marți, aprilie 18, 2017

Armata israeliană a paralizat cu gloanțe acest tânăr palestinian. Și odată cu el, întreaga sa familie


Un băiat palestinian a fost împușcat în stomac și coloană în timp ce venea de la școală. După opt ani de intrat și ieșit din spitale, i-a fost amputat piciorul.





de Gideon Levy

Așa arată cineva care a fost rănit de Forțele Israeliene de Apărare (!) – IDF, opt ani mai târziu: jumătate de persoană, este purtat ca un sac în sufrageria casei sărăcăcioase a familiei sale din tabăra de refugiați Al-Fawwar, din sud-vestul Hebronului. Plânge încetișor. Are chipul supt, cenușiu și este paralizat de la brâu în jos. Vreme de opt ani de zile a intrat și a ieșit din spitale – cel mai recent acum câteva săptămâni, când piciorul drept i-a fost amputat din șold. I se instalase o cangrenă ce îi amenința viața, din cauza escarelor provocate de prea mult timp petrecut în scaunul cu rotile.

Vine dintr-o familie de refugiați care nu își permite tratamentele nesfârșite și spitalizarea continuă. Dar mama sa, Maryam, refuză să se dea bătută, se luptă ca o leoaică pentru viața fiului ei. În timp ce el stă pe canapeaua din casa lor îngrijită, cu capul plecat și cu lacrimile șiroind, mama ne spune povestea lui – cronica grelelor lor încercări – de parcă nu ar fi și ea unul dintre personajele acestei drame.

De fapt, cel care are nevoie să audă povestea aceasta și să vadă consecințele acțiunilor sale este soldatul care l-a împușcat pe Yakub Nassar, atunci în vârstă de 13 ani, în timp ce venea spre casă de la școală, pe 8 ianuarie 2009. Dar asta e prea puțin probabil să se întâmple. Măcar și-o aminti evenimentul? Pentru el probabil că a fost doar încă unul dintr-o serie de incidente similare.

S-a întâmplat în timpul operațiunii Cast Lead a armatei israeliene. Demonstrațiile împotriva uciderii palestinienilor din Fâșia Gaza erau larg răspândite, iar Al-Fawar, tabăra de refugiați din Cisiordania, nu era o excepție. În acea zi de ianuarie, Yakub, un elev în clasa a șaptea, s-a intersectat cu o învălmășeală de aruncări cu pietre către soldații care pătrunseseră în centrul taberei. Avea să fie ultima zi de școală din viața sa. Un glonț dum-dum tras de un soldat israelian i-a lovit stomacul și coloana vertebrală. Viața lui Yakub, așa cum o știa el, avea să ia sfârșit.

A fost spitalizat la terapie intensivă într-un spital din Hebron, dar curând a devenit clar că personalul medical de acolo nu îl putea ajuta. După ce Israelul i-a refuzat accesul la instituțiile sale medicale – părinții lui Yakub și-au dorit să fie transferat la Centrul Medical Hadassah din Ierusalim – a fost trimis la spitalul Ibn al-Haitham din Amman, Iordania, unde a petrecut trei luni. Părinții l-au însoțit, desigur, lăsându-l acasă pe celălalt copil și închiriind un apartament în capitala iordaniană. Medicii din Amman au ajuns la concluzia că Yakub nu avea să mai umble niciodată.

După ce s-a întors acasă, au apărut mai multe complicații în urma unor infecții. De-a lungul anilor, adolescentul a petrecut timp în diverse spitale din Cisiordania – Al-Ahali, Alia, Yatta și Beit Jala; la fiecare câteva luni o problemă nouă și un spital nou. Avea să petreacă o lună-două acolo, o săptămână acasă și tot așa, într-un ciclu implacabil de-a lungul anilor. Cel mai probabil nu a primit un tratament corespunzător. Cu siguranță nu a avut loc o reabilitare corespunzătoare.

În urmă cu aproximativ un an, lui Yakub au început să îi apară escare de decubit, care au devenit tot mai acute și mai dureroase. Mama sa l-a dus la spitalul din Yatta, lângă Hebron, dar i s-a spus că nu se poate face nimic pentru el. Medicii au avertizat-o, totuși, că starea lui cel mai probabil avea să se deterioreze rapid și că viața îi este în pericol.

Maryam s-a dus la sediul ministerului sănătății din Ramallah și le-a spus angajaților de acolo cât se poate de categoric că nu pleacă până când nu se va găsi o instituție care să îi trateze fiul muribund. Fără relații la Autoritatea Palestiniană (PA) este foarte greu să obții ajutor, spune ea acum. Până la urmă PA a căzut de acord să plătească pentru tratamentul lui Yakub în spitalul de recuperare din Beit Jala, lângă Betleem.

Între timp, starea băiatului s-a înrăutățit. A început să sângereze (din gură și alte părți), dar în afară de niște transfuzii de sânge, personalul de la Beit Jala nu a știut ce să-i facă. Piciorul drept al lui Yakub s-a umflat și s-a înnegrit. Viața îi era în pericol imediat. Lui Maryam i s-a spus că singura șansă a băiatului său se afla în Israel, unde spitalele au doctori mai experimentați și echipament medical mai bun. I-a luat trei săptămâni să strângă toate autorizațiile de care a avut nevoie pentru a-l transfera pe Yakub la un spital israelian. Mai întâi i s-a spus că nu are voie să intre din motive de securitate. Apoi i s-a spus că nu este loc pentru el la spitalul Hadassah din cartierul Ein Karem al Ierusalimului. Până la urmă Yakub a fost primit la spitalul Ichilov din Tel Aviv, unde a petrecut trei luni înainte să fie externat săptămâna trecută.

Familia l-a îngrijit la Ichilov. Un frate – are cinci frați și trei surori – și-a părăsit locul de muncă pentru a fi alături de Yakub; părinții au venit cu rândul. Fiecare călătorie la Tel Aviv i-a costat sute de șecheli; călătoriile la spitalul din Hebron au costat 150 de șecheli (în jur de 38 de dolari). Fiecare vizită presupune transportarea lui Yakub de pe o alee abruptă de la casa sa din tabăra de refugiați până la o ambulanță.

Tatăl său, Fayek, care a muncit vreme de 25 de ani ca grădinar pentru municipalitatea Ierusalim, încă se reface în urma unor complicații după o operație la inimă. Fratele mai mare al lui Yakub, Ahmed, a fost încarcerat în Israel în ultimele 18 luni în timp și își așteaptă procesul în urma unor acuzații de aruncare cu pietre și a unui cocktail Molotov. Cea mai mare parte a poverii stă pe umerii mamei lui Yakub.

Potrivit lui Musa Abu Hashhash, un cercetător de teren pentru organizația israeliană pentru drepturile omului B’Tselem și el însuși un fost rezident al taberei de refugiați Al-Fawwar, Yakub era un băiat zburdalnic, foarte activ, până să fie rănit; întreaga tabără îl știa. Acum Abu Hashhash îi dă un sărut lui Yakub și tânărul plânge cu lacrimi amare.

Starea i s-a îmbunătățit în timpul primei luni petrecute la Ichilov, dar apoi au apărut noi complicații. Singurul mod prin care i se putea salva viața, i s-a spus lui și mamei sale, era prin amputarea piciorului. Deși Yakub avea deja ambele picioare paralizate, vestea l-a zdrobit. Până atunci, spune el acum,  putea măcar să se târască. Acum nu poate să mai facă nici asta. Singurul său vis – acela de a sta pe picioare într-o zi – i-a fost distrus definitiv, ne spune acum, cu lacrimi șiroindu-i pe obraz.

Yakub a fost externat, dar piciorul amputat i-a rămas în spital. Mama sa spune că nu are bani pentru a-i aduce membrul cu o ambulanță pentru a-l îngropa, așa cum și-ar dori.

Un scaun cu rotile vechi și stricat pe care familia l-a primit ca donație stă la intrarea casei lor. Funcționează sporadic, dar cum-necum îl poartă pe Yakub afară la aer când vine câte un prieten în vizită și coboară împreună pe alee. Dar scaunul este șubred și nesigur.

Maryam spune că de când s-a întors acasă Yakub nu a putut sa doarmă noaptea din cauza durerii din piciorul fantomă. Și mănâncă foarte puțin.

„Suntem epuizați”, spune ea. „Nu doar Yakub a fost paralizat de glonțul care l-a lovit. Întreaga familie este paralizată de opt ani de zile. ” Nimeni nu a vorbit cu ei încă despre reabilitare și o proteză pentru picior. Poate în timpul următoarei vizite la Ichilov, la sfârșitul lunii, spune Maryam, disperată.

Familia a angajat un avocat (Mazen Qupty, din Ierusalim) pentru a înainta un proces împotriva Israelului pentru vătămarea adusă băiatului și pentru exorbitantele cheltuieli medicale suportate de-a lungul anilor. Cu greu au obținut și au depus documentația care îi atestă situația medicală, dar procesul a fost respins fără ezitare de Curtea Magistraților din Ierusalim, pe motiv că evenimentul a avut loc în contextul unui război. „Ce război?” întreabă Maryam. „Era doar un băiat.”

La jumătate de an după ce Yakub a fost rănit, a fost citat pentru interogare la centrul militar Etzion în baza suspiciunilor că ar fi aruncat cu pietre. Mama sa a așteptat afară. Auzind anchetatorul țipând la fiul ei, a dat buzna în cameră și a fost dată afară fără drept de apel. Nu au fost formulate acuzații împotriva băiatului.

Mama este preocupată de situația financiară grea; fiul ei de starea sa fizică. Săptămâna aceasta casa le-a fost conectată la internet, pentru ca Yakub să poată naviga online. PA le plătește o indemnizație de handicap de 1.400 de șecheli (în momentul de față 386 $) care acoperă mai mult sau mai puțin costul a două vizite la spitalul Ichilov.

Acum Yakub își acoperă capul și fața cu o glugă largă, mov; mama sa îl acoperă cu o pătură de lână. Vorbește foarte puțin și nicio urmă de zâmbet nu i-a încolțit pe buze în timpul orelor pe care le-am petrecut în casa sa. Capul său plecat, trupul firav și mai ales chipul său spun totul. Are 21 de ani acum, dar încă arată ca un băiat, așa cum era atunci opt ani când l-a împușcat soldatul.



http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.782045

sâmbătă, aprilie 08, 2017

Făcând America neoconă din nou




de Gilad Atzmon

Nu e nevoie să fii vreun analist militar ca să înțelegi că atacul american asupra unei baze militare siriene izolate contrazice orice logică militară posibilă. Dacă America într-adevăr a crezut că Assad se află în posesia unor arme de distrugere în masă (WMD) păstrate la baza militară al-Shayrat, lansarea unui atac cu rachetă care ar fi putut duce la eliberarea agenților letali în aer ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut. Dacă America era hotărâtă să „neutralizeze” presupusa „abilitate nucleară” a lui Assad ar fi trimis forțe speciale sau diplomație. Nimeni nu dezamorsează armele de distrugere în masă cu explozibili, bombe sau rachete de croazieră Tomahawk. Nu s-a pomenit vreodată așa ceva.

America a țintit baza al-Shayrat pentru că a știut cu certitudine că nu există arme de distrugere în masă în acel loc. A fost un spectacol de artificii. Nu a avut vreun obiectiv militar.

Prima grijă care ar trebui să îți vină în minte este de ce ai nevoie ca un saxofonist să îți livreze adevărul pe care orice expert militar îl înțelege foarte bine? Nu puteau New York Times și The Guardian să ajungă la aceeași concluzie evidentă? Este suficient de evident că dacă Assad nu a folosit WMD când pierdea războiul, nu ar avea niciun sens să le folosească acum, când victoria îi este atât de aproape.

Deci, de ce a lansat Casa Albă un atac aerian cu rachete de croazieră asupra unei ținte inexistente?

Știm cine sunt primii care vor beneficia de escaladarea situației actuale. Statul evreiesc, care a pariat pe schimbarea regimului în Siria, în concordanță cu sinistrul plan Yinon, acceptă acum că Assad nu pleacă nicăieri. Dar iată care este evoluția bizară: în timp ce BBC, The Guardian, New York Times și Casa Albă se referă la Assad și la „războiul său chimic” cu certitudine, presa israeliană este foarte grijulie. Ziarul israelian Ynet se referă doar la un „presupus” atac cu gaz din partea lui Assad. Israelienii înțeleg că povestea, așa cum este prezentată, nu are nicio logică.

Dar ar putea exista încă o narativă care să introducă o oarecare metodă în nebunia aceasta. CIA și FBI nu par să se țină departe de Trump și legăturile sale cu Rusia. La acest sfârșit de săptămână am aflat că fostul consilier al lui Trump, Carter Page, „a furnizat documente unui spion rus.” Carter Page, care i-a fost consilier președintelui pe probleme de politică externă înainte de alegeri, s-a întâlnit ocazional cu Victor Podobnyy în timp ce agentul de informații opera în Statele Unite. Domnul Podobnyy a fost unul dintre cei trei bărbați acuzați de către FBI în 2015 în baza suspiciunii unei colaborări cu serviciul rus de informații externe, SVR.

Tot în acest weekend am aflat și că ginerele lui Trump, Kushner, nu a alertat FBI-ul în legătură cu mai multe întâlniri cu oficialii ruși, în ciuda obligației legale pe care i-o impune funcția de consilier al președintelui. Avocatul său a descris omisiunea sa drept o „eroare administrativă.”

The Guardian relateaza că CIA a raportat de fapt politicienilor interesați să audă, în cadrul unor ședințe secrete vara trecută, că avea indicații care sugerau că Rusia ar fi lucrat pentru a-l ajuta pe Trump să devină președinte, o descoperire nefăcută publică decât după victoria lui Trump, la câteva luni mai târziu.

Președintele Trump a respins orice aluzie la o conexiune cu Rusia ca fiind „ridicolă” și „știre falsă”. Trump ar putea convinge presa liberală, dar cu CIA și FBI nu îi merge așa de ușor.

Așa că lui Trump nu i-a rămas altă opțiune – a avut nevoie de un spectacol de artificii pentru a arăta o imagine clară a unui conflict între el și Putin. A trebuit să inventeze un război cu Rusia. The Mirror a pus botul la vrăjeală: „Donald Trump a avertizat că se află la un pas distanță de o confruntare militară cu Rusia”, titrează ziarul.

Se pare că lansarea unui atac cu rachete asupra unei baze militare siriene pustii în timp ce i-a alertat pe rusi dinainte ar oferi imaginea patriotică necesara poporului american. I-ar convinge pe Zioconi că America și Casa Albă sunt gata să lanseze cel de-al treilea război mondial în numele lor. Atacul a avut loc pentru a convinge poporul american că Trump nu este o marionetă rusească. Destul de uluitor, presa liberală s-a grăbit să îi ia apărarea lui Trump. Unic în banalitatea sa, Jonathan Freedland a scris în The Guardian astăzi că „uneori lucrul corect poate fi făcut de persoana nepotrivită. Bombardarea bazei militare siriene de către Donald Trump pare a se încadra în această categorie.” Se pare că The Guardian nu ratează nicio oportunitate pentru a se ralia unui război Ziocon.

Singura întrebare care a rămas deschisă este dacă un asemenea raid surpriză asupra unei baze siriene abandonate îi va convinge pe alegătorii lui Trump că acum, „America este, încă o dată, o națiune măreață.”