marți, iunie 26, 2007

Strigă, iubită ţară (de Gideon Levy)

PRETORIA - Africa de Sud - Era ca o scenă dintr-un film. Doar acolo poţi vedea o fotografie inertă prinzând brusc viaţă. Ne aflam la muzeul memorial din Soweto lângă o fotografie a unui băieţel mort cu alţi copii împrejurul lui iar ghidul nostru, Antoinette, ne povestea despre scenă. Antoinette spunea că fetiţa din fotografie era ea însăşi.

Fotografia se află la intrarea în muzeul construit pentru comemorarea luptei negrilor împotriva apartheidului începută aici. Peste drum, coliba lui Nelson Mandela, în apropiere casa lui Desmond Tutu iar la capătul străzii este actuala casă a lui Winnie Mandela.

Fotografia ne era izbitor de familiară. Eram acolo patru persoane: Ran Cohen (Meretz), Riyad Mansour, ambasadorul palestinian la Naţiunile Unite, Diana Buttu, fost consilier juridic al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, şi cu mine. Cu toţii făceam aceleaşi asocieri: Hector este Mohammed al-Durra; soldaţii care ucid copiii suntem noi.

Trecerea timpului este evidentă pentru Antoinette. Adolescenta din fotografie este acum o femeie de aproape 50 de ani. Fratele ei ar fi avut 44 de ani, însă un glonţ venit din puşca unui poliţist alb l-a privat de şansa de a fi martor la miracolul prăbuşirii crudului regim rasist.

Era o altă conferinţă a Naţiunilor Unite pentru pacea cu palestinienii, de această dată însă, fiind ţinută într-o locaţie cu încărcătură deosebită. Eram doi israelieni acolo, dar cărţile de vizită pe care le-am strâns erau foarte variate: ambasadori arabi şi africani, fostul ministru de externe egiptean, reprezentanţi ai ţărilor musulmane şi diplomaţi acreditaţi la Pretoria. Ambasadorul sirian ne-a zâmbit dar nu şi-a oferit cartea de vizită; ambasadorul libian, la fel. Însă ne-au ascultat cu atenţie.

Noul regim a fost bun pentru Africa de Sud; niciun lagăr de refugiaţi palestinieni nu arată nici pe departe atât de atrăgător ca Soweto în 2007. Însa nu departe există un orăşel sărăcăcios numit Alexandra şi priveliştile de aici arată mai rău ca în oricare lagăr de refugiati palestinieni pe care l-am văzut vreodată. Aici trăiesc negrii sud-africani care n-au reuşit să iasă din sărăcie împreună cu refugiaţii din învecinatul Zimbabwe.

Mai puţin de un kilometru desparte sărăcăciosul Alexandra de Standton, luxosul cartier al Johannesburgului. Acolo, la adăpostul gardurilor electrificate si al gărzilor de corp se află bunăstarea oraşului - mulţi locuitori fiind evrei şi un mare număr de foşti cetăţeni israelieni. De Sabat am mâncat “cholent” (friptură evreiească). Vineri seara am luat cina cu un fost cetăţean israelian din Nahalal. Am mers cu maşina până la Alexandra împreună cu un individ originar din Tivon dar care locuieşte aici de 30 de ani şi care deţine o fermă agricolă cu 1800 de angajaţi negri care câştigă 2 dolari pe oră.

Este imposibil să nu admiri ce s-a întâmplat in această ţară de când a fost îndepărtat jugul tiraniei albe.


Nu în numele său

La dineul conferinţei, Ronnie Kasrils, ministrul sud-african al serviciilor secrete, şi-a gasit în grabă un loc lângă noi. Kasrils e un evreu care n-a fost niciodată în Israel (unde are rude) până la vizita sa în teritorii la începutul lunii, când de altfel l-a invitat pe premierul palestinian Ismail Hanieh în ţara sa. Atunci a făcut prima sa scurtă călătorie la Tel Aviv unde a văzut Piaţa Rabin şi a mâncat peşte la Jaffa. “A fost cea mai placută seară trăită vreodată”, mărturiseşte el.

Tom Segev scria odată că el este un individ cu care nu ţi-ai dori să rămâi blocat în ascensor, însă eu aş fi încântat să mă blochez cu Ronnie Kasrils înăuntrul sau în afara ascensorului. Este un evreu în conflict cu ai săi, poate chiar cu identitatea sa, un luptător curajos pentru libertate, care s-a alăturat rasei asuprite în lupta sa, care a fost exilat din ţara sa timp de 27 de ani şi care acum este ministru.

Fiu al unor evrei lituanieni, care a avut parte de “bar mitzvah”(consacrare) şi făcea parte din mişcări ale tineretului evreu, Kasrils este unul din cele mai fascinante personaje pe care le-a dat comunitatea evreiască locală - care , cu toate acestea, se dezice de el acum. El îşi respinge apartenenţa la evreime în mod deschis, sfidător chiar, şi chiar a facut recent o vizită oficială în Iran şi Siria. A fondat cândva o mişcare numită “Nu în numele meu” pentru a sublinia disocierea faţă de nedreptăţile pe care Israelul le comite în teritorii. Ronnie Kasrils detestă ocupaţia israeliană.

Când am vorbit îmi spunea că ocupatia israeliană este mai rea decât apartheidul. Albii n-au bombardat niciodata cartierele negrilor cu tancuri şi artilerie.


La fel ca pogromurile

Dacă acest om cald, trecut de 69 de ani are vreo protecţie a securităţii personale, ea este invizibilă. Am stat într-o cameră liberă într-o cladire din campusul Universităţii din Pretoria şi am vorbit. “Tu eşti israelian, eu sunt sud-african” a subliniat el imediat, ca şi cum ar nega orice identitate comună. “Sunt convins că cercul se va închide într-o zi şi că oamenii vor înţelege că eu nu sunt anti-evreu sau anti-israelian…Chiar mă doare ca evreu că în ţara aceasta s-a creat atâta ostilitate faţă de Israel, din cauza tratamentului la care sunt supuşi palestinienii…

Când vedem la televizor drama care se petrece în ţara dumnevoastră, imaginile ingrozitoare ale metodelor pe care le folosiţi împotriva palestinienilor, smulgerea din rădăcini a copacilor, tancurile intrând în Jenin, o femeie bătrână jelindu-şi casa demolată şi strigând “Evreii, evreii !” este exact cum îmi povestea bunica mea despre pogromuri : “Vin cazacii, vin cazacii !” Încerc sa spun : ”nu evreii fac asta, ci sionismul”. Astfel m-am hotărât să mă ridic si să îmi exprim opinia. Am găsit asta în tradiţia evreiască: să vorbeşti, în numele conştiinţei.

Omul care m-a întâmpinat la întoarcerea în Africa de Sud după anii de exil a fost rabinul Cyril Harris…El mi-a dăruit o tichie roşie cu dedicaţie: luptătorului pentru libertate. Când am început să-mi exprim criticile faţă de Israel am crezut că evreii se vor dezice de Ariel Sharon, dar mi-am dat seama că sunt naiv. Am fost uimit sa văd cum comunităţii evreieşti de aici nu-i păsa cine este la putere în Israel si cât de extremistă era politica dusă faţă de palestinieni. Ei ar fi susţinut orbeşte orice guvern. Rabinul Harris mi-a devenit duşman. M-a numit “evreu de periferie” iar răspunsul meu a fost: ”Am fost singurii care ne-am ridicat împotriva apartheidului şi acum suntem minoritatea împotriva nedreptăţii”.

Când am vizitat teritoriile am trecut prin Israel şi am văzut pădurile care acoperă rămăşiţele satelor palestiniene. Ca fost ministru al pădurilor, aceasta a fost foarte şocant pentru mine. Am mers şi în câteva aşezări. A fost oribil. Tineri americani scuipau pe steagul care era pe maşina mea. Ocupaţia israeliană îmi aminteşte de zilele cele mai sumbre ale apartheidului dar n-am mai vazut tancuri şi avioane trăgând asupra populaţiei civile. Este o monstruozitate pe care n-am mai văzut-o vreodată. Zidul pe care l-aţi construit, punctele de control şi drumurile rezervate doar pentru evrei îti dau fiori, chiar cuiva care a crescut sub apartheid. Este de o sută de ori mai rău.

Ştim din experienţă ca asuprirea motivează rezistenţa şi că cu cât este asuprirea mai sălbatică cu atât este rezistenţa mai dură. La un moment dat credeţi că opresiunea funcţionează şi ca-i controlaţi pe ceilalţi, închizându-i pe lideri si activişti, dar rezistenţa va izbândi până la urmă.
Am văzut intrarea în Qalqilyah, zidul, oamenii stând ore întregi la rând la punctele de control. Este o ţară frumoasă, îi ador peisajele, dar ştiu ca e suficient de mare să conţină mai mulţi locuitori. Israelul s-a dezvoltat în mod impresionant, dar cu atât mai impresionant ar fi dacă i-aţi găsi o soluţie corectă…Nu are importanţă dacă ar fi două state sau unul- este la latitudinea voastră, a israelienilor şi a palestinienilor să decideţi.

Am băut o cafea cu comandantul punctului de control Eretz. Asta mi-a amintit de închisoarea centrală din Pretoria, un loc pe care l-am vizitat de mai multe ori. A fost ingrozitor sa treci prin chestia aceea ca să ajungi în Gaza. La început mi-am zis că nu vreau să vorbesc cu individul de la punctul de control dar apoi mi-am dat seama că ar fi fost o prostie. Israelienii au fost, de fapt, foarte amabili cu mine.

Ce este sionismul pentru mine? Când aveam 10 ani însemna siguranţă şi un cămin naţional pentru evrei. Am fluturat steagul israelian la petrecerea mea de bar mitzvah şi eram foarte mândru de iudaismul meu. Prima carte pe care am primit-o la bar mitzvah a fost “Revolta” de Menachem Begin. Cel mai mare erou al meu a fost Asher Ginsberg, Ahad Ha’am…Mai târziu am început să citesc nu doar Herzl, ci şi istoricii Ilam Pappe, Benny Morris şi Tom Segev şi am ajuns să văd anul 1948 într-o lumina diferită, am înţeles că era o purificare etnică.

Africa de Sud m-a schimbat şi mi-a întărit identitatea sud-africană. Şi atunci am început să înţeleg că principala problemă a sionismului este înfiinţarea unui cămin naţional şi conceptul de popor ales. Foarte curând, am început să mă opun acestui lucru. Înfiinţarea unui cămin naţional doar pentru evrei îmi părea foarte asemănătoare cu apartheidul. Şi liderii apartheidului vorbeau despre un popor ales. În 1961, primul ministru sud-african Hendrik Verwoerd spunea că Israelul este ca Africa de Sud. Aceasta mi-a deschis ochii. Timp de mai mulţi ani am fost calificaţi în cooperarea militară dintre Israel şi Africa de Sud- o ofensivă navală comună, nave purtătoare de rachete, avioane Cheetah şi marele secret al armelor nucleare... Premierul Johannes Vorster, care a avut un trecut declarat nazist, a fost primit ca un erou la voi. Aceasta s-a adăugat la sentimentele mele faţă de Israel.

Sunt foarte conştient de Holocaust şi de antisemitism, dar experienţa mea de până acum mă conduce către o concluzie: orice formă de rasism trebuie combătută printr-o luptă comună. Am un vis: că vă veţi schimba unghiul de vedere, aşa cum s-a întâmplat şi aici, şi schimbarea va veni. Când politicienii ajung la înţelegere, este uimitor cât de repede pot să ajungă oamenii de rând la o schimbare în gândire. Schimbaţi conducerea şi condiţiile economice şi veţi vedea căt de uşoară este schimbarea.



********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

luni, iunie 25, 2007

OEP nu mă reprezintă (de Khalid Amayreh)

“Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) este o entitate ilegală şi iluzorie.” Acestea sunt cuvintele lui Faruq al-Qaddumi, liderul departamentului politic al OEP, făcute publice de câteva agenţii de ştiri în timpul acestei săptămâni.

Liderul veteran al Fatah, aflat actualmente în exil, spune adevărul. De fapt, OEP a încetat să mai existe ca entitate viabilă şi relevantă cu mult timp în urmă. Ruperea ei de realitate, dezintegrarea internă şi monopolul pe care l-a instituit organizaţia Fatah a redus-o la o semnificaţie marginală.

Iar atunci când Autoritatea Palestiniană (AP) a fost instituită în urma concluzionării Acordurilor de la Oslo din 1993, OEP era mai mult sau mai puţin pe drumul spre muzeul istoriei, cei mai mulţi dintre reprezentanţii şi simbolurile ei întrepătrunzându-se cu AP sprijinită de Occident.

Acelaşi lucru poate fi spus despre aşa-zisul Consiliu Naţional Palestinian (CNP), alt corp politic nereprezentativ, pe care Fatah l-a utilizat ca pe o ştampilă cu care să-şi promoveze deciziile controversate, ca de exemplu anularea Cartei Naţionale Palestiniene, mulţumind astfel Israelul şi America.

Azi, atunci când dispreţuiţii campioni de la Oslo, cei ca Yasser Abed Rabbo & alii, care au pierdut demult orice suport semnificativ printre palestineini, vor să-şi arate sfidarea şi ignorarea voinţei colective a poporului palestinian, atât acasă cât şi în Diaspora, cu toţii invocă mantra lor sancrosanctă, şi anume aceea că OEP este singurul şi legitimatul reprezentant al poporului palestinian.

Ei bine, această mantră roasă de vreme nu mai e acceptabilă. În cele din urmă, OEP nu este un idol nemuritor şi imuabil, nu este deasupra voinţei poporului şi cu siguranţă nu este Sfântul Coran sau Sfânta Biblie.

E adevărat, cu două sau trei decenii în urmă, mai ales în timpul anilor ’70 şi ’80, OEP a fost văzută de mulţi palestinieni ca reprezentantul principal al poporului palestinian, în special pentru că a susţinut cauza naţională palestiniană.

Dar acum, lucrurile s-au schimbat. Alte forţe susţin cauza naţională, ca de exemplu Hamas, care a învins OEP, adică Fatah, în alegerile legislative din 2006.

De fapt, îndrăznesc pronosticul conform căruia dacă alegeri similare s-ar ţine printre refugiaţii palestinieni din Iordania, Siria şi Liban, Hamas ar obţine din nou aceeaşi victorie în alegeri împotriva unei Organizaţii pentru Eliberarea Palestinei ruginită şi nereformată.

Nu aş nega faptul că mai demult OEP a avut o anumită legitimitate istorică. Dar asta a fost mult timp în urmă, în vreme ce azi singura legitimitate acceptabilă este legitimitatea buletinelor de vot, pe care OEP a pierdut-o aproape în totalitate.

Într-adevăr, dacă realizările istorice, cu care OEP nu se poate totuşi lăuda, ar fi factorul determinant al legitimităţii, atunci Winston Churchill ar fi trebuit să rămână prim-ministru al Marii Britanii pe viaţă, pornind de la faptul că a condus Regatul Unit la victoria împotriva Germaniei naziste, şi deci ar fi meritat un tratament special de la poporul britanic.

Fără îndoială, mai sunt şi alte aspecte obiective care privesc problema legitimităţii, chiar a relevanţei, unei organizaţii anacronice, pe jumătate moarte, al cărei schelet mai conţine foarte puţină carne, în cel mai bun caz, şi cu siguranţă nici un suflet.

Este foarte bine cunoscut faptul că liderii OEP nu sunt aleşi prin vot. Chiar şi Mahmud Abbas, preşedintele AP sprijinit de americani, a fost ales de o minoritate redusă de palestinieni (mai puţin de 10%) în 2005.

Restul liderilor OEP, cei mai mulţi dintre ei la posturi de decenii, nu au nici o legitimitate electorală. Cu toate acestea, au îndrăzneala să susţină că ei reprezintă poporul palestinian.

Însă, în realitate, nu este deloc aşa.

Realmente, în lumina deciziilor nedemocratice luate recent de către comitetul executiv al OEP, orice palestinian este forţat să pună următoarele întrebări: Cine l-a ales pe Yasser Abed Rabbo ca să reprezinte poporul palestinian? Cine l-a ales pe Samir Ghuşe? Cine a ales figurile acestor grupuscule, ale căror aderenţi cu greu ar umple la capacitate două sau trei maxi-taxi-uri?

Cine i-a ales pe aceşti oameni, ale căror nume cei mai mulţi dintre palestinieni nu şi le mai amintesc demult? Cine i-a făcut pe ei garanţii şi supraveghetorii poporului palestinian şi a cauzei sale?

Răspunsul este clar. Aceştia sunt rămăşiţele erei războiului rece, şi ar trebui să nu mai proclame că sunt singurii legitimii reprezentanţi al poporului palestinian. Dacă sunt interesaţi în legitimarea titlurilor lor mincinoase, să-i lăsăm să organizeze nişte alegeri corecte, aşa încât fie să câştige încrederea poporului, fie s-o piardă şi să plece.

În al doilea rând, OEP a fost mai mult sau mai puţin o organizaţie somnolentă timp de mai mulţi ani, un corp politic care se trezea numai atunci când era nevoie să se anihileze voina poporului, aşa cum e cazul în aceste zile.

În al treilea rând, marea parte a OEP este acum concentrată în Cisiordania, în umbra tancurilor şi a soldaţilor israelieni. Asta înseamnă că OEP este aservită voinţei ocupantului, aşa cum este şi AP. Acest lucru ar trebui s-o facă lipsită de legitimitate şi de onoare.

Apărătorii OEP (sau, mai corect, “beneficiarii OEP”) vor invoca aşa numita legitimitate revoluţionară. Ei bine, despre care legitimitate revoluţionare vorbesc ei? OEP de azi este controlată şi manipulată de oameni care se întâmplă să fie drapaţi în culorile americano-zioniste, oameni cae şi-au pierdut orice urmă de legitimitate fie şi numai pentru că au ales “legitimitatea americano-israeliană” în dauna celei a poporului lor şi a justei sale cauze.

Într-adevăr, o Organizaţie pentru Eliberarea Palestinei care ia poziţie de drepţi la chemarea Americii nu are nici un fel de legitimitate. O OEP care caută în mod constant să liniştească America şi Israelul anulând rezultatul alegerilor democratice nu este legitimă.

Mai mult decât atât, o OEP care semanează voinţa de a ajunge la un compromis în privinţa celor mai importante dintre drepturile naţionale palestiniene, cum ar fi Dreptul la Reîntoarcere sau [capitala Palestinei la] Ierusalim, îşi pierde orice legitimitate ar mai putea avea.

Nu cer, desigur, dezmembrarea OEP. Totuşi, este clar că OEP trebuie să fie reformată astfel încât să reflecte într-adevăr voinţa adevărată a maselor palestiniene.

Astfel, va continua să existe ca forţă politică irelevantă, indiferent de câte ori îi va fi invocat numele pentru a justifica şi “legitimiza” orice act de trădare şi sperjur comis în numele luptei noastre împotriva apartheidului israelian şi a ocupaţiei.

Cf. sursa in limba engleza.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

marți, iunie 19, 2007

Părăsind ghettoul zionist (de Ari Şavit)

Ne-am întâlnit cu 25 de ani în urmă. Exact cu 25 de ani în urmă. Avraham – Avrum – Burg şi cu mine participam atunci la un mic grup de soldaţi şi ofiţeri în rezervă care se pronunţau împotriva Primului Razboi cu Libanul. Ne numeam “Soldaţi Împotriva Tăcerii”. Foarte repede Avrum ne-a părasit. În timpul marii demonstraţii a celor 400.000 [marşul pentru pace de la Tel Aviv, care a urmat masacrului de la taberele de refugiaţi din Beirut Sabra şi Şatila din Septembrie 1982], a devenit un star şi s-a îndreptat imediat spre politică. La început a fost unul dintre aghiotanţii lui Şimon Peres. Apoi a fost marea speranţă a Tinerei Gărzi a Partidului Laburist. După care preşedintele Agenţiei Evreieşti, Preşedinte al Knessetului, candidat pentru preşedinţia laburiştilor.

Apoi, dintr-o dată, în urmă cu trei ani, Burg a lăsat totul baltă şi a plecat. A plecat să-şi umple buzunarele. S-a lăsat ademenit într-o înţelegere de privatizare dubioasă şi în cele din urmă ratată. A fost bârfit în ziare, anchetat de stat, investigat de poliţie. Şi în tot acest timp a scris o carte.

În tot acest timp a formulat puternicile intuiţii din “Înfrângerea lui Hitler”.

Burg nu o va admite, dar din punctul său de vedere cartea pe care o lansează acum, în Hebrew Book Week, este o carte profetică. O carte care intenţionează să acopere regatul cu profeţie. Pentru alţii, cartea nu va fi uşor de definit. Ea conţine gânduri profunde despre Israel şi zionism, o comparaţie puternică între Israel şi Germania, criticism tranşant la adresa spânzurării lui Eichmann, reflecţii despre Iudaism în era globalizării şi amintiri despre casa tatălui său.

Yosif Burg, refugiatul de la Dresda, conferă cărţii o anume căldură care nu poate fi găsită în cuvintele mânioase ale fiului său. Într-adevăr, spre sfârşit optimistul Avrum caută să-şi transforme elogiul într-o cântec de victorie, dar încercare nu este pe deplin convingătoare. Israelul din “Înfrângeerea lui Hitler” este un loc foarte aspru. Brutal şi imperialist, cu chef de harţă şi insular. Un loc al relaţiilor umane superficiale, al banditismelor de tot felul, lipsit de inspiraţie spirituală.

Am fost şocat de această carte. Am văzut în ea renunţarea la israelicitate a unui coleg israelian. Am văzut-o ca pe un atac unidimensional şi lipsit de empatie împotriva experienţei israeliene. Totuşi, dialogul cu Avrum a fost revelator. Ne-am supărat unul pe celălalt şi am ridicat vocile, ne-am cântărit războinic ca doi gladiatori răniţi în arenă. Nu te poţi despărţi de Avrum cel care a fost. Nu te poţi despărţi de educaţia, de logica, sau de abilitatea lui de a pune degetul pe rană. Poate din cauza asta ne înfurie atât de mult pe toţi. Prieten sau predator, frate sau dezertor. Avrum Burg, am citit noua ta carte, “Înfrângerea lui Hitler”, ca pe o despărţire de zionism. Mă înşel? Încă mai eşti un zionist?

“Sunt fiinţă omenească, sunt evreu şi sunt israelian. Zionismul a fost un instrument care m-a ajutat să trec de la starea evreiască a fiinţei la starea israeliană a fiinţei. Cred că Ben-Gurion a fost cel care a spus că mişcarea zionistă a fost eşafodajul cu care am construit o casă, şi care ar trebui să fie abandonat după proclamarea statului.”

Deci confirmi că nu mai eşti zionist?

“Deja la Primul Congres Zionist, zionismul lui Herzl îl înfrângea pe acela al lui Ahad Ha’am. Cred că secolul XXI ar trebui să fie secolul lui Ahad Ha’am. Trebuie să-l lăsăm pe Herzl în spate şi să ne îndreptăm spre Ahad Ha’am.”

Asta înseamnă că nu mai găseşti noţiunea de stat evreiesc acceptabilă?
”Nu mai merge. Definirea statului Israel ca stat evreiesc este cheia sfârşitului lui. Un stat evreiesc e exploziv. E dinamită.”

Şi un stat evreiesc democratic?

“Oamenii găsesc asta foarte confortabil. E drăguţ. E şmalţy. E nostalgic. E retro. Dă un sens de plenitudine. Dar “evreiesc democratic” este nitroglicerină.”

Trebuie să schimbăm imnul naţional?

“Imnul naţional este un simbol. Aş fi gata să-l schimb cu o realitate în care fiecare lucru e la locul lui şi doar simbolul este călcat în picioare.”

Trebuie să schimbăm Legea Reîntoarcerii?

“Trebuie să deschidem discuţia. Legea Reîntoarcerii este o lege apologetică. Este imaginea în oglindă a lui Hitler. Nu vreau ca Hitler să-mi definească identitatea.”

Ar trebui dizolvată Agenţia Evreiască?

"Pe vremea când eram preşedinte al Agenţiei Evreieşti, am sugerat schimbarea numelui ei din Agenţia Evreiască pentru Pământul Israelului în Agenţia Evreiască pentru Societatea israeliană. Este loc pentru instrumente filantropice. Dar în centrul experienţei ei are de lucrat cu toţi cetăţenii Israelului, inclusiv arabii.”

Scrii în cartea ta că zionismul este zionism catastrofic, deci nu eşti doar post-zionist ci anti-zionist. Şi spui că din anii ’40, elementul catastrofal a fost integrat zionismului. Rezultă că eşti anti-zionist.

“Ahad Ha’am l-a acuzat pe Herzl că întreg zionismul lui îşi are sursa în anti-semitism. El s-a gândit la altceva, la Israel ca centru spiritual – linia lui Ahad Ha’am nu a murit, şi acum a venit timpul să câştige forţă. Zionismul nostru agresiv îndreptat împotriva lumii este dezastros.”

Dar nu este vorba doar de problema zionistă. Cartea ta este anti-israeliană, în cel mai adânc sens. Este o carte din care emană scârba pentru israelicitate.

“Când am fost copil eram evreu. În limbajul prevalent aici: un băiat evreu. Am urmat heder-ul [şcoală religioasă]. Am fost educat de foşti studenţi yeşiva. După care, în cea mai mare parte a vieţii mele am fost israelian. Limbaj, semne, mirosuri, gusturi, locuri. Totul. Azi nu mai este suficient pentru mine. În situaţia mea de azi, sunt dincolo de israelism. Din cele trei identităţi care mă definesc – omenească, evreiască şi israeliană – simt că elementul israelian dăunează celorlalte două.

Poziţia ta este conciliatorie şi umanistă din acest punct de vedere. Dar dincolo de această atitudine dezvolţi un punct de vedere foarte brutal la adresa israelicităţii şi a israelienilor. Spui lucruri îngrozitoare despre noi.

“Cred că am scris o carte de dragoste. Dragostea doare. Dacă aş fi scris o carte despre Nicaragua, nu mi-ar fi păsat. Dar vin dintr-un loc de durere sfâşietoare. Îmi văd dragostea paralizată. Îmi văd societatea, locul în care am crescut şi casa mea în curs de distrugere.”

Dragoste? Scrii că israelienii înţeleg numai limbajul forţei. Dacă cineva ar fi scris că arabii înţeleg numai de forţă, ori că turkmenii înţeleg numai de forţă, ar fi imediat etichetat drept rasist, şi pe bună dreptate.

"Nu poţi desprinde din context o propoziţie şi să spui că aceasta este întreaga carte."

Nu e vorba doar de o propoziţie. Se repetă. Spui că avem forţă, enorm de multă forţă şi doar forţă. Spui că Israelul este un ghettou zionist, un loc imperialist şi brutal care crede doar în el însuşi.

“Uită-te la Războiul din Liban. Oamenii s-au întors de pe câmpul de luptă. Au fost anumite izbânzi, anumite eşecuri, lucrurile au ieşit la iveală. Te-ai aştepta ca oamenii din vârful piramidei şi chiar cei de dreapta să înţeleagă că atunci când Armatei de Apărare Israeliene (AAI) i se permite să câştige, nu câştigă. Forţa nu este o soluţie. Apoi vine Gaza, şi care este discursul privind Gaza? O să-i zdrobim, o să-i ştergem de pe faţa pământului. Nimeni nu a priceput nimic. Nimeni. Şi nu e vorba doar de la naţiune la naţiune. Uită-te la relaţiile dintre oameni. Ascultă conversaţiile private. Nivelul violenţei de pe străzi, discursul femeilor în vârstă. Uită-te la oglinda din faţa Israelului.”

Ceea ce spui este că problema nu rezidă doar în ocupaţie. În ochii tăi, Israelul ca întreg este o mutaţie oribilă.

“Ocupaţia este doar o mică parte. Israelul e o societate înfricoşătoare. Dacă vrei să priveşti în faţă sursa obsesiei pentru forţă şi s-o dezrădăcinezi, trebuie să găseşti frica. Şi meta-frica, frica primară sunt cele şase milioane de evrei care au pierit în Holocaust.”

Aceasta este teza cărţii. Nu eşti primul care o propui, dar o formalizezi foarte acut. Susţii că suntem nişte handicapaţi psihic. Suntem cuprinşi de uscăciune şi de teamă, utilizăm forţa pentru că Hitler ne-a cauzat daune psihice de neşters.

“Da.”

Ei bine, sunt în dezacord, şi afirm că descrierea ta este distorsionată. Nu e chiar aşa de rău ca şi cum am trăi în Islanda şi ne-am imagina că suntem împresuraţi de nazişti care de fapt au dispărut în urmă cu 60 de ani. Suntem înconjuraţi de ameninţări reale. Suntem una dintre cele mai ameninţate ţări din lume.

“Adevăratul clivaj israelian de azi este acela dintre cei care cred şi cei cărora le este frică. Marea victorie a dreptei israeliene în luptă pentru sufletul politic israelian constă în modul în care l-a îmbibat aproape în totalitate cu paranoia absolută. Accept că sunt anumite dificultăţi. Dar sunt ele insurmontabile? Este fiecare inamic un Auschwitz? Este Hamas o calamitate?”

Eşti arogant şi dispreţuitor, Avrum. Nu ai nici un fel de empatie pentru israelieni. Îl tratezi pe evreul israelian drept paranoic. Dar în vreme ce stereotipul prinde, anumiţi paranoici chiar sunt persecutaţi. La momentul discuţiei noastre, Ahmadinejad a spus că zilele noastre sunt numărate. A promis eradicarea noastră. Nu, el nu este Hitler. Dar nu este nici un miraj. Este o ameninţare reală. El este lumea reală – o lume pe care tu o ignori.

”Afirm că în acest moment, Israelul este o traumă în aproape toate dimensiunile sale. Şi nu este o problemă doar teoretică. N-ar fi abilitatea noastră de a trata cu Iranul mult mai bună dacă am reînnoi abilitatea Israelului de a avea încredere în celelalte ţări? N-ar fi mai corect dacă n-am aborda problema de capul nostru, ci mai degrabă ca o piesă dintr-o aliniere mondială alături de Bisericile creştine, alături de guverne şi în cele din urmă de armate?

În loc de asta, noi spunem că nu avem încredere în restul lumii, că ei ne vor abandon, şi aici repetăm întoarcerea lui Chamberlain de la München cu umbrela neagră, şi-i vom bombarda de capul nostru.”

În cartea ta nu suntem doar victimele naziştilor. În cartea ta suntem aproape iudeo-nazişti. Eşte precaut. De fapt nu spui că Israelul este Germania nazistă. Dar ajungi foarte aproape. Spui că Israelul este o Germanie pre-nazistă. Israelul este Germania lăsată în voia naziştilor.

“Da. Am pornit cartea din cel mai trist punct. Ca o jelanie, dar spre pierderea Israelului. În perioada în care am scris cartea titlul ei s-a vrut “Hitler a câştigat”. Eram sigur că totul s-a sfârşit. Dar încet am descoperit aspecte care m-au îndreptăţit să consider că nu totul e pierdut. Şi l-am descoperit pe tatăl meu ca reprezentativ pentru evreimea germană, aşa cum a fost pe vremea ei. Aceste două teme domină cartea de la începutul şi până la sfârşitul ei. La sfârşit, sunt o persoană optimistă, şi sfârşitul cărţii este şi el optimist.”

Sfârşitul poate fi optimist, dar de-a lungul tuturor paginilor sale cartea pune în mod repetat semnul egal între Israel şi Germania. Este acest lucru realmente justificat? Există o bază suficient de sigură pentru o analogie Israel-Germania?

“Nu e ştiinţă exactă, dar am să-ţi enumerez câteva dintre elementele care predomină: senzaţia puternică de insultă naţională, sentimentul că lumea ne-a respins, pierderi de război inexplicabile. Şi, ca un rezultat, centralitatea pe care militarismul o ocupă în identitatea noastră. Locul pe care îl ocupă ofiţerii în rezervă în cadrul societăţii noastre. Numărul israelienilor înarmaţi de pe străzi. Spre ce se îndreaptă roiul ăsta de oameni înarmaţi? Ei exprimă public sloganul: “Arabii afară.”

Ce spui tu de fapt este că avem viruşii nazismului în noi.

“Termenul ‘nazism’ este extrem de încărcat.”

Avrum Burg scrie în noua sa carte: “Este uneori foarte dificil pentru mine să fac distincţia dintre naţional-socialismul primitiv şi anumite doctrine naţionaliste culturale [israeliene] ale zilelor noastre.”

”Există o diferenţă între a spune ‘nazism’ şi ‘naţional-socialism’. Nazismul este o imagine foarte gravă, în noi ajunge până la ultimele sale consecinţe.”

Ok, să lăsăm nazismul. Eşti îngrijorat de un dezastru fascist în Israel?

“Cred că îl avem deja.”

Chiar crezi că sloganele rasiste care, în mod curios, chiar apar pe străzile Ierusalimului, sunt înrudite cu sloganele anilor ’30 din Germania?

“Consider că nu plivim extremismele cu toată puterea noastră. Şi aud voci din Sderot... O să distrugem, o să omorâm şi o să expulzăm. Apoi mai este discursul transferist din guvern... Am încălcat atât de multe linii roşii în ultimii câţiva ani. Şi ajungi să te întrebi care va fi următoarea linie roşie pe care o vom călca în picioare.”

În carte te întrebi şi răspunzi: “Am o intuiţie foarte puternică”, scrii tu, “că sunt şanse foarte mari ca viitorul Knesset al Israelului... să interzică relaţiile sexuale cu arabii, să utilizeze metode administrative pentru a împiedica angajarea arabilor de către evrei ca femei de serviciu şi muncitori... aşa cum au făcut Legile de la Nüremberg... Toate acestea se vor întâmpla, şi se întâmplă deja.” Nu te-ai lăsat cumva dus de val, Avrum?

“Pe vremea când eram preşedinte al Knessetului, am auzit vorbindu-se despre acest subiect. Am mediat conversaţii foarte profunde între membri din tot spectrul Parlamentului. Am auzit pacifişti spunând – vreau pace pentru că-i urăsc pe arabi şi nu suport să mă uit la ei şi nu-i tolerez, - şi am auzit oameni de dreapta utilizând limbajul kahanist. Kahanismul [referitor la doctrina ultranaţionalistă a rabinului Meir Kahane] are locul lui în Knesset. A fost discalificat ca partid, dar constituie 10, sau poate 15 şi chiar 20% din discursul evreiesc din Knesset. Problemele acestea sunt departe de a fi simple. Sunt ape tulburi.”

Am să-ţi spun sincer. Cred că avem probleme morale şi psihologice serioase. Dar cred că paralela cu Germania în zorii ascensiunii nazismului spre putere este lipsită de bază. Un exemplu: există o problemă legată de locul armatei în vieţile noastre şi de locul generalilor în politica noastră, precum şi de relaţiile dintre eşalonul politic şi armată. Dar tu compari militarismul israelian cu militarismul german, ceea ce constituie o comparaţie falsă. Descrii Israelul ca o Sparta prusacă trăind în spatele sabiei, şi nu aşa se vede Israelul din afară. Cu siguranţă nu în 2007.

“Îţi invidiez abilitatea de a citi situaţia aşa cum o faci. Te invidiez foarte mult. Dar eu consider că suntem o societate care simte că trăieşte în spatele sabiei... Nu e o întâmplare că fac comparaţia cu Germania, pentru că senzaţia că suntem obligaţi să trăim în spatele sabiei ne apropie de Germania. Ce ne-au furat ei în cei 12 ani de nazism cere o sabie foarte mare. Uită-te la Zid. Zidul de separare este un zid împotriva paranoii. Şi s-a născut în mediul meu. În şcoala mea de gândire. Cu propriul meu Haim Ramon. Care e ideea? Că o să ridic un zid mare şi că problema va fi rezolvată, pentru că n-o să-i mai văd. Ştii, mişcarea laburistă a văzut întotdeauna contextul istoric şi a reprezentat o cultură a dialogului, dar avem o meschinărie sufletească îngrozitoare. Zidul marchează fizic sfârşitul Europei. El spune că aici ia sfârşit Europa. El spune că eşti avanpostul Europei şi că zidul de separă de barbari. Ca şi Zidul Roman. Ca şi Zidul Chinezesc. Dar e şi vrednic de milă. Este actul de divorţ dintre noi şi viziunea integrării. Este foarte xenofobic. Este o formă de nebunie. Şi vine tocmai într-un moment în care Europa însăşi, şi lumea întreagă cu ea, a făcut un progres impresionant în internalizarea lecţiilor Holocaustului şi a alimentat un mare progres în comportamentul normativ al naţiunilor.”

Adevărul este că tu eşti un europenist notoriu. Trăieşti la Nataf dar aparţii trup şi suflet Bruxelles-ului. Profetul din Bruxelles.

“Absolut. Categoric. Văd Uniunea Europeană ca o utopie biblică. Nu ştiu cât va ţine, dar e superbă. E complet evreiască.”

Şi această admiraţie pe care o arăţi pentru Europa nu este accidentală. Pentru că unul dintre lucrurile de seamă din cartea ta este acela că sabra Avrum Burg nu mai vrea să fie sabra şi se pune în legătură cu un fel de romantism yekke [evrei de origine germană]. Zionistul israelian apare ca un baron vulgar în carte, în vreme ce evreul german este idealul şi modelul.

“Eşti un dihotomist, Ari, în vreme ce eu sunt un holist. Tu tai în bucăţi iar eu încerc să pastrez. Aşadar nu spun că întorc spatele identităţii de sabra ci o îndrept înspre o altă direcţie. Şi acest lucru este adevărat. Foarte adevărat.”

Mai am o obiecţie la acest romantism. Descrii o mie de ani minunaţi de evreicitate germană. Într-o mare măsură vezi evreicitatea germană ca un model. Dar aceasta a luat sfârşit la Auschwitz, Avrum. A condus la Auschwitz. Romantismul tău yekke este de înţeles şi atractiv, dar minte.

“Există vreun romantism cu fundament? Are romantismul tău israelian vreo bază?”

Israelicitatea mea nu este romantică. Dimpotrivă, este crudă. Izvorăşte dintr-o necesitate înţeleasă. Iar tu tulburi această necesitate. Emoţional, tu preferi să te muţi de la Dresda la Manhattan decât să te confrunţi cu soarta evreului israelian.

“Noi nu vrem să acceptăm asta, dar existenţa Diasporei datează de la începuturile istoriei noastre. Abraham l-a descoperit pe Dumnezeu în afara graniţelor Ţării. Jacob a condus triburile în afara fruntariilor. Triburile au devenit popor în afara lor. Tora a fost dată departe de casă. Ca israelieni şi zionişti, noi ignorăm complet aceste aspecte. Noi respingem Diaspora. Dar eu susţin că aşa cum a fost ceva uimitor în evreicitatea germană, în America, de asemenea, ei au creat potenţialul pentru ceva uimitor. Ei au creat o situaţie în care goy-ul poate fi tatăl meu, şi mama mea, şi fiul meu, şi partenerul meu. Acolo goy-ul nu este ostil ci cooperant. Ca rezultat, ia naştere o experienţă evreiască a integrării, nu a separaţiei. Nici o segregaţie. Consider că aceste lucruri lipsesc aici. Aici goy-ul este ceea ce a fost în ghetto: agresiv şi ostil.”

Există realmente un comportament profund anti-zionist în tine. Din punct de vedere emoţional, eşti alături de evreii germani şi de evreii americani. Asta te încântă, te vrăjeşte, şi prin comparaţie vezi opţiunea zionistă ca fiind crudă şi epuizată spiritual. Nu-ţi umple nici inima nici sufletul.

“Da, da. Realitatea israeliană nu este seducătoare. Oamenii nu vor s-o admită, dar Israelul e pus la zid. Întreabă-ţi prietenii dacă sunt siguri că urmaşii lor vor mai trăi aici. Câţi vor spune da? Cel mult 50%. Cu alte cuvinte, elita israeliană s-a desolidarizat de acest loc. Şi fără o elită, nu există naţiune.”

Spui că noi ne sufocăm aici din lipsă de spirit.

“Totalmente. Suntem deja morţi. Încă nu ni s-a adus la cunoştinţă, dar suntem morţi. Nu mai merge. Nu merge.”

Şi vezi în evreicitatea americană dimensiunea spirituală şi fermentul cultural pe care nu-l găseşti aici.

“Cu certitudine. Nu există nici o scriitură evreiască în Israel. Există o scriitură evreiască importantă în Statele Unite. Nu poţi vorbi cu nimeni aici. Comunitatea religioasă din care am făcut parte – nu mă simt aparţinându-i. Comunitatea seculară – nu sunt nici parte din ea. Nu am cu cine să vorbesc. Stau alături de tine şi nici tu nu mă înţelegi. Eşti împotmolit într-o extremă naţionalist-şovină.”

Este complet corect. Sunt convins de bogăţia evreiască despre care vorbim. Dar sunt de asemenea convins că analiza zionistă de la care s-a pornit a fost corectă. Fără Israel nu este nici un viitor pentru o civilizaţie evreiască non-ortodoxă.

“Ia cea mai pură israelicitate care există. Moşe Dayan, de exemplu. Şi vom obţine toţi Avrumii din el. Israelicitate absolut imaculată. Fără nimic adăugit. Nimic. Eşti sigur că acest trai-pentru-a-trăi va dura? Ia pe de altă parte “ulii”. Martin Buber, George Steiner. Zici că aceşti ulii nu ajung nicăieri. Dar experienţa mea istorică spune că aceşti ulii ajung mai departe decât cirezile.”

Aşadar îţi pregăteşti uneltele pentru exil.

“Am trăit cu ele din ziua în care m-am născut. Ce altceva înseamnă atunci când spunem în rugăciune că din cauza păcatelor noastre am fost exilaţi din ţara noastră? În istoria evreiască existenţa spirituală este enternă şi existenţa politică este temporară.”

În acest sens, eşti esenţialmente non-zionist. Din cauza faptului că energia necesară creării şi menţinerii acestui loc este copleşitoare, tu spui că n-ar trebui să dăruim întreaga noastră plinătate acestui loc.

“Nu există o plenitudine israeliană. Există o plenitudine evreiască. Israelianul este un evreu pe jumătate. Iudaismul a pregătit întotdeauna soluţii alternative. Eroarea strategică a zionismului a fost aceea de a anula alternativele. El construieşte aici o întreprindere ale cărei cele mai importante secţiuni sunt o iluzie. Tu chiar crezi că o entitate seculară post-kibbuţiană de tip Tel Aviv va [continua] să existe aici? Niciodată. Israelicitatea a avut doar corp, nu şi suflet. În cel mai bun caz, aparenţa unui suflet. Eşti deja mort spiritual, Ari. Ai doar un corp israelian. Dacă poţi suporta asta, în curând nu vei mai exista.”

Israelicitatea este de departe mai bogată, Avrum. Are energie şi vibraţie, diversitate şi productivitate. Dar tu ai dezertat israelicitatea. Ai părăsit-o. Tu ai fost israelian. Ai fost mai israelian decât mine. Dar acum s-a sfârşit.

“S-a sfârşit. Cred că ‘non-israelismul’ nu este o alternativă întregii existenţe evreieşti a celor două mii de ani despre care vorbesc. Din cauza asta am scris această carte. Pentru că nu pot părăsi această lume minţindu-mă pe mine. Ţi-am zis: nu existe existenţă evreiască fără o poveste. Nu există aşa ceva. Iar aici cu certitudine nu e nici o poveste. Şi ceea ce este şi mai grav e că lipsesc forţele care ar scoate o poveste din asta.Prin urmare, mă întorc în lume şi la Iudaism. Pentru că Evreul este primul postmodernist, Evreul este primul globalist.”

Realmente eşti un globalist acum. Într-adevăr te duci afară în lume. Ai obţinut un paşaport franţuzesc, şi în calitate de cetăţean francez ai votat la alegerile prezidenţiale franceze.

“Am declarat deja: sunt un cetăţean al lumii. Aceasta este ierarhia identităţilor mele: cetăţean al lumii, după care evreu şi abia la urmă israelian. Simt o responsabilitate grea pentru pacea lumii. Şi în ochii mei Sarkozy este o ameninţare pentru pacea lumii. Din această cauză am fost să votez împotriva lui.”

Eşti francez?

“Din multe puncte de vedere sunt european. Iar din punctul meu de vedere, Israelul este o parte a Europei.”

Dar nu este. Nu încă. Iar tu eşti o persoană publică israeliană care ia parte la alegerile prezidenţiale franceze în calitate de francez. E un gest cu bătaie lungă. Un act pre-zionist evreiesc. Ceva ce nici un englez nici un olandez nu ar face.

“Adevărat. Este absolut evreisc. Mă îndrept spre condiţia evreiască.”

Recomanzi ca fiecare israelian să dobândească un paşaport străin?

“Toţi care pot.”

Dar în acest caz, şi în acesta, distrugi siguranţa mutuală israeliană. Te joci cu multiplele tale paşaporturi şi cu multiplele tale identităţi, ceea ce nu este la îndemâna multor altora. Distrugi ceva extrem de necesar.

“Acestea sunt temerile tale, Ari. Îţi sugerez să nu-ţi fie frică. Asta spun în carte. Propun să încetăm să ne mai fie frică.”

Dar tu nu eşti doar cartea, Avrum. Eşti şi persoana din afara cărţii. Şi există o contradicţie între purismul omului care a scris cartea şi viaţa politică a celui care trăieşte aici.

“O problemă îngrozitoare. Îngrozitoare. Şi e adevărat. În unii ani am trăit o minciună. Timp de mulţi ani nu am fost eu însumi. La începutul drumului meu politic am avut energia luptei pentru religie şi stat, a luptei pentru pace. Aveam suflul lui [Yeşayahu] Leibowiţ în pânze. Aceştia au fost anii mei de onestitate. Acesta am fost eu. Dar mai apoi, timp de mulţi ani am fost un Maipainik [de la Maipai, partidul care m-ai târziu a luat numele de Laburist]. Eram acolo doar ca să fiu acolo. Şi n-am mai fost eu. Am urmat o doctrină falsă.”

Şi acum că eşti eliberat de limitaţiile impuse de politică, reiei din plin tezele lui Leibowiţ. Descrii asasinările [activiştilor palestinieni] drept acte criminale. Eşti fericit că nepotul mamei tale nu este un pilot de luptă care omoară oameni nevinovaţi. Descrii ocupaţia ca pe un Anschluss israelian. Un Anschluss israelian?

“Exact asta facem noi acolo. Ce vrei să spun despre ce facem noi acolo? Ca este umanism? Crucea Roşie?

Iar asasinările [activiştilor palestinieni] sunt crime?

”Unele dintre ele, cu certitudine.”

Suntem forţaţi să comitem crime de război?

“Nu am altă posibilitate să văd aceste lucruri. În special dacă nu există orizontul pentru dialog. Israelienii sunt foarte calmi. Un arab mai mult, un arab mai puţin. Ya’allah, e bine. Dar la final, maldărul e imens. Numărul inocenţilor este atât de mare încât nu mai poate fi estimat. Şi atunci explozia noastră, explozia lor şi lumea va fi infinită. Văd acest lucru întâmplându-se în faţa ochilor mei. Văd muntele de corpuri palestiniene înălţându-se peste zidul pe care l-am ridicat ca să nu-l vedem.”

Iar tu nu eşti doar Leibowiţ. Eşti de asemenea Gandhi. Spui că reacţia corectă la Holocaust nu a fost Anielewici [Mordechai Anielewici, comandant al Răscoalei din Ghettoul Varşoviei] ci Gandhi.

“Cred în doctrina non-violenţei. Nu cred că a crede în non-violenţă este totuna cu a fi un laş. În ochii mei, Gandhi este cât de evreu e cu putinţă. El încarnează o atitudine evreiască foarte veche. Precum Yochanan ben Zakkai, care a căutat pe Yavneh-ul şi pe înţelepţii lui. Nu Ierusalimul, nu Templul, nu suveranitatea, ci Yavneh-ul şi pe înţelepţii lui.”

Iar atitudinea ta gandhistă are o expresie politică: tu consideri că Israelul ar trebui să renunţe la armele nucleare.

“Desigur, desigur. În ziua în care Bomba va fi dezasamblată va fi cea mai importantă zi din istoria Israelului. Va fi ziua în care vom obţine o atât de bună înţelegere cu ceilalţi încât nu va mai fi nevoie de Bombă. Aceasta trebuie să fie ambiţia noastră.”

Avrum, cartea ta este aceea a unui pacifist. Aproape pacifist. Cum s-a făcut că atunci când un om al păcii ca tine a părăsit politica ai încercat să cumperi de la guvern o uzină care produce componente pentru tancuri?

“Sunt un om de afaceri. Lucrez cu companii. Le aduc înapoi pe linia de plutire. Privatizări. Îmi place meseria asta şi sunt bun în ceea ce fac. Unul dintre principalele mele proiecte a fost Aşot Industries din Aşkelon, care fabrică în proporţie de 40% arme. Intenţia mea a fost să închid linia de producţie şi să dezvolt participarea firmei Aşot în ramura aviaţiei civile. Nu voi fi responsabil pentru producerea de arme nici măcar o singură zi. Provocarea pe care am văzut-o a fost să cumpăr un loc care face săbii şi să-l transform într-unul care face pluguri.”

Afacerea a ridicat întrebări serioase. A dus la o anchetă făcută de revizorul statului şi de către poliţie. Dar nu vreau să vorbesc despre aspectul ei contravenţional, deoarece cazul a fost închis şi ai fost exonerat. Vreau să te întreb cum se face că primul lucru pe care un politician care s-a prezentat pe sine ca anti-Tatcherist şi ca inamic neînduplecat al privatizării, după ce a părăsit politica, a încercat să câştige un profit personal enorm din privatizare.

“Am definit cel mai anti-Tatcherist lucru. Statul vinde prost, dar eu am vrut să cumpăr bine. Statul i-a înşelat pe lucrători, iar eu am vrut să le asigur drepturile. Am vrut să ilustrez un model diferit de parteneriat dintre angajaţi şi proprietari. Deci consider că este nedrept faptul că statul Israel a încălcat această înţelegere cu mine. Atunci când am părăsit politica, tentaţiile au fost mari. M-aş fi putut afla în acest consiliu, sau în altul. Oamenii voiau de la mine să deschid şi să închid uşi. Dar am spus nu. M-am îndreptat spre vechiul [tip de ] industrie. Spre periferie. Acum produc porumb în Haţor Haglilit. Arată-mi pe altcineva care, ca şi mine, a ieşit din politică şi face muncă de aceste gen. Nu stau în Kiryat Atidim [o zonă industrială high-tech]. Nu stau în locuri cu ştaif. Îmi transpir din zori şi până-n seară în fiecare lună ca să-i plătesc pe cei 600 de angajaţi pe care îi am. Salariul lor.”

Nu e chiar corect să spui că ai decis să nu deschizi sau să nu închizi uşi. In acel joint venture pe care l-ai avut cu omul de afaceri David Appel se presupune că ai deschis uşi astfel încât el să poată reface proiectul turistic “Insula Grecească” în sudul Italiei.

”N-a ieşit nimic din acel proiect. Nici măcar o oportunitate de afaceri. Dar dacă ar fi ieşit ceva – ce contează? Pentru că la 20 de oameni nu le place David, este el inacceptabil? Din cauză că s-au spus lucruri îngrozitoare despre el în justiţie, dar nimic nu s-a dovedit? Nu tolerez acest tip de violenţă. Aşa se comportă un călău. Israelicitatea are maniere de călău, şi ne place acest lucru – pentru că vinde ziarele.”

Sunt afirmaţiile făcute împotriva ta despre Aşot Industries şi David Appel o parte din manierele israeliene de călău?

”Societate de aici este macabră. Întâi te spânzură şi atunci când îţi dai ultima răsuflare va clarifica de ce răsuflarea asta a fost ultima. În ce mod ţi-a părăsit corpul. Trăim acum în echivalentul anilor ’50 în America. În epoca McCartyistă. Asaltul împotriva corupţiei este McCartyism. E important să stabilim limite. Cândva puteam să mai curăţăm coteţul de găini, azi e imposibil. Cândva le întrebam pe fete: “Când spui nu, ce înseamnă?” – azi hărţuirea sexuală este interzistă. Dar modul în care se face interdicţia – stilul, vulgaritatea, populismul, superficialitatea. Inabilitatea celor atacaţi să riposteze în mod potrivit.”

Tu ştii cum să ripostezi. De exemplu, Salai Meridor [fost preşedinte al Agenţiei Evreieşti] a decis că nu este nici o justificare pentru el şi pentru tine ca să beneficiaţi de privilegiul fără nici o justificare al unei maşini de serviciu cu şofer pe viaţă, iar tu l-ai dat în judecată ca să te lupţi pentru acest privilegiu cu toată puterea ta.

“Ca fost preşedinte al Agenţiei Evreieşti, am drepturi de pensionare exact aşa cum tu ai drepturi de pensionare. Într-o zi dintr-o dată îşi iau zborul. Paf! în nori. Să ne gândim că o parte a pensiei tale este să primeşti Haaretz gratuit şi într-o zi Amos Schocken [editorul] decide să ţi-l ia. N-ai lupta? Nu te-ai duce la comitetul angajaţilor?

Dar fiecărei persoane îi este permis să lupte atunci când ceva îi este luat – doar lui Avrum nu. De ce? Pentru că. Chestia în sine e atât de nesemnificativă la nivel financiar încât nici măcar nu există. Dar principiul m-a trimis pe metereze.”

Vorbim despre 200.000 de şekeli. Şi despre comportamentul tău, pe care judecătorul l-a găsit necorespunzător. Şi despre faptul că deşi vorbeşti sus şi tare despre moralitate, nu vezi nici o contradicţie morală în faptul că la 10 ani de la părăsirea Agenţiei Evreieşti îţi faci voiajele de afaceri de-a lungul ţării cu un şofer al Agenţiei Evreieşti care te însoţeşte pretutindeni. Iar pe deasupra, azi eşti atât de departe de tot ce apără Agenţia Evreiască.

“Am ceva de spus despre ce a zis judecătorul. Dar n-am să contra-atac. Nu voi corecta violenţa cu violenţă. Vorbim despre drepturile de bază ale unei persoane. Despre o pensie corectă.”

Merita? Ce va rămâne înscris în memoria oamenilor este că Salai Meridor a fost corect şi modest, în vreme ce Avrum Burg a fost un hedonist în goană după beneficii.

“Ce rămâne din toate astea este că sunt împăcat cu mine însumi. Tuturor cei care se simt bine cu violenţa secretă, cu înjunghierile pe la spate, sau cu situaţia de Sicarius pe faţă sau pe la spate [nume dat evreilor din perioada celui de-al Doilea Templu care utilizau un pumnal, sicarius, pentru a-i neutraliza pe colaboratorii cu Roma] – le urez succes! Unul mare şi bun. Nu voi începe eu să educ lumea. Pentru mine este important că sunt în armonie cu mine însumi.”

Dar mai există o întrebare aici care te-a însoţit tot timpul. Vorbeşti atât de impresionant. Nu doar argumentativ dar şi moral. Şi acum ai scris o carte care e în întregime despre morală. Dar activitatea ta în lume este diferită. În viaţa politică ai fost sofisticat, precaut şi viclean, iar în lumea afacerilor, de asemenea, eşti departe de a fi un sfânt. Disproporţia dintre limbajul şi faptele tale este surprinzătoare.

“Disproporţia este în ochii celui care priveşte. Eu nu întreb cum mă priveşte pe mine Ari Şavit. Mi-am isprăvit conturile cu lumea în care îmi păsa ce se crede despre mine. Trăiesc într-o lume în care îmi pasă ce cred eu despre mine. Timp de mulţi ani am trăit cu Moloch-ul [idol] a ceea ce ar spune oamenii. Acest Moloch m-a condus în locuri greşite. Locurile unei mari prăpăstii dintre eul interior şi eul exterior. Azi trăiesc cu adevărul meu.”

Poate lucrurile se leagă. Tu chiar eşti un pacifist care respinge forţa brută militaristă, naţionalistă a Israelului. Dar atunci când redevii evreu, tu nu devii doar un evreu spiritual, ci şi un evreu al banului.

“Într-adevăr. Viaţa nu e doar să fii un pionier cu o sapă şi un luptător puternic la Poarta Leului. Viaţa e şi să fii neguţător la Varşovia. Fără echivoc, viaţa mea e foarte complexă.”

Totuşi, nu ai renunţat la politică. Eşti un prieten apropiat al primului-ministru Olmert. Continui să-l sprijini după Al Doilea Război din Liban?

”Povestea lui Ehud Olmert este o îngrozitor de mare tragedie. Dintre toţi din generaţia care e puţin mai în vârstă decât mine, el este cel mai talentat. Cu cea mai mare experienţă. Există o foarte mare apreciere reciprocă între noi. Ţin foarte mult la el. Este unul dintre cei mai călduroşi şi cei mai morali oameni în privinţa relaţiilor dintre popoare, la fel ca şi în propria familie. Dar abilitatea lui de a traduce aceasta în termeni practici s-a dovedit nulă din cauza declaraţiei de război. Aceeaşi prejudecată ca şi la Bush, conform căreia războiul este prima opţiune, este o eroare care adumbreşte toate celelalte calităţi esenţiale ale lui Olmert. Încă mă rog să corecteze toate acestea printr-o mişcare politică serioasă. Iniţiativa Hamasului, sau a Siriei, sau a Saudiţilor. Îi spun să nu se lase împotmolit în eroare. Încă mai este posibil să apară o puternică însănătoşire după toate gafele.”

Pe cine suporţi pentru întrunirile preelectorale ale Partidului Laburist?

“Barak.”

De ce?

“A dovedi deja odată că este gata să treacă Rubiconul Israelului. Şi vor fi Rubiconuri de traversat. Abilitatea lui de a o face este foarte importantă pentru mine.”

Te vezi reîntorcându-te în politică?

“O întrebare deschisă. Doar în 2010 va începe o nouă eră politică pentru Israel. După ce generaţia Olmert-Barak-Bibi [Netanyahu] va ajunge la finiş, o nouă generaţie se va impune din economie, lumea academică, arte. Poate atunci va fi un loc pentru mine.”

Un loc în biroul primului-ministru?

“Cândva am vrut foarte mult să fiu prim-ministru. Ardea ca un foc în mine. Nu ştiu ce voiam să fac acolo, dar voiam teribil să fiu acolo. Azi spun că am multe maratoane de condus înainte să se poată întâmpla.”

Dar eşti într-un maraton?

“Toată viaţa.”

Cf. sursa in limba engleza.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

luni, iunie 18, 2007

Ipocrizie internaţională în privinţa Gazei, (de Michel Bôle-Richard)

Democraţiile occidentale, şi îndeosebi Statele Unite, îşi pot afirma “întreaga susţinere” pentru Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene. Capitalele europene şi Condoleezza Rice, secretarul de stat american, îşi pot împărtăşi neliniştea privitoare la degradarea situaţiei din Teritoriile Palestiniene. Ţipi Livni, ministrul israelian de externe, poate regreta faptul că influenţa pe care Hamas o are în Fâşia Gaza, face şi mai dificilă concluzionarea unui acord cu palestinienii şi să se preocupe de “slăbiciunea forţelor palestiniene moderate”. De acum este prea târziu.

Este chiar indecent pentru cineva să vină să deplângă soarta lui Mahmud Abbas şi să se lamenteze în legătură cu nouă criză care aruncă în flăcări şi udă cu sânge Teritoriile Palestiniene, pentru că nimic nu a fost făcut pentru sprijinirea preşedintelui Autorităţii Palestiniene şi încercarea de a se construi alături de el un proces de pace capabil să restaureze o viaţă demnă pentru cei patru milioane de locuitori care trăiesc în Fâşia Gaza şi în Cisiordania.

Responsabilitatea comunităţii internaţionale este zdrobitoare. Şi asta din mai multe motive. Ea a cerut organizarea de alegeri democratice corecte, după ce Washingtonul şi Israelul declaraseră că Yasser Arafat era “personna non grata” şi că nu era un interlocutor valabil. Mahmud Abbas a fost ales democratic în ianuarie 2005. A fost întotdeauna considerat un moderat, dar israelienii şi americanii l-au manipulat nepermiţându-i niciodată să avanseze în vreun fel în procesul de pace.

Apoi, alegeri libere şi corecte au adus la putere Hamas în 25 ianuarie 2006. Încă un scrutin pe care comunitatea internaţională l-a cerut dar căruia nu i-a recunoscut rezultatele pentru că organizaţia islamistă fusese catalogată drept “mişcare teroristă”, deşi conducătorii ei, începând cu luna ianuarie 2005, decretaseră un armistiţiu pe care-l respectaseră.

Această opţiune semnalase o puternică respingere a Fatah din cauza corupţiei şi a proastei gestiuni a Autorităţii Palestiniene. Voinţa poporului n-a fost respectată, şi s-au întreprins imediat sancţiuni, în aprilie 2006, care au condus la strangularea populaţiei palestiniene şi au contribuit din plin la radicalizarea ei, aruncând-o în braţele Iranului şi ale islamiştilor puri şi duri.

Quartetul, sub impulsul Statelor Unite, a cerut ca guvernul palestinian să recunoască statul Israel, să renunţe la violenţă şi să recunoască toate acordurile trecute fără să ceară vreodată ceva de la autorităţile israeliene care, de patruzeci de ani, ocupă Cisiordania şi supun – de la retragerea din Fâşia Gaza care a avut loc în timpul verii lui 2005 – acest teritoriu microscopic la o blocadă care nu a fost niciodată denunţată cu suficientă tărie.

Toate presiunile amicale făcute asupra guvernului statului evreiesc pentru a reda palestinienilor sumele rezultate din taxele şi drepturile de vamă ilegal reţinute şi care au asfixiat finanţele Autorităţii s-au pierdut în nisip.

Cele vreo zece călătorii efectuate de Rice şi numeroasele navete ale emisarilor europeni s-au lovit de intransigenţa guvernului israelian. Întâlnirile dintre Mahmud Abbas şi Ehud Olmert nu numai că n-au permis ameliorarea condiţiilor de viaţă ale palestinienilor, dar n-au făcut să evolueze nici măcar cu o literă procesul de pace. Ultima întâlnire, cea fixată în 9 iunie, a fost anulată de Abbas, acesta neputând obţine nici cea mai mică asigurare că cele vreo 600 de milioane de dolari reţinuţi de Israel ar putea, cel puţin parţial, să-i fie restituiţi.

Pentru a completa această imagine a impasului, naţionaliştii din Fatah, cel puţin marii barosani, nu au izbutit niciodată să accepte pierderea puterii în favoarea islamiştilor. În ciuda tuturor tentativelor, în ciuda acordului din 11 septembrie 2006 asupra unui program de uniune naţională, şi după erupţiile violente între aceşti fraţi inamici, graţie Arabiei Saudite şi Ligii Arabe, s-a găsit în cele din urmă un acord pentru formarea unui guvern de uniune naţională care să reunească atât Fatah şi Hamas cât şi personalităţi independente.


Un stat palestinian ilusoriu

Şi de data asta Israelul a refuzat să recunoască această nouă entitate şi să relaxeze presiunea asupra Fâşiei Gaza. Armistiţiul instaurat la sfârşitul lui noiembrie a sărit în aer în aprilie. Timp de trei luni ale existenţei guvernului, miniştrii palestinieni nu au primit decât vagi promisiuni din partea comunităţii internaţionale. Doar Norvegia s-a singularizat reluându-şi ajutorul în marele concert al ipocriziei internaţionale faţă de situaţia palestiniană.

Din această cauză este de acum prea târziu ca să ne mai gargarisim cu cuvinte frumoase în sprijinul lui Abbas. Fâşia Gaza a trecut sub tutela deplină a Hamas. Este vorba de un adevărat butoi plin cu pulbere în coasta Israelului, care nu va tolera cu siguranţă eradicarea unei structuri islamice la uşa lui, chiar dacă în trecut statul evreiesc favorizase emergenţa acestui curent radical pentru a-l opune omnipotenţei mişcării Fatah.

Azi, în vreme ce Cisiordania este în continuare ocupată, când coloniile câştigă teren, când palestinienii sunt închişi în rezervaţii şi nu mai controlează decât parţial 55% din teritoriu, este totalmente iluzoriu să vorbim de crearea unui stat palestinian. În ceea ce priveşte Autoritatea Palestiniană, creaţie a procesului de pace de la Oslo, puterea ei este din ce în ce mai nesemnificativă. Este suficient să constatăm cu ce rapiditate forţele loiale preşedintelui Abbas au fost măturate de unităţile Hamas.

“Dizolvarea Autorităţii Palestiniene a fost adesea agitată împotriva Israelului, astfel încât statul evreiesc să-şi asume responsabilităţile în calitate de putere de ocupaţie”, scrie Alvoro de Soto, fost reprezentant special al secretarului general al ONU pentru Orientul Apropiat, în raportul său confidenţial redactat la sfârşitul misiunii.

“Azi”, adaugă el, “această posibilitate drastică nu mai este în întregime absurdă. Dacă nu va fi rezultatul unei implozii a guvernului palestinian, continuarea strangulării Teritoriilor Palestiniene conform ordinelor Quartetului face acest rezultat mai mult decât probabil. Dacă acest lucru se produce, responsabilitatea privind populaţia ar reveni Israelului ca putere ocupantă, in vreme ce principala certitudine a acordurilor de la Oslo ar dispărea.”

Cf. sursa în limba franceză.

*********************************************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

miercuri, iunie 13, 2007

“Suntem deja morţi” – Avraham Burg atacă Statul evreiesc, “ghetto zionist” (de Michel Bôle Richard)

“A defini statul Israel ca stat evreiesc este cheia pierderii sale. Un stat evreiesc, e exploziv, e dinamită”. Cuvintele sunt cele ale ex-preşedintelui Knessetului din perioada 1999-2003 şi ex-preşedinte al agenţiei evreieşti, Avraham Burg.

Domnul Burg n-a fost niciodată prea temperat în declaraţii, dar, în interviul publicat vineri 8 iunie în cotidianul Haaretz, acest politician reconvertit la afaceri merge până la a califica Israelul, ţară pe care a părăsit-o pentru a trăi în Franţa, drept “ghetto zionist”. El consideră că a venit timpul denunţării teoriei lui Theodor Herzl, considerând că după crearea Israelului zionismul ar fi trebuit să fie abolit. Atunci când este întrebat ce crede despre un stat evreiesc democratic, răspunde: “E confortabil, e simpatic, sentimental, e retro. Aşa ceva conferă un sentiment de plenitudine, dar e nitroglicerină.”

Autorul unei cărţi, Să-l învingi pe Hitler, ex-stâlpul mişcării pacifiste Pacea Acum preconizează punerea sub semnul întrebării a legii reîntoarcerii, care permite oricărui evreu să vină şi să trăiască în Israel. El consideră că această lege este “oglinda imaginii lui Hitler” şi nu doreşte ca “Hitler să-i definească identitatea”.

Militantul dialogului cu palestinienii califică societatea israeliană drept “paranoiacă”, crede că “zidul de separaţie provine din această paranoia” şi se revoltă împotriva “xenofobiei”. Constată că “numeroase linii roşii au fost încălcate în cursul anilor din urmă”. Există, după el, “şanse serioase ca următorul Knesset să interzică relaţiile sexuale cu arabii. Suntem deja morţi, dar nu o ştim încă. Asemenea lucruri nu mai merg.”

Domnul Burg compară starea societăţii israeliene în raport cu arabii cu aceea a Germaniei în momentul ascensiunii nazismului, subliniind “caracterul central al militarismului în identitatea noastră. Locul pe care ofiţerii în rezervă îl ocupă în societate. Numărul israelienilor înarmaţi de pe străzi. Unde se îndreaptă roiul ăsta de oameni cu arme? Ei spun public: “Arabii afară!”.

Definindu-se ca cetăţean al lumii, califică ocupaţia Cisiordaniei drept “Anschluss” şi prezice “o explozie fără sfârşit”. Şi concluzionează: “Realitatea israeliană nu este grozavă, dar oamenii nu vor s-o admită. Suntem la baza zidului. Întrebaţi-vă prietenii dacă sunt siguri că urmaşii lor vor trăi aici. Cel mult 50% vă vor spune că da. Altfel spus, elita israeliană a plecat deja, şi fără elită nu există naţiune.”

Cf. sursa in limba franceza.

miercuri, iunie 06, 2007

Noua hartă făcută de Naţiunile Unite surprinde realitatea din Cisiordania (de Şarmila Devi şi Harvey Morris)




O nouă hartă a Cisiordaniei (vezi mai sus), la 40 de ani după cucerirea ei de căter Israel în timpul Războiului de Şase Zile, oferă cea mai recentă imagine de până acum a unui teritoriu în care 2,5 milioane de Palestinieni sunt închişi în zeci de enclave separate de străzi exclusiv pentru israelieni, colonii, garduri şi zone militare.

Produsă de Biroul Naţiunilor Unite pentru Coordonarea Problemelor Umanitare, ea este bazată pe o intensă monitorizare a terenului combinată cu analize ale imaginilor luate din satelit. Furnizează o imagine de ansamblu despre care oficialii spun că este chiar mai exactă decât hărţile desenate de armata israeliană.

Impactul infrastructurii militare şi civile israeliene confiscarea a 40% din teritoriu, care e în mare de dimensiunea statului american Delaware sau a regiunii britanice Norfolk, şi în care palestinienii nu au acces.

Restul teritoriului, incluzând centrele principale ca Nablus sau Ierihon, sunt împărţite în puncte izolate. Deplasarea între ele este restricţionată prin 450 de blocaje rutiere şi 70 de puncte de control permanente.

Cartografii Naţiunilor Unite au evidenţiat teritoriile confiscate pentru coloniile evreieşti, străzile rezervate în exclusivitate coloniştilor, zidul care separă Cisiordania, zonele militare şi rezervele naturle. Ce rămâne este o zonă locuibilă remarcabil de aproape de teritoriul destinat populaţiei palestiniene în cadrul propunerilor israeliene pentru securitate formulate în 1967.

Procesul închideriii în enclave civile a fost accelerat în anii care au urmat înfrângerii răscoalei palestiniene din 2000, şi a reintroducerii de către Israel a controlului militar în ariile aflate înainte sub controlul Autorităţii Palestiniene. O reţea de străzi destinate uşurării deplasărilor coloniştilor evrei limitează accesul de la o enclavă palestiniană la alta. O a doua reţea încă neconstruită ar trebui să permită palestinienilor mişcarea limitată prin intermediul tunelelor, podurilor şi tranşeelor.

Diplomaţii spun că efectul schimbărilor la nivel de infrastructură vor formaliza cantonizarea de facto a Cisiordaniei. Aproximativ 450.000 de israelieni trăiesc în Cisiordania şi în Ierusalimul de Est, iar coloniile au crescut cu cel puţin 5,5% anual, comparativ cu mai puţin de 3% printre palestinieni.

Această hartă este unul dintre documentele a căror publicare a coincis cu aniversarea de luni a războiului din 1967. Amnesty International a publicat un raport care acuză Israelul de furt de teritorii în Cisiordania şi face apel la acţiune împotriva “abuzurilor în masă împotriva drepturilor omului comise sub ocupaţie”.

Ministrul de justiţie israelian a catalogat raportul drept “unilateral, imoral şi plin de greşeli”.

Acest articol a fost publicat în Financial Times.