aprope imposibil pentru un milion şi jumătate de suflete să se îmbrace şi să mănânce şi să se bucure de comodităţile de bază. Cu siguranţă nu vedem rachete Hellfire incinerând oameni, aşa cum a făcut una acum câteva zile omorând şase, fără nici cea mai mică urmă de legalitate.

Nu, este cuplu tânăr şi frumos care, pe scurt, alunecă visator prin fantezia însorită, femeia cu fermecătorul ei păr lung, buclat şi roşcat strălucind în soare.

Ultima imagine a bărbatului zâmbitor, care stropeşte un petec de grădină plin de lumina soarelui, mi-a adus aminte de o altă bucată dintr-un film, o excentricitate istorică scoasă de curând la lumină.

Celălalt film era asemănător, din multe puncte de vedere, deşi este vechi de 70 de ani şi în alb şi negru. A fost făcut din motive asemănătoare. A fost creat cu ocazia Jocurilor Olimpice din 1936 din Germania, iar satanicul geniu al marketingului, Joseph Goebbels, a văzut necesar faptul că trebuia să-i reasigure pe vizitatori de tratamentul Germaniei cu privire la evrei.

Vedeţi, deşi în 1936 Holocaustul era la distanţă de câţiva ani, chiar şi crimele şi incendiile şi jefuirile Nopţii de Cristal erau încă la o distanţă de doi ani, tot au existat tratamente urâte şi brutale la adresa evreilor germani, generând peste graniţe o acoperire mediatică neplacută. Naziştii erau preocupaţi ca nu cumva „presa nefavorabilă” să ţină turiştii departe de ceea ce era plănuit a fi cele mai grandioase Jocuri Olipmice de până atunci.

Vechiul film oferă o variantă fantezistă a tratamentului naziştilor faţă de evreii germani. Arată un sat vesel, de evrei relocaţi, în care oamenii se plimbă de jur împrejur şi arată plăcut şi fac lucruri plăcute. Este o scenă, în mod special, în care nişte evrei cară uriaşe bidoane de apă şi stropesc cu plăcere grădini mari şi luxuriante. Ei bine, filmul este inferior ca şi calitate faţă de filmul făcut în 2008 în Israel, trei sferturi de secol mai târziu, dar unul poate fi scuzat dacă ar gândi că cuiva din Israel i-a venit ispiraţia din filmul dr. Goebbels.

Dar poate că nu: la fel ca şi condiţiile, ideile şi acţiunile au tendinţa de a se înmulţi peste naţiuni şi epoci în repetate rânduri. Istoria este uitată cu regularitate, principalele poveşti sunt repuse în scenă de noi directori şi cu alte liste de caractere, şi rar mi-a fost dat să văd un exemplu mai asemănător decât prezentul efort al Israelului de re-branding.

A apărut o nouă reclamă acum, aceasta este cu vizitatori copii care trec prin diferite secvenţe de imagini strălucitoare. Dusă este femeia cu păr roşcat. Poate a fost intenţionată o serie de reclame, dar nu am putut să nu mă gândesc, poate reclama cu frumosul păr roşcat a fost restrasă deoarece prea multor telespectatori le aducea aminte de Rachel Corrie. Ea a fost un vizitator real în Israel, o femeie tânără, inocentă şi cu un caracter dulce, cu părul blond-roşiatic, cel puţin înainte de a fi făcută bucăţi de un buldozer israelian blindat D-9 deviat de la treaba lui de a sfărâma case arabe.

Cu siguranţă nu ăsta este genul de imagine pe care vrei să-l transmiţi prin efortul tău de re-branding.

John Chuckman trăieşte în Canada şi este fostul şef economic al unei mari companii petroliere canadiene. A contribuit cu acest articol pentru PalestineChronicle.com


Sursă: Palestine Chronicle, http://palestinechronicle.com/
Data: 11 noimebrie 2008

duminică, noiembrie 16, 2008

Reamintind de Beit Hanoun (de Sameh A. Habeeb)

În noiembrie 2006 o oribilă crimă de război a fost comisă în Fâşia Gaza de către armata israeliană. Operaţiunea nu a fost îndreptată către militanţii care porniseră să lupte împotriva Israelului, ci spre o săracă familie. Această acţiune a fost comisă de către aceeaşi armată israeliană care a demolat ferme palestiniene şi a zdrobit maşini şi case.

Îmi aduc aminte fiecare detaliu care a avut loc în aceea zi în Beit Hanoun. Vreau să spun din nou povestea fiind încurajat, dar nu mulţumit, de ceea ce arhiepiscopul Desmond Tutu a avut de zis după vizita investigatoare din Gaza. Deşi a fost prea târziu să se investigheze un masacru care a avut loc cu doi ani înainte tot e mai bine decât nimic. Tutu a acuzat în mod indirect Israelul şi a ţinut-o răspunzătoare de moartea civililor.

Investigaţia m-a ajutat să-mi aduc aminte la ce am fost martor în acea zi. M-am dus rapid acolo şi am văzut un măcel. Sânge era pe pereţi, pe casele învecinate, pe stradă şi peste tot împrejur. Mirosul obuzelor consumate de Israel s-a amestecat cu sângele şi carnea arsă a copiilor şi a bătrânilor. Femei, bărbaţi, oameni în vârstă şi copii se văitau şi plângeau. În acea zi, pe lângă rănirea multor altora, au fost ucişi în jur de 18 civili. Cei care au rămas în viaţă fie şi-au pierdut membrele fie au suferit alte răni grave.

A trebuit să reînviu acest act abominal deoarece foarte mulţi oameni nu au auzit de el nici nu au fost corect informaţi despre măcel. Următoarele reprezintă mărturia pe care am scris-o la două zile după ce am fost martor la consecinţele masacrului.

Descrieri şi martori

Am intrat pe stradă; casa cu numărul 71 are o poveste tristă la fel ca şi toate celelalte case din zonă. Este casa lui Bassem al-Kafarnah. A fost ucis pe propriul prag în timp ce suna după o ambulanţă pentru răniţii care erau împrăştiaţi pe toată stradă. Bassem este tatăl a cinci fetiţe; cea mai mare dintre ele are şapte ani iar mama este pe cale de a naşte a şasea fetiţă. Nu suntem siguri că atunci când va da naştere bebeluşului ei va putea de asemenea să se descarce de tristeţea şi rănile provocate de pierderea soţului său care a lăsat-o singură; o rugăciune pentru durerile şi temerile ei, pentru cei şase copii ai săi lipsiţi de putere care se bazează pe Dumnezeu şi apoi pe ea pentru ajutor.

Un obuz a distrus intrarea casei. A spart pereţii interiori ucigându-l pe Bassem şi îngropând visurile copiilor săi. Scena s-a terminat aici sau poate doar a început; cinci copii care încă nu au realizat adevăratul înţeles al vieţii dar care au luat dintr-o înghiţitură amărăciunea morţii şi au trăit-o în cele mai minuscule detalii şi trăsături.

Următoarea casă aparţine dnei. Nema al-Athamnah. A fost ucisă împreună cu fiica sa Sana şi nora Nehad. Nema şi Sana erau amândouă văduve şi erau singura speranţă rămasă pentru copiii lor, care acum sunt orfani. Acum şi această speranţă este îngropată împreuna cu cele două mame. Nehad şi cei patru copii ai ei au fost răniţi, trei dintre ei sunt încă spitalizaţi după ce şi-au pierdut membrele.

Fiica dnei. al-Athamnah, Umaya, este şi ea rănită. Şi-a pierdut un picior iar celălalt a fost strivit în timp ce mâna îi era ruptă şi acum este supusă unor tratamente în Egipt. Soţul său, Sameer, a fost ucis. Fiica lor Malak, sau înger, a fost rănită de dărâmăturile şi şrapnelul care zburau şi i-au tăiat faţa ei minunată.

Fratele Umayei, Iyad, are răni la ambele picioare şi s-ar putea să nu mai meargă vreodată. Soţia sa, Inas, este încă spitalizată şi se recuperează după rănile şi arsurile suferite. Fiul lor, Ahmad, are o rană critică la cap, fie ca Dumnezeu să-l salveze.

Un grup de femei s-a strâns în jurul meu. Fiecare dintre ele încearcă să-şi spună bucata de poveste. Nisreen, fiica Nemei, explică cum „Mama mea, Manal şi Fatima Masoud, toate trei, s-au transformat în mormane de carne sfâşiată şi arsă. Am adunat ce a mai rămas din ele de pe pereţi, uşi şi copaci iar apoi le-am pus în găleţile care aveau numele lor. Le-am recunoscut după bucăţile de haine care s-au lipit de carnea lor arsă.”

Am trecut la următoarea casă aşteptându-ne la poveşti diferite, dar sunau la fel. Singura diferenţă era totalul morţilor. O cărare nisipoasă desparte casele fraţilor Saad şi Masoud al-Athamnah de cea a vărului lor. Nouă obuze au lovit casa. Da, nouă.

Primul obuz a lovit casa între al doilea şi al treilea nivel, lăsând trei generaţii a aceleiaşi familii într-o amestecare de carne arsă şi oase strivite. Victimele erau: bunicul, Fatima al-Athamnah de 78 de ani, fiul ei Masoud de 52 de ani, fiul lui Masoud, Samir Masoud, de 23 de ani, fiica lui Fatima de 18 ani şi a doua lui soţie, Sabah, de 40 de ani. Duceau o viaţă simplă dar ultimele clipe au fost catastrofice. Nu au murit în pace; au ţipat şi au cerut ajutor şi au încercat să scape de cumplita armă care i-a urmărit până când le-a smuls sufletele cu cruzime. I-a transformat în bucăţi şi i-a privat de orice fel de linişte în ultimele clipe.

Când restul cartierului, 30 de rezidenţi, au auzit explozia primului obuz s-au grăbit în stradă, acea cărare nisipoasă, iar acolo a avut loc alt capitol al tragediei. Obuzul a lovit zidul de la al doilea etaj care a explodat în şrapnel care ardea, metalul în flăcări îmbibat cu substanţe iradiante a dizolvat carnea. Al doilea obuz i-a ucis pe fii lui Saad şi Hayat al-Athamnah: Muhammad de 16 ani, Mahdi de 17 ani şi Arafat de 18 ani.

Hayat al-Athamnah a spus cu stoicism povestea copiilor săi morţi:

L-am văzut pe Mahdi, capul său era larg deschis şi puteam să-i văd creierul stând într-o parte. L-am strigat, dar nu am primit nici un răspuns, aşa că am zis „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul”. Apoi l-am văzut pe fiul meu Muhammad. Trupul lui era ars tot şi deformat şi l-am strigat, dar numai tăcerea mi-a răspuns, aşa că am zis: „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul.”
Am fugit dintre ruine într-o alee alăturată; acolo l-am găsit pe fiul meu Arafat. Partea inferioară a trupului îi era complet perforată şi maţele îi atârnau pe pământ. Am spus „Arafat, copilul meu, scumpule, du-te cu fraţii tăi, au plecat cu toţii”, şi-a ridicat capul şi s-a uitat la el apoi a început să-şi adune carnea şi să o pună pe ce-i mai rămăsese din abdomen.
Da, era în viaţă şi se uita la mine. Apoi a murit la spital.

Bombardamentele au continuat. Alt obuz a lovit balconul camerei de la etajul patru unde dormea nepotul lui Hayat, Mahmoud Majdi al-Athamnah, de 12 ani, omorându-l. Altul a zdrobit acoperişul omorând vărul lui Mahmoud, Ahman, în vârstă de 10 ani.

Alt obuz, apoi altul. De fiecare dată alte victime: Manal, soţia lui Ramiz Masoud, 26 de ani, a fost ucisă împreună cu cele două fiice ale ei, Maysa în vârstă de nouă luni şi Maram de trei ani. Fratele lor, Abdullah, şi-a pierdut braţul stâng şi este încă spitalizat. Hayat al-Athamnah explică cum „am găsit capul Maramei la intrarea pe cărare şi corpul ei era la celălalt capăt.”

Mohammed al-Athmnah, vărul lui Saad şi Masoud al-Athmnah, s-a grăbit la faţa locului ca să sune după o ambulanţă. În schimb, i-au cărat trupul neînsufleţit şi cele ale celor cinci copii.

Hayat al-Athmnah a enumerat accidentele în timp ce soţul şi fiul lor, Abdul Mohaymen, se aflau într-un spital în Egipt în situaţie critică. Răniţi la spate şi la gât, au multe răni provocate de şrapnel. Braţul nepotului ei, Muhammad, a fost retezat şi a rămas mult timp pe jos, pe oribila cărare nisipoasă, până să vină cineva să-l ia. A spus „am văzut braţul lui Muhammad pe jos. L-am recunocut după ceasul care era încolăcit în jurul lui; şi mai ţinea un telefon mobil şi o poşetă .”


Sameh A. Habeeb este fotojurnalist, activist pentru pace si activist umanitar stabilit în Gaza, Palestina. Scrie independent pentru diferite website-uri de ştiri.


Sursă: International Middle East Media Center, http://www.imemc.org/
Data: 26 octombrie 2008

vineri, octombrie 17, 2008

Death at a checkpoint

Orientul Mijlociu: Spărgând tăcerea (de Cherrie Heywood)

Ramallah, Cisiordania, 2 octombrie ( IPS ) – Un comandant de poliţie israelian i-a numit „instigatori”, „militanţi” şi „cei care încalcă legea”. Forţele Israeliene de Apărare (IDF) au decis pe la începutul acestui an că prezenţa lor în oraşul Hebron, 30 km la sud de Ierusalim în Cisiordania palestiniană, reprezintă o ameninţare la adresa securităţii şi le-a fost interzisă prezenţa în oraş, argumentând că orice membru al organizaţiei care va fi prins acolo va fi imediat expulzat.

Au fost scuipaţi, s-au aruncat cu pietre asupra lor şi au fost atacaţi, dar aceşti membri ai IDF, dintre care mulţi au servit în Hebron, sunt hotărâţi să demaşte ceea ce se face în numele lor şi în numele securităţii Israelului.

Breaking the Silence (BTS) a fost co-fondat în 2004 de către Yehuda Shaul, 26, un soldat israelian care a servit aproape trei ani în nestatornicul oraş al Hebronului. Obiectivul principal al organizaţiei este de a sparge tăcerea şi tabuurile care înconjoară conduita soldaţilor israelieni din teritoriile palestiniene, în strădania de a revărsa lumină asupra israelienilor de rând cu privire la ceea ce se întâmplă în spatele culiselor în timp ce fii şi fiicele, soţii şi soţiile lor servesc statul evreiesc.

Hebron este un oraş foarte încordat, cu conflicte care izbucnesc în mod frecvent între cei aproximativ 600 de colonişti israelieni ilegali, apăraţi de peste o mie de soldaţi israelieni, care trăiesc printre populaţia palestiniană în jur de 170.000.
Cartierul israelian Kiryat Arba din Hebron a fost casa doctorului şi imigrantului american Baruch Goldstein care a secerat 29 de musulmani în timp ce se rugau în Moscheea Ibrahimi în timpul lunii Ramadan din 1994. Supravieţuitorii l-au omorât în bătaie.

BTS a folosit testimonialele anonime a peste 500 de soldaţi israelieni, care au servit în teritoriile palestiniene, pentru a ţine expoziţii foto şi, de asemenea, de a conduce în Hebron tururi pentru publicul israelian în scopul de a descoperi adevărul.

Născut în Ierusalim, Shaul a fost atât de îngrozit de lucrurile la care a fost martor şi de tipul de persoană în care se transforma, încât a decis să facă ceva în privinţa aceasta. „Cu cât se apropria mai mult sfârşitul stagiului militar am început să mă întreb cine sunt şi ce vreau de la viaţă ca civil şi ce am ajuns”, îşi aminteşte Shaul.

„Este un moment foarte înspăimântător, deoarece într-o secundă terminologia militară şi modul de gândire nu ţi se mai aplică şi într-o secundă pierzi justificarea pentru 95 la sută din acţiunile la care ai luat parte în ultimii doi ani şi zece luni”, a spus fostul soldat.

Shaul a început să vorbească cu mai mulţi dintre tovarăşii săi soldaţi despre experienţele lor comune. „Cu toţii am simţit că ceva nu este în regulă în jurul nostru. Am început să vorbim despre ceea ce am făcut şi aşa a luat naştere BTS”, a spus Shaul.
Grupul şi-a început campania cu o expoziţie foto, „Aducând Hebron la Tel Aviv” în 2004, care a fost frecventată cu miile. În 2006 expoziţia a fost organizată în Statele Unite la Universitatea Harvard.

Shaul explică cum mulţi soldaţi israelieni s-au schimbat şi, eventual, s-au obişnuit să abuzeze civilii palestinieni. După entuziasmul iniţial de a fi ajuns în Teritoriile Ocupate, curând soldaţii se plictisesc şi inventează jocuri pentru a se amuza.

„Îti ţinteşti puşca spre copii şi îi vezi prin luneta puştii şi faci o poză. Nu mai este o maşină de ucis, puşca devine parte din jocul tău, un mod de a-ţi petrece timpul”, spune Shaul.
Alt joc implică reţinerea palestinienilor pentru multe ore, cu scopul de „a îi educa”, în cazul în care încalcă asediul pentru a face rost de mâncare. Hebron a fost sub asediu timp de 500 de zile din 2002-2003 în timpul celei de-a doua revolte palestiniene sau Intifada.
„Dacă îi ceri unui palestinian să-ţi arate actele de identiate şi nu îţi place reacţia lui, îl reţii pentru cât timp ai chef. Depinde doar pe ce parte a patului te-ai trezit în dimineaţa aceea”,spune el.

Alte dăţi, soldaţii pulverizează aleatoriu o zonă suburbană fără a ţine seama de nimic drept răspus la focuri de armă din zonă. Testimoniale de la alţi soldaţi includ acţiuni precum tancuri care trec la întâmplare peste maşinile palestiniene parcate chiar dacă nu le stateau în cale şi drumul era destul de lat pentru ca tancurile să treacă.

A fura de la palestinieni şi a-i ataca în propriile case în timp ce soldaţii efectuează căutări sunt lucruri care s-au întâmplat în mod regulat.
„Cu timpul”, spune Shaul, „palestinienii încetează de a fi oameni şi devin simple obiecte”.

După succesul expoziţiei de la Tel Aviv, BTS au început să organizeze în Hebron tururi săptămânale pentru publicul israelian. Au participat mai mult de 5000 de oameni în cele peste 300 de tururi organizate în ultimii trei ani.

Dar aceste tururi au fost întrerupte şi lezate de atacurile imigranţilor israelieni. Răspunsul IDF-ului a fost de a interzice BTS din zonă la începutul acestui an. După succesul apelului la Înalta Curte Israeliană, BTS a răsturnat interdicţia şi tururile au fost reluate.
Dar reluarea primului tur din iunie a fost totuşi oprit de coloniştii israelieni, care au blocat calea autobuzului şi au aruncat apă fierbinte peste câţiva dintre participanţii la tur, în timp ce poliţia stătea şi se uita.
Nici unul dintre colonişti nu a fost acuzat.

Înfuriaţi, intelectualii israelieni şi activiştii de stânga, printre care şi Amos Oz autorul israelian renumit la nivel internaţional, au semnat o scrisoare de protest care a fost publicată în cotidianul israelian Haaretz. Au cerut ca poliţia israeliană să impună legea şi ordinea în Hebron şi să-i facă pe colonişti răspunzători.

BTS calcă pe urmele altui grup de activişti pentru pace, Yesh Gvul (ebraică pentru „Există o Limită”). Yesh Gvul are ca membrii soldaţi israelieni care au refuzat, pe baza obiecţiilor de ordin moral, de a servi în Teritoriile Palestiniene Ocupate.

Yesh Gvul a fost înfiinţat în 1982 după dezastruoasa invazie a Israelului în Liban, când mai mult de o mie de civili palestinieni au fost masacraţi de către aliaţii Israelului, partidul Falangei Creştine, în taberele de refugiaţi, Sabra şi Şatila, din Beirut.
Acest lucru a urmat după asasinarea liderului falangist şi preşedintele libanez Bashir Gemayal. Falangiştii au suspectat, în mod incorect, implicarea palestinienilor.

Trupele israeliene au fost găsite mai târziu că au înconjurat taberele, împiedicand orice ieşire şi au tras focuri de semnalizare în noapte pentru a face lucrurile mai uşoare pentru măcelarii lor de aliaţi. Israel a fost ţinută responsabilă şi pentru armarea, antrenarea şi finanţarea falangiştilor.

În timp ce sute de activişti Yesh Gvul au fost închişi pentru obiecţiile lor morale, Ofer Neiman, 37, un lector în informatică din Ierusalim, a fost dat afară dintr-o unitate de informaţii secrete a Forţei Israeliene de Aviaţie (AIF) unde lucra.
„Am refuzat să fac parte dintr-o unitate de inteligenţă care asigură informaţii asupra unei posibile ţinte de bombardare a civililor din teritorii”, a spus Neiman pentru IPS. „De asemenea, am început o campanie de scriere a unei scrisori către şeful de personal de atunci al IDF, Dan Halutz.”

Halutz a fost responsabil pentru ordinul din 2002 de a lansa o bombă de o tonă asupra unei aglomerate clădiri rezidenţiale de apartamente dintr-o zonă intens populată a unui cartier din Gaza. Bomba l-a ucis pe Salah Shehade, liderul Hamas. Printre victimele civile se numărau şi 14 copii.





Sursă: Inter Press Service http://www.ipsnews.net/
Data publicării: 2 octombrie 2008

vineri, septembrie 19, 2008

„Luptătorul uitat”: voinţa Nablusului de a trăi (de Frank Barat)


Mulţi palestinieni pe care i-am cunoscut în călătoriile mele prin Cisiordania mi-au spus că dacă vreau să ştiu cu adevărat despre ce este vorba şi ce înseamnă Palestina trebuie să mă duc la Nablus. Majoritatea mi-au mai spus că Nablus este oraşul lor preferat.
După ce am petrecut în această vară 5 săptămâni acolo am înţeles şi de ce.

Venind dispre Ramallah (cu cel mai rapid taxi/serviciu de transport pe care l-am experimentat vreodată) primul lucru pe care îl vezi când ajungi la Nablus este cel mai faimos punct de control al său: Huwara.

Huwara, oamenii săi şi culoarea sa. Galben.

Galben ca sutele de taxiuri şi servicii de transport parcate pe ambele părţi ale punctului de control. Ai nevoie de ele ca să părăseşti oraşul şi să intri în oraş. De la începutul celei de-a doua intifada, intrarea în Nablus cu maşină sau camion este, în mare parte, interzisă. Parcurgi punctul de control pe jos, la dus şi la întors.

Odată aflat într-un service (taxiuri mai ieftine care iau oameni de la o oprire la alta, majoritatea fiind Mercedesuri vechi) durează numai 5 minute să ajungi în vibrantul centru al oraşului Nablus.

De abia după aceea alt lucru te loveşte şi începi să realizezi că Nablus este ca nici un alt loc din Cisiordania.

Centrul oraşului forfoteşte de viaţă. Maşini care se ivesc de nicăieri, oameni care stau la taifas în mijlocul drumului, magazine de falafel la fiecare colţ de stradă, un om vinde cafea şoferilor care staţionează, vânzători de fructe, oameni care îţi fac cu mâna ca să te opreşti pentru pălăvrăgeală, sunete de „bine ai venit, cum te simţi” venind din toate direcţiile. Nablus este non-stop. Auzi, miroşi, guşti şi simţi aici. Toate în acelaşi timp.
Este cel mai bun exemplu de haos controlat pe care l-am văzut până acum.

Oamenii par să trăiască aici. Toată lumea pe care am întâlnit-o zâmbeşte, râde, mă invită la ceai în casele lor, mă întreabă despre ţara mea. Toţi par să fie atât de fericiţi aici. Toţi.

După câteva zile în oraş am început să realizez că acest lucru este numai de suprafaţă. În interior totul este mult mai sumbru. Nablus îmi aduce aminte de un clovn. Zâmbeşte ca să îşi ascundă suferinţa.

Toată lumea este fericită să vadă un străin, un internaţional, deoarece nu mulţi sunt cei care ajung în Nablus. Mergând prin oraş ajungi rapid să realizezi că nu există turism aici. Doar câteva ONG-uri lucrează aici aducând internaţionali ( o naţionalitate în sine în Nablus. Oricine vine din Europa, Statele Unite, Scandinavia... este numit un internaţional) în Nablus. În Marea Britanie, Biroul de Externe şi Commonwealth te sfătuieşte puternic ÎMPOTRIVA călătoriilor în Nablus. Dar de ce? Acesta este un oraş splendid plin de oameni uimitori. Mă chinui să înţeleg.

Oamenii vor să-mi ştie povestea iar eu vreau să o ştiu pe a lor. Vor să ştie de ce lumea i-a uitat iar eu vreau să înţeleg ce li s-a întâmplat. Vor să-şi „dea jos vălul”, să mă lase să intru. Nu pot să refuz şi mă decid să îi filmez. Pentru ca ei să vorbească şi lumea să asculte. Să le dau o platformă pentru a se exprima.

După câteva interviuri îmi devine repede clar că fiecare are o poveste aici.

Bashir îmi povesteşte cum a trebuit să-şi întrerupă pentru o perioadă studiile din cauză că nu îşi mai putea permite. A trebuit să lucreze în Ramallah pentru lungi ore, câştigând doar 20 de şekeli pe zi. Ambii săi părinţi sunt şomeri. Ca aproape 70% din populaţia din Nablus. O creştere imensă comparând cu rata din 1997 (14,2%). De la începutul celei de-a doua intifadă, cetăţenii Nablusului au pierdut 60% din veniturile lor. Majoritatea persoanelor de aici sunt tinere (50% din populaţie având sub 20 de ani) şi foarte bine educate. Totuşi, majoritatea tinerilor de aici sunt fie şomeri fie lucrează în magazine, vânzând orice pot (unele magazine vând alimente, dar şi haine, utilităţi casnice...). Magazinele pot fi deschise până şi la zece ore pe zi fără să aibă un singur client. Nablusianii pur şi simplu nu au bani de cheltuit.

Hakim îmi povesteşte cum, de fiecare dată când aude armata israeliană în toiul nopţii, se trezeşte, se îmbracă şi stă în linişte pe canapea aşteptându-i. Nu din cauză că ar fi vinovat de ceva. Exceptând poate faptul că este palestinian. Nimeni nu este în siguranţă în Nablus în timpul nopţii. Situaţia este extraordinară. Nablus este unul dintre primele oraşe care a primit, acum câteva luni (în jur de noiembrie 2007), o forţă de poliţie palestiniană, dar această forţă de poliţie acţionează numai de la 6 dimineaţa până la miezul nopţii. De la miezul nopţii încolo armata israeliană preia controlul. În fiecare noapte armata israeliană intră în oraş şi în taberele de refugiaţi (Balata, Askar, El Ayn) şi, cu ajutorul megafoanelor, a bombelor sonice şi a armelor, arestează palestinieni, le scotocesc destul de des şi casele, îi bat pe ei şi familiile lor, iar câteodată îi şi omoară. Armata israeliană are „carte blanche” aici. Chiar şi în timpul zilei. Un ofiţer de poliţie mi-a zis că israelienii îi sună câteodată în timpul zilei să le spună că vor fi jos (baza armatei situată în vârful muntelui are vedere asupra oraşului) în câteva minute. Ei eliberează locul de îndată pentru a lăsa armata „să-şi facă treaba”. Atât de simplu este.

Hassan îmi spune că într-o zi a fost arestat în timp ce traversa punctul de trecere Huwara. A petrecut 11 luni în închisoare. Nici în ziua de azi nu i-a zis cineva de ce. Singurul lucru pe care îl ştie este că a fost detenţie administrativă. În fiecare poveste pe care o auzi se iveşte închisoarea. Pentru un bărbat, cetăţean al Nablus, închisoarea este aproape obligatorie. Aproape jumătate dintre rezidenţii bărbaţi din Nablus au trecut prin curtea închisorii. Oricum, ăsta nu este un joc de societate iar aceşti bărbaţi nu sunt doar în vizită, unii dintre ei sunt încarceraţi timp de luni de zile fără să ştie, în primul rând, de ce au fost arestaţi sau când vor fi eliberaţi.

Maroof îmi spune că în timpul primei şi celei de-a doua invazii în Nablus, în timp ce lucra ca voluntar la brigada de pompieri şi la Semiluna Roşie, de doua ori a fost aproape de a fi ucis de către armata israeliană. Ştiau că lucrează ca paramedic. De multe ori a fost Maroof martor la vulgare încălcări ale drepturilor omului de către armată. Ambulanţele nu erau lăsate să-şi facă treaba cum se cuvine şi să salveze oamenii. Mulţi oameni au murit drept rezultat că nu au fost duşi la spital la timp. Lui Maroof şi echipei sale le-a fost interzis odată să părăsească oraşul vechi. Au trebuit să stea acolo timp de 12 zile fără alimente comestibile.

Mai este şi Saed care şi-a pierdut mama în 2002, când a fost asasinată de un lunetist israelian. Este şi Eslam care de două ori a văzut cum armata israeliană îi ocupă casa şi nu poate ieşi afară zile în şir. Este şi Ala, de la Universitatea An Najah (cea mai mare universitate din Cisiordania), care nu poate să doarmă noaptea din pricina coşmarurilor cauzate de multiplele intervenţii şi bătăi ale armatei israeliene din timpul nopţii în oraşul vechi. Este şi Amad care, împreună cu întreaga sa familie, a ajuns la închisoare în 2005 timp de 3 luni.

Şi apoi mai este şi această fetiţă palestiniană, în vârstă de 17 ani, din tabăra de refugiaţi Balata, care în ultima mea zi în Nablus îmi spune, în timp ce împărţeam masa preparată pentru noi de oamenii din tabăra:

„Spune-mi. Care era imaginea ta despre noi înainte să vii aici? Credeai că suntem toţi criminali? Credeai că suntem toţi nebuni? Pentru că am prieteni în Europa care mi-au spus că acolo oamenii cred că suntem toţi criminali şi terorişti. Ştii, mă doare atât de mult când aud astfel de lucruri. Nu suntem nebuni. Sunt oameni buni aici. Adică nu toată lumea este bună. Ca în oricare alt loc. Dar majoritatea dintre noi suntem buni. Oameni simpatici. Vezi mulţi terorişti în camera asta? Toţi îţi părem nebuni? Suntem doar oameni normali care vrem să trăim o viaţă normală. Dar pentru noi viaţa este grea aici. Poţi să le spui adevărul oamenilor tăi, când te întorci în Europa? Poţi să le spui cine suntem cu adevărat, te rog?”

Sunt atât de mişcat încât nu pot să răspund. Tu poţi?


Majoritatea mărturiilor pe care le-am filmat sunt disponibile online pe blogul meu. Nu ezitaţi să le arătaţi şi să le folosiţi.

Frank Barat este membru al Campaniei Solidaritate pentru Palestina -www.palestinecampaign.org - şi al Comitetului Israelian Împotriva Demolării Caselor - www.icahd.org/eng. A contribuit cu acest articol pentru PalestineChronicle.com




Data: 15 septembrie 2008
Sursa: The Palestine Chronicle; http://palestinechronicle.com/

Blogul lui Frank Barat pe care puteţi găsi mărturiile filmate de el: http://lifeunderoccupation.wordpress.com/

miercuri, septembrie 17, 2008

Lanterne de contrabandă (de Saleh Al-Naami)


Pentru milioane de musulmani din întreaga lume, celebrarea lunii sfinte a Ramadanului în comfortul propriei case alături de familie reprezintă momentul de a întări legăturile de solidaritate cu palestinienii şi irakienii.

Saleh Al-Naami descrie cum se chinuie Gaza asediată să supravieţuiască lunii sfinte.


Răbdător, aşezat în spatele mesei sale de scris, cu un rând de femei solicitante care curg din biroul său afară în hol, Tareq Qandil, 35, taie nume odată ce împarte mâncare. El conduce o ramură a Societăţii Islamice pentru Corectitudine din tabăra de refugiaţi Al-Maghazi din Gaza, iar această societate dă mii de pachete cu mâncare familiilor sărace într-o zonă în care 20.000 de oameni se zbat să supravieţuiască.

Fiecare familie primeşte în timpul lunii Ramadan o sumă de bani şi câteva pachete cu mâncare. Dar în acest an societatea lucrează mai mult decât de obicei. „Deoarece şi mai multe familii au căzut sub pragul de sărăcie din cauza asediului vom dubla numărul de pachete distribuite. Multe persoane sunt şomere şi astfel depind pe donaţii pentru a supravieţui,” a spus Qandil pentru Săptămânalul Al-Ahram.

Societăţi similare cu cea a lui Qandil au înmugurit prin toată Gaza pentru a suplimenta eforturile Agenţiei Naţiunilor Unite pentru Ajutor şi Reconstrucţie (UNRWA) care, de asemenea, ajută mii de familii nevoiaşe. Între timp şi guvernul eşuat al primului ministru Ismail Haniyeh face tot ce poate. Ministrul pentru afacerile sociale din guvernul Hamas, Ahmed Al-Kurd, spune că ministerul său asigură asistenţă financiară pentru mai mult de 20.000 de familii din Gaza.

„Înţelegem gravele ramificaţii ale blocadei asupra poporului nostru din Gaza, iar guvernul face tot ce poate pentru a face viaţa mai uşoară pentru ei,” a declarat Al-Kurd pentru Săptămânal. Ministerul său îşi coordonează munca de întrajutorare cu organizaţiile de caritate ale căror eforturi sunt indispensabile într-un loc în care proviziile de bază, dacă sunt disponibile, sunt prohibitiv de scumpe.

Doar pentru a ilustra nivelurile de sărăcie, piaţa Al-Zawiya din Gaza este aglomerată în prima zi de Ramadan, dar cumpărătorii spun că majoritatea bunurilor sunt peste posibilităţile lor. Marwan Sawi, un angajat al guvernului, se plânge de preţurile la brânza Gouda pe care cele trei fete ale sale le place să o aibă la masa dinaintea zorilor sau Sohour. După o lungă deliberare se decide să cumpere o bucată pentru fetele lui. Dar salariul său de 1.500 şekeli (380$) de abia dacă ajunge să acopere cheltuielile lunare. De Ramadan va trebui să se împrumute, spune el.

Un negustor, Khalil Zahir, spune că puterea de cumpărare a populaţiei din Gaza a scăzut în mod constant de-a lungul ultimilor doi ani. Dar luna aceasta probabil că este cea mai grea de până acum, observă el.

Cu graniţele de intrare şi ieşire ale Gazei închise este greu de imaginat că situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Ramzi Hayyen, un alt negustor, spune că în ciuda armistiţiului acceptat de Israel şi palestinieni, Forţele de Ocupare Israeliene (I.O.F) încă ţin punctele de trecere ale graniţei închise pentru a se asigura că asediul continuă. „Din cauză că punctele de trecere ale graniţei sunt închise palestinienii trebuie să se bazeze pe marfa de contrabandă introdusă prin tunele. Această marfă tinde să fie scumpă din pricina metodelor şi a indivizilor folosiţi. Bunurile de contrabandă din Egipt erau mult mai ieftie decât bunurile care veneau prin punctele de trecere ale graniţei cu Israel. Dar acum ambele sunt scumpe pentru simplul motiv că nu mai este nimic altceva pe piaţă,” spune Hayyen.

Între timp, Maged Ibrahim este la cumpărături de lanterne de Ramadan pentru cei trei băieţi ai săi. Când vânzătorul îi spune că fiecare lanternă costă 20 de şekeli (5,5$) îşi convinge fiii să le cumpere altceva. Negustorul de lanterne admite că preţul acestora este prea mare. Motivul pentru acest lucru este că lanternele au fost introduse prin contrabandă prin tunele.

Cât despre costul alimentelor, moscheile sunt pregătite să asigure Iftar (mesele de la apusul soarelui) pe gratis pentru familiile cele mai sărace. Ahmed Abu Mosameh, 25, imam la moscheea Al-Ansar din tabăra Al-Maghazi, păstrează legătura cu donatori şi proprietari de restaurante şi deja a aranjat mesele pentru 30 de familii.

La un moment dat situaţia se aştepta să fie şi mai grea. Se zvonea că Israel este pe punctul de a tăia aprovizionarea cu gaz spre Gaza şi astfel se aştepta o penurie de gaz. Spre alinarea multora aprovizionarea cu gaz a continuat. Alaa Zeyada, 27, tocmai ce şi-a umplut butelia cu gaz de la o staţie din apropriere. Merge pe jos înapoi acasă în Berkat Al-Wezz şi transpiră cărând butelia grea în spate. Dar este mulţumit pentru că a găsit gaz în piaţă. Acum familia sa, alcătuită din cei cinci membri, va putea să gătească mesele pentru tot restul lunii. „Nimeni nu vrea să trăiască din mâncare la conservă de Ramadan”, a declarat el pentru Săptămânal.

Între timp, se fac simţite efectele armistiţiului temporar. Familiile care trăiesc aproape de liniile de demarcaţie cu Israel au fost scutite de atacurile obişnuite. În ultimii ani mulţi bărbaţi au trebuit să doarmă departe de casă de Ramadan de frică să nu fie hărţuiţi de I.O.F. Yehia Al-Hakjuri, un locuitor din Al-Qarara, un sat situat aproape de liniile de demarcaţie, spune că este primul Ramadan din ultimii patru ani pe care îl petrece acasă. „Ce plăcere să pot să îmi duc cei trei fii ai mei la moscheea din localitate pentru rugăciunile târzii de noapte de taraweeh sau să petrec timpul cu prietenii pe dealuri înconjurat de viţe de vie şi livezi.” În anii anteriori, soţia sa obişnuia să îi trimită masa de Iftar pe care o mânca afară din casă. Nu s-a simţit niciodată în siguranţă acasă deşi nu este membru în niciun grup de rezistenţă.

Data publicării: 11-17 septembrie 2008, ediţia nr. 914
Sursa: Săptămânalul Al-Ahram, http://weekly.ahram.org.eg/

sâmbătă, septembrie 13, 2008

Gaza cunoaşte cea mai gravă criză umanitară din istoria ei

Situaţia economică palestiniană se degradează inexorabil an după an, şi Fâşia Gaza cunoaşte cea mai gravă criză umanitară din istoria ei, conform unui raport anual al Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (CNUCD) publicat luni, 8 septembrie. Desigur, reluarea ajutorului internaţional în 2007 a permis economiei să nu se mai deterioreze (nivel de creştere nul), după o cădere de 5% în 2006. Dar ar fi căzut şi mai mult pentru al doilea an consecutiv dacă restricţiile donatorilor n-ar fi fost progresiv înlăturate, relevă CNUCD.

În ciuda acestui răgaz, situaţia rămâne extrem de precară şi nu încetează să se degradeze mai ales din cauza restricţiilor de deplasare impuse de către Israel. Produsul Intern Brut pe locuitor reprezintă azi 60% din nivelul pe care îl avea în 1999, nivelul de şomaj trecând de la 21% la 29% în aceeaşi perioadă. Procentul persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei era de 57% în 2006, contra 52% în 2005. « Populaţia nu mai poate respira, ţara este în stare de asediu », se nelinişteşte responsabilul asistenţei palestinienilor de la CNUCD, Mahmud Elkhafif. Un exemplu ilustrează efectele devastatoare ale blocajului : drumul parcurs de un container între Shanghai şi un port israelian costă mai puţin scump decât între acelaşi port şi oraşul Ramallah (Cisiordania), la numai 120 km distanţă.

Situaţia în Fâşia Gaza este încă şi mai dramatică. Exclusă de la reluarea fluxului de ajutor străin în 2007, Fâşia Gaza traversează criza umanitară cea mai gravă pe care a cunoscut-o vreodată. În 2006, 66 dintre gazani trăiau în sărăcie absolută, cu 30 de procente mai mult decât în Cisiordania. Abandonarea activităţilor industriale şi subutilizarea capacităţilor Gazei sunt şi ele alarmante. La sfârşitul anului 2007, « 95% din viaţa industrială a Gazei era în punct mort » şi numărul centrelor de producţie în activitate a trecut de la 3500 la începutul lui 2005 la numai 150, subliniază CNUCD. « Restricţiile impuse libertăţii de circulaţie, la care se adaugă reţinerea din nou a taxelor vamale percepute de către Israel în numele Autorităţii Palestiniene, au agravat o criză financiară persistentă », explică agenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite. Atunci când nu sunt blocate, aceste taxe vamale reprezintă 60 până la 70% din încasările publice : imprevizibilitatea acestei surse de venituri face deci aproape imposibilă orice planificare bugetară.

Eliminarea progresivă a restricţiilor impuse de către Israel libertăţii de circulaţie este deci o condiţie indispensabilă pentru succesul reformei politicii bugetare. Dar pentru a relansa economia teritoriilor palestiniene, terminarea blocajului teritorial, a restricţiilor de circulaţie, demolarea zidului israelian şi creşterea ajutorului internaţional nu sunt suficiente. « Este urgentă întărirea capacităţilor instituţionale ale Autorităţii Palestiniene », preconizează CNUCD.

Organizaţia estimă astfel că Autoritatea Palestiniană ar cunoaşte o rată a creşterii sensibil superioară dacă ar dispune de mijloace mai importante în materie bugetară, comercială, în domeniul politicii muncii sau de o monedă naţională : ansamblul măsurilor propuse ar permite creşterea PIB-ului cu 24% în raport cu nivelul de referinţă prevăzut pentru 2015 şi ar conduce la folosirea integrală a forţei de muncă în 2012. Actualmente, un responsabil al ministerului de finanţe al Autorităţii Palestiniene « dispune de mai puţine instrumente politice decât un primar din Canada sau Elveţia..., nu i se poate cere să restaureze economia cu asemenea instrumente », explică Elkhafif.

joi, august 21, 2008

Susţinând justiţia în Orientul Mijlociu (de Ramzi Kysia)

Mişcarea Eliberaţi Gaza, un grup diferit de activişti pentru drepturile internaţionale ale omului, din 17 ţări diferite, va pleca în larg din Cipru spre Gaza cu scopul de a provoca blocada israeliană din Fâşia Gaza. Sunt mândru că stau alături de ei. Peste 170 de figuri proeminente şi organizaţii ne-au susţinut eforturile, inclusiv Centrul Carter, fostul membru al Cabinetului britanic Clare Short şi laureaţii premiului Nobel pentru Pace, Mairead Maguire şi Desmond Tutu.

Adam Qvist, student şi producător de filme, în vârstă 22 de ani din Copenhaga, Danemarca, este unul din susţinătorii pentru drepturile omului care vor naviga spre Gaza. El explică de ce participă în acest proiect:

„Sunt interesat în a spune poveştile şi a susţine sentimentele existente ale oamenilor. Ideea de a naviga spre Gaza este un pic nebunească dar este şi foarte directă. Întreaga idee, aceea de a fi un singur palestinian care a fost forţat să plece de pe pământul lor şi este capabil să se întoarcă în Palestina – este ceva ce ar putea demola întreaga acţiune zionistă. Şi este de ajuns să fie o singură persoană. Dacă o singură persoană poate să o facă, atunci, şi ceilalţi pot. Acest proiect, această barcă este pentru a da oamenilor libertatea de a-şi asuma responsabilitatea. Nu trebuie să aştepţi ceva din partea celorlalţi dacă tu nu eşti în stare să o faci singur, iar acest lucru este adevărat atât la nivel personal cât şi la nivel politic.”

În procesul alegerilor de acum doi ani, susţinut de Statele Unite, partidul Hamas a fost ales pentru a conduce în Teritoriile Palestiniene Ocupate. În replică, Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană au impus sancţiuni asupra Autorităţii Palestinene. După ce Hamas a preluat controlul asupra Gazei în iunie trecut, sancţiunile s-au extins până la a fi un asediu complet asupra micului teritoriu costal, ca un act ilegal de pedeapsă colectivă.

De peste doi ani Israel blochează accesul Gazei la taxele pe veniturile anuale, la ajutoarele umanitare şi chiar şi la fondurilor familiale trimise de palestinienii care trăiesc înafară. Cum era de aşteptat, economia Gazei a intrat în colaps, iar ratele de malnutriţie au explodat. Din cauza blocadei 80 la sută din populaţia Gazei depinde astăzi de ajutoarele în alimente ale O.N.U şi asta doar pentru a putea mânca.

Este intolerabil.

Prezumptivul candidat prezidenţial al Statelor Unite, Barack Obama, vorbeşte adesea despre „îndrăzneala de a spera”. Dar speranţa nu poate fi niciodată un sentiment pasiv. Sf. Augustin a scris, cu secole în urmă, că speranţa are două fiice frumoase: mânia şi curajul. A spera pentru o lume mai bună înseamnă a fi mânios pentru nedreptăţile care împiedică acea lume să evolueze şi este necesar să avem curajul să ne împotrivim şi să creăm noi lumi pentru noi înşine.

Conform lui Tom Nelson, un avocat din Welches, Oregon, care navighează spre Gaza pentru a căuta acea lume nouă, „americanii sunt foarte ignoranţi când vine vorba despre ceea ce ei susţin şi de efectele umane. Cred că această barcă este una din cele mai eficiente metode de a trezi conştiinciozitatea – în special conştiinciozitatea americană – asupra problemelor cauzate de politica externă americană. Americanii trebuie să afle care sunt consecinţele acestor politici.”

„Am 64 de ani, copiii mei sunt mari iar afacerile mele sunt în ordine”, a adăugat Nelson. „Mă gândesc la Rachel Corrie şi la ce ar putea să ne facă Israel. Ştiu că este riscant... şi cred, că dacă cu adevărat vom schimba lucrurile, atunci cineva ar trebui să înceapă să pună ceva în joc pentru ca acea schimbare să aibă loc”.

Motivele Elizei Ernshire, o învaţătoare în vârstă de 32 de ani din Londra, pentru a naviga spre Gaza sunt asemănătoare: „ De ani şi ani – am văzut locuri din lume fiind distruse în totalitate şi oameni care sunt distruşi în totalitate de către alţi oameni sau alte guverne – am crezut că eu nu pot face nimic. Dar am realizat că putem schimba lucrurile prin fapte mărunte şi avem responsabilitatea să facem aşa.”

„Nu poţi să te ridici în Londra şi doar să spui că nu eşti de acord”, a adăugat ea. „Trebuie să găsim căi de a face legătura între populaţia din Orientul Mijlociu, în special tineri, şi populaţia şi grupurile din ţările mai prospere. Împreună putem să ne inspirăm unii pe ceilalţi şi împreună putem să fim mult mai mult decât dacă am fi singuri.”

Politicienii şi experţii se plâng adesea de faptul că conflictele din Orientul Mijlociu sunt complexe şi de nesupus, dar două lucruri sunt clare în mod absolut: primul, folosirea violenţei – iar în cazul Israelului a unei violenţe strivitoare – nu a ajutat nici o parte în obţinerea păcii sau a securităţii. Al doilea, guvernele noastre, din toată lumea, au eşuat în totalitate în a face ceva productiv pentru a se adresa acestei crize.

Este timpul ca noi, oamenii, să ne apărăm pe noi înşine de legile injuste, de violenţa lipsită de sens, de blocadele criminale şi de asprimea inimii care face aceste lucruri posibile. Este timpul să ne împotrivim instigatorilor la frică şi la război, şi să construim legături, pentru noi înşine, cu surorile şi fraţii noştri din Orientul Mijlociu. De mult ne-au dezamăgit politicienii noştri. Acum este rândul nostru să ne ridicăm şi să căutăm o lume nouă pentru noi înşine.

Ramzi Kysia este un scriitor şi activist arab-american şi membru al Mişcării Eliberaţi Gaza.

Data publicării: 20 august 2008
Sursa: The Electronic Intifada, http://electronicintifada.net/

miercuri, august 13, 2008

Israel vrea să anexeze o parte din Cisiordania

The Associated Press

Ierusalim – Negociatorii israelieni au spus omologilor palestinieni că vor să anexeze 7,3 la sută din Cisiordania, ca parte a procesului final de pace, au declarat ieri oficialii palestinieni.

În schimb, Israel va ceda din teritoriul israelian din apropierea Fâşiei Gaza, care este echivalent cu 5,5 la sută din Cisiordania, şi va deschide un pasaj care să permită palestinienilor să călătorească între Cisiordania şi Fâşia Gaza.

Oficialii care au legătură cu negocierile au vorbit sub condiţia anonimatului deoarece, se presupune că discuţiile ar trebui să fie secrete. Nabil Abu Rdeneh, asistent al preşedintelui palestinian Mahmoud Abbas, nu a vrut să comenteze asupra ofertei israeliene, dar a precizat că „golul dintre cele două poziţii asupra problemei graniţelor este încă unul foarte mare”. Oficialii palestinieni au spus că ar fi de acord, în principiu, asupra unui schimb care ar permite Israelului să anexeze câteva aşezări evreieşti din Cisiordania. Totuşi, oficialii au precizat că nu sunt dispuşi să schimbe mai mult de 1,8 la sută din suprafaţa Cisiordaniei.

Propunerea israeliană se aseamănă cu alte propuneri făcute de Israel în runde anterioare ale negocierilor din 2000 şi 2001, înainte ca acest proces să eşueze şi să se ajungă la violenţă.

Cele două teritorii palestiniene sunt controlate astăzi de rivali înverşunaţi: Hamas conduce în Gaza, în timp ce guvernul domnului Abbas, sprijinit de Vest, controlează Cisiordania şi se află în negocieri cu Israel.

Conform ofertei israeliene, schimburile de teritoriu vor fi duse până la capăt numai după ce Abbas va recâştiga controlul asupra Gazei, a precizat astăzi cotidianul israelian Haaretz.

Pare tot mai greu de crezut ca acest lucru să se întâmple, când Hamas a eliminat efectiv orice fel de opoziţie internă, şi deţine, cu fermitate controlul asupra fâşiei costale şi a celor 1,4 milioane de rezidenţi.

Haaretz a mai afirmat că dl. Abbas a acceptat să suspende negocierile asupra Ierusalimului. Totuşi, Abbas a spus, în repetate rânduri, că toate problemele sunt puse pe masă şi că nu e pregătit să ajungă la o înţelegere parţială.

Graniţele finale ale celor două state, Israel şi Palestina, este doar una dintre cele trei probleme principale care privesc cele două părţi. De asemenea, mai trebuie să rezolve şi soarta refugiaţilor palestinieni, care şi-au pierdut casele când s-a întemeiat Israelul în 1948, şi a descendenţilor acestora.

A treia problemă, şi cea mai spinoasă, implică Ierusalimul cu locurile sfinte râvnite de ambele părţi. Negociatorul palestinian, Saeb Erekat, a spus că raportul ofertei israeliene este „neîntemeiat sau prezintă jumătăţi de adevăruri” şi a imputat că Israel se pregăteşte să facă, în aşa fel încât să arate, că palestinienii sunt responsabili de refuzarea unei oferte generoase. „Noi sperăm ca partea israeliană să respecte înţelegerea de a continua negocierile, departe de ochii presei şi să nu începem cu atacuri într-un joc al învinuirii”, a declarat dl. Erekat.

Mark Regev, purtătorul de cuvânt al guvernului israelian, a refuzat să comenteze asupra raportului, dar a spus că s-au făcut „progrese importante” în ultimele luni, „inclusiv pe tema graniţelor finale”. „Mai este încă multă treabă de făcut şi suntem devotaţi în a continua efortul pentru a încerca să ajungem la un document israeliano-palestinian comun”, a declarat acesta.

Discuţiile israeliano-palestiniene curente au fost lansate la o conferinţă de pace sponsorizată de Statele Unite, de anul trecut, cu scopul de a ajunge la o înţelegere până la sfârşitul lui 2008.

Ambele părţi au indicat pe parcurs că se îndoiesc că ar putea umple golurile dintre ele până la expirarea termenului. Ca să fie lucrurile şi mai complicate, dl. Olmert a primit o lovitură datorată acuzaţiilor de corupţie şi se confruntă cu încheierea mandatului său în oficiu. Liderul israelian a anunţat că se va retrage după ce partidul său, Kadima, va alege un nou lider în septembrie, dar s-ar putea să rămână în continuare la putere ca şef al unui guvern interimar, dacă se va decide asupra unor alegeri naţionale.

Dacă este adevărat, atunci, raportul ar putea indica că Olmert încearcă să „coasă” părţi importante ale înţelegerii de pace înainte să părăsească funcţia.

Publicat: 12 august 2008
Sursa: The National Newspaper Abu Dhabi
http://www.thenational.ae/

vineri, august 08, 2008

Asimetricul sistem legal al Israelului (de Joharah Baker)

Politica Israelului de a demola casele palestinienilor nu este cu nimic nouă. Încă de la începutul ocupaţiei din 1967, mii de ordine militare israeliene au fost înmânate palestinienilor pentru a-i informa de iminenta distrugere a caselor acestora. Motivele – sau scuzele – pentru această politică distructivă sunt multe: implicare în rezistenţa împotriva ocupaţiei israeliene (cunoscută Israelului ca „teroare”), construcţie ilegală sau pentru „planuri urbanistice” [i.e. când casa veche de câteva decenii şi terenul care o împrejmuieşte stă în drumul unei noi aşezări coloniale evreieşti în Cisiordania sau în Ierusalimul de Est].

Guvernul israelian plănuieşte să demoleze casele palestinienilor care trăiesc în Ierusalim din pricina implicării în atacuri împotriva israelienilor, dar acest lucru de abia dacă produce mirare. Nu din cauză că această măsură punitivă nu ar fi crudă sau inumană, dar din cauză că Israel nu a fost niciodată cunoscută pentru tratamentul excesiv de bun faţă de palestinienii de sub ocupaţie.

Totuşi, Israel continuă să ia lumea de proastă – cel puţin pe palestinieni – când simulează legalitatea în dezbaterea problemei demolării caselor palestinienilor în Ierusalim. Săptămâna aceasta, oficialii guvernului israelian au spus că sunt aproape de a depăşi obstacolele legale necesare în a obţine aprobarea pentru a demola casa lui ‘Ala Abu Dheim, rezidentul din Ierusalimul de Est care a împuşcat opt studenţi ieşiva în martie trecut. Ordinele de a demola casele celor doi care au „arat” prin traficul israelian cu buldozerele lor la începutul acestei luni rămân a fi hotărâte.

Desigur că toţi cei trei bărbaţi au fost omorâţi pe loc de către poliţia israeliană. În nici un moment nu au încercat forţele de securitate israeliene de a prinde bărbaţii şi chiar să le dea o şansă corectă în tribunal, care este procedura obişnuită în ţările democratice. Atitudinea „trage ca să omori” a Israelului a devenit una obişnuită în numele securităţii. Copii care se jucau cu mingea în apropriere de graniţa dintre Gaza şi Israel au fost împuşcaţi şi ucişi din cauză că soldaţii care patrulau au crezut că sunt „terorişti” care încercau să se infiltreze în Israel.

Ideea este că Israel încă se mai simte obligată să folosească justificarea legalităţii când duce până la capăt aceste acte atât de ilegale, deşi în realitate legalitatea este ultimul lucru avut în vedere. Şi până la urmă, în ce ţară civilizată este considerată demolarea casei unui criminal „legală” şi nu o pedeapsă colectivă şi inumană? Când Baruch Goldstein a „pulverizat” cu gloanţe o moschee din Hebron, împuşcând 29 de musulmani îngenunchiaţi în rugăciune, buldozerele israeliene nu s-au înghesuit să-i dărâme casa din aşezarea colonială Kiryat Arba. Când un avion de luptă isrealian F-16 a aruncat o bombă de 500 de livre peste o clădire cu apartamente în Gaza, distrugând casele mai multor familii şi omorând cel puţin 16 oameni, pilotul nu a trebuit să-şi facă griji că familia sa şi-ar putea pierde acoperişul de deasupra capului din cauza groaznicului său act.

Chiar dacă părăsim apele întunecate ale politicilor israeliene/palestiniene, această formă brutală de pedeapsă colectivă este fără precedent în alte părţi alea lumii civilizate, cel puţin, împotriva propriilor cetăţeni. În timp ce atentatorul din Oklahoma City, Timothy McVeigh, care a fost ţinut responsabil pentru moartea a 168 de persoane şi a fost arestat şi mai târziu condamnat la moarte, casa familiei lui încă mai stă în picioare. Pedeapsa a fost distrubuită doar împotriva criminalului; aşa cum ar trebui să fie.

Totuşi, când vine vorba de palestinieni, se aplică standarde diferite. În timp ce Israel pretinde că asemenea măsuri punitive sunt intenţionate ca o măsură de a împiedica viitore atacuri împotriva israelienilor, adevăratul scop este clar şi simplu: de a-i pedepsi pe palestinieni, chiar dacă nu au nici o legătură cu crima.

La o scară mai mare, aceasta este politica adoptată de S.U.A după 11 septembrie 2001. Cu toţii ştim că Israel îşi ia indicaţiile de la S.U.A sau viceversa. După atacurile de la Turnurile Gemene şi de la Pentangon, care au luat vieţile a 3.000 de americani, Statele Unite sau preşedintele George W. Bush şi amicii lui au decis că cineva trebuie să plătească. Cei care au dus la capăt atacurile erau, bineînţeles, morţi iar insesizabilul creier din spatele operaţiunilor este încă în libertate. Acest lucru nu l-a împiedicat pe Bush să forţeze naţiuni întregi să plătească preţul pentru vieţile inocenţilor americani. Au fost ucişi cu miile în bombardările din Afghanistan şi alte mii în Irak iar numărătoarea continuă. Desigur că sunt de luat în calcul şi alţi factori aici, pe lângă scopul, declarat, de a-l prinde pe Osama Bin Laden, în primul rând fiind dominaţia vestică în Orientul Mijlociu. Totuşi, asemănările sunt izbitoare. Când Israel invadează întreaga Fâşie Gaza, omorând sute de civili palestinieni în numele unui singur soldat israelian, este diferit cu ceva faţă de atitudinea plină de exces de zel a lui Bush? Nu prea.

În ultimii patru ani, forţele militare israeliene au făcut raiduri în aproape 1.500 de case din Rafah, în mare parte, ca să închidă tunelele de contrabandă dinspre Egipt şi să creeze o zonă tampon între Gaza şi graniţa egipteană. În acest caz, Israel nici măcar nu s-a deranjat să acţioneze pe căi legale, având în vedere că rezidenţii erau palestinieni cetăţeni ai Gazei [faţă de israelieni-cetăţeni identificaţi ai Ierusalimului] şi, ca şi în toate celelalte argumente israeliene, apărarea securităţii bate orice alt argument.

Ierusalemiţii de est – şi palestinienii ca un întreg – se confruntă în fiecare zi cu aceste pedepse discriminatorii şi rasiste. Doar din cauză că sunt palestinieni şi, în comparaţie, doar pentru că cei care au dus atacurile din 9/11 erau arabi şi musulmani – au fost luate măsuri atât de drastice. În ambele cazuri, fie că a fost administraţia Bush fie guvernul israelian, atitudinea este una de aroganţă şi superioritate. Şi asta doar pentru că sunt Statele Unite şi Israel şi acest lucru le dă undă verde să se poarte cu impunitate. Pentru excese asemănătoare, orice altă ţară cu o mai mică putere de influenţă, ar fi fost criticată sau chiar oprită cu forţa de către aşa-zisa comunitate internaţională. Toţi ne amintim ce s-a întâmplat când Saddam Hussein a decis, prosteşte, să intre în Kuweit şi să îl „ocupe”. Acea ocupaţie nu a durat nici 40 de zile, ce să mai ziceam de 40 de ani.

Când media israeliană comunică că „obstacolele legale” care împiedicau acţiunea de demolare a casei lui ‘Ala Abu Dheim au fost îndepărtate şi demolarea caselor celorlalţi doi palestinieni încă întâmpină „dificultăţi legale”, atunci este clar că totul face parte dintr-un vast plan principal, în general, pentru palestinieni şi, în special, pentru ierusalemiţi. Israel, şi chiar şi America, nu prea îşi face griji asupra faptului că au standarde duble vulgare sau că acţiunile lor sunt văzute ca rasiste.

Nu se justifică actele de violenţă împotriva unui individ, fie el palestinian sau israelian, pentru că este bine ştiut faptul că violenţa naşte mai multă violenţă. Totuşi, în teritoriile ocupate, numai violenţa palestiniană împotriva israelienilor merită reacţii atât de extreme. Nu este doar o pedeapsă pentru familiile celor care au comis atacurile ci un mod de a le aduce aminte palestinienilor că până şi cea mai mică pâlpâire de rezistenţă împotriva Israelului nu va fi tolerată.

Joharah Baker scrie pentru Programul Media şi de Informare pentru Iniţiativa Palestiniană de Promovare a Dialogului Global şi al Democraţiei (MIFTAH).


Sursa: MIFTAH , http://www.miftah.org/
Data publicării: 31 iulie 2008

vineri, august 01, 2008

„ Hamas ţine în frâu grupările lansatoare de rachete” : interviu cu Mohamed Bassyouni

Cairo, 28 iulie (IPS) – Împărţind graniţa atât cu Israel cât şi cu Fâşia Gaza, din punct de vedere istoric, Egipt a jucat un rol important în problemele israeliano-palestiniene. Implicarea egipteană în lungul conflict s-a adâncit şi mai mult din iunie anul trecut, când gruparea de rezistenţă Hamas a preluat controlul Fâşiei Gaza – câştigând alegerile legislative cu un an înainte – de la preşedintele mişcării Fatah a Autorităţii Palestiniene (PA), Mahmoud Abbas, susţinută de S.U.A.

Încă de atunci, Israel şi-a ţinut graniţele cu enclava condusă de Hamas închise ermetic. Între timp, Egipt şi-a păstrat propria graniţă cu Fâşia Gaza închisă, invocând absenţa unei înţelegeri formale asupra graniţei. Situaţia precară i-a facut pe unii critici să acuze Egiptul că ar ajuta la continuul asediu al Israelului asupra Gazei, care a dus la suferinţe de nedescris pentru 1.5 milioane de locuitori ai fâşiei.

Mohamed Bassyouni, şef al Comitetului pentru Relaţii Externe în Consiliul Shura (camera superioară a Parlamentului Egiptean) şi fost ambasador al Israelului, vorbeşte cu corespondenţii IPS, Adam Morrow şi Khaled Moussa al-Omrani.

IPS: Luna trecută, Egiptul a jucat un rol central în medierea unei tahdia, sau calmare a ostilităţilor între Israel şi grupările palestiniene de rezistenţă din Fâşia Gaza. Care sunt exact condiţiile acestei înţelegeri?

Mohamed Bassyouni: Tahdia este implementată în mod treptat, în faze. Prima fază constă într-un calm pentru un calm – însemnând că ambele părţi încetează orice activitate de agresiune împotriva celeilalte. În acelaşi timp, asediul Fâşiei Gaza ar trebui ridicat încetul cu încetul şi trecerile graniţei Israelului cu acest teritoriu ar trebui deschise în mod treptat pentru a putea permite intrarea de alimente, combustibil şi alte bunuri esenţiale.

Când acest lucru este îndeplinit atunci va fi un mediu propice în care se va putea discuta de către ambele părţi şi despre schimbul de prizonieri. Şi de acolo putem să începem să lucrăm la un dialog inter-palestinian pentru a obţine un nivel de unitate naţională palestiniană – nu doar un dialog între Hamas şi Fatah, dar şi între Fatah şi celelalte 13 facţiuni palestiniene din Cisiordania şi Gaza.

Când tahdia va aduce în sfârşit o îmbunătăţire în viaţa de zi cu zi a palestinienilor – când ei vor avea acces la suficiente alimente şi medicamente – vom începe să ascultăm mai mult la cererile populaţiei pentru un dialog inter-palestinian. În ultimul rând, obiectivul principal al unei tahdia este de a calma suferinţele populaţiei palestiniene din Fâşia Gaza.

IPS: Israel a acuzat, în mod repetat, facţiunile palestiniene de rezistenţă din Fâşia Gaza de violare a armistiţiului prin lansarea de rachete cu rază scurtă spre ţinte israeliene. Este vreo urmă de validitate în aceste afirmaţii?
MB: Hamas este devotată în întregime pentru a respecta condiţiile armistiţiului. Dar sunt unele facţiuni mai mici şi indivizi – care duc lipsă de direcţie şi leadership – care nu sunt devotaţi. Hamas chiar a luat atitudine în reţinerea celor care au fost găsiţi că au lansat rachete spre Israel din Fâşia Gaza.

Este o mare diferenţă între o rachetă lansată cu ropot de către Hamas spre ţinte din Israel şi aceste grupări sau indivizi potlogari care lansează câteva rachete. Egipt a cerut Israelului să facă diferenţa între cele doua situaţii şi să respecte condiţiile tahdiei pentru a putea face progrese în urmatoarele faze ale armistiţiului.

IPS: În ce o priveşte pe Hamas, aceasta se plânge că graniţele Fâşiei Gaza cu Israel şi Egipt sunt încă închise pentru pasageri şi bunuri. De ce nu deschide Egipt în mod continuu terminalul de la Rafah, singura trecere de pe toată graniţa de 14 kilometri cu fâşia ?

MB: Conform condiţiilor tahdiei, cele şase puncte de trecere a graniţei ale Israelului cu Gaza ar trebui deschise în mod treptat. Cât despre pasajul de la Rafah cu Egipt, momentan este deschis pentru trafic limitat din ambele sensuri, incluzând pacienţi medicali şi studenţi şi muncitori care călătoresc înafară.

Dar nu există nici un mecanism pentru dechiderea permanentă a pasajului de la Rafah exceptând un protocol privind graniţa semnat în 2005 între PA şi Israel. Orice deschidere a pasajului de la Rafah, în condiţii permanente şi în mod continuu, trebuie să fie în acord cu protocolul din 2005.

IPS: Tahdia negociată de Egipt se aplică numai pentru Fâşia Gaza. Exploatează Israel armistiţiul acolo numai pentru a se mişca împotriva elementelor care opun rezistenţă din Cisiordania controlată de PA?

MB: Pentru a încuraja succesul tahdiei în Gaza, Israel ar trebui să se înfrâneze de la orice fel de acţiuni provocatoare în Cisiordania. Din păcate, incursiunile armatei israeliene în interiorul Cisiordaniei au devenit întâmplări zilnice.

Aceste politici agresive – care includ şi construcţia „zidului de securitate”, o politică de asasinare şi de menţinere a barierelor rutiere pe toată întinderea Cisiordaniei – nu vor contribui la succesul tahdiei. Israel trebuie să lucreze la construirea unui nivel de încredere reciprocă cu partea palestiniană pentru a reînvia procesul de pace stătut şi pentru a trece mai departe la statutul negocierilor finale.

IPS: Egipt încearcă în momentul de faţă de a media un schimb de prizonieri între Israel şi Hamas implicând eliberarea soldatului israelian Gilad Şalit, capturat în 2006 de către facţiunile palestiniene de rezistenţă, în schimbul unui număr de prizonieri palestinieni. Sunt unele progrese pe acest front?

MB: Egipt lucrează în momentul de faţă la o propunere pentru un schimb de prizonieri care cere eliberarea lui Şalit în schimbul a aproximativ 450 de prizonieri palestinieni reţinuţi în momentul de faţă de către Israel, incluzându-i şi pe cei condamnaţi de „crime grave” de către curţile israeliene.

Totuşi, Israel a acceptat numai 71 dintre numele propuse, refuzând să-i elibereze pe cei care consideră că au „mâinile pătate de sânge israelian”. Cu toate acestea, Israel a spus că va „studia” eliberarea celorlalţi după ce Şalit va fi eliberat.

Egipt continuă să depună eforturi pentru a trece peste aceste obstacole şi să ajungă la un schimb de prizonieri reciproc şi acceptabil. Ar fi în mod sigur în interesul atât al Israelului cât şi al Hamas de a conchide o asemenea înţelegere.

IPS: De la conferinţa de la Annapolis din S.U.A din noiembrie anul trecut, Abbas a tot purtat negocieri cu primul ministru israelian Ehud Olmert cu singurul ţel de a reînvia planul de pace spre o nouă hartă, susţinut de U.S. Aceste conversaţii, care până acum au eşuat în a face puţină lumină în această problemă, au vreo şansă de succes?

MB: Pentru ca discuţiile Abbas – Olmert să dea roade, Israel trebuie să implementeze angajamentele pe care le are în prima fază a hărţii.

În primul rând trebuie să revină la graniţele din 28 septembrie 2000 (după care Israel a reocupat mare parte din Cisiordania urmată de Intifada al-Aqsa). Acest lucru înseamnă retragerea din 42 la sută din Cisiordania conform Acordurilor de la Oslo (1993).

În al doilea rând trebuie să înceteze orice activitate colonială pe pământ arab ocupat şi să oprească politica de asasinare. În al treilea rând, Israel trebuie să permită libera trecerea a bunurilor şi a oamenilor în şi din teritoriile palestiniene.

Israel trebuie să îndeplinească aceste condiţii dacă vrea să menţină actualul armistiţiu şi eventual să înceapă negocierile finale cu partea palestiniană.



Inter Press Service News Agency
www.ipsnews.net

marți, iulie 29, 2008

Ocupantul cel lacom: dezvăluiri despre Camp David (de Jonathan Cook)

După şapte ani de rumori şi memorii inutile, media israeliană a publicat în sfârşit pasaje din documente oficiale ale negocierilor de la Camp David, din vara anului 2000. Pentru prima dată apare posibilitatea de a aprecia “oferta generoasă” a premierului israelian Ehud Barak facută palestinienilor şi motivele pentru care Yasser Arafat a respins-o.

În plus, documentul furnizează analize valoroase asupra marilor obiective pe care Israelul spera sa le obţină la Camp David şi felul în care ambiţii similare îi influenţează politica de azi.

Suplimentul de 26 de pagini, publicat în cotidianul Haaretz, a fost alcătuit de către instituţiile politice şi de securitate ale ţării în ajunul întâlnirii de la Camp David ca un ghid a disensiunilor dintre parţi. Intitulat “Statutul procesului diplomatic cu palestinienii: Puncte de urmat pentru viitorul premier”, documentul a fost din timp realizat pentru alegerile generale din februarie 2001.

Deşi, departe de singurul subiect al negocierilor de la Camp David, acesta este primul document oficial care oferă explicaţii despre ceea ce s-a discutat şi, cu siguranţă, nu poate fi acuzat ca nu simpatizează cu poziţia israeliană.

Documentul a ieşit la lumina după ce a fost prezentat actualului premier israelian Ehud Olmert, cu scopul de a-l pregăti pentru întâlnirea de la Annapolis cu palestinienii. Sub presiunea americană, Olmert a acceptat să reia negocierile pentru prima dată de la eşecul de la Camp David şi să participe la convorbirile de la Taba, câteva luni mai târziu. Este clar că, departe de a-şi revizui punctele de vedere de la Camp David, Olmert a ales să adopte câteva din cele mai dure poziţii ale lui Barak.

Negocierile anterioare din iulie 2000 au vizat încercările lui Barak de a masca toate punctele importante ale conflictului dintre Israel şi palestinieni, care nu au fost atinse prin retragerile israeliene din teritoriile ocupate, prevăzute în acordurile de la Oslo.

Barak, susţinut de preşedintele american din acea vreme, Bill Clinton, l-a obligat pe Arafat - Preşedintele Autorităţii Palestiniene, la atingerea grăbita a stadiului final al negocierilor, chiar dacă liderul palestinian considera că este nevoie de mai mult timp pentru a construi încrederea între cele două parţi. Contrar spiritului înţelegerilor de la Oslo, Israelul şi-a dublat în anii ’90 numărul de aşezări în teritoriile ocupate şi a eşuat în îndeplinirea promisiunilor de retragere totală.
Poate nu surprinzător, documentul israelian nu face referire la cea mai generoasă ofertă din cate au existat în timpul celor şase decenii de conflict israeliano-palestinian: decizia OEP din anii ’80 de a renunţa la cea mai mare parte a teritoriului palestinian şi de a înfiinţa un stat în două teritorii separate, Teritoriul de Vest şi Gaza – doar 22% din Palestina istorică.

Dată fiind marea concesie teritoriala făcută de conducerea palestiniană acum 20 de ani, cum apar acum termenii lui Barak? Documentul arată că Barak a insistat asupra a trei principii de bază pentru a accepta sfârşitul ocupaţiei şi constituirea unui stat palestinian:

1. Aşezările ilegale israeliene vor rămâne cu 80% din colonişti în Teritoriul de Vest, într-o zonă anexată Israelului.

Teritoriul de Vest constituie o bază pentru orice viitor stat palestinian. Conform documentului, aproximativ 8% din teritoriu ar urma să fie anexat Israelului pentru a menţine aşezările. În schimb, palestinienii ar fi compensaţi cu o fâşie mai puţin valoroasă, probabil în deşertul Negev.

Propunerea israeliană cerea rămânerea a 400.000 de evrei în Teritoriul de Vest şi Ierusalimul de Est în comunităţi fortificate, legate de Israel prin şosele care brăzdează întreg teritoriul. Aşezările şi infrastructurile care le susţin s-ar afla în afara limitelor palestiniene, păzite de armată, în zone militare închise, adânc înfipte în Teritoriul de Vest. Toate acestea sunt o reţetă sigură pentru distrugerea viabilităţii viitorului stat palestinian. Lui Arafat i s-a cerut să aprobe un labirint de coridoare israeliene care ar consolida o serie de ghetouri palestiniene cu infăţisare de stat.

2. O mare “zonă de securitate” supravegheată de armata israeliană, ar fi menţinută în Valea Iordanului, pe malul de vest, de la Marea Moarta până la aşezarea israeliană din nord de la Meholah.

O asemenea zonă de securitate există deja, deci nu trebuie să speculăm asupra modului în care va arăta aceasta. Câteva mii de colonişti din Valea Iordanului certifică faptul că această zonă, aproape o cincime din Teritoriul de Vest, a fost deja anexată de Israel de câteva decenii. Majorităţii palestinienilor, în afara celor care efectiv locuiesc în Valea Iordanului, le este restricţionat accesul în zonă. Valea este una din cele mai fertile zone din Teritoriul de Vest, uriaşul său potenţial agricol fiind exploatat în cea mai mare parte de câtre Israel. Privarea palestinienilor de controlul teritorial şi economic al Văii Iordanului ar face din Palestina un stat neviabil.

3. În Ierusalimul de Est, Israelul a pretins masive cedări de teritorii în prelungirea anexării ilegale a părţii din oraş ocupată în 1967.

Israelul a vrut să îşi păstreze aproprierea teritoriilor faţă de coloniile sale ilegale din Ierusalimul de Est, locuite de aproape de un sfert de milion de evrei, în timp ce palestinienii ar fi fost forţaţi să locuiască într-o serie de ceea ce Haareetz numeşte „baloane”.

Menţinerea graniţelor municipale extinse ale Ierusalimului de către Israel ar fi avut două consecinţe devastatoare pentru palestinieni: în primul rând, ar fi izolat oraşul, centru economic si turistic al oricărui stat palestinian, de restul teritoriilor de vest, iar în al doilea rând, marile aşezări de la Maale Adumim şi Har Haoma, construite adânc pe teritoriul palestinian, dar considerate acum de Israel ca facând parte din Ierusalim, ar fi rămas sub guvernare israeliană. Teritoriul de Vest ar fi fost tăiat în două creându-se astfel noi restricţii de circulaţie pentru palestinieni.

În ceea ce priveşte Oraşul Vechi, Israelul a cerut ca părţi ale aşa-numitului „Bazin Sacru” din afara zidurilor, precum si cartierele arăbeşti şi armene să fie anexate Israelului, iar moscheile din Sanctuarul Nobil (cunoscut evreilor drept Muntele Templului) să fie puse sub o autoritate „ambiguă”, care ulterior ar fi fost exploatată, fără îndoială, de cea mai puternică parte, respectiv Israelul. Aceste cereri ar fi făcut ca zonele palestiniene din Ierusalimul de Est să fie încastrate într-un şir de ghettouri, o imagine în oglindă a politicii israeliene în Teritoriile de Vest.

În plus, Israelul a sperat că reuniunea de Camp David va legitima tardiv anexarea din 1967 şi epurările etnice ale unei zone din Teritoriul de Vest, situată aproape de Ierusalim, numită Latrun Salient. În prezent zona a fost transformată de Fondul National Evreu într-o rezervaţie naturală „israeliană” numita Canada Park, cu ajutorul unor donaţii scutite de impozite ale canadienilor.

Scopul global al acestor propuneri „generoase” a fost acela de a le oferi palestinienilor mult mai puţin decât cele 22 de procente ramase din teritoriul lor istoric naţional. Ar fi trebuit să excludă din statul format Gaza şi Teritoriile de Vest, părţi importante din zona municipală extinsă a Ierusalimului, la fel ca şi Latrun Salient, pentru a face loc coloniilor, şi încă 20% pentru o zonă de securitate în Valea Iordanului.

Cu alte cuvinte, li s-a cerut palestienilor să semneze un acord care le-ar fi oferit o suveranitate compromisă deja asupra a nu mai mult de 14% din teritoriul istoric naţional sau ceva foarte similar bantustanelor, care au fost create pentru ei înainte şi după Camp David prin dezvoltarea coloniilor şi anexarea mascată a teritoriului lor prin zidul de demarcaţie.

În schimbul „generozităţii” lui Barak, ce pretenţii au avut palestinienii care au blocat discuţiile şi au arătat adevărata faţă a lui Arafat, aşa cum a fost susţinută pentru mult timp de Barak si Clinton? Ce dovada incriminatoare este citată? Conform documentelor, palestinienii erau dispuşi să satisfacă „nevoile demografice” ale Israelului şi au fost de acord cu modificarea graniţelor. Totuşi, au insistat asupra îndeplinirii a doua condiţii: ca anexarea Teritoriilor de Vest de către Israel să nu depăşească 2,3 % din teritoriu şi ca orice schimb de teritorii să fie bazat pe principiul egalităţii. Se pare că Israelul nu a putut accepta condiţiile lor.
Palestinienii au mai vrut ca ei să deţină autoritatea asupra coridorului care făcea legătura între cele două părţi ale statului lor: Teritoriile de Vest si Gaza, probabil pentru că această punte de legătură să nu poată fi folosită după bunul plac al Israelului. În plus, Arafat a dorit să aibă însemnele obişnuite ale unui stat suveran: armata si controlul asupra spaţiului aerian palestinian. Israelul s-a opus tuturor acestor cereri.

În ceea ce priveşte Ierusalimul, palestinienii au vrut „un oraş deschis” similar cu ceea ce prevedea iniţial Planul de Securitate al Natiunilor Unite din 1947, conectat atât la teritoriile israeliene, cât şi la cele palestiniene.

Palestinienii s-au opus perspectivei de a trai în „baloane” şi au cerut în schimb continuitate teritorială în Ierusalimul de Est. De asemenea, au cerut mare parte din cartierul armean din vechiul oraş, dar în schimb au părut dispuşi să renunţe la cartierul evreu epurat de palestinieni în 1947.

Referitor la celălalt subiect major de dispută, Arafat a dorit ca Israelul să admită că poartă singur responsabilitatea pentru refugiaţii palestinieni din războiul din 1948. Documentele notează însă că palestinienii „au manifestat înţelegere pentru sensibilitatea Israelului faţă de aceasta problemă şi dorinţa de a găsi o formulare care să armonizeze aceste sentimente cu nevoile lor naţionale”. Aceasta sugerează cel puţin că liderii palestinieni erau dornici să ajungă la o înţelegere în privinţa refugiaţilor.

Conform părerilor unor critici, Barak a venit la negocierile de la Camp David cu un sentiment de neîncredere şi a ridicat atât de sus ştacheta încât evreii si palestinienii nu aveau cum să ajungă la o înţelegere. Dar de ce ar fi vrut sau măcar ar fi riscat, Barak să obţină un alt fel de rezultat? Documentul sugerează doua motive legate între ele.

În primul rând, se spune acolo că în paralel cu pregătirea pentru negocierile de la Camp David, Barak lucra la un plan de „separare” în caz că discuţiile ar fi eşuat. Planul a fost gata în iunie 2000, cu o lună înainte de negocieri şi a fost aprobat de cabinet în condiţiile începerii intifadei, în octombrie 2000. Conform spuselor lui Haaretz, planul de separare a lui Barak îngloba toate aspectele vieţii palestinienilor şi urma să fie implementat peste câţiva ani.

Multe din aceste planuri secrete ale lui Barak sunt redate în cartea „Sânge şi religie”, inclusiv faptul că adjunctul ministrului său al apărării, Ephraim Sneh, a desenat o „harta a separării” la scurt timp înainte de Camp David. Shlomo Ben Ami, negociatorul principal a lui Barak, a observat ulterior: „el [Barak] era foarte mândru pentru că harta lui lăsa Israelului aproape o treime din Teritoriul de Vest”. Conform lui Ben Ami, primul ministru a spus, referindu-se la ghetourile pe care intenţiona să le lase palestinienilor: „Uitaţi-vă, acesta este un stat, pe măsura intenţiilor si scopurilor sale”.

După ce Barak şi-a pierdut postul, la începutul anului 2001, el a susţinut public ideea separării unilaterale şi ulterior pe cea a abandonării poziţiilor. Ariel Sharon, mentorul său militar şi succesorul său în funcţia de prim-ministru a fost cu greu convins să-şi abandoneze poziţia radicală şi să se mulţumească cu planul lui Barak. El şi-a dat acordul cu privire la zidul din Teritoriile de Vest - rezultatul logic al separării - in vara anului 2002 şi la abandonarea poziţiilor din Gaza la începutul anului 2004.

Din document reiese clar faptul că Barak şi majoritatea liderilor israelieni au presupus din start că va trebui să îi închidă pe palestinieni în ghetouri sau în bantustane, cunoscute din apartheid-ul sud-african. Eşecul negocierilor de la Camp David le-a oferit pur şi simplu lui Barak şi succesorilor lui pretextul pentru a-şi implementa politicile.

În al doilea rând, documentul atesta că Barak i-a cerut lui Arafat ceva despre care ştia că liderul palestinian nu putea să accepte. Barak nu dorea recunoaşterea formală a Israelului, ci a Israelului ca stat al evreilor.

Acceptarea unei astfel de concesii implică mult mai mult decât probleme de semantică. Presupunea ca Arafat să renunţe la drepturile a doua grupuri etnice, care formau majoritatea covârşitoare a palestinienilor.

Recunoaşterea Israelului că stat evreu ar fi dus la pierderea dreptului - protejat de legislaţia internaţională şi de hotărârile Naţiunilor Unite - refugiaţilor asupra locurilor din care au fost epuraţi etnic de armata israeliană în 1948. Dreptul lor la întoarcere, indiferent dacă era sau nu un proiect rezonabil, a fost sfânt pentru palestinieni de atunci înainte.

De asemenea, recunoaşterea ar fi însemnat condamnarea a mai mult de un milion de cetăţeni israelieni de origine palestiniană la statutul permanent de intruşi marginalizaţi într-un stat etnic care privilegiază drepturile evreilor în dauna cetăţenilor non-evrei. De fapt, lui Arafat i s-a cerut să-şi dea acordul pentru încercările Israelului de a scoate în afara legii demersurile minorităţilor palestiniene pentru transformarea ţării intr-un "stat al tuturor cetăţenilor săi" sau democraţie liberală.

Atât Olmert, cât si ministrul său de externe, Tzipi Livni, au fost informaţi pe scurt despre conţinutul documentului de la Camp David înainte de întâlnirea de la Annapolis cu Mahmoud Abbas, preşedintele de atunci al autorităţii palestiniene. Astfel, este semnificativ că în loc să abandoneze o pretenţie care a dus la sistarea negocierilor de la Camp David, ambii au făcut din recunoaşterea Israelului ca stat evreu o condiţie hotărâtoare a acordurilor, chiar înainte ca cele doua părţi să se întâlnească.

De asemenea, este interesant că, în timp ce Barak nu a fost dornic să divulge cererea pe care i-a făcut-o lui Arafat la Camp David, guvernul Olmert a trâmbiţat în stânga şi în dreapta despre aceasta. De ce aceasta schimbare de atitudine?

Ceea mai probabila explicaţie este că Barak s-a aşteptat ca negocierile de la Camp David să eşueze şi se temea că cererile lui de recunoaştere ar fi putut demasca adevăratele intenţii ale Israelului. Pe de alta parte, Olmert a reuşit să mascheze recunoaşterea Israelului ca stat evreu în suprema formă de testare a seriozităţii palestinienilor în a accepta soluţia celor doua state.

Este o manevră pe care a pus-o la cale anul trecut când voia să întoarcă opinia statelor lumii împotriva mişcării Hamas după victoria acesteia în alegeri.

De fapt, cerinţa Israelului de a fi recunoscut ca stat evreu este o dovadă că el nu este un stat democrat, ci mai degrabă unul etnic care trebuie să-şi apere privilegiile rasiste prin falsificarea datelor referitoare la graniţe şi populaţie. Se prea poate şi ca Olmert să folosească testul recunoaşterii pentru a-l încolţi pe Abbas, un lider palestinian slab si nereprezentativ, ceea ce Arafat a reuşit să evite.

Înainte de întâlnirea de la Annapolis, Livni a declarat: "Trebuie să fie clar pentru toata lumea că Israelul ca stat este teritoriul naţional al poporului evreu." El a adăugat că cetăţenii israelieni de origine palestiniană vor trebui să abandoneze pretenţiile de egalitate în momentul în care conducerea palestiniană va accepta condiţiile Israelului.

Olmert a descris negocierile de la Annapolis în aproximativ aceiaşi termeni. Ele aveau ca scop crearea a doua naţiuni, a spus el: "Statul israelian - naţiunea poporului evreu şi statul palestinian - naţiunea poporului palestinian".

Olmert a subliniat în mai multe rânduri că se teme ca palestinienii să nu îşi dea seama într-o zi că, după eşecul negocierilor de la Oslo şi Camp David, Israelul nu le va da niciodată un statut viabil. Ei s-ar putea astfel decide să urmeze calea luptei sud-africanilor pentru votul democratic nominal într-o ţară democratică.
Olmert a avertizat recent asupra acestui pericol într-o altă ocazie: "Alegerea este între ... un stat evreu pe o parte a teritoriului israelian sau un stat binaţional pe tot teritoriul israelian".

Confruntat cu această perspectivă, Olmert - ca şi Sharon şi Barak înaintea lui - a ajuns la concluzia că Israelul trebuie să-l convingă urgent pe Abbas să renunţe la varianta celor două state. Dar bineînţeles că nu în favoarea a două state democratice sau măcar viabile, ci în favoarea unui stat evreu rasist şi a unuia palestinian de tip ghettou.

Jonathan Cook este un ziarist stabilit în Nazareth - Israel. Cea mai recentă carte a sa "Israelul şi ciocnirea civilizaţiilor: Irakul, Iranul şi planul de refacere a Orientului Mijlociu" va fi publicată luna viitoare. Site-ul său este www.jkcook.net.

Traducere din limba engleză: Stelian Hossu

joi, iulie 24, 2008

Schimbul Hizballah-Israel: israelienii sfâşiaţi între bocete şi cântece războinice (de Gilad Aţmon)



Făcând o revistă a presei în ebraică asupra pornograficului lamento colectiv israelian, am găsit, spre marea mea surpriză, un editorial critic, scris de către Dr. Mordechai Keidar, un universitar israelian de dreapta: “Inamicii noştri”, scrie Keidar, “văd, în faţa lor, o naţiune frenetică, emoţională, înlăcrimată, coruptă, hedonistă, posesivă şi liberală. Oameni care şterpelesc şi crapă în ei, oameni fără rădăcini istorice, oameni lipsiţi de ideologie, fără valori, fără cel mai mic simţ al solidarităţii. Oameni preocupaţi de “aici şi acum”, oameni care sunt gata să plătească orice preţ, fără cea mai mică atenţie faţă de gravele consecinţe ale inconştienţei lor.” (Dr. Mordechai Keider)

Este oarecum reconfortant să descoperi că cineva, în Israel poate fi conştient de severitatea cu care realitatea israeliană este percepută în altă parte. Keidar percepe amplitudinea cu care festivalul doliului actual pare jalnic celor din exterior, îndeosebi vecinilor Israelului. Chiar dacă cineva ar putea resimţi simpatie faţă de durerea încercată de rudele soldaţilor, ceea ce nu poate fi schimbat este faptul că Regev şi Goldwasser erau oameni în uniformă care servind într-o armată deosebit de ostilă. În timpul răpirii lor, patrulau de-a lungul frontierei în dispută dintre Israel şi Liban. Pentru cei care încă n-au înţeles bine topografia: era vorba despre nişte soldaţi, şi nu de simpli “civili inocenţi”. Teoretic, erau în măsură să se apere.

Cazul lui Gilad Şalit nu este cu adevărat diferit. Şalit, pe care mass-media planetară îl prezintă ca pe o “victimă inocentă”, nu era nimic altceva decât un gardian postat într-un lagăr de concentrare israelian numit Gaza. Şalit, ca şi Goldwasser şi Regev, purta o uniformă a armatei israeliene în timpul capturii sale. Nici Regev, nici Goldwasser, nici Şalit nu sunt nişte victime. Toţi trei erau în serviciul unei ţări care recurge la tactici genocidare devastatoare, printre care înfometarea, epurarea etnică şi asasinarea celor pe care îi consideră drept inamici.

Este totuşi deosebit de uimitor să constaţi în ce măsură memoria colectivă israeliană este scurtă. Ratarea operaţiunii de salvare a lui Regev şi a lui Goldwasser, întreprinsă de armata israeliană ca urmare a ambuscadei reuşite a Hizballah, a antrenat declanşarea celui de-al doilea război cu Libanul de către Israel. Ca represalii, dorind să se răzbune, Israelul a demolat infrastructura Libanului, a culcat la pământ oraşe şi sate întregi în Sudul Libanului, precum şi anumite cartiere ale Beirutului. A omorât aproximativ o mie de civili libanezi. Într-un anume fel, israelienii au reuşit să uite toate acestea. Singurul lucru pe care israelienii îl văd, sunt cele două sicrie negre. Au reuşit chiar să ignore faptul că în schimb, ei înşişi tocmai livraseră 190 de sicrie rudimentare conţinând corpurile combatanţilor Hizballah.

Israelienii sunt deosebit de dotaţi pentru a se vedea doar pe ei înşişi. În ochii lor, durerea personală este, cumva, superioară celei pe care alţii o pot resimţi. Există totuşi ceva care mă intrigă. Spectacolul colectiv al smiorcăielii necrofile israeliene mă lasă perplex. Dacă Israelul şi israelienii nu izbutesc să treacă peste moartea (desigur tragică) a doi militari israelieni, cum vor putea să-şi asume războiul mondial pe care ard să-l declanşeze împotriva Iranului? Dacă israelienii nu izbutesc să suporte imaginea a două sicrie, cum vor putea rezista atunci când Tel Avivul va deveni o imensă groapă comună? Strigătele lor de război sugerează totuşi că în direcţia aceasta par să dorească să se îndrepte.

Dr. Keider sugerează un răspuns mai degrabă caraghios: “Doar o naţiune îmbibată de convingere ideologică, o naţiune care crede cu tărie în justeţea cauzei ei, o naţiune care simte că participă la un proces istoric, o naţiune capabilă să suporte durerea şi să-şi cumpere supravieţuirea cu sânge, sudoare şi lacrimi, doar o asemenea naţiune este în măsură să dureze în Orientul Mijlociu.”

“Această regiune”, continuă el, “nu are loc pentru cârpe post-evreieşti, care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor arăta adevăratul chip post-zionist.”

Trebuie să admit că Keidar, acest zelot israelian de dreapta, nu greşeşte întru totul. Oameni care se prăbuşesc în faţa a două sicrie ar face mai bine să nu declanşeze un nou conflict internaţional. Israelienii pur şi simplu n-au tăria necesară. Nu este vorba cu adevărat de o naţiune de războinici spartani. Pe cât de mult le place să provoace suferinţe atroce altora, cu atât sunt incapabili să suporte ideea de a trebui să sufere ei înşişi, pe scurt, nu sunt gata de sacrificiu, nu sunt decât o gaşcă de laşi învinşi.

Ar face mai bine s-o rupă la fugă cât mai repede, dacă vor să-şi salveze pielea. Aşa cum a remarcat-o Keider, şansa lor să supravieţuiască în această regiune se reduce la zero.

Vezi sursa în limba engleză.

duminică, iulie 20, 2008

Reflecţii asupra schimbului de prizonieri Hizballah-Israel (de Khalid Amayreh)


Recentul acord de schimb de prizonieri dintre Israel şi Hizballah este un indicator că există arabi care încep să înţeleagă mentalitatea depravată zionistă, şi să acţioneze în consecinţă. Această mentalitate este bazată pe aroganţă, insolenţă, şi un sentiment de superioritate religioasă şi etnică.

Israel, o ţară a cărei mentalitate colectivă vede non-evreii aproape ca pe nişte animale sau cel puţin ca pe nişte oameni de rangul doi, a trebuit să se confrunte cu un nou inamic, un inamic care nu s-a lăsat înfricoşat de brutalitatea zdrobitoare, dar care a opus terorii Statului Israel duritate, hotărâre şi sfidare.

Este vorba despre o nouă realitate pe care israelienii, îndeosebi liderii israelieni, trebuie s-o accepte, mai ales la nivel psihologic.

Faptul că încă nu au ajuns până acolo explică profunda frustrare care se manifestă în tonul liderilor israelieni ca reacţie la ultimul acord de schimb, mai ales faptul că Israelul a fost forţat să-l elibereze pe luptătorul de guerrilă Samir Kuntar.

Israelul, ignorând complet propriile asasinate nenumărate, a ajuns să-l vadă pe Kuntar ca fiind prototipul teroristului suprem – ca şi cum zecile de mii de asasini şi de terorişti evrei care au enorme cantităţi de sânge inocent pe mâini ar fi îngeri ai dragostei şi ai milei Domnului.

Într-adevăr, dacă Israelul ar fi un Stat normal, şi poporul său un popor normal, ar fi adoptat o atitudine onestă şi justă faţă de vecinii săi, o atitudine care nu ar face distincţie între “sângele [evreilor] şi sângele [non-evreilor]”, între “viaţa [evreilor] şi viaţa [non-evreilor]”.

Nu există nici o îndoială că o asemenea atitudine ar fi salvat mii de vieţi omeneşti, evreieşti şi arabe, şi ar fi îndepărtat din regiune şi de la popoarele sale decenii de durere şi de suferinţă. Dar, în acest caz, zioniştii şi-ar pierde faţa, spiritul şi inima, şi ar avea o altă înfăţişare.

Din nefericire, este probabil inutil să se predice zionismului morală, o mişcare în mod evident demoniacă a cărei experienţă arată că nu este capabilă să se comporte moral şi uman.

Ei bine, permiteţi-mi să examinez unele dintre declaraţiile şi observaţiile liderilor zionişti în legătură cu ultimul acord de schimb cu Hizballah.

Şimon Peres, eroul masacrului de la Qana din 1996, care este acum Preşedintele Israelului, a spus: “Nu dorim ca asasinii să fie liberi, dar avem o obligaţie morală în direcţia aducerii acasă a soldaţilor pe care i-am trimis să-şi apere ţara.” Peres ar mai fi spus că “inima mea este sfâşiată de decizia graţierii lui Kuntar”, adăugând că decizia sa “nu constituie în nici un caz o iertare.”

Nimeni, desigur, arab sau de altă naţionalitate, nu poate fi deosebit de entuziast de ceea ce Kuntar a făcut în 1979, deşi armata israeliană a fost cel puţin parţial responsabilă de omorârea de către guerrila libaneză a celor trei israelieni, dintre care un poliţist paramilitar, un bărbat şi fata lui.

Cele trei vieţi, ca şi numeroase alte victime, arabe şi evreieşti, ar fi fost cruţate dacă insolenta instituţie militară israeliană s-ar fi comportat în mod judicios.

La urma urmei, Kuntar, şi prietenii săi care au fost omorâţi în această operaţiune de salvare, nu a venit în Israel pentru a omorâ şi a face sângele să curgă, ci pentru a forţa Israelul să-i elibereze pe prizonierii arabi.

Cu toate acestea, suntem incitaţi să punem întrebări dificile, întrebări pe care celor mai mulţi dintre israelieni nu le place să le audă – şi cu atât mai puţin să răspundă la ele, din faţa cărora încearcă să se sustragă sau să tergiverseze şi să şicaneze în răspunsurile lor.

Cine a omorât mai mulţi inocenţi, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine are mai mult sânge, inclusiv sânge de copii, pe mâinile sale, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine a adus mai multă teroare, suferinţă şi moarte unor persoane inocente, Şimon Peres sau Samir Kuntar?

Dacă onestitatea trebuie să fie arbitrul suprem între oameni, atunci nu se poate scăpa de concluzia inevitabilă că asasinii în masă ca Peres, Ariel Şaron şi alţi lideri israelieni, morţi sau vii, sunt cei care au nevoie să ceară iertare pentru oribilele lor crime împotriva umanităţii.

De fapt, ar trebui să li se amintească israelienilor cu ocazia asta că un post prezidenţial, un costum cu cravată şi capacitatea de a lua cuvântul cu elocvenţă şi în mai multe limbi în faţa unui auditoriu de oameni de stat şi de vipuri din lumea întreagă, nu transformă un criminal într-o adevărată fiinţă umană.

Un criminal este un criminal, îndeosebi dacă refuză să-şi asume crimele şi dacă refuză să prezinte scuze victimelor. Inutil s-o spunem, Peres nu a făcut nici una nici alta. Dar criminalii nu sunt preocupaţi de păcatele lor.

O femeie în vârstă israeliană interviewată de ziarul Ha’aretz s-a revoltat împotriva Hizballah pentru că această mişcare refuzase până în ultimul moment să spună dacă cei doi prizonieri israelieni erau morţi sau vii.

“Este cea mai tristă zi pentru Israel. Ne-au făcut să aşteptăm până în ultima secundă pentru a afla soarta fiilor noştri”, a spus femeia conform ziarului.

O înţeleg, desigur, pe această femeie la nivel personal. Totuşi, aş vrea s-o întreb pe această doamnă evreică de ce consideră ea că vieţile evreieşti ar avea mai multă valoare decât cele non-evreieşti?

Aş vrea în egală măsură s-o întreb ce ar spune ea mamelor, familiilor şi apropiaţilor miilor de prizonieri arabi care au mucezit în obscurele celule subterane ale Israelului din 1967 încoace?

Vorbim despre prizonieri de război şi despre dispăruţi în luptă, despre alţi oameni obişnuiţi ale căror familii nu au nici un mijloc să ştie dacă sunt morţi sau vii. Aceşti “prizonieri uitaţi” nu sunt şi ei fiinţe omeneşti? Sunt ei copiii unui Dumnezeu mai mic?

Din nefericire, celor mai mulţi dintre israelieni, totalmente egocentrici, nu le place să li se pună acest gen de întrebări de teamă să nu-şi etaleze complexele lor de superioritate şi psihoza colectivă.

În cele din urmă, ultimul schimb arată că Israelul nu înţelege decât limba Realpolitik-ului rece care este, prin definiţie, imoral şi coercitiv.

Pentru palestinieni, care au mai mult de 10.000 de-ai lor mucezind în lagărele de concentrare israeliene, mesajul este foarte clar: dacă doriţi să obţineţi eliberarea lor de către Israel, luaţi ostateci israelieni şi schimbaţi-i cu prizonierii palestinieni.

Vezi sursa în limba engleză.