În noiembrie 2006 o oribilă crimă de război a fost comisă în Fâşia Gaza de către armata israeliană. Operaţiunea nu a fost îndreptată către militanţii care porniseră să lupte împotriva Israelului, ci spre o săracă familie. Această acţiune a fost comisă de către aceeaşi armată israeliană care a demolat ferme palestiniene şi a zdrobit maşini şi case.
Îmi aduc aminte fiecare detaliu care a avut loc în aceea zi în Beit Hanoun. Vreau să spun din nou povestea fiind încurajat, dar nu mulţumit, de ceea ce arhiepiscopul Desmond Tutu a avut de zis după vizita investigatoare din Gaza. Deşi a fost prea târziu să se investigheze un masacru care a avut loc cu doi ani înainte tot e mai bine decât nimic. Tutu a acuzat în mod indirect Israelul şi a ţinut-o răspunzătoare de moartea civililor.
Investigaţia m-a ajutat să-mi aduc aminte la ce am fost martor în acea zi. M-am dus rapid acolo şi am văzut un măcel. Sânge era pe pereţi, pe casele învecinate, pe stradă şi peste tot împrejur. Mirosul obuzelor consumate de Israel s-a amestecat cu sângele şi carnea arsă a copiilor şi a bătrânilor. Femei, bărbaţi, oameni în vârstă şi copii se văitau şi plângeau. În acea zi, pe lângă rănirea multor altora, au fost ucişi în jur de 18 civili. Cei care au rămas în viaţă fie şi-au pierdut membrele fie au suferit alte răni grave.
A trebuit să reînviu acest act abominal deoarece foarte mulţi oameni nu au auzit de el nici nu au fost corect informaţi despre măcel. Următoarele reprezintă mărturia pe care am scris-o la două zile după ce am fost martor la consecinţele masacrului.
Descrieri şi martori
Am intrat pe stradă; casa cu numărul 71 are o poveste tristă la fel ca şi toate celelalte case din zonă. Este casa lui Bassem al-Kafarnah. A fost ucis pe propriul prag în timp ce suna după o ambulanţă pentru răniţii care erau împrăştiaţi pe toată stradă. Bassem este tatăl a cinci fetiţe; cea mai mare dintre ele are şapte ani iar mama este pe cale de a naşte a şasea fetiţă. Nu suntem siguri că atunci când va da naştere bebeluşului ei va putea de asemenea să se descarce de tristeţea şi rănile provocate de pierderea soţului său care a lăsat-o singură; o rugăciune pentru durerile şi temerile ei, pentru cei şase copii ai săi lipsiţi de putere care se bazează pe Dumnezeu şi apoi pe ea pentru ajutor.
Un obuz a distrus intrarea casei. A spart pereţii interiori ucigându-l pe Bassem şi îngropând visurile copiilor săi. Scena s-a terminat aici sau poate doar a început; cinci copii care încă nu au realizat adevăratul înţeles al vieţii dar care au luat dintr-o înghiţitură amărăciunea morţii şi au trăit-o în cele mai minuscule detalii şi trăsături.
Următoarea casă aparţine dnei. Nema al-Athamnah. A fost ucisă împreună cu fiica sa Sana şi nora Nehad. Nema şi Sana erau amândouă văduve şi erau singura speranţă rămasă pentru copiii lor, care acum sunt orfani. Acum şi această speranţă este îngropată împreuna cu cele două mame. Nehad şi cei patru copii ai ei au fost răniţi, trei dintre ei sunt încă spitalizaţi după ce şi-au pierdut membrele.
Fiica dnei. al-Athamnah, Umaya, este şi ea rănită. Şi-a pierdut un picior iar celălalt a fost strivit în timp ce mâna îi era ruptă şi acum este supusă unor tratamente în Egipt. Soţul său, Sameer, a fost ucis. Fiica lor Malak, sau înger, a fost rănită de dărâmăturile şi şrapnelul care zburau şi i-au tăiat faţa ei minunată.
Fratele Umayei, Iyad, are răni la ambele picioare şi s-ar putea să nu mai meargă vreodată. Soţia sa, Inas, este încă spitalizată şi se recuperează după rănile şi arsurile suferite. Fiul lor, Ahmad, are o rană critică la cap, fie ca Dumnezeu să-l salveze.
Un grup de femei s-a strâns în jurul meu. Fiecare dintre ele încearcă să-şi spună bucata de poveste. Nisreen, fiica Nemei, explică cum „Mama mea, Manal şi Fatima Masoud, toate trei, s-au transformat în mormane de carne sfâşiată şi arsă. Am adunat ce a mai rămas din ele de pe pereţi, uşi şi copaci iar apoi le-am pus în găleţile care aveau numele lor. Le-am recunoscut după bucăţile de haine care s-au lipit de carnea lor arsă.”
Am trecut la următoarea casă aşteptându-ne la poveşti diferite, dar sunau la fel. Singura diferenţă era totalul morţilor. O cărare nisipoasă desparte casele fraţilor Saad şi Masoud al-Athamnah de cea a vărului lor. Nouă obuze au lovit casa. Da, nouă.
Primul obuz a lovit casa între al doilea şi al treilea nivel, lăsând trei generaţii a aceleiaşi familii într-o amestecare de carne arsă şi oase strivite. Victimele erau: bunicul, Fatima al-Athamnah de 78 de ani, fiul ei Masoud de 52 de ani, fiul lui Masoud, Samir Masoud, de 23 de ani, fiica lui Fatima de 18 ani şi a doua lui soţie, Sabah, de 40 de ani. Duceau o viaţă simplă dar ultimele clipe au fost catastrofice. Nu au murit în pace; au ţipat şi au cerut ajutor şi au încercat să scape de cumplita armă care i-a urmărit până când le-a smuls sufletele cu cruzime. I-a transformat în bucăţi şi i-a privat de orice fel de linişte în ultimele clipe.
Când restul cartierului, 30 de rezidenţi, au auzit explozia primului obuz s-au grăbit în stradă, acea cărare nisipoasă, iar acolo a avut loc alt capitol al tragediei. Obuzul a lovit zidul de la al doilea etaj care a explodat în şrapnel care ardea, metalul în flăcări îmbibat cu substanţe iradiante a dizolvat carnea. Al doilea obuz i-a ucis pe fii lui Saad şi Hayat al-Athamnah: Muhammad de 16 ani, Mahdi de 17 ani şi Arafat de 18 ani.
Hayat al-Athamnah a spus cu stoicism povestea copiilor săi morţi:
L-am văzut pe Mahdi, capul său era larg deschis şi puteam să-i văd creierul stând într-o parte. L-am strigat, dar nu am primit nici un răspuns, aşa că am zis „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul”. Apoi l-am văzut pe fiul meu Muhammad. Trupul lui era ars tot şi deformat şi l-am strigat, dar numai tăcerea mi-a răspuns, aşa că am zis: „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul.”
Am fugit dintre ruine într-o alee alăturată; acolo l-am găsit pe fiul meu Arafat. Partea inferioară a trupului îi era complet perforată şi maţele îi atârnau pe pământ. Am spus „Arafat, copilul meu, scumpule, du-te cu fraţii tăi, au plecat cu toţii”, şi-a ridicat capul şi s-a uitat la el apoi a început să-şi adune carnea şi să o pună pe ce-i mai rămăsese din abdomen.
Da, era în viaţă şi se uita la mine. Apoi a murit la spital.
Bombardamentele au continuat. Alt obuz a lovit balconul camerei de la etajul patru unde dormea nepotul lui Hayat, Mahmoud Majdi al-Athamnah, de 12 ani, omorându-l. Altul a zdrobit acoperişul omorând vărul lui Mahmoud, Ahman, în vârstă de 10 ani.
Alt obuz, apoi altul. De fiecare dată alte victime: Manal, soţia lui Ramiz Masoud, 26 de ani, a fost ucisă împreună cu cele două fiice ale ei, Maysa în vârstă de nouă luni şi Maram de trei ani. Fratele lor, Abdullah, şi-a pierdut braţul stâng şi este încă spitalizat. Hayat al-Athamnah explică cum „am găsit capul Maramei la intrarea pe cărare şi corpul ei era la celălalt capăt.”
Mohammed al-Athmnah, vărul lui Saad şi Masoud al-Athmnah, s-a grăbit la faţa locului ca să sune după o ambulanţă. În schimb, i-au cărat trupul neînsufleţit şi cele ale celor cinci copii.
Hayat al-Athmnah a enumerat accidentele în timp ce soţul şi fiul lor, Abdul Mohaymen, se aflau într-un spital în Egipt în situaţie critică. Răniţi la spate şi la gât, au multe răni provocate de şrapnel. Braţul nepotului ei, Muhammad, a fost retezat şi a rămas mult timp pe jos, pe oribila cărare nisipoasă, până să vină cineva să-l ia. A spus „am văzut braţul lui Muhammad pe jos. L-am recunocut după ceasul care era încolăcit în jurul lui; şi mai ţinea un telefon mobil şi o poşetă .”
Sameh A. Habeeb este fotojurnalist, activist pentru pace si activist umanitar stabilit în Gaza, Palestina. Scrie independent pentru diferite website-uri de ştiri.
Sursă: International Middle East Media Center, http://www.imemc.org/
Data: 26 octombrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu