joi, septembrie 29, 2016

Lobby-ul israelian confecționează încă un scandal laburist pe tema rasismului




de Jonathan Cook


Este dificil de ignorat agenda comună a blairiștilor și a suporterilor lipsiți de spirit critic ai Israelului din cadrul partidului Laburist din Marea Britanie, aceștia încercând cu orice mijloace să submineze conducerea lui Jeremy Corbyn. „Scandalul” confecționat al antisemitismului – reclamația că partidul Laburist a devenit un focar al urii îndreptate împotriva evreilor în momentul în care Corbyn a preluat conducerea – ar fi arătat ridicol dacă nu ar fi fost întreținut în mod constant de către o presă britanică uneltitoare.

Una dintre primele victime ale acestei vânători de vrăjitoare a antisemitismului a fost Jackie Walker, o membră a partidului Laburist ce are rădăcini evreiești și africane. A fost calomniată și hulită – și suspendată din partid – pentru că a denunțat comerțul cu sclavi ca pe un holocaust african. Ea și ceilalți membri dați afară din partidul Laburist au fost salvați numai pentru că raportul Chakrabarti a dezmințit acuzațiile potrivit cărora partidul ar avea o problemă legată de antisemitism.

Acum, după realegerea lui Corbyn, pare că povestea se reia – și Walker se află și ea, din nou, pe scaunul electric. Iată așa-zisul comentariu jignitor făcut de Walker la un „eveniment de educare a antisemitismului” condus de Mișcarea Laburistă Evreiască (JLM) în cadrul conferinței anuale a partidului Laburist:

„În ceea ce privește Ziua Holocaustului, nu ar fi minunat ca această zi să cuprindă toți oamenii care au avut de-a face cu holocausturile?”

Walker cerea ca Ziua Holocaustului să fie tratată, în conformitate cu scopul său original, ca un eveniment universal care să includă holocausturi precum cel din Africa.

N-are a face. The Guardian susține că Walker a comis crima atunci când a afirmat: „Doream niște informații dar tot nu am auzit o definiție a antisemitismului care să mă satisfacă.”


Putem înțelege de ce Mișcarea Laburistă Evreiască și mulți membri laburiști ai parlamentului care se consideră Prietenii Israelului sunt supărați. Au depus eforturi mari pentru a redefini antisemitismul așa încât să interzică orice fel de critică adusă Israelului și au rebranduit Ziua Holocaustului așa încât să eclipseze alte grupuri, inclusiv populația de etnie romă a Europei care a fost și ea victima acestui holocaust industrializat.

Un grup de activiști ai Laburiștilor Evrei au apărat-o pe Walker declarând: „Felul în care a fost tratată Jackie demonstrează caracterul nepotrivit al Mișcării Laburiste Evreiești de a educa în legătură cu antisemitismul.”

Fără îndoială, JLM încearcă să instrumentalizeze suferința evreiască așa încât să fie greu de criticat opresiunea Israelului exercitată asupra palestinienilor. Probabil că nu surprinde pe nimeni încercarea loialiștilor Israelului de a corupe discursul public – și de a submina lecția importantă, universală a holocaustului – politizând aceste chestiuni. Dar aceasta nu este o scuză nici pentru blairiști, nici pentru așa-zisa presă liberală precum The Guardian de a le ține isonul pur și simplu pentru că oferă o cale simplă de a-i face rău lui Corbyn.

Din păcate, deoarece Corbyn încearcă să modifice cadrul în care se discută despre Israel și despre palestinieni, pentru a se asigura că și palestinienii sunt priviți ca niște ființe umane, ne putem aștepta la și mai multe absurdități de acest gen.



miercuri, septembrie 28, 2016

Când criminalii de război iau premiul Nobel pentru pace



Șimon Peres, criminalul de război ale cărui victime sunt ignorate de către Vest




Șimon Peres, care a decedat astăzi, 28 septembrie 2016, la vârsta de 93 de ani în urma unui stop cardio-respirator, a simbolizat decalajul dintre imaginea Israelului în Vest și realitatea sângeroaselor sale politici colonialiste în Palestina și în regiune.

Peres s-a născut în Belarusul modern în 1923 și familia sa s-a mutat în Palestina în anii 30. Tânăr fiind, Peres s-a alăturat miliției Haganah, miliție responsabilă pentru epurarea etnică a satelor și orașelor palestiniene între 1947 și 1949, în timpul a ceea ce avea să poarte numele de Nakba (catastrofă). Armatele și milițiile israeliene au comis zeci de masacre în timpul Nakbei, 15.000 de palestinieni pierzându-și viețile. 800.000 de palestinieni, la vremea respectivă însemnând 67% din totalul populației, au devenit oameni fără adăpost și/sau refugiați fără țară. Între 1947 și 1949, armatele și milițiile israeliene au izgonit aproape 90.000 de creștini palestinieni, aproximativ două treimi din populația creștină palestiniană, care la vremea Palestinei istorice era de 117.450.

În ciuda faptului că expulzarea violentă a palestinienilor este o realitate istorică înregistrată, Peres a susținut că înainte ca Israelul să fie întemeiat în regiune, „nu a existat nimic acolo”.

De-a lungul zecilor de ani, Peres a deținut funcția de prim ministru (de două ori) și de președinte al Israelului, a fost ministru al apărării, externelor și al finanțelor. A fost membru în 12 cabinete.

Probabil în Vest este cel mai cunoscut pentru rolul său în negocierile ce au dus la semnarea Acordurilor Oslo, pentru care a fost premiat, alături de Ițac Rabin și Yasser Arafat, cu Nobelul pentru pace. Prin această declarație poporul palestinian renunța la 78% din Palestina și recunoștea formal Statul Israel. Prin acest compromis uriaș și dureros, palestinienii renunțau la visul vechi de recăpătare a întregului teritoriu însușit cu forța de către evrei, pentru visul nou și nesigur al celor două state. În realitate, Acordurile Oslo au însemnat și mai multă colonizare, și mai multă anexare de pământ, și mai multă asuprire, și mai multă teroare.

Pentru palestinieni și pentru vecinii lor din Orientul Mijlociu, palmaresul lui Peres este foarte diferit de reputația sa din Vest, unde era considerat un „porumbel” neobosit. Ce urmează este un rezumat deloc atotcuprinzător al dosarului lui Peres în ceea ce privește colonialismul și apartheidul.

Armele nucleare

Între 1953 și 1965, Peres a fost director general al ministerului israelian de apărare și apoi ministru adjunct al apărării. Peres a fost descris ca fiind „arhitectul programului de înarmare nucleară a Israelului”, care, până în ziua de astăzi, „rămâne în afara examinării din partea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA)”.

În 1975, așa cum au arătat dezvăluiri ulterioare, Peres s-a întâlnit cu ministrul sud-african al apărării, P.W. Botha și „s-a oferit să vândă armament nuclear regimului de apartheid”. În 1986, Peres a autorizat operațiunea întreprinsă de Mossad pentru a-l răpi pe Mordechai Vanunu, fostul tehnician nuclear al Israelului care a dezvăluit presei britanice detalii despre programul nuclear al acestuia.

Targetarea cetățenilor palestinieni

Peres a avut un rol central în impunerea regimului militar palestinienilor până în 1966, regim militar sub care autoritățile au întreprins strămutări și furturi masive de pământ.

O asemenea unealtă de deposedare a fost articolul 125 care permitea ca pământul palestinian să fie declarat zonă militară închisă. Proprietarilor li s-a interzis accesul și pământul avea să fie confiscat ulterior pe motiv că este „necultivat”. Peres a susținut că articolul 125 este o modalitate de „a continua în mod direct lupta pentru emigrarea și colonizarea evreiască.”

O altă responsabilitate a lui Peres ca director general al ministerului apărării a fost aceea de a „iudaiza” Galileea; adică, de a implementa politici menite să reducă proporția cetățenilor palestinieni în zonă.

În 2005, ca vice-premier în cabinetul lui Ariel Sharon, Peres și-a reînnoit atacurile asupra cetățenilor palestinieni prin proiecte ce încurajau evreii israelieni să se mute în Galileea. Proiectul său de „dezvoltare” acoperea 104 comunități – 100 dintre ele fiind evreiești.

În conversații secrete cu oficiali americani în același an, Peres a declarat că Israelul „a pierdut un milion de dunami (1000 de kilometri pătrați) din zona Negev în favoarea beduinilor”, adăugând că „dezvoltarea” regiunii Negev și a Galileei ar putea contracara ceea ce el numea „o amenințare demografică”.

Susținerea coloniilor ilegale din Cisiordania

Deși proiectul Israelului de colonizare a Cisiordaniei este asociat mai mult cu partidul Likud și cu celelalte partide naționaliste de extremă dreapta, partidul Laburist a fost cel care a inițiat colonizarea teritoriului palestinian nou cucerit – iar Peres a fost un participant entuziast.

În timpul mandatului lui Peres de ministru al apărării, din 1974 până în 1977, guvernul Rabin a întemeiat o serie de colonii cheie în Cisiordania, inclusiv Ofra – mari porțiuni ale acesteia fiind construite pe teren palestinian privat confiscat.

Deținând un rol principal în primele zile ale proiectului de colonizare, în anii mai recenți, Peres a intervenit pentru a submina orice fel de încercări, oricât de modeste, de a sancționa coloniile ilegale – întotdeauna, desigur, în numele protejării „acordurilor de pace”.

Masacrul de la Qana

În 1996, din funcția de prim-ministru, Peres a ordonat și a supravegheat operațiunea militară „Fructele Mâniei”, în care forțele armate israeliene au omorât 154 de civili în Liban și au rănit alți 351. Operațiunea, considerată o demonstrație de putere înaintea alegerilor, i-a luat în vizor în mod deliberat pe civilii libanezi.

Potrivit site-ului oficial al forțelor aeriene israeliene (în limba ebraică, nu în engleză), operațiunea a implicat „bombardarea masivă a satelor șiite din sudul Libanului pentru a provoca migrarea în masă a civililor în nord, spre Beirut, presând astfel Siria și Libanul să oprească forțele Hezbollah”.

Cel mai faimos incident al campaniei a fost masacrul de la Qana, când Israelul a bombardat o clădire a Națiunilor Unite și a omorât 106 civili care se adăposteau acolo. Un raport al UN a constatat, contrar negărilor israeliene, că bombardamentul „este foarte puțin probabil să fi fost rezultatul unor erori tehnice sau procedurale”.

Mai târziu, artileriștii israelieni au declarat pentru televiziunea israeliană că nu au niciun fel de regrete în legătură cu masacrul și că morții sunt „doar o grămadă de arabi”. Cât despre Peres, și conștiința acestuia era la fel de curată: „Totul a fost făcut într-o manieră logică și responsabilă”, a declarat acesta. „Sunt împăcat cu mine însumi.”


Gaza – apărând  blocada și brutalitatea

Peres s-a impus ca unul dintre cei mai importanți ambasadori globali ai Israelului în ultimii zece ani, timp în care Fâșia Gaza a fost supusă unei blocade devastatoare și a fost ținta a trei ofensive majore. În ciuda revoltei generale față de astfel de politici, Peres a susținut în mod constant pedeapsa colectivă și brutalitatea militară.

În ianuarie 2009, de exemplu, în ciuda apelurilor din partea organizațiilor israeliene pentru drepturile omului de a înceta operațiunea „Cast Lead”, Peres a descris „solidaritatea națională din spatele operațiunii militare” ca pe „una dintre cele mai mari realizări israeliene”. Potrivit lui Peres, scopul asaltului era „de a-i bombarda pe palestinieni de să le sară capacele, pentru a-și pierde pofta de a mai trage în Israel.”


În timpul operațiunii „Pilonul Apărării” din noiembrie 2012, Peres „și-a asumat rolul de a ajuta relațiile publice israeliene, comunicându-le liderilor lumii narativa israeliană”, în cuvintele ziarului Ynetnews. În ajunul ofensivei israeliene, „Peres a avertizat mișcarea Hamas că dacă dorește o viață normală pentru oamenii din Gaza, trebuie să înceteze să mai trimită rachete în Israel.”

În 2014, în timpul unui bombardament fără precedent asupra Gazei, Peres a preluat din nou misiunea de a spăla crimele israeliene de război. După ce forțele israeliene au ucis patru copii mici ce se jucau pe o plajă, Peres a știut pe cine să învinovățească – pe palestinieni: „Era o zonă în legătură cu care am avertizat că va fi bombardată”, a spus acesta. „Din nefericire, ei nu și-au luat copiii de acolo.”

Blocada sufocantă, condamnată de comunitatea internațională ca fiind o formă interzisă de pedeapsă colectivă, a fost apărată de Peres – exact pe motivele că este o formă de pedeapsă colectivă. Așa cum a afirmat Peres în 2014: „Dacă Gaza încetează să tragă, nu va mai fi nevoie de blocadă.”

Susținerea lui Peres față de pedeapsa colectivă s-a extins și asupra Iranului. Comentând în 2012 rapoartele care spuneau că 6 milioane de iranieni bolnavi de cancer nu puteau primi tratament din cauza sancțiunilor, Peres a declarat: „Dacă vor să se întoarcă la o viață normală, atunci să se poarte normal.”

Nu a simțit niciodată nevoia să-și ceară iertare, nici spre final

Peres a fost mereu limpede cu privire la scopul unui acord de pace cu palestinienii. Așa cum a spus în 2014: „Prioritatea principală este aceea ca Israelul să rămână un stat evreiesc. Acesta este scopul nostru central, pentru asta ne luptăm.” Anul trecut, a reiterat aceste sentimente într-un interviu pentru AP, afirmând că: „Israelul ar trebui să implementeze soluția celor două state pentru binele său”, pentru a „nu ne pierde majoritatea evreiască”.

Această noțiune este cea care a conturat sprijinul partidului Laburist pentru Acordurile Oslo. Rabin, adresându-se Knessetului nu cu mult înainte de asasinarea sa în 1995, a afirmat cât se poate de clar că ceea ce a urmărit Israelul prin Acordurile Oslo era o „entitate” palestiniană care să fie ceva „mai nesemnificativ decât un stat”. Ierusalimul avea să devină capitala nedivizată a Israelului, coloniile cheie aveau să fie anexate și Israelul avea să rămână în valea Iordanului.

Cu câțiva ani în urmă, Peres a spus că palestinienii „se autovictimizează”. A continuat spunând: „Se autovictimizează. Sunt niște victime ale greșelilor lor nenecesare.” O astfel de infatuare crudă l-a caracterizat pe omul a cărui „pace” a însemnat întotdeauna o pacificare colonială.



marți, septembrie 27, 2016

Goimii trebuie să se supună





de Gilad Atzmon


Partidul Laburist britanic este acuzat de antisemitism în mod constant. Nu e prea drăguț, dar liberal-democrații „pro-semiți” sunt mult mai răi. Presa israeliană scria astăzi că liberal-democrații din Marea Britanie au suspendat un fost membru al parlamentului pentru tweet-uri „antisemitice”.

Duminică, Matthew Gordon Banks a fost suspendat din Partidul Democrat Liberal după ce l-a acuzat pe liderul partidului Tim Farron că și-ar fi obținut poziția datorită „evreilor Londrei” care i-au finanțat campania. Ca răspuns, Marie van der Zyl, vicepreședinta organizației BOD (Board of Deputies of British Jews) a declarat: „Comentariile făcute de Matthew Gordon Banks pe Twitter sunt foarte îngrijorătoare. Vorbește de evrei și bani și face aluzie la învechita născocire despre 'conspirația evreiască'”.

Van der Zyl sugerează că este cușer (frumos și elegant) ca evreii să cumpere politicienii britanici, dar gentilii (non-evreii) care arată cu degetul înspre asta sunt vinovați de ură rasială. Poate reușesc să o ajut pe domnișoara Van der Zyl. Dacă evreii într-adevăr au finanțat campania electorală a lui Tim Farron, atunci Banks nu este rasist, ci doar spune adevărul. Dacă, pe de altă parte, domnul Banks a inventat asta, dacă se descoperă, de exemplu, că nici măcar un evreu nu a contribuit cu bani la campania lui Farron, atunci Banks pur și simplu se înșeală, este indus în eroare sau e mincinos – dar este departe de a fi antisemit.

Fie că Van der Zyl acceptă sau nu, mamoniții evrei cumpărând politicieni vestici reprezintă o realitate, nu este nimic conspirativ în legătură cu asta. Lucrurile acestea se petrec pe față, fără niciun fel de perdea. Aceasta este realitatea în care trăim. În ultimele câteva luni, l-am văzut pe Michael Foster lăudându-se cu șekelii pe care i-a cheltuit pe partidul Laburist – și a enunțat foarte clar ce a dorit în schimb. Lordul Bancomat Levy s-a aflat în fruntea strângerii de fonduri pentru Blair când Marea Britanie și-a lansat criminalul război Zionist în Irak. Oligarhii evrei cumpără partide politice britanice. Nu e vreo noutate.

Atitudinea disprețuitoare a lui Van der Zyl dovedește cine conduce de fapt universul politic britanic. Deși Banks este un fost membru al parlamentului și director al Institutului Internațional pentru Afaceri Strategice, această vicepreședintă a evreilor britanici îi spune direct ce „trebuie” să facă – sau să se aștepte să înfrunte consecințele: „El (Banks) trebuie urgent să clarifice și să-și ceară scuze pentru comentariile sale, altfel ne așteptăm ca Partidul Democrat Liberal să aplice proceduri disciplinare.”

Cum este posibil ca vicepreședintele evreilor britanici să știe dinainte în ce fel va acționa Partidul Democrat Liberal? Vă las pe voi să ghiciți răspunsul.

Cât despre cerut scuze, organizația Board of Deputies nici până acum nu și-a cerut scuze pentru bănuitul viol al orfanilor britanici săvârșit de Lordul Janner în vremea când era președintele organizației și deci reprezentantul fiecărui evreu britanic.

Poate că a spune goimilor de toate vârstele și rangurile ce „trebuie” să facă pur și simplu face parte din datoria de a fi ales – (eu nu mai fac parte dintre aleși așa că nu pot spune) – dar ce pot spune este că așa-zișii evrei anti-Zioniști repetă exact același tipar. Și ei le spun goimilor și chiar și palestinienilor ce au voie să facă și ce nu și de cine să asculte și de cine să nu.

În orice caz, potrivit celor de la The Jewish Chronicle, liberal-democrații s-au predat repede și imediat după ce partidul a fost înștiințat de plângerile împotriva lui Banks s-au conformat de urgență și au confirmat suspendarea acestuia. În mod ironic, exact această capitulare lașă confirmă observațiile lui Matthew Gordon Banks despre dominarea financiară evreiască a partidului său.



Israelienii nu pot recunoaște terorismul nici dacă se holbează la ei din oglindă


Soldați israelieni arestând un palestinian în Hebron, 20 septembrie 2016. Foto: Hazem Bader AFP


de Amira Hass

S-a întors seria furibundă a atacurilor prin înjunghiere? Valul de teroare este în plin avânt? Vă înșelați, doamnelor și domnilor. Valul este un ocean, teroarea nu a încetat vreo secundă și indecența acesteia este tot mai accentuată. Însă nu este numită în mod corespunzător – este etichetată drept „securitate” și autorii săi se plimbă în libertate, supunându-se ordinelor de a hărțui patru milioane de ființe umane.

Aveți nevoie de traducere? Regimul nostru militar impus ce durează de zeci de ani este teroarea în ceea ce-i privește pe palestinieni.

Și eu cred că este teroare, deoarece oamenii sunt hărțuiți până în punctul în care viețile le sunt luate iar sănătatea, starea de bine și bunurilor lor sunt vătămate, toate pentru beneficiul stăpânilor noștri, în numele obținerii de câștiguri politice, economice și teritoriale cum ar fi Sussia sau Kfar Adumim, pământurile fertile din Valea Iordanului sau exportul de armament. Terorizarea este scopul a zeci de mii de bărbați înarmați răspândiți de-a lungul Iudeei și Samariei, la fel și în Ierusalimul unit. Sunt înspăimântători deoarece au fost trimiși să apere un ordin diabolic de deposedare.

O persoană înarmată cu o mitralieră se uită într-o oglindă și este speriată de imaginea cuiva care îndreaptă către ea țeava unei puști. Aceasta nu este o iluzie optică ci una cognitivă. Se pare că noi nu ne putem vedea ca fiind cauza, agresorii și da, teroriștii în ochii celor ce încă de la naștere au trăit sub legile noastre militare, cu armele noastre, cu tancurile, avioanele, elicopterele și dronele azvârlind foc ucigaș asupra lor.

Nu putem recunoaște terorismul? Corecție. Refuzăm să ne vedem ca fiind cauza. Într-un reflex pavlovian banalizat și exasperant, presa noastră numește înjunghierile un „val” în timp ce ne îndoapă cu analize erudite care ne explică în mod repetat de ce „calmul” a luat sfârșit. Este și jalnic de-a dreptul. „O teroristă de 13 ani a încercat să înjunghie un soldat la punctul de control Eliyahu. A fost împușcată și rănită ușor”, a relatat Channel 7, canalul TV pentru colonistul meditativ. Relatarea a rămas neschimbată chiar și după ce s-a descoperit că geanta „suspicioasă” pe care o purta fata nu conținea nimic din ce ar fi putut pune în pericol soldații (cum ar fi un cuțit, o șurubelniță sau un creion ascuțit). Un știrist de la Israel Radio a continuat să-i definească mișcările de la punctul de control ca o tentativă de atac. Redactorii și comentatorii vin și pleacă, dar titlul rămâne: „Palestinienii au început să ne atace din nou, vai de noi, săracii nefericiți din ghetou.”

Titlul „Griji în legătură cu erupția de incidente [de securitate]” este expus foarte vizibil pe pagina site-ului web Haaretz. Nu este acolo ca să adune rapoarte despre schilodirea duzinilor de tineri palestinieni de către soldații IDF care trag în genunchii lor cu gloanțe Ruger. Nu există vreun titlu similar care să semnaleze erupția de interdicții de călătorie impuse celor din Gaza, nici valul de atacuri ale soldaților israelieni care ucid palestinieni ce nu le-au amenințat viețile în niciun fel: în al-Fawar (Mohammed Hashas), în Silwad (Iyad Hamed), în Shoafat (Mustafa Nimer). Nu veți găsi un titlu care să rezume bacanala zilnică a raidurilor militare (cel puțin 116 între 9 și 21 septembrie). De exemplu, în Bil’in în dimineața miercurii trecute: nefericiții din ghetou au dat buzna în casele activiștilor din Comitetul pentru Rezistența Populară, înspăimântând copii și confiscând (furând) computere și celulare. Rapoartele au comunicat că nu au existat victime printre forțele israeliene. Numai realitatea este o victimă neraportată.

Se raportează că a apărut un nou val de teroare doar atunci când evreii, soldații și polițiștii de frontieră sunt răniți sau se simt amenințați. Zecile de mii de rapoarte și relatări, în special în Haaretz, despre permanenta violență israeliană militară și birocratică se disipează de parcă ar fi accidente întâmplătoare. Șirul continuu și intolerabil de hărțuire deliberată a palestinienilor, care derivă din faptul că noi suntem un ocupator militar străin, nu este perceput de senzorii jurnalistici ca un continuum.

Jurnalismului îi plac dramele și tragediile. Când dezastrul este permanent, nu mai este o știre, mai ales atunci când cauza dezastrului suntem noi. Rutina calamităților pe care le aducem pe capul palestinienilor nu există în realitatea Israelului. De aceea nu există în mod regulat titluri și absența unor asemenea titluri creează în mințile noastre o realitate în care totul este bine. Și apoi vine o altă realitate, cu oameni care întreabă „ce au palestinienii ăștia de ne atacă iar?”

Un cetățean iordanian și șase palestinieni, inclusiv patru minori, au fost uciși de focurile de armă israeliene în mai puțin de o săptămână, în timpul tentativelor de atacuri sau în presupusele tentative. Pe 9 septembrie, o bombă de iluminare a forțelor israeliene l-a ucis pe Abdel Rahman al-Dabbagh, în vârstă de 16 ani, în timp ce protesta împotriva blocadei din Gaza, lângă gardul ce împrejmuiește Fâșia. Întrebării dacă nu exista altă modalitate în afară de a-l omorî probabil i se va răspunde cu aserțiunea că acestea au fost ordinele militare.

Negarea cognitivă împiedică israelienii să realizeze cât de oprimați sunt palestinienii. Din patru milioane de victime ale terorii permanente, numai câțiva își exprimă disperarea prin acțiuni care aproape cu siguranță vor duce la moartea lor. Nu numărul mic de înjunghieri sau atacuri cu mașina, ci această abținere colectivă de a riposta în același fel este cea care merită o explicație. Există înțelepciune în această abținere, deoarece nu este momentul pentru o luptă a maselor. Această abținere exprimă disperarea deoarece cei care ascultă, cei din lumea asta mare care ascultă nu sunt cei care decid și cei care decid nu ascultă.

Există și speranță în abținerea palestiniană: dreptatea și viitorul sunt de partea lor, deoarece ei luptă pentru libertatea lor.



luni, septembrie 26, 2016

Sforrr!...Iar sunt furioși evreii




de Gilad Atzmon

Sunday Express ne relatează: „Comunitatea evreiască este furioasă din cauza realegerii „antisemitului” Jeremy Corbyn.”

Activiștii evrei au reacționat cu furie la realegerea lui Jeremy Corbyn, avertizând că Partidul Laburist „nu mai este un loc sigur pentru evreii britanici” cu stângistul aflându-se în fruntea acestuia. Poate. Dar poate este cazul ca evreii să accepte faptul că nu se mai află în siguranță nicăieri – nici în Franța, nici în Belgia, nici în Monroe, NY, nici măcar în Israel, în ciuda faptului că IDF este una dintre cele mai puternice armate din lume. Dar aveți grijă. Dacă evreii nu se simt în siguranță nicăieri, atunci, transformarea Partidului Laburist într-un refugiu evreiesc poate la fel de bine să fie considerat un act anti-evreiesc.

E corect dacă spunem că evreii au depus mari eforturi pentru a-i influența pe suporterii Partidului Laburist și ai lui Corbyn, ostili intereselor și culturii lor a lobby-ului politic. Însă, în ciuda intensei campanii evreiești împotriva lui Jeremy Corbyn, veteranul lider al Stângii a câștigat din nou mandatul cu o majoritate zdrobitoare de voturi (62%). Dar, într-o declarație făcută la câteva minute după ce au fost anunțate rezultatele, Gideon Falter, președintele Campaniei Împotriva Antisemitismului, a tunat și-a fulgerat: „Deși suntem o organizație apolitică...Partidul Laburist nu mai este un loc sigur pentru evreii britanici.”

Am aflat și că Parry Mitchell, un senior evreu al Partidului Laburist a părăsit partidul din cauza abordării antisemitismului într-o manieră lipsită de entuziasm din partea domnului Corbyn. Membrii evrei fac sforțări pentru a face față procesului democratic. „Jeremy nu are deloc calități de lider – cei din micul său grup îl plac și cred că este Mesia, dar niciodată nu va deveni liderul și prim ministrul acestei țări”, a declarat lordul Mitchell pentru BBC.

Măcar membrul evreu a fost suficient de sincer încât să admită că interesele sale tribale sunt cele care îl motivează. „Sunt evreu, sunt chiar foarte evreu...el (Corbyn) se înconjoară cu o clică de oameni care au păreri violent anti-israeliene și în plus, sunt și foarte ostili față de evrei, așa că, din punctul meu de vedere, sunt niște indivizi destul de răi.” Deci, poate că a venit timpul ca membrii evrei ai Partidului Laburist să accepte că brutalitatea israeliană nu este compatibilă cu valorile laburiste. Până la urmă, nu este natural ca oamenii ce tind spre stânga politică să promoveze idei stângiste chiar dacă asta se întâmplă rar?

Campania evreiască împotriva lui Corbyn a fost, ca întotdeauna, bine orchestrată și bine finanțată. În ultimele luni l-am urmărit pe donatorul evreu laburist Michael Foster, care a crezut că 400.000 de lire sterline vor fi suficiente pentru a cumpăra Partidul Laburist, și am aflat săptămâna aceasta că un nou grup anti-Corbyn primește fonduri de la fostul consilier de imagine al lui Tony Blair – care acum conduce firma de consultanță a lui Peter Mandelson, Electoral Commission. The Independent a relatat săptămâna trecută că Benjamin Wegg-Prosser, managing partner la firma lui Peter Mandelson Global Counsel, o companie ce ajută afacerile „ce încearcă să influențeze politica”, a investit și în campania de distrugere a partidului lui Corbyn. Pe 27 iunie, Wegg-Prosser a împrumutat companiei Labour Tomorrow Ltd suma de 10.000 £ - în același timp în care 18 membri din guvernul din umbră al laburiștilor și-au dat demisia ca semn al dezacordului față de Jeremy Corbyn în așa-numita „lovitură”.

Dar evreii britanici nu ar trebui să intre încă în panică. Primarul laburist al Londrei, Sadiq Khan, tocmai ce a fost nominalizat la premiul anual „Non-evreul cel mai fidel evreilor”, ocazie cu care a jurat solemn să fie vârful de lance în lupta pentru a eradica antisemitismul din cadrul partidului. Scriind pentru Holocaust Educational Trust, Khan spune: „De fiecare dată când antisemitismul își va arăta colții, eu voi fi primul care îl va denunța, condamna și va depune eforturi pentru a-l curma.”

Am o bănuială că Sadiq Khan știe exact unde va găsi șekelii pentru următoarea campanie.



Facebook+Israel=LOVE



duminică, septembrie 25, 2016

Netanyahu are dreptate: ocupația poate continua la nesfârșit


Forțele israeliene percheziționând palestinieni în Hebron, 20 septembrie 2016. Foto: Hazem Bader AFP


de Gideon Levy

Dați-i Cezarului ce este al Cezarului: prim-ministrul Benjamin Netanyahu are dreptate. Are dreptate când spune că lumea se află în buzunarul Israelului. Are dreptate când spune că Israelul are un viitor strălucit la Națiunile Unite. Are dreptate când își face apariția vesel, arogant și mai optimist ca niciodată, cu siguranță nu din postura de prim-ministru. Are toate motivele să se simtă astfel. Netanyahu are dreptate – și este un dezastru.

Suntem dezamăgiți. Este descurajant pentru oricine a crezut în lumea asta, pentru oricine a crezut în președintele Barack Obama sau în Europa, pentru oricine a crezut în capacitatea opiniei publice vestice de a influența guvernele. Este descurajant pentru oricine a crezut că nu va mai exista colonialism în secolul 21, că un regim brutal de ocupație militară nu va mai continua și în a treia sa generație. Toate profețiile sfârșitului ce erau o sursă de speranță pentru cei ce cred că ocupația israeliană trebuie să ia sfârșit, s-au risipit.

Ni s-a promis presiune internațională și sancțiuni; izolare globală și stoparea ajutorului financiar american; boicotări și ostracizare. În schimb, ne-am ales cu un regim de ocupație ce n-a fost nicicând mai înrădăcinat și cu un Israel ce n-a fost nicicând mai puternic.

Ni s-a promis că nu poate dura la nesfârșit, dar am descoperit că adevărat este exact opusul. De ce? Pentru că Israelul poate, pentru că e puternic; pentru că Israelul este departe de a fi izolat. Să recunoaștem, ocupația israeliană este mai generalizată decât era acum 10 ani și sfârșitul său nici măcar nu se întrevede la orizont. Trebuie să admitem lucrul acesta.

Trebuie să admitem și că palestinienii sunt izolați, divizați și mai uitați ca niciodată de când și-au făcut apariția pe scena lumii. Arabii sângerează, musulmanii sunt demonizați, emigranții sunt temuți – și ocupația israeliană nu are decât de câștigat de pe urma acestor lucruri. Lumea și-a pierdut interesul față de un conflict ce poate fi cel mai periculos pentru propria-i siguranță, unul ce creează cele mai mari valuri de șoc. Și-a pierdut interesul față de un conflict căruia i-ar putea pune capăt relativ ușor.

Nu există niciun alt conflict față de care să existe un asemenea consens global. Niciun alt subiect nu unește lumea mai tare ca subiectul ocupației israeliene. Din India până-n Africa, din Beijing la Washington și Moscova, toată lumea spune că i se opune – și totuși, nimeni nu face mare lucru în legătură cu asta. E un morman de contradicții. Niciun alt stat nu este atât de dependent de comunitatea internațională precum Israelul, și totuși, Israelul își permite să o sfideze cum puțini îndrăznesc.


Prim-ministrul Benjamin Netanyahu la Consiliul General al UN, 22 septembrie 2016. Foto: Mike Segar, Reuters


Singurii jucători care au rămas sunt societățile civile și organizațiile de tip BDS. Ele nu au renunțat și muncesc cu o determinare uriașă pentru a combate o situație în care milioane de oameni trăiesc sub o ocupație străină crudă. Dar sunt pe cont propriu.

Se pare că puterea opiniei publice în democrațiile vestice este limitată, cu siguranță atunci când vine vorba de Israel. Până și mass-media internațională se întoarce, treptat, în favoarea Israelului – lucru care favorizează ocupația – sau își pierde interesul – ceea ce favorizează tot ocupația. Universitățile clocotesc, stânga europeană este pe baricade, liberalii americani protestează, dar guvernele tergiversează soluționarea conflictului. Enunță fraze pompoase dar goale, și tot îl invită cu fast pe Netanyahu în țările lor – așa cum s-a întâmplat recent în Olanda, țara cu o imagine atât de iluminată și liberală. De ce să inviți pe cineva care a declarat că nu are nicio intenție de a pune capăt nedreptății? Și apoi, desigur, există ajutorul militar acordat de SUA.

Această minune – o țară atât de dependentă de lume care se poartă de parcă lumea n-ar exista – nu are nicio explicație logică. Toate argumentele obișnuite, de la vina față de holocaust la anxietatea față de islamiști, nu sunt suficiente pentru a explica un comportament ce se opune întru totul valorilor și intereselor declarate ale comunității internaționale. Trebuie să recunoaștem acest lucru. Trebuie să recunoaștem și că Netanyahu are dreptate când promite Consiliului General al UN că, în câțiva ani, și mai multe țări vor vota pentru Israel. Trebuie să recunoaștem că lumea nu va mișca un deget pentru a-i elibera pe palestinieni (și pe israelieni) de ocupația malignă. Trebuie să recunoaștem că Netanyahu are motive serioase să fie atât de îngâmfat.

Mingea se află acum în terenul Israelului, unde, din păcate, domnește indiferența și este aproape părăsit.




Oficialul israelian care a promovat genocidul pe Facebook luptă acum împotriva „incitării” pe platformele de socializare


Ministrul israelian al Justiției Ayelet Shaked a postat la un moment dat pe Facebook un text care solicita exterminarea mamelor palestiniene.




de Sarah Lazare

Ministrul israelian al Justiției, doamna Ayelet Shaked, care a folosit Facebook-ul în 2014 pentru a promova genocidul împotriva palestinienilor se află acum în fruntea eforturilor guvernului israelian de a constrânge Facebook și Google să cenzureze conținutul pe care guvernul din care face parte îl consideră a fi „incitare palestiniană”.

Shaked a susținut recent că Facebook a fost de acord cu 95% din cererile sale de ștergere a materialelor.

„Scopul nostru principal este ca aceste companii să efectueze propria lor monitorizare a materialelor ce conțin incitare”, a spus Shaked luni, în cadrul Conferinței Internaționale împotriva Terorismului de lângă Tel Aviv, ca urmare a unei întâlniri cu reprezentanții Facebook.

„Așa cum videoclipurile ISIS sunt monitorizate și șterse din rețea, vrem să se ia aceleași măsuri în legătură cu materialele palestiniene care incită la terorism”, a continuat aceasta, potrivit reporterului Reuters Steven Scheer. „Acum lumea înțelege că rețelele de socializare servesc drept pepinieră pentru teroriști.”

Afirmațiile sale sunt uluitoare, având în vedere că Shaked – care face aceste apeluri de la tribuna partidului de extremă dreapta HaBayit HaYehudi (Căminul Evreiesc) – s-a folosit de Facebook în vara lui 2014 pentru a cere distrugerea Gazei, „inclusiv bătrânii și femeile sale, orașele și satele, proprietățile și infrastructura sa.” A făcut acest lucru postând un text despre care a spus că face parte din opera nepublicată a lui Uri Elitzur, un proeminent lider al mișcării coloniștilor și consilier al prim-ministrului Benjamin Netanyahu. Iată o traducere a unui fragment din postarea de pe Facebook a doamnei ministru, postare ce a strâns mii de like-uri de la israelieni și suporterii lor:

„Ce este atât de oribil în a înțelege că întreg poporul palestinian este dușmanul? Fiecare război are loc între două popoare, și în fiecare război, poporul care a început războiul, întreg poporul, este dușmanul. O declarație de război nu este o crimă de război. A răspunde cu război cu siguranță nu este. Nici folosirea cuvântului „război”, nici a defini cu claritate cine este dușmanul. Au contraire: moralitatea războiului (da, există așa ceva) este bazată pe presupunerea că există războaie în această lume și că războiul nu este starea normală a lucrurilor și că în războaie, de obicei, inamicul este întregul popor, inclusiv bătrânii și femeile sale, orașele și satele, proprietățile și infrastructura sa.

...Actori în război sunt cei care incită în moschei, cei care scriu programe școlare criminale, cei ce îi adăpostesc, cei ce le furnizează vehicule și toți cei care îi onorează și le oferă sprijinul moral. Toți sunt combatanți dușmani și sângele lor se va afla asupra capetelor lor. Inclusiv asupra mamelor martirilor care îi trimit în iad cu flori și sărutări. Ar trebui să-și urmeze fiii, nimic nu ar fi mai drept. Ar trebui să dispară, la fel ca și casele în care au crescut acești șerpi. Altfel, mai mulți șerpi mici vor crește aici.

Facebook nu a șters acest apel clar la genocid împotriva unui popor ocupat militar. De fapt, a fost șters chiar de Shaked, după ce protestele publice au forțat-o să dea înapoi.

Acum, Shaked colaborează cu ministrul israelian de Interne Gilad Erdan pentru a exercita presiune asupra giganților internetului de a monitoriza și a șterge materialele online despre care Israelul spune că reprezintă incitare. Cei doi oficiali lucrează și pentru a elabora o legislație care să forțeze companiile platformelor de socializare să se supună solicitărilor de cenzură ale Israelului.

Dar, potrivit lui Shaked, companiile deja cedează în mod voluntar cererilor Israelului. Doamna ministru a declarat la conferința despre securitate că, în ultimele patru luni, Facebook a fost de acord cu 95% din cererile Israelului de înlăturare a materialelor și că YouTube, care este deținut de Google, a aprobat ștergerea a 80% din materialele indicate.

Luni, Facebook a dat o declarație afirmând că „extremismul online poate fi contracarat numai printr-un parteneriat solid între legiuitori, societatea civilă, mediul academic și companiile, și acest lucru este valabil în Israel și în întreaga lume.”



sâmbătă, septembrie 24, 2016

Familiile atacatorilor palestinieni rămân cu durerea, mândria și întrebările fără răspuns



Kayed Rajabi, tatăl lui Muhammad, în cortul îndoliaților împreună cu fiii săi. Foto: Alex Levac


de Gideon Levy și Alex Levac

Potrivit presei israeliene, Raghad al-Khadour și Firas al-Khadour erau logodiți. Dar realitatea este că nu ar fi putut să se căsătorească. Fiind „frați de lapte”, legea islamică le interzicea băiatului și fetei de 17 ani să se căsătorească unul cu altul. Mamele lor sunt surori, tații lor veri (și de asemenea parteneri în afacerea familiei). Raghad și Firas au supt același lapte: mamele lor i-au hrănit împreună, sau poate – nu este clar – una dintre ele i-a hrănit pe amândoi.

Au crescut ca veri apropiați. Doar câțiva metri le separau casele din orașul Bani Naim, în estul Hebronului. Acum Mussa și Abdullah, tații lor, stau în curtea casei lui Firas, jelind moartea băiatului – a fost ucis în timp ce încerca, împreună cu Raghad, să comită un atac cu mașina – și rugându-se pentru însănătoșirea verișoarei sale. Sora lui Raghad, Al-Majid, a fost ucisă și ea cu trei luni în urmă, când încerca un atac cu mașina în colonia israeliană Kiryat Arba, lângă Hebron.

Raghad și Firas au încercat să-i calce cu mașina pe coloniști în exact același loc. Raghad era furioasă pe refuzul Israelului de a returna cadavrul surorii sale pentru a o înmormânta. Tatăl ei este convins că acesta a fost motivul ei principal – „90% a fost din cauza asta”, spune el. Nu știe nici în ce stare se află, nici măcar dacă este conștientă. Frații de lapte Firas și Raghad nu mai sunt împreună.

La câțiva kilometri de aici, într-un cartier din vestul Hebronului, Kayed Rajabi plânge moartea primului său fiu născut, Muhammad Thalji al-Rajabi. În vârstă de 15 ani, acesta a fost omorât în timp ce încerca să înjunghie un soldat la punctul de control Gilbert din Hebron, în același timp și în aceeași zi – vinerea trecută, 16 septembrie – în care frații de lapte au încercat atacul cu mașina nu departe de acest loc.

Două case îndoliate, în Bani Naim și Hebron, sunt foarte diferite una față de cealaltă. Tânguirea și durerea predomină în casa din Hebron, resemnarea și mândria în cea din Bani Naim.


Un soldat israelian stă de pază în cartierul Tel Rumeida din Hebron, 18 septembrie 2016. Foto: Hazem Bader AFP


În Hebron, bărbații familiei Rajabi stau într-o curte de școală ce s-a transformat într-un cort al jelitorilor. Membrii familiei poartă ecusoane indicând legătura familială: „Tatăl martirului”, „Fratele martirului”, „Vărul martirului”. Tatăl poartă pe cap un acoperământ musulman tricotat. Vizibil îndurerat, are barba nerasă a unui bărbat în doliu. Tatăl a cinci copii (inclusiv cel mort, Muhammad) are o afacere cu utilaje industriale de mâna a doua pentru tăiat piatra.

Imaginea lui Muhammad din posterele memoriale este luată din telefonul său. Poza a fost făcută în timpul sărbătorii sacrificiului, Id al-Adha, cu câteva zile înainte ca băiatul să fie omorât. Este îmbrăcat festiv în ultima sa fotografie. Un studio foto a adăugat Mormântul Patriarhilor ca fundal.

Muhammad voia să fie jurnalist, spune tatăl său. Întotdeauna făcea fotografii cu telefonul. Vinerea trecută l-a însoțit pe tatăl său la moschee pentru rugăciuni; după prânz, a spus familiei că merge să-și viziteze verii. Și-a lăsat telefonul acasă – dar nu era un lucru neobișnuit, spune tatăl. Nu îl lua întotdeauna cu el.

Kayed se dusese la magazinul său ca să mai treacă vremea. Un radio anunța zgomotos pe stradă că avusese loc un incident în Hebron. Deschizând site-ul agenției de știri Al Huriya, Kayed a văzut o fotografie ce părea să fie a unui tânăr. Hainele păreau a fi cele ale fiului său. Și-a sunat soția să o întrebe cu ce era îmbrăcat Muhammad. Blugi și o cămașă albastră cu dungă alba, a spus aceasta. Inima i-a stat în loc.

Întâlnirea cu căpitanul Amin

Kayed i-a sunat pe verii pe care Muhammad spusese că îi vizitează – nu fusese acolo. Timp de o oră a condus Kayed pe străzile cartierului cautând prieteni de-ai lui Muhammad care ar fi putut ști unde se află acesta. Site-ul de știri relatase că persoana ucisă avea 20 de ani, apoi a corectat vârsta – 15. Întâi spuseseră că face parte din familia Abu Rajab, dar ulterior au comunicat că numele său era Rajabi.

Fratele mai mic al lui Muhammad, Osama, în vârstă de 13 ani – care luase prânzul cu el cu puțin timp înainte – a văzut și el poza cadavrului și era sigur că este fratele său, ne-a spus acesta în cortul jelitorilor. Kayed înțelesese, o dată pentru totdeauna, că trupul mort era al copilului său.

Un agent de securitate Shin Bet l-a sunat: „Ne pare rău să vă informăm că fiul d-voastră a fost ucis.” Kayed era în drum spre biroul palestinian de legătură și coordonare pentru a întreba de băiat, dar agentul i-a spus că ar trebui să meargă la punctul de control 160, lângă Mormântul Patriarhilor, unde îl va aștepta „căpitanul Amin”.

Deja se lăsase seara. Fratele său nu avea voie să-l însoțească la biroul de la punctul de control. Căpitanul Amin i-a arătat o fotografie din telefon: fața fiului său acoperită de sânge. Cu siguranță era Muhammad. Kayed spera că i se va permite să vadă trupul neînsuflețit, dar degeaba.

„Mi-ați ucis fiul”, i-a spus agentului Shin Bet. „Era un copil.” La care agentul a răspuns, „Noi evreii nu omorâm copii fără motiv. Fiul tău a încercat să înjunghie un soldat.”

Kayed: „Trei soldați înarmați nu pot pune la pământ un băiat de 15 ani fără să-l ucidă? Era doar un băiat. Cum ar fi putut să înjunghie un soldat?”

Amin: „O să-ți arătăm materialul video.”

Kayed spune că i s-a arătat o filmare de aproximativ 15 secunde în care o siluetă neclară alerga spre soldați. Nu a văzut vreun cuțit. Agentul i-a spus să meargă acasă. Când a ajuns acolo, întreg cartierul îl aștepta în stradă.

Kayed tace și trage aer în piept cu putere. Între timp, unchiul lui Muhammad, Majed Rajabi, poartă o conversație cu un client israelian care vrea să cumpere pantofii pe care acesta îi fabrică: „32 de perechi de toate culorile”.

Tatăl îndurerat continuă, „Voi accepta că a fost fiul meu. Dar de ce nu l-au împușcat în picioare? Nu pot trei soldați înarmați să imobilizeze un băiat de 15 ani fără să-l ucidă? Dar ei nu au vrut doar să-l oprească. Au vrut să-l împuște și să-l omoare. Au vrut să-l omoare.”

Întrebat ce l-a făcut pe fiul lui să ia un cuțit și să meargă să înjunghie soldați, Kayed spune că numai Dumnezeu știe. Nimic din comportamentul băiatului nu sugera că era pe cale să comită fapta asta. „Toată lumea vorbește despre ocupație, tot timpul”, spune el, „dar nimic dincolo de asta. Imaginează-ți că soldații ți-ar fi ucis copilul.”

Din cauza incidentului din Kiryat Arba, permisul de intrare în Israel al producătorului de încălțăminte a fost revocat și întreaga familie a lui Rajabi, chiar și rudele cele mai îndepărtate, nu au voie să intre în Israel. Corpul neînsuflețit al lui Muhammad Thalji Rajabi rămâne în mâinile israeliene, desigur.

Purtătorul de cuvânt al IDF, ca răspuns la întrebările adresate de Haaretz, a declarat: „Vineri, 16 septembrie, un terorist a sosit la punctul de control Gilbert din Hebron și a atacat soldații cu un cuțit. Soldații au deschis focul asupra teroristului și l-au ucis. Un soldat a fost rănit la față în timpul atacului.”

Atmosfera casei lui Firas al-Khadour din Bani Naim este diferită. Este una de resemnare în fața destinului, mai ales din partea lui Abdullah care și-a pierdut deja o fată și acum cea de-a doua este rănită și în arest. Firas și Raghad erau în clasa a douăsprezecea. Vinerea trecută, Firas – care nu avea permis auto – a luat mașina tatălui său, un Mitsubishi Magnum, fără permisiune. A luat-o pe Raghad și au mers până la locul unde se face autostopul la intrarea spre Kiryat Arba din drumul național 60. Cei doi au încercat să dea cu mașina peste coloniștii care făceau autostopul și care erau protejați de bucăți mari de beton. Soldații din acel loc au deschis focul, omorându-l pe Firas și rănind-o pe Raghad. Pe 24 iunie, Al-Majad, sora lui Raghad, mersese exact pe același drum, de pe care nu s-a mai întors. Avea 18 ani.

Potrivit tatălui acestora, după o vreme, viața revenise cumva la normal după moartea lui Al-Majad, dar Raghad nu a putut accepta faptul că Israelul refuzase să returneze trupul mort al acesteia pentru a o înmormânta.

Sunteți supărați pe copiii voștri?

Cei doi tați tac pentru un moment. „Ne pare rău și suntem îndurerați, dar suntem mândri de ei”, spune tatăl lui Firas. Abdullah adaugă că speră ca fiica lui să își revină.

Tații nu știu dacă cei doi copii plănuiseră ceea ce au făcut sau a fost o decizie spontană. Raghad își dorea să devină soră medicală și Firas veterinar.

Sirenele urlă în Hebron, unde ne-am întors. Încă o tentativă de înjunghiere la intrarea la Mormântul Patriarhilor. Încă doi tineri palestinieni uciși, ambii din familia Rajabi, aceeași familie din care făcea parte Muhammad Thalji Rajabi, care încercase să înjunghie un soldat cu trei zile mai devreme și al cărui tată îi deplânge acum moartea.



vineri, septembrie 23, 2016

Gaza, din gard în gard




de Jehad Abusalim

Zilele de vară sunt lungi, dar în Gaza sunt mai lungi decât și-ar putea imagina cineva. Devin și mai lungi atunci când electricitatea este tăiată, ceea ce se întâmplă mai tot timpul. Acesta a fost coșmarul meu diurn de când Israelul a instaurat blocada asupra Fâșiei Gaza în 2007. Ca să evadezi din el poți citi sau poți vizita un prieten pentru a sta la taclale, dar când vremea devine fierbinte și umedă, energia pentru a face aceste lucruri se evaporează. Într-o astfel de zi, de plictiseală, m-am urcat pe acoperiș. Deși nu era prima oară când priveam împrejurimile de pe acoperișul casei familiei mele din Deir Al-Balah, m-au năpădit niște gânduri ce au făcut ca ziua asta să-mi rămână în memorie. M-am uitat spre est și acolo erau granițele dintre Fâșia Gaza și Israel, m-am uitat spre vest și acolo era marea. Din exact același loc ambele granițe erau vizibile, și între ele, scena familiară a nenumăratelor case cenușii întinzându-se către ambele orizonturi.

În acea clipă, mi-am amintit o expresie faimoasă folosită de palestinienii din Gaza când se referă la Fâșie: suntem asediați „min al-silik ila al-silik” (din gard în gard). Această frază simplă rezumă realitatea curentă a Gazei: un loc împrejmuit cu garduri de sârmă, înconjurat de fundături, și în interiorul său, o mare de oameni întemnițată, aproape fără de speranță sau viitor. Gândurile astea nu m-au părăsit niciodată. M-au urmărit în cea mai mare parte a timpului petrecut în Gaza, unde am observat cum Fâșia devine din ce în ce mai aglomerată.

„Din gard în gard” e o expresie destul de simplă și totuși, reflectă spațiul geografic în care trăiesc palestinienii. Pentru ei, „gardul” este cea mai vătămătoare manifestare a cuceririi Zioniste din 1948 și a continuității acesteia până în prezent. Gardul este o barieră fizică impusă de o forță externă care împarte ceea ce palestinienii din Gaza consideră a fi pământul lor istoric și care i-a împiedicat să se întoarcă în satele și orașele natale. Gardul este o amintire constantă a rupturii cauzate de războiul din 1948, care a alungat mulți palestinieni din orașele și satele lor, din teritoriul care astăzi se numește Israel. Chiar atunci când unii gazani se referă la linia de armistițiu din 1949, linie care a fost trasată în urma războiului din 1948, puțini se referă la ea ca la o graniță. Cei mai mulți o numesc în arabă „al-silik” – literalmente „sârmă” sau „gard”. Pe scurt, pentru palestinienii din Gaza, gardul evocă Nakba, chinul refugiaților și ocupația. Gardul, ca barieră fizică împotriva reîntoarcerii refugiaților, a reprezentat începutul tragediei. Astăzi, gardul reprezintă continuitatea acesteia. Și din moment ce gardul a cauzat problema, soluția trebuie să includă înlăturarea sa. Gardul reprezintă istoria pe care palestinienii din Gaza nu vor s-o uite și nicio cantitate de ajutoare nu îi va putea determina să o facă.

Înțelegerea contextului istoric în care a apărut Fâșia Gaza cu problemele și crizele sale este cheia pentru ca realitatea prezentă a Gazei să aibă vreun sens. Elementul central al acestui context istoric este Nakba (catastrofa) din 1948, deoarece acesta a fost momentul rupturii spațiale și teritoriale trăite de majoritatea celor care au devenit refugiați în Gaza. În acest sens, Nakba nu este o istorie ce aparține trecutului, istoria sa este trăită în prezent: de aleile strâmte ale înghesuitelor tabere de refugiați, de femeile care își părăsesc în fiecare dimineață sărăcăcioasele locuințe pentru a primi ajutoarele alimentare, de copiii desculți ce joacă fotbal pe plaja Gazei și de pământurile satelor depopulate ce se află imediat dincolo de gard, încă vizibile de pe acoperișurile taberelor de refugiați. Nakba încă este prezentă în Gaza, nu doar prin continuitatea statutului de refugiați, ci și prin continuitatea rupturii pe care a provocat-o catastrofa.

Fâșia Gaza s-a născut din Nakba. Înainte de 1948, „Fâșia” (Qita’ în limba arabă) nu exista ca unitate geografică. Înainte de 1948, Gaza era un „district” (Qada’), o regiune administrativă a Palestinei Mandatorii, așa cum a fost în timpul celor patru secole de guvernare otomană. Spre sfârșitul Mandatului Britanic, zona sub-districtului Gaza din 1948 avea 1196,5 kilometri pătrați ce includeau trei orașe importante: Gaza, al-Majdal (acum Așkelon) și Khan Younis, pe lângă 53 de orașe și sate. De-a lungul istoriei, zona districtului Gaza s-a schimbat în dimensiune, dar timp de secole și-a păstrat mare parte a regiunii ce era inclusă în sub-districtul Gaza în ajunul lui 1948.

În timpul războiului, Israelul a ocupat zone dincolo de cele alocate statului majoritar evreiesc de către Planul de Partiție din 1947 al Națiunilor Unite. Forțele israeliene au cucerit 78% din Palestina Mandatorie, procent ce includea 70% din sub-districtul Gaza. Ceilalți 365 de kilometri pătrați rămași din districtul Gaza au revenit administrației egiptene, prima care a folosit termenul de „Fâșie”. Potrivit lui Ghazi Sourani, expresia „Fâșia Gaza” a fost menționată într-un decret al președintelui egiptean Muhammad Najib din 1954, prin care îl desemna pe Amir-Alay Abdullah Refa’at guvernator administrativ al Fâșiei Gaza cu noile sale granițe ce începeau de la orașul Rafah în sud, până la Beit Hanoun în nord.

Până când s-a semnat armistițiul, în jur de 200.000 de refugiați ajunseseră deja în Fâșie și se strânseseră în opt tabere. Spre deosebire de mulți refugiați ce și-au căutat adăpost în țările arabe vecine, noii veniți din Gaza nu au fost niciodată departe de casele lor de origine. Dincolo de liniile de armistițiu, își puteau vedea vechile sate. După Războiul de Șase Zile din 1967 și începutul ocupației și administrației militare israeliene, acestor refugiați li s-a permis să călătorească în Israel cu autorizații speciale și au putut astfel să-și vadă orașele și satele dar nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Unii dintre locuitorii originali ai Gazei, dintre care mulți erau proprietari cu mai multe case sau pământuri, chiar au continuat să-și păstreze titlurile de proprietate ale pământurilor de dincolo de liniile de demarcație. Majoritatea refugiaților din Gaza au venit din societăți rurale, erau țărani care lucraseră pământurile proprietarilor gazani. Din 1948, aceeași țărani au trăit în tabere de refugiați lângă vechile familii și clanuri de proprietari în interiorul a ceea ce a devenit Fâșia Gaza.

În 1950, Knessetul israelian a elaborat „Legea Reîntoarcerii” care le permitea doar evreilor să se „întoarcă” în Israelul propriu-zis (teritoriul ce devenise Israel), în timp ce politica față de refugiații palestinieni răspândiți de-a lungul granițelor și liniei de demarcație era clară: nu au voie să se reîntoarcă. În jurul Fâșiei Gaza linia de demarcație a devenit de netrecut.

Istoria de după Nakba ne arată că refugiații palestinieni din Gaza s-au opus liniei de demarcație. Pentru ei, pământul de dincolo de linie reprezenta un paradis pierdut în care generații de refugiați tânjeau să se reîntoarcă. Celor din prima generație de refugiați le-a luat timp să înțeleagă că linia de demarcație devenise, practic, imposibil de trecut. În cartea sa despre istoria Gazei, Jean-Pierre Filiu vorbește despre o serie de încercări ale refugiaților de a intra în orașele și satele lor, inclusiv fermieri care au încercat să-și cultive terenul. Asemenea tentative au fost oprite cu brutalitate de către rezidenții chibuțurilor și soldații israelieni din avanposturile localizate lângă linia de demarcație și au dus la moartea multora. În timpul acestei perioade, linia armistițiului a început să se transforme într-o frontieră a confruntării și rezistenței, în ciuda naturii sale artificiale. Mai târziu, linia de demarcație avea să ia forma fizică a unui gard de sârmă care a rămas întipărit în conștiința și memoria colectivă palestiniană ca un monument atât fizic cât și simbolic al rupturii și al deconectării teritoriale și emoționale.

Metafore precum cea „din gard în gard” le amintesc palestinienilor din Gaza – atât refugiați cât și nativi – de pierderile, de tragedia lor și de anormalitatea gardului ce le împarte pământul și îi împiedică să se întoarcă acasă. Nu doar că aceste granițe sunt trasate în mod artificial și impuse cu forța brută, dar și accentuează nebunia extremă de a împrejmui cu garduri de sârmă o populație întreagă în cea mai mare închisoare în aer liber din lume, doar pentru că Israelul dorește să păstreze o majoritate demografică evreiască. Criza din Gaza ar putea fi rezolvată mâine, dacă populației majoritar refugiate i s-ar permite să se întoarcă acasă, dar lucrul acesta pare ignorat complet de discursul umanitar. Tragedia din Gaza trebuie înțeleasă prin intensitatea pierderii, mai ales deoarece, în cazul micuței Fâșii, ceea ce s-a pierdut este la doar la câțiva pași de mulți refugiați care încă își pot vedea vechile sate și orașe dincolo de gard.



Evreul rătăcitor




de Gilad Aztmon

De data aceasta, înapoi în Germania. Reuters scria ieri că „...pentru Julia Neuberger, femeia rabin din Londra, votul Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană a avut un impact foarte personal: a decis să obțină cetățenia germană, lăsând astfel în urmă dureroasa moștenire familială din era nazistă.”

Se pare că „...un număr semnificativ de evrei britanici panicați de votul Brexit au decis să apeleze la o lege germană care permite oamenilor cărora li s-a revocat cetățenia germană de către naziști între 1933 și 1945 precum și descendenților acestora, să și-o recapete.”

Dar iată care este vestea bună. Rabi Neuberger simte că în sfârșit a făcut pace cu Germania. Păi dacă am fi știut că tot ce trebuie pentru ca evreii să ierte Germania și să lase holocaustul în spate este o picătură de patriotism britanic, am fi putut scuti o grămadă de timp și energie. Și, apropo, dacă evreii se întorc acum în Germania, poate își recuperează și britanicii Muzeul Imperial al Războiului din Londra, acum redus la un permanent altar al holocaustului.

Dar de ce vor Rabi și ceilalți evrei să fie din nou germani? Răspunsul corect este „rătăcirea”. Evreilor le place să se plimbe și după cum a declarat Rabi Neuberger: „Pașaportul german întruchipează promisiunea unui viitor cu acces complet la UE și la beneficiile practice ale acesteia, cum ar veni libertatea de a călători” iar apoi a continuat spunând: „Astfel încât putem locui și munci într-un bloc ce găzduiește încă 27 de națiuni – drepturi de care britanicii poate că nu se vor mai bucura după ce intră în vigoare Brexit.”

Este uimitor, știu, dar Rabi este membră a Camerei Lorzilor. Acum, poate că mă înșel eu, dar oare comportamentul ei este genul de patriotism la care ne-am aștepta din partea unui lord britanic? Rabi Neuberger oferă o explicație. În adâncul sufletului său, recunoaște că se simte germană: „Până la urmă există ceva german în mine, ceva foarte profund”.

Reuters sugerează că „Reprezintă o cotitură remarcabilă a istoriei faptul că evrei care și-au pierdut membri ai familiei în holocaust folosesc acum niște documente atât de vechi pentru a obține pașapoartele de culoare maro ale Germaniei moderne.” Nu, nu e deloc remarcabil. Berlinul atrage israelienii de cel puțin un deceniu.


          Julia Neuberger cu pașaportul ștampilat „evreu” al bunicii sale (Foto Reuters)


Se pare că Rabi nu are de gând să zboare imediat. „La fel ca alți evrei britanici ce doresc obținerea cetățeniei germane, Neuberger intenționează să rămână în Marea Britanie.” Bănuiesc că Rabi are prea multe de pierdut. Familia sa a dobândit importanță în viața publică a Marii Britanii – „soțul său este un academician însemnat și unul dintre cumnații ei este președintele Curții Supreme.”

Și Rabi nu este singura. Michael Newman, directorul Asociației Refugiaților Evrei a declarat pentru Reuters: „Nu știm ce ne rezervă viitorul și vrem să ne asigurăm că noi și copiii noștri în special, vom continua să avem acces la Europa.”

Deci, avem de-a face cu Newman exprimând adevăratul înțeles al Sindromului de Stres Pre-Traumatic Evreiesc (PTSD). Evreii sunt mereu pregătiți și așteaptă următorul Shoah (holocaust) și mesajul este clar: înrădăcinarea și așezarea într-un singur loc probabil că nu sunt caracteristici asociate cu identitatea și cultura evreiască. Rătăcirea este și rămâne o trăsătură evreiască primordială.