joi, mai 31, 2007

Liderul pe care Israelul îl merită (de Yacov Ben Efrat)

Al doilea război cu Libanul din vara anului 2006 a plonjat într-un con de umbră guvernul lui Ehud Olmert şi partidul său, Kadima. Pentru prima dată, Israelul a aflat cum este să stea ghemuit fără nici o şansă sub barajul rachetelor. Cele 4000 de Katiuşa care au plouat peste Galileea timp de 33 de zile au adus cu ele sentimentul înfrângerii. Forţele aeriene nu le-au putut opri. Guvernul nu şi-a putut proteja sau aproviziona cetăţenii. I-a lăsat să se descurce cât de bine au putut, avertizaţi doar de vaietele sirenelor.

După încetarea focului, israelienii au cerut o investigaţie, aşa cum au procedat după erorile din octombrie 1973. Încercând să calmeze mâniile crescânde, Olmert a stabilit o comisie de investigaţie condusă de judecătorul pensionar Eliahu Winograd. La acel moment mulţi au contestat dreptul primului-ministru de a numi un organism al cărui funcţie era să-l ancheteze pe el însuşi. Totuşi, Winograd nu i-a dezamăgit pe vânătorii de capete. În 30 aprilie 2007, Comisia a publicat un Raport Interimar, care dădea note proaste celor trei mari figuri din spatele războiului: Olmert, Ministrul Apărării Amir Pereţ şi Şeful Statului-Major Dan Haluţ (care între timp a demisionat). Decizia de a porni războiul, se scrie, a fost luată în pripă, fără o analiză suficientă a pericolelor rachetelor şi fără apărare civilă, fără luarea în consideraţie a alternativelor, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Comisia s-a abţinut să ceară demisia lui Olmert şi a lui Pereţ, lăsându-le, se spune, “publicului”. Şi-a rezervat opţiunea să o facă în Raportul Final, programat pentru luna august.

Publicul şi-a făcut apariţia la timp. Joi, 3 mai, la trei nopţi de la publicarea Raportului, aproximativ 150.000 de oameni s-au adunat în Rabin Square din Tel Aviv. Dreapta şi Stânga umăr lângă umăr, cerând capetele lui Olmert şi al lui Pereţ. Pe benărul podiumului se putea citi: “Rataţilor, mergeţi acasă!”

Publicul uita orbeşte să se numere şi el printre “rataţi”. Toţi cei care stăteau umăr lângă umăr în Rabin Square stătuseră, vorbind la figurat, şi în 12 iulie 2006, atunci când sprijiniseră decizia de a bombarda Libanul. Consensul israelian era identic şi atunci, doar că în direcţia opusă. Războinicul Olmert se bucura de o popularitate până la cer. Chiar şi Yossi Beilin, liderul partidului Mereţ, proclamase în august că “răspunsul militar în Fâşia Gaza este justificat în ochii săi, şi răspunsul din Liban nu mai puţin” (pe site-ul partidului Mereţ – “The Test of the Zionist Left”).

Dar aşa e la război. Sentimentele patriotice bombează piepturile. Diferenţele ideologice se subţiază. În acest caz, mânia Israelului era îndreptată împotriva Libanului.

Lucrurile sunt uşor de prezis şi în cazul unei înfrângeri. Simpatizanţii dreptei din Square îl blamau pe Olmert nu pentru că se angajase în război, ci pentru că nu fusese destul de dur. Nu trimisese trupele terestre destul de repede. Nu folosise toate metodele. Dreapta trece cu vederea că el nu avea mandat pentru o operaţiune terestră masivă. Acest lucru ar fi însemnat multe pierderi. Israelul azi nu doreşte să piardă vieţi omeneşti. Ştiind aceasta, Olmert a sperat să-şi realizeze scopurile din aer. Nu a mers, aşa că plăteşte preţul rezervelor privitoare la vieţile soldaţilor.

Simpatizanţii au ocupat podiumul din Square şi pentru alte motive. Îl urăsc pe Olmert pentru sprijinirea retragerii unilaterale din Gaza şi pentru propunerile privind “convergenţa” din Cisiordania. Dar mai presus de toate, excluderea lui ar conduce la noi alegeri, iar acestea, dacă s-ar ţine azi, l-ar aduce pe Binyamin (Bibi) Netanyahu din nou la putere. Iar acesta este acelaşi Bibi care a condus partidul Likud la obţinerea a doar 15 locuri la alegerile din 2006. Din cauza reducerilor sale neoliberale la bugetul de asigurări sociale în calitate de ministru de finanţe în cabinetul lui Şaron, a devenit ulterior cel mai urât politician al ţării. Până aici merge amplitudinea schimbărilor în preferinţele electoratului! Conform unui sondaj efectuat de Haaretz, astăzi Likud ar obţine 30 de locuri, Labor 21 şi Kadima 14 (Ha’aretz, ediţia din 2 mai 2007).

Dar dacă eliminarea lui Olmert ar deschide uşile lui Netanyahu, de ce Stânga a mers în Rabin Square în acea joi noapte după raportul comisiei Winograd? E foarte simplu, s-a dus în fugă, fără o analiză suficientă a pericolului, fără să caute alternative, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Stânga este “naivă”, scria Nahum Barnea, analistul cotidianului Yediot Aharonot în 4 mai. Alianţa dintre Stânga şi Dreapta din Square, scria Nehemia Ştrasler în numărul din 6 mai al Ha’aretz, este una a calului cu călăreţul – Stânga este calul şi Dreapta este călăreţul.

Netanyahu stă între perspectiva de a fi prim-ministru şi abis. Olmert este văzut aproape de toţi ca un oportunist dubios, lipsit de convingere, principii, conştiinţă, viziune şi integritate. Deasupra capului său atârnă patru acuzaţii potenţiale de corupţie. În Knesset, totuşi, teama de Bibi este mai mare decât greaţa pentru Olmert. Chiar şi partidele arabe, care nu se opresc când e vorba să-şi afirme dezgustul, îl înghit din cauza acestei frici. În situaţia actuală, cine vrea demisia lui Olmert este, într-adevăr, un bibit.

Decapitarea liderilor este destul de facilă, mai cu seamă într-o societate care îi înalţă şi-i coboară cu rapiditate. Totuşi Olmert nu este un pui rătăcit pe scena politică a Israelului. El este produsul ei autentic. El este şi Dreapta şi Stânga. El reprezintă abureala politică şi ideologică care a caracterizat societatea israeliană a ultimelor două decade. Israelul vrea pace, da – dar nu doreşte să-i plătească preţul. Uneori vrea şi război – dar nu doreşte să-şi sacrifice trupele. Pe scurt, doreşte război fără durere sau pace fără necaz. Totuşi aceasta e politică şi nu stomatologie.

Israelul îşi devoră liderii pentru că nu este pregătit să accepte adevărurile simple cu care aceşti lideri, pentru a conduce, trebuie să se acomodeze. Primul astfel de adevăr este acesta: atât timp cât ei îşi doresc să domine Orientul Apropiat, nici un război nu poate fi câştigat. Victoria aparentă de azi dă naştere înfrângerii de mâine. Să presupunem că un lider ar încerca imposibilul, făcând concesii pentru pace? Trebuie să se aştepte la soarta lui Rabin. Ehud Barak a încercat – dar cu succesul unui om pe punctul de a se îneca si care se agaţă de un pai. În momentul în care ajunsese la Camp David, coaliţia lui îi fugise deja de sub picioare.

În condiţiile acestea, israelienii preferă următoarea soluţie: dacă războiul nu poate fi câştigat, atunci să fie evitat cât de mult de poate, şi de vreme ce nu este o majoritate în favoarea păcii, să fie evitată şi asta. O existenţă fără pace, fără război. Cum se poate menţine aşa ceva? Simplu. Să faci doar concesiile confortabile. Barak a fost cuminte atunci când s-a retras din Liban în mai 2000, iar Şaron a fost cuminte atunci când s-a retras din Gaza în 2006. Cheia a fost unilateralismul.

Rezultatele vorbesc de la sine. Rachetele din Gaza aterizează în Sderot, rachetele din Liban au căzut, vara trecută, în oraşele din nord. Situaţiile palestiniană şi siriană, care pot conduce oricând la război, nu au fost luate în considerare. Ambele cer dezmembrarea coloniilor [amplasate în Cisiordania şi Înălţimile Golan – n.tr.] – o ispravă peste puterea şi voinţa oricărui guvern israelian.

Israelul post-zionist – unde bursa de mărfuri atinge cote de record, al cărui moguli cumpără clădiri istorice în Manhattan – nu poate produce un lider care să-i rezolve problemele. Viaţa bună trebuie să meargă înainte pentru Israelul post-zionist care s-a retras unilateral din Gaza. Pentru asta el construieste un zid între el însuşi şi Palestina alungând sărăcia din raza lui vizuală. Dar viaţa bună are limitele ei. Realitatea muşcă din toate părţile. Douăzeci de minute separă Tel Avivul de implacabilul oraş Qalqilya din împresurata Cisiordanie. Sunt cele douăzeci de minute care separă iadul de rai, războiul de pace. Iar aceste minute se subţiază pe zi ce trece...

CHALLENGE este un magazin bimensual de stânga care analizează conflictul israeliano-palestinian într-un context global. Publicat la Jaffa de arabi şi evrei, conţine analize politice, reportaje de investigaţie, interviuri, mărturii şi altele. Acest articol a apărut în numărul 100.

joi, mai 24, 2007

sâmbătă, mai 19, 2007

vineri, mai 18, 2007

O cronologie a vieţii primului-ministru israelian Yiţhak Rabin

1922 – Se naşte la 1 Martie în Ierusalim, din părinţi imigraţi din Rusia.

1941 – Aflat încă în liceu se alătură commando-ului ilegal Palmach condus de Moşe Dayan, al cărui scop era lupta împotriva colonizării britanice din Palestina.

1948 – Comandă Brigadele Harel care apără Ierusalimul în timpul a ceea ce Israelul numeşte “războiul de independenţă”. Supraveghează personal expulzarea a 50.000 de palestinieni din regiunile de coastă.

1964 – Devine şef al Marelui Stat-Major.

1967 – Planifică războiul care izbucneşte în 6 iunie şi ia sfârşit şase zile mai târziu, după ce Israelul capturează Cisiordania şi Ierusalimul de Est de la Iordania, Fâşia Gaza de la Egipt şi Înălţimile Golan de la Siria.

1968 – Părăseşte armata şi este numit ambasador în Statele Unite, un post pe care îl deţine până în 1973.

1974 – Partidul Muncitoresc aflat la putere în numeşte pe Rabin, fără experienţă politică, în funcţia de prim-ministru, deţinută până atunci de Golda Meir, care este forţată să demisioneze după războiul Yom Kippur din 1973.

1975 – Îl întâlneşte pe secretarul de stat american Henry Kissinger care conduce negocieri secrete pentru obţinerea unui acord de pace între Egipt şi Israel.

1976 – Autorizează în 27 iunie raidul de la Entebbe, în Uganda, unde comando-urile israeliene salvează mai mult de 100 de israelieni dintr-un avion deturnat de palestinieni.

1977 – Demisionează în urma unui scandal legat de conturi bancare ilegale. Şimon Peres, minstrul de externe, îşi asumă conducerea Partidului Muncitoresc, care pierde majoritatea parlamentară în favoarea partidului de dreapta Likud. În 1979 este semnat tratatul de pace cu Egiptul.

1984 – Se reîntoarce în guvern, unde ocupă timp de şase ani funcţia de ministru al apărării în guverne de coaliţie Labor-Likud.

1988 – Ordonă trupelor să rupă oasele palestinienilor răzvrătiţi împotriva ocupaţiei israeliene din Cisiordania şi Gaza, argumentând că astfel numărul morţilor va fi scăzut.

1992 – Partidul Muncitoresc constituie guvernul în urma alegerilor din iunie. Rabin, care-l înlocuieşte pe Peres ca şef de partid în 1992, devine prim-ministru.

1993 – În septembrie 13, Rabin, Peres şi Yasser Arafat, liderul OEP, se întâlnesc împreună la Washington pentru semnarea primului acord cadru dintre Israel şi OEP pentru autonomia Cisiordaniei şi a Gazei. Rabin, Peres şi Arafat împart Premiul Nobel pentru Pace în 1994.

1994 – Se întâlneşte cu Regele Hussein al Iordaniei în Washington pe 24 iulie pentru semnarea unei declaraţii care pune capăt celor 46 de ani de stare de război. În octombrie 26 este semnat tratatul de pace.

1995 – În 28 septembrie, Rabin, Peres şi Arafat semnează o înţelegere care lărgeşte autonomia palestiniană. În 4 noiembrie, Rabin este asasinat după un marş pentru pace care a avut loc la Tel Aviv. Avea vârsta de 73 de ani. Un israelian de dreapta a fost arestat ca suspect.

vineri, mai 04, 2007

“Arabii sunt nişte animale” (de Nadia S.)

Aceste câteva cuvinte lipsite de cuviinţă pot fi auzite din numeroase guri, mai cu seamă din cea a soldatului care-şi slujeşte cu mândria patria israeliană. Patrie care nu ezită, prin intermediul propagandei, să împingă numeroase minţi spre ura rasială. Citeam recent în “Seniorii războiului” a lui Jean Bacon, că şefii militari (din toate ţările) fac eforturi să “menţină în capul soldatului imaginea-tip a inamicului, creatură hidoasă, care trebuie distrusă fără întârziere. [...] Astfel protejat, imunizat, soldatul poate să-şi continue lupta. Spiritul său este liber. Capul e vid. Imaginaţia s-a stins. Reflecţiile sale au murit.” Redau mai jos un mic extras din discuţia pe care am avut-o sâmbătă cu un soldat israelian, născut şi educat la Paris.

Eliot, unul dintre soldaţii israelieni de la punctul de verificare din Huwara, la ieşirea din Napluz - Eşti franţuzoaică? De unde vii?

Nadia – Din Paris. Tu?

E – Şi eu, din al şaptesprezecelea arondisment mai exact. Ce cauţi aici?

N – Am venit să văd nişte prieteni. (Frază foarte utilă care nu trebuie uitată în acest tip de situaţie).

E - Cum i-ai cunoscut? În Franţa?

N – Nu, anul trecut, când am venit aici prima dată.

E - Şi în familia ta, ce se spune despre faptul că frecventezi arabi?

N – Hm, nu prea pricep întrebarea ta. Ştii, mama e evreică şi tata e arab, aşa că nu sunt probleme.

E - Ah, deci eşti şi tu evreică!

N - Da, dar în privinţa asta nu cauţionez ceea ce faceţi voi aici.

Eliot, surprins – Ca să vezi! De ce?

N – Pur şi simplu pentru că nu sunteţi aici la voi acasă, acasă este în Israel.

E – Ba da, suntem acasă, avem teritorii de protejat aici. (Îmi arată cu degetul o colonie.)

N – Nu, îmi pare rău, dar aceasta este o colonie, aţi furat în mod ilegal aceste terenuri de la palestinieni.

E – Eram aici înaintea lor.

N – Nu-i adevărat, tu vii din Paris, nu erai aici înaintea nimănui.

E – Cunoşti măcar istoria evreilor? Suntem aici pentru a-i împiedica [pe palestinieni] să traficheze arme în restul teritoriului.

N – Asta nu justifică nimic, şi apoi de unde crezi că vin aceste arme? Armata israeliană face afaceri cu palestinienii, vânzându-le arme!

E – Nu-i adevărat, de unde ai scos-o? În orice caz, arabii sunt nişte animale!

N – Eşti rasist?

E – Nu, nu sunt rasist, dar arabii sunt nişte animale, arunca cu rahat în ventilator peste tot pe unde ajung. Uită-te în Franţa, e acelaşi lucri, te simţi bine când ajungi în Gara de Nord sau când iei trenul?

N – Deh, nu mă simt grozav de rău şi cred că reflecţia ta e rasistă. În plus, cred că e dezamăgitor faptul că germanii spuneau acelaşi lucru despre evrei în timpul războiului şi cred că e nepotrivit ca azi, tu, evreu francez, să poţi să scoţi asemenea chestii.

E (încruntându-se) – Tu te simţi bine pentru că vorbeşti cu ei şi te îmbraci ca şi ei. Am trăit mai bine de douăzeci de ani în Franţa şi ştiu că aruncă cu rahat acolo. Am venit aici pentru o cauză dreaptă.

N. – Care? Să omori arabi?

E – Nu.

N – Atunci explică-mi de ce năvăliţi în taberele de refugiaţi şi trageţi în copiii care îndrăznesc să arunce cu pietre în tancurile şi jeep-urile voastre blindate? De ce distrugeţi casele şi clădirile administrative, impuneţi interdicţii de circulaţie, autorizaţi sau nu arbitrar ieşirile din oraşe? Voi creaţi ghetto-uri, totuşi evreii ştiu cum e să trăieşti în ghetto-uri.

E – Nu tragem în puştani!! Dacă omori un arab ai o tonă de hârţogăraie de completat pentru superiori. Minţi. Ai văzut asta cu ochii tăi, soldaţi trăgând în copii?

N – Dar bineînţeles! Am văzut mai ales rezultatul – cadavre.

E – Priveşte (pleacă să caute în sacul său verde-kaki. Revine cu două foi smulse dintr-un caiet studenţesc, având lipite cărţi poştale pe care se poate citi un mesaj pentru eliberarea Palestinei). Cine dacă nu nişte animale ar putea să creadă şi să difuzeze aşa ceva?

N – Nu înţeleg cum poţi vorbi despre animale, sunt fiinţe omeneşti, ca şi tine. Rezistenţa este un drept. (Răbdarea mea începe să-şi atingă limitele). Am să-ţi spun un lucru, bunicul meu şi-a pierdut toată familia în taberele de la Auschwitz şi Dachau şi de teribil de trist să văd ce faceţi voi aici, mai ales în numele shoah-ului, şi cum trataţi populaţia alături de care au trăit evreii!

Mă priveşte fără să sufle un cuvânt. Îmi iau lucrurile şi mă duc, văzând că discuţia nu serveşte la mare lucru şi că ceilalţi soldaţi încep să se întrebe ce se petrece. Un palestinian mă ajunge din urmă câteva minute mai târziu şi-mi spune: “Nu ştiu ce i-ai spus de l-ai enervat atât de mult, dar soldatul tocmai a spus în ebraică faptul că ţi-ar băga un glonte în cap.”

Cf. sursa în limba franceză.

miercuri, mai 02, 2007

Israelul sărbătoreşte 59 de ani cu dezamăgire (de Jean Marc Manach)

“Dezamăgirea, sentimentul de copleşire şi anxietatea prevalează în Israel”, care şi-a sărbătorit marţi 59 de ani de existenţă, raportează editorialistul ziarului Haaretz, pentru care acest sentiment este împărtăşit de evreii din lumea întreagă.

Antisionismul îi ameninţă azi pe evrei, “oricare ar fi opiniile lor”. În vreme ce Israelul, cu “politica sa nebună de ocupaţie” din ultimii 40 de ani, reuşise să distrugă “solidaritatea evreiască”, aceasta este azi reconsolidată de inflamarea urii împotriva acestei ţări.

Pentru cotidianul de centru-stânga, care consacră un întreg supliment acestui eveniment, asta nu înseamnă că evreii, atât cei din Israel cât şi cei din diaspora, ar susţine guvernul, şi asta pentru că acesta promisese încheierea ocupării teritoriilor [palestiniene – nota traducătorului], în vreme ce armata “arogantă şi ruginită” a adus ţării o înfrângere “frustrantă şi periculoasă” în războiul împotriva Hizballah.

În vreme ce “sărăcia şi discriminarea n-au dat înapoi”, “în chiar sânul Israelului, scandalurile se ţin lanţ”. În ciuda acestor lucruri, creşterea economică este sensibilă, investiţiile sunt prezente, nu doar motivate de profit, ci şi pentru că evreii din lumea întreagă “voiau să trimită un mesaj”. Un “nou model de imigrare” se creează, unii îşi împart viaţa între Israel şi ţara de origine.

“Nu acesta este Israelul pe care l-am visat”

Yediot Aharonot notează că această ţară numără de nouă ori mai mulţi locuitori decât de la creaţia ei, şi că este compusă din 76% evrei şi din 20% arabi. Din aprilie 2005, s-au născut 148.000 de copii, în vreme ce au venit 18.400 noi imigranţi, populaţia ţării crescând cu 121.000 de persoane anul trecut. Pentru prima dată din istoria sa, Israelul numără, de anul trecut, cea mai importantă comunitate evreiască din lume, şi, conform unui demograf intervievat de Jerusalem Post, peste 30 de ani va adăposti cei mai mulţi evrei din lume.

Cotidianul conservator povesteşte în ce fel, lunea asta, oficiali, artişti şi organizaţii ale tinerilor şi-au dat întâlnire la cimitirul militar pentru a sărbători Ziua Independenţei. În ajun, ei se reuniseră în acelaşi loc pentru a onora cei 22.305 morţi pentru ţară din 1860, când primii colonişti evrei începuseră să părăsească Ierusalimul pentru a reocupa ţara. Doar în cursul anului trecut, 233 de familii au fost îndoliate, dintre care 119 numai în timpul războiului din Liban. “Trăim un război căruia nu-i vedem capătul”, a deplâns Dalia Iţik, preşedinta interimară a statului evreu, dar “am câştigat în trecut, şi vom câştiga în continuare, nu avem de ales”.

Reuniţi de Yediot Aharonot, trei dintre eroii “primei generaţii a fiilor Israelului”, care luptaseră în 1948, deplâng în ceea ce-i priveşte “pierderea valorilor” ţării. “Nu acesta este Israelul pe care l-am visat. Independenţa ţării noastre nu este ameninţată din afară, cele mai rele ameninţări vin din interior. Corupţia este cvasi-generalizată.” “Viziunile mesianice şi socialiste” cu care crescuseră sunt azi vetuste, înlocuite de “o societate burgheză şi capitalistă. Suntem ţara occidentală care cunoaşte cea mai importantă fractură între bogaţi şi săraci.”

Cf. versiunea în limba franceză.