joi, ianuarie 04, 2018

Despre a fi ales



Această națiune are trei caracteristici definitorii: oamenii ei sunt miloși, smeriți și buni” spune Talmudul (Gemara, Yevamot 79a). Mai clar de atât nu cred că se poate. Gemara formulează într-un mod ce nu lasă loc de prea multe interpretări -- poporul evreu este identificabil prin trei trăsături reprezentative ale tendințelor sale morale specifice. În altă parte (Beitza 32b), Gemara spune „Oricine are milă de creațiile lui Dumnezeu, se știe că este un urmaș al lui Avraam.” Referiri la g'milut chasadim -- actele de binefacere -- se fac și în Mișna (Peah 1:1) și Talmud (Shabbos 127a) și sunt incluse în binecuvântarea asupra studiului Torei. G'milut chasadim fac parte din derekh Hashem, din calea Domnului -- omul trebuie să caute să imite atributele divine, după cum se spune în Sota 14a: „«Urmează-L pe Domnul Dumnezeul tău» (Deuteronomul 13:5) -- Este posibil ca omul să urmeze prezența divină...Mai bine spus, să Îi imite acțiunile...” Când Geneza se referă la faptul că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, la asta se referă. Dumnezeu a creat omul să oglindească atributele Sale. Să fie bun, drept, milos, iubitor de oameni. Dumnezeu are milă și iubire pentru fiecare suflet, deoarece toate sunt creația Lui. De aceea este aberantă presupunerea că textele sacre ale iudaismului fac referire numai la a-l iubi și a avea milă de vecinul evreu. Dumnezeu iubește și are milă de toți oamenii, evrei și ne-evrei. Atunci când textul Talmudului de exemplu, face referire strictă la cum trebuie să se comporte evreul față de aproapele său evreu nu înseamnă că acel cod comportamental se referă numai la evreu. Este firesc să fii solidar mai întâi cu cine ți-e cel mai aproape, dar ceea ce Domnul cere de la tine este să extinzi modul în care îl tratezi pe cel mai apropiat ție și la apropiatul mai îndepărtat.
Dumnezeu poruncește (Deuteronomul 10:19) „Să iubiți pe străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” --„Va'ahav'tem et-hager ki-gerim heyitem b'eretz Mitz'raim. Mi se pare incredibil și indecent cum încearcă unii să răstălmăcească sensul acestor cuvinte. Există o întreagă dezbatere pe tema cuvântului „ger”, străinul. Astăzi a ajuns să desemneze convertitul, străinul care trăiește în mijlocul poporului lui Israel și care a adoptat religia și legea evreiască, dar Dumnezeu nu la convertiți se referea când a rostit vorbele acelea. Relația dintre poporul lui Israel și Egipt când acesta a fost înrobit nu era relația dintre un potențial convertit sau convertit și poporul lui Israel, ci aceea de străin în Egipt. De străin care a avut de suferit în Egipt. Repet, este firesc ca solidaritatea să se manifeste față de cei ce îți sunt cei mai apropiați (relația pe care o am cu familia nu este aceeași ca relația pe care o am cu vecinul de bloc sau omul de pe stradă, dar dacă vecinul de bloc sau omul de pe stradă are nevoie de ajutor și stă în puterea mea să îl ajut sau să încerc să îl ajut, Dumnezeu îmi poruncește să o fac), dar nu este firesc să nu se extindă și la apropiatul mai îndepărtat.
Când Dumnezeu l-a ales pe Avraam, i-a promis că purtarea și caracterul său vor servi drept binecuvântare pentru întreaga omenire. „Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”. (Geneza 18:18-19) Însă a fi ales, este o cale cu sens dublu. După cum ne învață Midrash (Bereishit Rabba 38-39), mai înainte ca Dumnezeu să-l aleagă pe Avraam, Avraam L-a ales pe Dumnezeu.
În Biblie, Avraam este numit primul evreu (ivri), ceea ce înseamnă „cel ce a trecut peste.” El a trecut peste imaginile populare despre Dumnezeu ale vremilor sale, făcute din lut, la un Dumnezeu fără de imagine ce pătrunde întreaga realitatea și dincolo de ea. Ca preludiu la povestea biblică a lui Avraam care își începe călătoria departe de lumea plină de idolatrie a tatălui său, tradiția orală spune că Avraam avea grijă de prăvălia cu idoli a tatălui său când a luat o bâtă și a spart toată marfa. A lăsat un singur idol neatins și i-a pus bâta în mână. Când tatăl său s-a întors, a rămas șocat văzându-și toată marfa distrusă și i-a cerut socoteală fiului său. Acesta a explicat că cel mai mare dintre idoli i-a distrus pe ceilalți idoli.
„Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile acestea; să le păzeşti şi să le împlineşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău. Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rânduielile Lui şi vei asculta de glasul Lui. Şi, azi, Domnul ţi-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, şi îţi va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie, şi vei fi un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău, cum ţi-a spus.” (Deuteronomul 26:17-19) Prin faptul că Dumnezeu l-a ales pe Avraam și pe urmașii săi să Îi fie popor vine la pachet cu o responsabilitate: și Avraam și poporul său trebuie să aleagă calea Domnului (derekh Hashem) și a poruncilor Sale. Trebuie să se ridice la înălțimea așteptărilor Domnului.
În plus, copiii lui Avraam aveau să se bucure de niște beneficii speciale, deși acestea sunt limitate la unii dintre urmașii săi. Când Avraam trebuie să-l alunge pe Ișmael, cel mai mare fiu biologic al său, Dumnezeu îl liniștește, „"Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc... pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi.” (Geneza, 21:12) Gemara (Nedarim 31a) explică, „În Isaac -- dar nu tot al lui Isaac.” În esență, numai printr-unul din copiii lui Avraam și numai printr-unul din nepoții săi, Iaacov, va fi realizată binecuvântarea specială a urmașilor lui Avraam.
Tot ceea ce s-a întâmplat strămoșilor este gravat în istoria copiilor acestora și are un rol în formarea structurii noastre interioare. Putem spune că Avraam nu este numai „tatăl” nostru; la un anumit nivel, el există în fiecare din noi. S'fat Emet (Toledot 5632) spune că fiecare evreu are o esență interioară (nekkudah) specială, cea a lui Avraam, pe care o poartă în sine, și că această esență este inclusă în rugăciunile noastre atunci când ne referim la Dumnezeu ca la Magen Avraham (Scutul lui Avraam), protectorul acestei nekkudah a lui Avraam din iecare evreu.
Rav Moshe Chayim Luzzato a scris o lucrare intitulată Derekh Hashem (Calea Domnului). Acolo, el vorbește cum Dumnezeu a creat lumea cu diferite stadii ale omenirii. După ce aparent perfectul Adam, primul om, scade statutul omenirii prin păcatul său, Dumnezeu hotărăște că va exista o perioadă inițială a omenirii, menită a servi drept rădăcini ale progeniturii sale, fondând diferitele națiuni ale lumii. Aceste prime 20 de generații ale omenirii hrănesc viitoarele generații și împart acestora nivelele perfecțiunii pe care ele însele au fost în stare să le atingă. În cea de-a douăzecea generație, a lui Avraam, Dumnezeu a creat națiunile. Rav Moshe Chayim Luzzato scrie „În acea vreme, Dumnezeu s-a uitat în jur pentru a vedea nivelul atins de diferiți indivizi. Potrivit înaltei Sale judecăți, a reieșit că niciunul nu s-a ridicat peste nivelul degradat setat de Adam și copiii săi prin păcat. Cu o singură excepție, Avraam. El a reușit să se ridice pe sine și ca rezultat al faptelor sale, a fost ales de Dumnezeu. Astfel că Avraam a fost stabilit drept un arbore excelent, superior, conform celui mai înalt nivel al omului. El avea să fie capabil să producă ramuri și să zămislească o națiune care să îi posede caracteristicile.”
Acesta a fost nu doar începutul procesului prin care Avraam a fost ales, ci al moștenirii anumitor aspecte ale personalității sale de către copiii săi, ramurile. Ce aspecte ale personalității sale am moștenit? Păstrarea căii Domnului, pe care Tora o definește folosind termenii tzedaka și mishpat, virtute și dreptate. Dumnezeu a ales poporul evreu prin virtutea faptului că este urmașul lui Avraam, independent de acțiunile poporului evreu. Poporul evreu va avea întotdeauna o relație unică cu Dumnezeu, deoarece există un legământ ce nu poate fi rupt. Însă, pentru a se bucura de beneficiile iluștrilor săi strămoși, trebuie să calce pe calea pe care aceștia au pășit, derekh Hashem, calea Domnului.
Totuși, predispoziția unică a poporului evreu poartă în sânul ei și o provocare. După cum scrie renumitul talmudist Maharsha, numai două dintre cele trei trăsături definitorii pentru caracterul unui evreu de care vorbeam la început (mila, smerenia, bunătatea) sunt moștenite de la Avraam. Smerenia este o stare ce poate fi obținută numai prin studiul Torei. După cum subliniază Maharsha, poporul evreu nu este cunoscut pentru smerenia sa, dimpotrivă, prin însăși opusul, azzim -- mândru, încăpățânat, obraznic. De fapt, Gemara spune în Beitza 25b, „De ce i s-a dat Tora poporului lui Israel? Deoarece este azzim.” Tora trebuie să contracareze această puternică predilecție și să smerească inima, spune Rashi. Tot Gemara (Nedarim 20a) menționează că smerenia este o trăsătură pe care am dobîndit-o în momentul primirii Torei: „Dacă cuiva îi lipsește smerenia, este clar că acela nu a stat pe muntele Sinai.”
„Căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat tu, Doamne, Dumnezeul nostru Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.” Dincolo de imaginea divină comună întregii omeniri, poporul evreu se bucură de această lumină specială. Parte din ea se manifestă în legătura dintre evreu și Tora, dar primele sale raze sunt dreptul nativ ca urmași, copii ai lui Avraam, marele iubitor de bunătate. Vedem și că Dumnezeu a orchestrat istoria poporului evreu așa încât acesta să beneficieze de o educație care să-l deprindă cu nevoia colectivă de a face bine. Pentru ca poporul evreu să devină națiunea ce va învăța omenirea despre importanța binefacerii, el a trebuit să treacă printr-o etapă, care, deși dificilă, se va dovedi esențială pentru misiunea sa.
„Dar pe voi, Domnul v-a luat şi v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiţi un popor pus deoparte, cum sunteţi azi.” (Deut 4:20) Rashi spune că acest „cuptor de fier” este aici un vas folosit pentru rafinarea aurului. Suferința din Egipt a fost menită a rafina și epura caracterul evreiesc, înlăturând zgura impurităților morale și mărind sensibilitatea etică a poporului. Experiența egipteană a fost necesară pentru a învăța poporul evreu ce este mila, pentru ca la rândul lui să-i învețe pe ceilalți. Rabbi Nehemiah scrie în Midraș „Sclavia din Egipt a avut mare valoare pentru noi, deoarece a servit să implanteze în noi bunătatea și mila.” Compasiunea este o caracteristică distinctă a poporului evreu (cu siguranță e menită a fi), dar este în primul rând o expresie naturală a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un atribut posedat de întreaga omenire.


vineri, decembrie 29, 2017

O lacrimă pentru Ierusalim


de Olimpia Olari

"What's in a name? that which we call a rose/ By any other word/ would smell as sweet;/ So Romeo would, were he not/ Romeo called,/ Retain that dear perfection which he owes/ Without that title"...scria înțeleptul Shakespeare.
Ce e un nume, deci? Un trandafir la fel de frumos miroase oricum i-am zice trandafirului. Ce înseamnă deci, Palestina? Ce înseamnă Israel? Nu sunt două țări, ci două nume pentru aceeași țară, țara Canaanului. Pământul Sfânt. Sion. Palestina este Israel și Israel este Palestina. Un lucru atât de simplu și atât de puțin înțeles. Atunci când lumea vorbește despre Palestina nu se referă la vreun califat sau imperiu islamic, nici la un stat modern guvernat exclusiv de musulmani. Palestina nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat dintotdeauna: evrei, musulmani, creștini trăind laolaltă cu drepturi egale. Nimeni nu guvernează pe nimeni, nimeni nu se află sub stăpânirea altcuiva. Oameni aparținând celor trei religii avraamice, supuși acelorași legi, beneficiind de aceleași drepturi și cu reprezentare politică egală. Nu mai cred de mult în posibilitatea existenței a două state diferite, unul evreiesc și unul palestinian arab. Și cred din ce în ce mai tare că țara asta, pământul ăsta sfânt, nu este menit a fi divizat, scindat, segregat. De niciun fel de bariere. Nici de granițe, nici de ură. Nici de politică, nici de religii.
Tevet 10. Evreii sunt în doliu și post astăzi. Ierusalimul e asediat. Ani și ani de-a rândul, Dumnezeu și-a trimis profeții să avertizeze poporul lui Israel despre iminenta distrugere a Ierusalimului și a Sfântului Templu dacă oamenii nu vor reveni pe calea cea bună, pe calea Domnului. Israelul huzurea, Israelul se lăfăia în păcat; Israelul râdea de profeți și îi alunga, spunând că nu au alt scop decât să demoralizeze oamenii. Și iată că s-a întâmplat. Pe 10 ale lunii Tevet, în anul 3336 după creație, armatele regelui babilonian Nebuchadnezzar au împresurat Ierusalimul. În netărmurita-i milă, Dumnezeu i-a mai dat poporului Său o șansă să se căiască. L-a trimis pe profetul Ieremia de mai multe ori, dar poporul lui Israel l-a trimis la închisoare. 30 de luni mai târziu, pe data de 9 Tamuz 3338, zidurile Orașului Sfânt aveau să se năruie, pe 9 Av al aceluiași an Sfântul Templu avea să fie distrus și poporul evreu exilat.
Sunt multe pentru care evreii ar trebui să fie în doliu. Nu doar azi. Nu le mai reiau. Măcar faptul că trăim vremuri în care un ne-evreu libidinos e ridicat la rang de profet sau chiar Mesia ar trebui să ne înghețe zâmbetul pe buze. Tare mi-e teamă că idolatria e la fel de prezentă ca în vremurile biblice. Sub o altă formă, desigur, dar nu mai puțin nocivă. Se venerează puterea, forța armată, politicieni corupți. Avodah Zarah are multe chipuri.
Poate ar trebui pur și simplu să-i spunem Pământul Sfânt și atât. Dacă un nume generează un conflict atât de puternic. Sigur, dimensiunile conflictului sunt multiple, dar măcar asupra numelui dacă am putea înceta să ne mai batem și urî. Sion...Pământul Sfânt, Ierusalim, muntele Sion...Pământul Sfânt e mai mult decât depozitarul valorilor istorice, culturale, etnice, religioase, sociale ale israeliților antici și urmașilor lor, ale musulmanilor și creștinilor ce au trăit acolo de-a lungul secolelor, este mai mult decât locul spre care s-au înălțat rugăciunile poporului evreu de-a lungul vremilor, rugăciuni împletite cu speranța unui viitor mesianic în care va domni pacea și toți oamenii vor fi recunoscut numele Domnului. Într-un sens mai larg, Pământul Sfânt este un simbol universal al năzuințelor întregii umanități pentru un loc mai elevat din punct de vedere spiritual, mai aproape de Dumnezeu, de sursa vieții. Un simbol al aspirațiilor universale pentru o conștiință superioară și pentru o viață mai plină de înțeles, de miez, mai autentică, mai adevărată.
Un trandafir la fel de frumos miroase, oricum i s-ar spune. Caracterul sacru al pământului se păstrează, oricum i s-ar spune pământului; sacralitatea este intrinsecă, nu este afectată de nimic omenesc, deoarece acesta este pământul pe care Dumnezeu l-a ales ca locuință a Lui...Ki bachar b'Tzion, iva l'moshav Lo. Sionul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu este al tuturor oamenilor. Iar poporul lui Israel, poporul Torei și al mitzvot-urilor va continua să trăiască atâta vreme cât iudaismul va continua să trăiască. Oamenii se duc, mor; guvernele, statele se duc și ele. Iudaismul trăiește de mii de ani. Tora trăiește de mii de ani.

marți, decembrie 26, 2017

Demistificând sionismul




de Yakov M. Rabkin

Cuvântul „sionism” înseamnă diferite lucruri pentru diferiți oameni. Unii îl folosesc ca pe un simbol de onoare, apărând necondiționat statul Israel. Totuși, mulți sioniști se simt ofensați când statului Israel i se spune statul sionist. Ei insistă că este un „stat evreiesc”, un „stat al poporului evreu.” Destui oameni ce se identifică drept sioniști sunt tulburați de ceea ce este și face Israelul, dar au rețineri în a exprima acest lucru în public. Alții, inclusiv destui israelieni, consideră că sionismul este principalul obstacol în calea păcii în Israel/Palestina, o cale spre un suicid colectiv. Și, în cele din urmă, în anumite cercuri cuvântul este folosit ca o insultă.

Acest articol își propune să demistifice sionismul analizând originile ideii sioniste și ale relației sale cu religia. Continuă apoi cu o privire rapidă asupra evoluției sionismului, de la un amestec de ideologii aparent incompatibile până la o poziție politică mai degrabă monolitică, așa cum este în ziua de astăzi. Articolul se încheie oferind răspunsuri la două întrebări ce preocupă mulți oameni: ce anume explică sprijinul solid pe care guvernele unor țări ca Statele Unite, Canada și alte state vestice îl oferă statului Israel și de ce respingerea sionismului și critica adusă statului Israel sunt adesea privite ca acte antisemitice.

Origini

Sionismul este un produs al istoriei europene și una dintre ultimele mișcări din istoria contemporană pornită să transforme omul și societatea. Atât sioniștii cât și opozanții lor sunt de acord că sionismul și statul Israel constituie o revoluție în istoria evreiască, o revoluție ce a început cu emanciparea și secularizarea evreilor europeni în secolele al 19-lea și 20.

Secularizarea, care a afectat mulți evrei europeni, a fost un factor necesar, deși nu suficient, ce a dus la apariția sionismului. Un alt factor important a fost rezistența față de pătrunderea evreilor în societatea europeană, care a fuzionat cu ideologia seculară a antisemitismului rasial sau științific. Spre deosebire de anti-iudaismul creștin, ce țintea spre salvarea prin convertire, antisemitismul modern îi consideră pe evrei a fi o rasă sau un popor intrinsec străin, chiar ostil Europei, populației și civilizației sale.

Secularizarea a revoluționat din interior și identitatea evreiască: evreii tradiționali pot fi distinși după ceea ce fac sau ar trebui să facă; noii evrei după ceea ce sunt. Deși practică aceeași religie, ar fi destul de îndrăzneț a presupune că evreii din Polonia, Yemen și Maroc aparțin aceluiași grup etnic, darămite urmașii israeliților biblici. Unii, precum profesorul Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, susțin că poporul evreu, ca și concept etnic, a fost pur și simplu „inventat” pentru nevoile sionismului la sfârșit de secol 19: până la urmă, e nevoie de o națiune pentru a fi naționalist.

În cuvintele răposatului profesor Yeshayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Istoricul popor evreu nu a fost definit ca o rasă, nici ca un popor al acestei sau celeilalte țări, nici ca al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor al unui mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului Torei și poruncilor sale. Această conștiință și-a exercitat efectul dinspre lăuntrul poporului. I-a format esența națională; s-a menținut de-a lungul generațiilor și a fost capabilă să își păstreze identitatea indiferent de timpuri sau circumstanțe.”

Sionismul a respins definiția tradițională în favoarea uneia naționale, moderne. Astfel se face că sioniștii au acceptat viziunea antisemitică ce îi considera pe evrei o rasă sau un popor distinct și, mai mult, și-au asumat o mare parte din vina antisemitică direcționată către evrei, acuzați că sunt niște paraziți neproductivi, degenerați. Sioniștii și-au propus deci să reformeze și să izbăvească evreii de condiția lor tristă. În cuvintele profesorului Elie Barnavi, fost ambasador israelian la Paris, „Sionismul a fost invenția evreilor intelectuali și asimilați...care au întors spatele rabinilor și au aspirat la modernitate, căutând cu disperare un remediu la anxietatea lor existențială.” Totuși, majoritatea evreilor au respins sionismul de la bun început. Ei au văzut că sioniștii practic făceau jocul celor mai mari dușmani ai lor, antisemiții: cei din urmă doreau să scape de evrei, iar cei dintâi doreau să-i adune în Israel. Fondatorul sionismului, Theodor Herzl, i-a considerat pe antisemiți „prietenii și aliații” mișcării sale.

Printre multele tendințe ale sionismului, cea care a triumfat a formulat patru obiective: 1) de a transforma identitatea evreiască transnațională și extrateritorială centrată pe Tora într-o identitate națională, ca cele existente în Europa; 2) să dezvolte o nouă limbă națională bazată pe ebraica biblică și rabinică; 3) să transfere evreii din țările lor natale în Palestina; 4) să instaureze control politic și economic asupra pământului, la nevoie prin forță. În timp ce alți naționaliști europeni, ca polonezii sau lituanienii, aveau nevoie numai să smulgă controlul asupra țărilor lor de la puterile imperiale pentru a deveni „stăpâni în casa proprie”, sioniștii se confruntau cu o provocare mult mai mare încercând să realizeze primele trei obiective simultan.

Sionismul a reprezentat o rebeliune împotriva iudaismului tradițional și a cultului său al smereniei și concilierii. A fost o încercare vitează de a transforma umilul evreu pios ce se baza pe providența divină într-un israelit secular și întreprinzător bazat pe propria-i putere. Această transformare a avut un succes impresionant.

Sionismul și religia

Potrivit unei observații sarcastice a unui coleg israelian, „pretenția noastră asupra acestui pământ ar putea fi rezumată în două fraze: Dumnezeu nu există și el ne-a dat pământul ăsta.” Într-adevăr, naționalismul secular și retorica religioasă stau la baza proiectului sionist.

Sionismul a transformat rugăciunile și așteptările mesianice în apeluri pentru acțiune politică și militară. În istoria sa intelectuală a sionismului, profesorul Shlomo Avineri de la Universitatea Ebraică observă că „evreii nu relaționau cu viziunea Reîntoarcerii într-un mod mai activ decât vizualizau majoritatea creștinilor a Doua Venire...Cu toată intensitatea sa emoțională, culturală și religioasă, această legătură cu Palestina nu a schimbat rutina vieții evreiești în diaspora: s-or fi rugat evreii de trei ori pe zi pentru salvarea care va transforma lumea și îi va transporta la Ierusalim, dar nu au emigrat acolo. ” Nu au emigrat deoarece tradiția evreiască descurajează reîntoarcerea colectivă, darămite cea violentă, pe Pământul Sfânt: această reîntoarcere trebuie să fie realizată ca parte dintr-o izbăvire mesianică a întregii lumi.

Nu e de mirare că ideea sionistă a provocat opoziție imediată în rândul evreilor tradiționali. „Sionismul este cel mai teribil dușman al națiunii evreiești...Sionismul ucide națiunea și apoi pune cadavrul pe tron” proclama un proeminent rabin european cu aproape un secol în urmă. Eruditul israelian Yosef Salmon explică această opoziție: „Amenințarea sionistă oferea cel mai grav pericol, deoarece căuta să priveze comunitatea tradițională de însăși dreptul său natal, atât în diaspora cât și pe Pământul lui Israel, obiectul speranțelor mesianice. Sionismul ataca toate aspectele iudaismului tradițional: în propunerea unei identități evreiești moderne, naționale, în subordonarea societății tradiționale noului stil de viață și în atitudinea sa față de conceptele religioase de diaspora (galut) și izbăvire (ge'ulah). Amenințarea sionistă atingea orice comunitate evreiască. Era neînduplecat și multilateral și astfel întâmpinat cu opoziție fermă.

Rabinii erau și ei preocupați, cu mult înainte de declarația de independență a statului Israel, că „sioniștii vor crea în cele din urmă un iudaism al tunurilor și baionetelor care va inversa rolurile lui David și Goliat și va sfârși printr-o pervertire a iudaismului care niciodată nu a glorificat războiul și nu a idolatrizat războinicii.” Exact asta s-a întâmplat, mai ales în cadrul mișcării național-religioase care a fost motorul colonialismului sionist în teritoriile cucerite de trupele israeliene în 1967.

Altoirea simbolurilor evreiești tradiționale pe sionismul esențialmente secular, oricât de nepotrivită ar fi, este foarte potentă. Identificarea cu bazarea Israelului pe forță a crescut chiar și în rândul multor evrei religioși, în ciuda respingerii principiale a sionismului de către rabinii pe care continuă să îi respecte. Mai important, sionismul a înlocuit iudaismul ca nouă religie pentru milioane de oameni seculari și atei. Aceștia resping în mod reflexiv dezaprobarea Israelului și evită lucrurile neplăcute despre el. Crezând că se poartă ca niște buni evrei, ei prețuiesc și aclamă un ideal, Israelul virtual, la fel cum comuniștii vestici susțineau o Uniune Sovietică ideală, ce avea prea puțin de-a face cu cea reală.

În același timp, o largă varietate de evrei continuă să se opună sionismului, acuzându-l de a fi distrus valorile morale evreiești și de a fi pus în pericol evreii din Israel și de pretutindeni. Rămâne de văzut dacă fractura dintre cei ce țin ferm de naționalismul evreiesc și cei ce îl detestă se poate corecta într-o bună zi. Sau dacă, precum creștinismul înaintea lui, sionismul se va coagula într-o nouă identitate complet independentă de iudaism.

Sionismul a divizat profund evreii, dar în același timp a unit milioane de creștini evanghelici din Statele Unite și alte părți. Unii dintre ei susțin că Israelul este „mai important pentru creștini decât pentru evrei.” Pentru proeminentul pastor evanghelic Jerry Falwell fondarea statului Israel în 1948 este „cel mai crucial eveniment din istorie de la urcarea lui Isus la ceruri...Fără un stat Israel pe Pământul Sfânt nu poate avea loc a doua venire a lui Isus Hristos, nici nu poate avea loc Judecata de Apoi și nici Apocalipsa.” Coaliția Creștini Uniți pentru Israel (CUFI) susține că are mai mulți adepți decât totalul evreilor de pe glob (între 13 și 14 milioane). Majoritatea sioniștilor de astăzi sunt creștini, ceea ce nu este deloc surprinzător din moment ce însuși proiectul adunării evreilor pe Pământul Sfânt a luat naștere în cercurile protestante anglo-americane cu mult înainte ca evreii să-l adopte la sfârșit de secol al 19-lea.

Evoluția sionismului

Ideologiile politice din sânul sionismului au obișnuit să varieze de la un naționalism militant exclusiv la socialism umanist și comunism național. În timp ce primul era convins că palestinienii vor accepta colonizarea sionistă odată aflați în fața unei forțe militare copleșitoare, cel din urmă credea că eventualele beneficii ale progresului și modernizării vor duce la o unitate proletară între colonialist și colonizat. Spre deosebire de Vladimir Jabotinsky din aripa dreaptă a sionismului, care a susținut în mod deschis caracterul colonialist și deci agresiv al sionismului, majoritatea socialistă a pionierilor sioniști a refuzat să admită conflictul dintre sioniști și populația indigenă, conflict ce avea ca subiect evident pământul. Jabotinsky, un admirator al lui Mussolini, care a făcut apel la mobilizarea evreilor pentru „război, revoltă și sacrificiu,” ridiculiza iluziile social-sioniștilor și insistența lor în legătură cu „puritatea armelor.”

De fapt, accentul pe folosirea forței era aproape la fel de comun și printre sioniștii socialiști. E adevărat, mii de socialiști și comuniști din mijlocul sioniștilor de rând se opuneau ideii unui stat evreiesc pe care îl considerau reacționar și chiar fascist în anii 1920. În același timp, liderii sioniști laburiști nu aplicau principiile egalitariste imigranților arabi și evrei din țările musulmane. Socialismul nu era pentru ei decât un instrument menit a fi folosit în slujba cauzei naționalismului, nu ca valoare socială sau politică intrinsecă. David Ben-Gurion, viitorul fondator al statului Israel, declara în 1922:

„Nu căutând un mod de a ne aranja viețile conform principiilor armonioase ale unui sistem perfect de producție socio-economică vom decide linia noastră de acțiune. Unica mare grijă ce ar trebui să pună stăpânire pe gândurile și munca noastră este cucerirea pământului și realizarea acestui obiectiv prin imigrație extensivă. Restul sunt simple cuvinte și frazeologie, și -- să nu ne autoiluzionăm -- trebuie să mergem înainte conștientizând situația noastră politică: adică să conștientizăm dinamica puterii, forța poporului nostru în această țară și în afara ei.”

Potrivit lui Ze'ev Sternhell, cel mai însemnat istoric specializat în mișcările de dreapta ale Israelului, socialismul lui Ben-Gurion era inspirat de național-socialismul german al anilor ce au urmat imediat după Primul Război Mondial. În introducerea cărții sale, „Miturile fondatoare ale sionismului”, Sternhell se dă peste cap pentru a veni cu termenul „socialism naționalist” pentru a evita să numească viziunea politică a lui Ben-Gurion național-socialism. În timp ce unii sioniști deplâng dispariția „micuțului frumos Israel” al anilor '50, care a fost atât de admirat de stânga internațională, era de așteptat ca sionismul practic, ce implica dezrădăcinarea populației locale, să evolueze către naționalismul exclusiv de astăzi, departe de idealurile socialiste ce i-au entuziasmat pe pionierii sioniști.

Sprijinul vestic

Un comentator politic israelian a remarcat odată că dacă Jean-Marie Le Pen și-ar fi transferat partidul în Israel, s-ar fi trezit că ocupă poziția de centru-stânga în spectrul politic al țării. De ce se bucură Israelul de un sprijin atât de mare din partea guvernelor vestice? Unul dintre motive este migrarea puternic spre dreapta a condițiilor politice, sociale și economice în Israel. Distanța dintre bogați și săraci s-a acutizat, competiția a înlocuit solidaritatea socială și privatizarea i-a acaparat chiar și pe chibuțnici. Aceste lucruri au coincis cu măsurile de dizolvare a sistemului de ajutor social în națiunile vestice după destrămarea Uniunii Sovietice. Naționalismul etnic fățiș a revenit în scenă, mai întâi în republicile baltice și mai apoi în restul Europei. Discursul liberal egalitarist a cedat locul retoricii bazate pe excluderea „celuilalt.”

În perioada post-colonială, când nu mai era admisibil să susții superioritatea unei culturi asupra alteia, a unei religii asupra alteia, să nu mai vorbim de a unei rase asupra alteia, au apărut valori liberale. Războiul Rece a făcut rasismul nelegitim în timp ce se ducea o luptă intensivă între super-puteri pentru simpatii în Lumea a Treia. Exista rușine și regret exprimat față de fostele practici rasiste din Europa și din coloniile de pe mapamond. Sfârșitul Războiului Rece a inversat acest proces. Puteam auzi justificări pentru regimul colonialist francez, monumente ale trupelor SS înălțate în Ucraina, iar romii, africanii și asiaticii erau atacați violent în Europa. Masacre în masă au însoțit prăbușirea Iugoslaviei, în timp ce Cehoslovacia se dizolva pașnic de-a lungul liniilor etnice. Referințe la factori comportamentali „intrinsec” naționali și religioși și-au recăpătat legitimitatea în timp ce națiunile vestice se angajau în războaie împotriva Afganistanului și Irakului.

Și ajungem din nou la Israel, devenind un trendsetter în timp ce afișa un naționalism etnic, nu civic. Așa cum sioniștii nu recunoșteau că la baza fondării statului lor stătea nedreptatea săvârșită față de populația indigenă, nu aveau nici să atribuie ostilitatea dezrădăcinaților palestinieni durerii cauzate de deportările și deposedările lor. „Arabii” erau portretizați ca niște fanatici religioși plini de ură irațională sau chiar ca niște naziști moderni. Unii aveau să-i compare cu animalele și insectele, vocabularul zoologic fiind adesea întâlnit la mulți coloniști. Reacția vestică la evenimentele de pe 11 septembrie a fost să adopte narativa israeliană despre iraționala ură arabă față de progres și libertate, ostilitatea lor nativă față de valorile „iudeo-creștine.” Mai mult, Israelul a ajuns să joace un rol important ca sursă privilegiată de expertiză și echipament în „războiul împotriva terorii” dus de națiunile vestice, în timp ce erau aclamate de dreapta evanghelică ce privește acest război ca pe un vestitor al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Cu toate acestea, sprijinul vestic este fragil, deoarece suferă de deficit democratic. Opinia publică în țările ale căror guverne sprijină cu entuziasm Israelul îl consideră un pericol major în calea păcii mondiale. În timp ce în cercurile de afaceri se exprimă admirația pentru Israel, uniuni și alte asociații îl condamnă ca practicant al apartheidului și organizează campanii pentru boicotarea și sancționarea acestuia. Israelul și-a consolidat poziția de model pentru aripa de dreapta.

Este antisemitic să respingi sionismul și să critici Israelul?

Încă din 1948, când sioniștii și-au declarat independența în mod unilateral, împotriva voinței majorității populației Palestinei -- creștini, musulmani și deloc puțini evrei -- liderii israelieni au început să își facă griji cu privire la asigurarea unei majorități etnice evreiești. Au folosit o varietatea de metode pentru a încuraja emigrarea cetățenilor evrei din țările lor de origine. Din moment ce majoritatea celor ce s-au mutat în Israel au făcut-o mai degrabă din cauza amenințării antisemitismului -- real sau fals, decât din motive ideologice, antisemitismul a servit mereu interesele Israelului.

Astăzi, antisemitismul este în principal efectul secundar al conflictului din Orientul Mijlociu. Lumea asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de bombardament, cu soldații înarmați până în dinți și cu settlerii sioniști ce împânzesc ecranele TV. Totuși, autoritățile israeliene nu sunt preocupate de faptul că politicile lor față de palestinieni nasc antisemitism peste tot în lume. Dimpotrivă, ascensiunea antisemitismului le susține lor ipoteza că un evreu se poate simți în siguranță numai în Israel, deci există motive pentru a spori emigrarea.

În același timp, „vasalii Israelului” (un termen născocit de fostul ambasador israelian în Franța, Elie Barnavi, pentru așa-ziși lideri evrei) nu doar că își proclamă loialitatea față de Israel, dar și afișează cu aroganță drapelul israelian la intrarea în instituțiile evreiești, inclusiv la spitale și aziluri de bătrâni. O astfel de egalizare între Israel și cetățenii evrei ai altor țări provoacă antisemitism și naște ostilitate. Sloganul sionist standard -- al unui stat îndepărtat și combativ pe care majoritatea evreilor nici nu îl controlează, nici nu îl ocupă -- că Israel este „statul poporului evreu” îi implică pe evreii din lume în ceea ce este și face Israelul. A numi Israelul statul evreiesc instigă la antisemitism și cultivă violența anti-evreiască.

Folosirea acuzațiilor de antisemitism pentru a reduce la tăcere chiar și pe cea mai moderată critică adusă Israelului, nu face decât să amplifice sentimentul anti-evreiesc. Din contră, evreii care vorbesc împotriva acțiunilor israeliene -- cum este organizația Jewish Voice for Peace, de exemplu -- slăbesc credințele fundamental antisemitice. Acești evrei întruchipează reala diversitate a vieții evreiești -- „doi evrei, trei opinii” -- care demontează tropii antisemitici ai unei conspirații evreiești pe scară mondială. Dar nu numai evreii trebuie să aibă „voie” să discute despre sionism și Israel.

A băga Israelul, evreii și istoria lor în aceeași oală servește la a ameți și sufoca discuția rațională. De aceea este atât de important să facem diferența între următoarele concepte: între sionism și iudaism; între Israel ca stat, ca țară, ca teritoriu și Pământul Sfânt; între evrei (israelieni și de alte naționalități) și israelieni (evrei și ne-evrei); sioniști (evrei și creștini) și anti-sioniști (evrei și creștini). Israelul ar trebui tratat ca orice țară independentă: conform meritelor și defectelor, fără referiri la Holocaust sau la pogromurile din Odessa. Pentru a evita tonurile antisemitice din discuțiile despre Israel, este important să ne amintim că sionismul a fost o revoltă îndrăzneață față de continuitatea evreiască și este important să separăm evreii și iudaismul de statul Israel și de acțiunile sale.

Unul dintre experții israelieni în sionism, Boaz Evron, aduce un strop de raționalitate în această problemă atât de încărcată din punct de vedere emoțional:

„Statul Israel și toate statele lumii apar și dispar. Statul Israel, va dispărea într-o sută, în două sute, în trei sute, în cinci sute de ani. Dar cred că poporul evreu va continua să existe atâta timp cât există religia evreiască, poate pentru încă niște mii de ani. Existența acestui stat nu are importanță pentru existența poporului evreu...Evreii din întreaga lume pot trăi chiar foarte bine fără el.”

Autorul este profesor de istorie la Universitatea Montreal.

http://www.informationclearinghouse.info/article23617.htm

duminică, decembrie 24, 2017

Poporului lui Yisrael, cu dragoste



de Olimpia Olari

Poporul lui Israel  -- și când spun popor, mă gândesc la „definiția” lui Yeshayahu Leibowitz care scria că „Istoricul popor evreu era definit nu ca rasă, nici ca popor al acestei sau celeilalte țări sau al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor cu un mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului cu Tora și poruncile sale” -- deci, poporul, nu entitatea politică, nu statul lui Netanyahu, pe care l-am cunoscut prin Tora și iudaism, din care am ales să fac parte și pentru care (ca orice evreu credincios, de altfel) mă rog zilnic, reprezintă un ideal frumos. Un ideal în care îmi doresc (și sper) ca fiecare evreu, sionist, nesionist să își dorească să se regăsească.

„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” (Exodul 19:5-6)

Dacă a fi ales înseamnă a fi sfințit, a fi sfințit înseamnă a ți se porunci, a fi binecuvântat cu oportunitatea de a-L sluji pe Dumnezeu prin ascultarea cuvântului Torei și al celor 613 porunci. De aceea bărbatul evreu îi mulțumește lui Dumnezeu în fiecare dimineață pentru că: 1) L-a făcut evreu, nu gentil; 2) L-a făcut om liber, nu sclav; 3) L-a făcut bărbat, nu femeie. Aici antisemiții vor cu orice preț să vadă o manifestare rasistă. Dar ideea din spatele vorbelor nu este că evreul mulțumește lui Dumnezeu că l-a făcut evreu, deci superior, nu. Nici bărbat, deci superior femeii. Îi mulțumește pentru că, spre deosebire de gentil, de sclav și de femeie, are mai multe porunci căruia să i se supună. Iar asta este o onoare și oportunitate pentru care se cade să fii recunoscător. E adevărat că există și evrei, din păcate, care se simt superiori doar pentru că sunt evrei, deși conștientizarea faptului că Dumnezeu te-a ales să Îl servești ca evreu, prin cuvântul Torei și cele 613 porunci, se face cu smerenie deplină, cu umilință aproape.

Toate binecuvântările (b'rachot) evreiești încep cu următoarele cuvinte: "Barukh atah Hashem Eloheinu melekh ha'olam, asher kid'shanu b'mitzvotav..." Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele universului, care ne-ai sfințit cu poruncile Tale. Cuvântul ebraic „kedosh”, însemnând sfânt, implică o separare, o distincție, așa cum afirmă Leviticul (20:26): „Să-Mi fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt şi v-am deosebit de toate popoarele, ca să fiţi ai Mei” și se referă la interacțiunea evreului cu tot ce ține de viața sa, de mediul înconjurător și de lume, și la „umplerea” cu sfințenie a tuturor aspectelor ce țin de viață -- de la alimentație la agricultură, la afaceri, relații umane, moralitate a sexualității și așa mai departe. Sfințenia este un dar al harului lui Dumnezeu. Sfințenia este un mod de viață care nu tolerează și nu cultivă păcatul.

Poporul ales de Dumnezeu ca al Său nu are nimic de-a face cu superioritatea rasială sau egocentrismul, ci cu un sens al unei responsabilități unice și cu ideea unei datorii și obligații divine.

”Barukh atah Hashem Eloheinu melekh ha'olam asher bachar banu mikol ha'amim v'natan lanu et Torato”, sunt cuvinte ce fac parte din rugăciunea evreiască zilnică. Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele universului, care ne-ai ales dintre toate popoarele și ne-ai dat Tora. ”Ki mi-Tzion teitzei Torah, ud'var Hashem mi-Yerushalayim”. Căci din Sion va ieşi Legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim. (Isaia 2-3)

Suntem aleși de Binele suprem pentru a face bine, aleși de Dumnezeu pentru copilul lui Dumnezeu, pentru văduvă, pentru orfan, pentru străin. Suntem aleși pentru a declara cu vorba și cu fapta, de a afirma cu recunoștință și bucurie că am fost aleși nu pentru o viață a succesului iluzoriu și a plăcerilor superficiale, ci pentru o viață a adevărului sacru și a înțelesului profund.

”Ki rov ma'aseyhem tohu, vimey chayeyhem hevel l'fanekha , umotar ha'adam min hab'heimah ayin, ki hakol havel.” Căci majoritatea faptelor lor sunt inutile și viețile lor sunt goale în fața Ta, „şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune.” (Eclesiastul 3:19).

Dar noi suntem poporul Tău, membrii legământului, copiii lui Avraam...”Aval anach'nu am'kha, b'nei v'ritekha, b'nei Avraham...”, de aceea suntem obligați să Îți mulțumim, să Te lăudăm, să Te preaslăvim...”L'fichach anach'nu chayavim l'hodot l’kha, ul'shab'chakha, ul'faer'kha...”

”Ash'reynu mah tov chel'keynu umah na'yim goraleynu, umah yafah yerushateynu. Ash'reynu sheanach'nu mash'kimiym uma'arivim, 'erev vaboqer v'omrim pa'amayim b'chol yom: Sh'm'a Yisrael, Hashem Eloheinu, Hashem Echad.!” Fericiți suntem noi -- ce bună e zestrea noastră, ce destin minunat avem, ce frumoasă e moștenirea noastră! Fericiți suntem căci ne trezim devreme și stăm până târziu, dimineața și seara și proclamăm de două ori pe zi: Ascultă Israele, Hashem e Dumnezeul nostru, Hashem e Unul și Unicul.

(O paranteză: insist cu citatele în ebraică dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Pentru că văd răspândite în mediul online tot felul de idei atribuite iudaismului de te miri cine, niște citate rupte de întreg, mai ales la Talmud, acolo e nebunia cea mai mare și e cu atât mai absurd cu cât Talmudul este un text extraordinar de dens, cu foițe peste foițe peste foițe, un labirint al contextelor care exact când credeai că ai dat de o ieșire te duce în alt labirint, un text pentru studiul căruia bărbatul evreu se pregătește niște ani din viață doar ca să-l înceapă, ca să-și creeze o bază a cunoștințelor care să-i permită a înțelege ceva din studiul talmudic, studiu ce nu se încheie câte zile are și vine câte un dobitoc care se crede expert pentru că a citit un blog și a văzut 3 filmulețe pe YouTube, scoate o pietricică mică de pe fundul oceanului și crede că a cuprins cu mintea tot ce se află în imensitatea apei. Deci de-asta citez în ebraică, pentru a lucra direct pe text.)

Sintagma se referă la evrei ca fiind „aleși” pentru a reaminti lumii de mesajul monoteistic al lui Avraam și de un cod moral, un sistem de etici care a modelat și e menit să modeleze în continuare lumea din jurul nostru, înălțând astfel omenirea (evrei și ne-evrei deopotrivă) din punct de vedere spiritual. Isaia (42-6) ne lămurește mai departe: „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor. Să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.”

Să fii Lumină deci, să te ridici la nivelul cerințelor etice ale legământului cu Domnul și să răspândești aceste învățături etice în lume. Nicăieri Tora nu vorbește de un militarism care îi oprimă pe cei mai neajutorați, nicăieri nu vorbește de aroganță și dominare prin forță armată, ci numai despre un exemplu moral, despre un ideal profetic de o corectitudine absolută.

Mult mai mult decât o regulă de urmat, mult mai mult decât o simplă legătură, o poruncă este un portal prin care Dumnezeu intră în viețile noastre. Nu trăim în umbra, ci în Lumina lui Dumnezeu. O poruncă împlinită este o formă de rugăciune, o metodă de apropiere de Dumnezeu. O rugăciune sub forma unei fapte. Când împlinim o poruncă intrăm pe un culoar ce ne conectează la Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, la Cel ce ne poruncește să fim buni și iubitori. Este o mișcare de ascensiune, aliyah în ebraică.

O relație de iubire are dimensiuni atât orizontale, cât și verticale: a-l trata pe aproapele tău cu blândețe, cu bunătate, în relația dintre om și om înseamnă a-ți afirma devotamentul față de Dumnezeu în relația om-divinitate. Creată după chipul și asemănarea Domnului, ființa umană este creată după chipul și asemănarea poruncilor, după chipul și asemănarea Torei. Trup și suflet. Tora scrisă și Tora orală. Deoarece fiecare parte a trupului este legată de o poruncă, fiecare parte a trupului este conectată la Tora.

Tora ne învață că Dumnezeu pune în fața noastră binele și răul, viața și moartea și că El ne poruncește să alegem viața. „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta.” (Deuteronom 30-19) Alegând viața nu alegem numai a trăi, alegem să afirmăm sanctitatea unei vieți ce își are originea în Cel Sfânt, în Cel ce se numește Tora, în Tora ce se numește Viață. Nu suntem liberi să alegem între bine și rău, trebuie să alegem binele. Asta nu înseamnă că nu putem alege răul, putem, dar este greșit să o facem. Făcând bine, participăm la viața Binelui. Nu credem în Dumnezeu, ci Îl trăim pe Dumnezeu făcând bine, trăind Binele. De aceea tradiția ne învață că o faptă născută din Tora este mai prețioasă decât studiul Torei -- fiecare suflet ce trăiește binele devine o ramură a „Copacului Vieții” care este Tora. Talmudul spune: „Tora a fost dată în patruzeci de zile și sufletul se formează în patruzeci de zile: îngrijit va fi sufletul celui ce are grijă de Tora și neîngrijit va fi sufletul celui ce nu are grijă de Tora.”

Avem un concept universal al relației lui Dumnezeu cu întreaga lume din perspectiva de Creator al ei și apoi relația particulară pe care o are Dumnezeu cu poporul lui Israel prin Tora și prin porunci. Cel mai central eveniment din istoria evreiască, intrinsec experienței exodului este „Matan Torah” -- momentul în care israeliților li s-a dat Tora. Această experiență revelatoare, radicală, schimbătoare de viață, nu a avut loc pe pământul promis/Canaan, ci în pustietatea Sinaiului. De ce? Pentru că Dumnezeu și revelațiile Sale sunt pentru toți. Evreii sunt sau ar trebui să fie metoda prin care Dumnezeu aduce toți oamenii la El.

Zaharia 8:20-23: „Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor (Hashem Tze'va'ot): 'Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă şi vor zice: 'Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul Oştirilor! Vrem să mergem şi noi!' Şi multe popoare, şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul Oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului.' Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor: 'În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: 'Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!”

Ideea unificării omenirii și recunoașterea universală a lui Hashem Tze'va'ot sau Dumnezeul Israelului nu presupune ca toți oamenii să devină evrei, ci faptul că aceștia vor înțelege că există un singur Dumnezeu adevărat. De fapt, toate slujbele religioase evreiești se termină pe această notă a unității omenirii, cu rugăciunea Aleinu. V'chol b'nei vasar yik'ru vish'mekha, l'haf'not eleikha kol rish'ei aretz. Și atunci toată omenirea Îți va striga Numele, ca să-i întorci pe toți cei răi către Tine. Aleinu începe cu obligația specifică a poporului lui Israel de a-L recunoaște și venera pe Dumnezeu, dar sfârșește cu speranța universală și convingerea exprimată de profeția lui Zaharia (14:9): „Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume.” V'hayah Hashem l'melekh al kol ha'aretz, bayom hahu yih'yeh Hashem Echad u'sh'mo Echad.

Poporul lui Israel are misiunea de a fi martorul existenței lui Dumnezeu. „Voi sunteți martorii Mei - zice Domnul - voi și Robul Meu pe care L-am ales, ca să știți, ca să Mă credeți și să înțelegeți că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost niciun dumnezeu, și după Mine nu va fi.” (Isaia 43:10)

Poporul lui Israel ar trebui să fie ca inima umanității, bătând constant și insuflând întreaga omenire cu credință în Dumnezeu și învățăturile Sale. Ce înseamnă inima unui organism? Inima este cea care suferă, se frânge. Poporul lui Israel ar trebui să resimtă întreaga durere și nedreptate din lume ca pe durerea proprie, nu să cauzeze durere. Și în același timp, inima este cea care ține în viață organismul, care îl hrănește cu vitalitate. Da, este o misiune uriașă, de o dificultate copleșitoare. Dar cât de frumos...Este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie făcut abuz de el. Asta înseamnă și că atunci când evreii eșuează în misiunea lor, au un potențial mai mare de a exercita o influență negativă în lume.


sâmbătă, decembrie 23, 2017

Cu fața spre Ierusalim



de Olimpia Olari


To Jerusalem

”O fair of view! World's joy! Great monarch's home!
For you, from earth's far end, my spirit yearns.
Compassion stirs in me when my mind turns
To your lost cloister and its splendor's doom.
Would that on an eagle's wings I flew
To mix the water of my tears with your parched clay!
Always I think of you -- and though your king's away,
And snakes and scorpions scuttle where once grew
Your balm of Gilead, your stones and earth
Would taste when kissed like honey in my mouth.”

Yehuda HaLevi, un evreu născut în Spania, unde a și trăit mare parte din viață (avea să moară la puțin timp după ce a ajuns pe Pământul Sfânt -- visul vieții sale) a fost și nu a fost ceea ce s-ar numi sionist. Nu are nici cea mai mică legătură cu ce înseamnă sionismul astăzi. Versurile acestea pe care le scria el în secolul al 12-lea, cu mult înainte de existența sionismului ca ideologie politică, au atâta sensibilitate și frumusețe în ele, atât suflet, atâta dragoste, atât de mult dor, dor dureros, dor ce sapă adânc în oase și taie în carne vie, tânjire sfâșietoare împletită cu iubirea pentru pământul ăla, pentru pietrele alea, pentru praful ăla, încât versurile par țesute din însăși lacrimile poetului.

A fi sionist în vremurile acelea nu avea legătură cu ambiții de cuceritor războinic, nu avea legătură cu emigrarea în masă (HaLevi -- și mulți ca el -- era un evreu credincios, pentru care adunarea laolaltă a poporului evreu din toate colțurile lumii făcea parte din viziunea evreiască tradițională a venirii lui Mesia și odată cu el a transformării întregii lumi într-o realitate până atunci doar subiect al speranțelor și rugăciunilor, o realitate de o frumusețe divină, o lume a corectitudinii, a dreptății, a spiritualității, o lume în care toți oamenii vor fi recunoscut Numele Domnului și vor fi spus „El este Cel ce este și în afara Lui nu avem alt Dumnezeu”) ci avea legătură strictă cu practicarea religiei -- ca element central al vieții evreului de odinioară -- în locul, pe pământul de unde s-au născut și întrepătruns toate speranțele și năzuințele poporului evreu. Un popor unit nu de un pământ natal, nu de o limbă comună, nu de o cultură comună, ci un popor a cărui patrie a fost mereu și mereu va fi Tora.

A fi sionist deci, însemna a-ți dori să te stabilești în Palestina sau pe Pământul Sfânt sau Eretz Yisrael, cum vreți să-i ziceți, că e unul și același lucru, pentru a-ți putea trăi viața conform rigorilor iudaismului, conform poruncilor (dintre care unele nu puteau fi realizate decât acolo), repet, ca individ, nu ca parte dintr-un proiect colectiv de emigrare, lucru interzis de Tora, și nu dezrădăcinând populația nativă a locului. În astfel de aspirații pot să mă regăsesc. Cu astfel de aspirații pot să-mi împletesc visele, în ritmul unei asemenea inimi poate să bată și inima mea.

"Binecuvântat ești Tu, Doamne, Ziditorul Ierusalimului." Barukh atah Hashem bonei Yerushalayim. Este un vers ce apare des în liturghia iudaică. Ierusalimul e orașul lui Dumnezeu. Mai înainte de a fi al oamenilor, este al Celui ce a fost, Cel ce este și Cel ce va fi mereu și după ce ultimul om va pieri. A te raporta la Orașul Sfânt al Domnului ca la o proprietate ce-ți aparține, ca la o palmă de pământ din curtea maică-tii, mi se pare vulgar. Ierusalimul aparține umanității, tuturor celor ce cred în sfințenia sa și i-o respectă. Dacă suntem atât de incapabili a trăi cu toții, evrei, musulmani, creștini, într-un loc ce aparține tuturor, în pace și condiții de egalitate pentru toată lumea, cred că soluția este ca Ierusalimul să aibă statut special, neaparținând nici Israelului, nici Palestinei, țară care oricum preferă unii sau alții să-i spună, cred că este făcută pentru a trăi ca un întreg, neîmpărțită nici de ziduri, nici de ură, nici de sânge, nici de mână umană, guvernat internațional, sub autoritatea organelor și legii internaționale care să vegheze la respectarea drepturilor tuturor oamenilor.

Fiecare pas cu care am călcat în orașul ăsta, în orice parte a lui, printre evrei sau printre musulmanii și creștinii palestinieni, a fost făcut cu dragoste și venerație. Am pășit aproape cu teamă, nu de vreun pericol ce mă păștea, ci cu teama aia stănesciană, "Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin de teamă să nu-mi strivești sărutul?". Aș fi vrut să plutesc, ca să nu-i strivesc pământul, pietrele, misterul, să nu-l ating cu nevrednicele mele tălpi.

Ierusalimul ocupă o parte centrală în rugăciunile zilnice ale fiecărui evreu religios. Sigur, Ierusalimul este mai mult decât un loc fizic, așa cum Pământul Sfânt e mai mult decât un loc fizic. Eu știu că oriunde m-aș afla, Ierusalimul trăiește în mine și eu trăiesc în el. Dar contează cum tratăm și reprezentarea fizică, terestră, a unuia dintre cele mai frumoase idealuri. Se spune că despre Dumnezeu nu ar trebui să vorbim cu alte cuvinte decât cele folosite în textele sacre, așa că mă întorc la ele când vorbesc de acest ideal. "Barcheinu Avinu, kulanu k'echad b'or paneikha, ki v'or paneikha natata lanu Hashem Eloheinu Torat chaim v'ahavat chesed, utz'dakah, uv'rachah, v'rachamim, v'chaim, v'shalom." ...căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat Tu, Hashem, Dumnezeul nostru, Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.

Când mă rog pentru pacea și prezența divină în Ierusalim și în Sion, "V'lirushalayim ir'kha b'rachamim tashuv", "V'techezenah eineinu b'shuv'kha l'Tzion b'rachamim...", mă gândesc că Ierusalimul nu poate fi reconstruit decât așa, potrivit acestui ideal, pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu prezența Sa, Sh'chinah, în Ierusalim și pe întreg Pământul Sfânt.

miercuri, decembrie 20, 2017

Yakov M. Rabkin întreabă „Ce este Israelul modern”?

                 Profesorul Yakov M. Rabkin


Un interviu de Tyler Levitan

Yakov M. Rabkin este profesor de istorie la universitatea din Montréal și autorul cărților „A Threat from Within: A century of Jewish Opposition to Zionism” și „What is Modern Israel?”.

Ce v-a determinat să scrieți „What is modern Israel?”

În „A Threat from Within” am examinat motivele pentru care sionismul a fost inițial respins nu doar de rabini, ci și de vasta majoritate a evreilor. În cartea aceasta am mers mai departe. A trebuit să scriu despre originile sionismului, inclusiv cele religioase, să analizez evoluția societății israeliene și relațiile sale cu evreii din restul lumii, cât și despre rolurile jucate de evreii din Rusia. Dimensiunea rusească explică multe aspecte ale Israelului contemporan care altfel rămân enigmatice.

Ce vreți să spuneți mai exact prin „dimensiunea rusească”?

În timp ce Theodor Herzl, fondatorul sionismului politic, se întâlnea cu regi și miniștri, evreii din ștetl-urile (mici orașe evreiești din Europa centrală și de est înainte de Holocaust) Imperiului Rus au format coloana vertebrală a colonizării Palestinei la început de secol 20. În consecință, aceștia deținut pozițiile de conducere. Deși Uniunea Sovietică nu a permis emigrarea din anii 1920 încolo, peste 60% dintre membrii parlamentului israelian in anii 1960 erau de origine rusă. Nu a existat vreun prim-ministru israelian care să nu fie născut în Imperiul Rus sau ai cărui părinți să nu fi fost.

Mai mult, un milion de evrei vorbitori de limbă rusă s-au stabilit în Israel la sfârșitul secolului 20. În general sunt înstrăinați de iudaism; consideră că au „naționalitate evreiască” și sunt cât se poate de mândri de naționalismul etnic și folosirea forței pentru impunerea acestuia. Majoritatea votează pentru partide de dreapta și extremă-dreapta. Succesul lor în penetrarea celor mai înalte eșaloane ale puterii și migrarea politicii israeliene către dreapta naționalistă a fost impresionant. Relativ recenta numire a moldoveanului Avigdor Lieberman ca ministru al apărării ilustrează acest lucru cât se poate de convingător.

În cartea d-voastră cercetați în amănunțime impactul sionismului creștin asupra nașterii statului israelian. Este acel impact limitat la stadiile incipiente ale proiectului sionist?

Nu, rolul sionismului creștin nu s-a încheiat odată cu Declarația Balfour în 1917 sau cu proclamarea unilaterală a independenței de către David Ben-Gurion în 1948. E adevărat, anumite interpretările ale Epistolei lui Pavel către Romani susțineau adunarea evreilor în Palestina încă din secolul al 17-lea. Acest lucru a afectat imaginația publică în țările vorbitoare de limba engleză, mai ales cele cu prejudecăți antisemitice care își doreau să se descotorosească de evreii locali. Această viziune este clar reflectată de Declarația Balfour.

Această mișcare creștină pentru reîntoarcerea evreilor pe pământul promis a împrumutat un puternic impuls practic unui grup de evrei asimilați din Europa centrală și de est în căutarea unei soluții colective la „chestiunea evreiască.” Speranța iudaică a reîntoarcerii a fost caracterizată în mod tradițional de o sensibilitate cu totul diferită și de un cu totul alt scop. Tradiția evreiască susține că această reîntoarcere trebuie să facă parte dintr-un proiect mesianic, nu dintr-unul politic și militar. De fapt, exista puțin spațiu pentru tradiția evreiască în planul sionist, care nu numai că a luat naștere printre protestanți, ci a fost susținut de indivizi de origine evreiască majoritar atei sau agnostici.

Un recent sondaj Pew arată că 82% dintre protestanții albi din Statele Unite cred că „Israelul i-a fost dat poporului evreu de către Dumnezeu.” Numai 40% dintre evrei cred asta. De aceea creștinii sioniști constituie o sursă de sprijin politic și financiar mult mai de nădejde decât evreii. Guvernele israeliene recente și coloniștii din teritoriile cucerite de Israel în 1967 au dezvoltat o relație apropiată cu organizații de mari dimensiuni, cum ar fi Creștinii Uniți pentru Israel. Liderul său, pastorul John Hagee, susține că organizația reprezintă 50 milioane de oameni. Asta înseamnă de patru ori mai mult decât întreaga populație evreiască de pe glob, care este estimată la 14 milioane. Și trebuie să ținem cont și de sioniștii creștini din America Latină, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă.

Ce spuneți despre faptul că Israel susține că reprezintă toți evreii din lume? Puteți elabora despre diferențele între iudaism și sionism?

Evreii din Israel reprezintă aproximativ jumătate din populația evreiască de pe glob. Dar liderii israelieni au susținut mereu că vorbesc în numele tuturor evreilor din moment ce, în viziunea lor, statul sionist aparține cumva tuturor evreilor din lume, chiar și celor ce nu doresc să se mute în Israel. Aserțiunea că Israel reprezintă toți evreii este politic golită de substanță, dar este un instrument eficient pentru a încețoșa diferențele fundamentale dintre iudaism și sionism și dintre evrei și statul Israel. Această aserțiune îi ține pe evrei ostatici ai comportamentului politic și militar al Israelului.

Este cât se poate de clar că violența anti-evreiască din Europa și de pretutindeni este alimentată de conflictul din Israel/Palestina. Sioniștii au numai de câștigat din asta, deoarece această violență întreține sentimentul de nesiguranță și destabilizează comunitățile evreiești. Acest lucru, la rândul lui, duce la emigrare, o parte din ea direcționată către Israel, o țară ce are nevoie de evrei pentru a-și asigura o majoritate non-palestiniană. În momentul de față palestinienii constituie o majoritate pe pământul controlat de Israel între Marea Mediterană și râul Iordan.

Ce poate aduce o pace justă în Israel/Palestina, dat fiind faptul că electoratul israelian are o direcție constant spre dreapta?

Presiunea exterioară. Acesta este consensul activiștilor pentru pace israelieni. Guvernul israelian înțelege și el asta și este în spatele unor legislații lipsite de precedent în mai multe țări vestice care interzic boicotarea Israelului și a exporturilor sale. Guvernele vestice îi permit Israelului să acționeze cu impunitate, dar această politică suferă din cauza unui serios deficit democratic: cetățenii din majoritatea țărilor europene și din America de Nord privesc foarte critic Israelul și îl consideră o amenințare la adresa păcii mondiale. Această presiune fundamentală este cea care poate ajuta Israelul să se hotărască a îmbrățișa decența și pacea.

http://www.huffingtonpost.ca/tyler-levitan/what-is-modern-israel_b_11109760.html

luni, decembrie 18, 2017

Gânduri de Chanukah




de Max Fineman, Jewish Voice for Peace

Chanukah, așa cum se spune adesea, este despre a întreține lumina în timpuri întunecate. Într-o vreme în care profanarea, distrugerea și imperialismul goneau de-a valma pe străzile Ierusalimului, părea imposibil de aprins lumina în menorah din Templu -- părea imposibil, cu resursele de care dispuneau oamenii, să aducă vreo lumină în oraș sau în lumea lor. Și totuși, în această vreme în care atât de multe case și case ale Domnului au fost distruse, o cantitate finită de ulei produce o cantitate infinită de lumină.

Opt nopți. Opt nopți. În iudaism, cifra 7 reprezintă perfecțiunea, împlinirea, întregul lumii noastre finite, ideea că resursele sunt limitate, că avem nevoie de odihnă, că uleiul nostru se consumă, nu este infinit. Cifra 8, pe de altă parte, reprezintă acel dincolo, infinitul, confirmarea a ceea ce pare imposibil: că putem extrage lumină infinită din lumea noastră finită și din sinele nostru finit. Opt nopți ne spun să săpăm mai în profunzimea muncii noastre în momentul în care pare să nu fie nicio speranță, când uleiul nostru e aproape sfârșit. Opt nopți ne spun că o cantitate mică de ulei este capabilă să aprindă  un infinit; că suntem capabili să începem din nou; că suntem capabili să sfidăm ordinea care stabilește granițele în momentul de față, care spune cine suntem și cine trebuie să fim.

Și da, opt nopți ne spun că suntem capabili să îl sfidăm pe Sheldon Adelson când acesta spune tinerilor evrei ca noi că evreicitatea noastră ne cere să susținem un stat ce practică apartheidul. Că suntem capabili să sfidăm ideea că legătura noastră cu un pământ sacru ar trebui să îi coste pe palestinieni dreptul de a se reîntoarce la casele lor și ținutul lor natal. Că suntem capabili să sfidăm granițele și limitele impuse de un stat israelian ce își plasează comunitățile de culoare la frontierele sale cele mai periculoase, care demonstrează în mod constant că nu prețuiește viețile sau identitățile evreilor de culoare decât dacă aceștia se implică în mod activ în impunerea proiectului ocupației. Și că suntem capabili să sfidăm zidurile pe care statul israelian, stabilimentul evreiesc american și ideologiile ocupației și apartheidului caută să le ridice între noi pentru a ne împiedica să ne unim în solidaritate. Când aprindem o menorah, aprindem o scânteie eternă. Începem în permanență acel proiect al declanșării unei scântei în lume care ar putea produce lumină și deci, dreptate.

Cuvântul „Chanukah” provine din verbul „chanakh”, însemnând „a sfinți” și  „a dedica.” Aprinderea menorei în Templu, acel miracol al unei atât de mici cantități de ulei transformate în atât de multă lumină, a fost un moment în care Templul a fost sfințit din nou după ce a fost profanat. A fost momentul unui început, dar și un moment al rededicării practicilor ce au existat în Sfântul Templu cu mult timp în urmă și care au fost întrerupte numai temporar. A fost o rededicare luminii, iubirii și nemărginirii dreptății ce au existat în poporul nostru, în rugăciunile noastre, în munca noastră, în mișcările noastre cu mult dinaintea acestei ere a imperialismului, a întunericului, a distrugerii, a profanării. Și astfel, acest moment de Chanukah, de sfințire prin aprinderea menorei, este pentru noi atât un început, cât și o întoarcere către un trecut sacru, crearea luminii infinite și o reîntoarcere către sine, o recunoaștere a faptului că mereu o luăm de la început, că mereu am luat-o de la început și astfel, luând-o de la început ne întoarcem în permanență la noi înșine ca creatori ai dreptății în această lume. Așa că lăsați-ne să ne rededicăm încă o dată muncii sacre pentru care ne-am adunat astăzi aici, în solidaritate cu eliberarea Palestinei.

Dreptul de reîntoarcere -- Ne rededicăm dreptului palestinian la reîntoarcere, dreptului palestinienilor de a trăi și prospera în ținutul lor natal istoric. Recunoaștem profanarea pe care o implică dreptul evreilor de a trăi în Palestina doar pentru că s-au născut evrei (programul Birthright) și felul în care acesta șterge istoria palestiniană și ne reafirmăm devotamentul față de lupta pentru ca și palestinienii să beneficieze astăzi de același drept de reîntoarcere, boicotând programul Birthright și injustele proiecte politice pe care le reprezintă.

Comunitate -- Ne reafirmăm devotamentul față de proiectul construirii de noi comunități evreiești axate pe dreptate, comunități care să își folosească resursele pentru a lupta pentru libertatea tuturor oamenilor. Suntem dedicați construirii comunităților noastre în sentimentul solidarității, cu credința că ne putem elibera pe noi înșine numai atunci când îi eliberăm pe ceilalți. Construim comunități pentru a acumula întreaga noastră putere și voce colectivă, pentru a ne ruga împreună și a protesta împreună, lucruri care poate, la urma urmei, nu sunt atât de diferite. Ne strigăm durerea împreună, în comunitate.

Teshuvah -- Teshuvah, cuvânt adesea tradus prin „căință”, înseamnă reîntoarcere. Recunoaștem astăzi că lupta noastră pentru dreptate în Palestina și împotriva organizațiilor de tip Birthright e atât nouă, radical de nouă, dar în același timp mult mai veche și cu rădăcini mult mai adânci decât ale celor împotriva cărora luptăm. De asemenea, recunoaștem capacitatea oamenilor din comunitățile noastre, noi și vechi, de a face teshuvah, de a se schimba și de a ni se alătura. În muncă noastră suntem dedicați compasiunii, lăsării spațiului pentru a crește, curajului de a vedea că mecanismele noastre naturale de auto-apărare -- vina, învinovățirea, furia, judecata, rușinea pe care le mobilizăm pentru a ne proteja -- nu oferă protecție reală nimănui. Curajului de a vedea că dacă dorim libertate în Palestina, trebuie să fim dispuși să îi acceptăm printre noi pe cei ce caută să distrugă, fără a ne lăsa controlați de aceștia. Trebuie să adunăm curajul de a întâmpina ura cu iubire, furia cu compasiune și să facem din dușmanul nostru un om pe care să-l iubim așa cum iubim toți oamenii.

Zikaron, Rememorare -- Ne acordăm un moment pentru a-i aminti și invoca pe cei ce au fost înaintea noastră, în mișcarea de solidaritate cu Palestina și în poveștile noastre personale. Noi am ajuns aici ca suma muncii și vieților și lecțiilor predecesorilor și strămoșilor noștri. Dacă astăzi suntem aici pentru a ne rededica principiilor dreptății, invocăm numele celor ce au luptat împotriva imperialismului și forțelor distrugătoare, demolatoare, profanatoare, înaintea noastră, care au luptat mereu pentru a reaprinde menorah. Rav Yitzhak Hutner spune că în perioada de Chanukah imperialiștii ne-au silit să uităm Tora, dar că în ciuda dorințelor acestora, însăși această uitare a fost baza reconstruirii Torei noastre în vremuri noi. Astăzi suntem dedicați reconstruirii comunităților noastre sacre amintindu-ne pozițiile ancestrale și istorice pe care le-am adoptat.

Reziliență -- Cuvântul Chanukah provine din aceeași rădăcină ca și cuvântul ebraic „chinuch.” De obicei este tradus prin „educație”, dar unii rabini au subliniat că se referă de fapt la procesul de a deveni cine suntem cu adevărat. Chanukah și chinuch sunt despre a avea curajul de a ne face să rodim în toată frumusețea și libertatea noastră. Ne dedicăm rezilienței de a ne realiza scopurile și de a rămâne neclintiți în solidaritatea noastră cu BDS și cu Palestina în ciuda opoziției atât de numeroase din partea propriilor comunități evreiești.

Viziune -- De Chanukah nu aprindem o menorah ce umple întreaga lume sau nici măcar întreaga cameră cu lumină. Pentru asta am avea nevoie de puterea completă a eliberării și izbăvirii. Dar mereu mai rămâne întuneric în jurul nostru. Nu este sarcina noastră. Recunoaștem că cine suntem, ce știm și ce vedem are limite.

A ne lua în serios munca sacră este a afirma că putem și că trebuie să aducem lumină în locuri altfel abandonate, că putem crea momente pline de înțeles și camaraderie în locuri copleșite de durere și devastare. Ceea ce putem face, ceea ce trebuie să facem, este să îndulcim amenințarea nopții, să alinăm durerea lumii, chiar dacă nu putem șterge orice urmă de întuneric și elimina toată suferința. Trebuie să ne smerim pentru a vedea că nu suntem noi întreaga poveste, că nu avem întreaga putere și astfel ne devotăm flexibilității, deschiderii, pentru a rămâne receptivi la diversitatea căilor pe care mișcarea noastră le poate urma.

Solidaritate și responsabilitate -- Ne luăm angajamentul de a fi uniți în proiectul eliberării colective. De a trăi conform principiilor pe care le articulăm, de a ne ridica la nivelul responsabilităților din mișcarea mai largă. De a răspunde apelului palestinian la BDS și dreptate. De a oferi sprijin și călăuzire celor mai afectați, în munca noastră și în comunitățile noastre.

Tikkun -- Și într-un final, ne rededicăm muncii, actualizării viziunii noastre de eliberare. Facem tikkun (în ebraică înseamnă a repara) în lume adunând cioburile și desacralizarea, bucățile sparte din Sfântul Templu ce zace în ruine, rămășițele caselor, familiilor, vieților, oamenilor. Adunăm toate aceste bucățele și aceste povești și creăm un potir în care să strălucească lumina, un recipient sacru ce este suficient de puternic și stabil pentru a susține scânteierea și energia revoluției și a eliberării. Ne lipim pe noi și lumea laolaltă, așa încât scânteile noastre să se transforme în lumini durabile. Pentru că scânteile pe care le creăm aici, astăzi, lumânările pe care le aprindem, munca pe care o depunem, toate acestea pot avea un efect durabil, pot contribui la o dreptate trainică, eternă -- cu voia lui Dumnezeu. Ne dedicăm construirii de recipiente sfinte capabile să conțină, să susțină și să îmbrățișeze lumina divină, pentru a putea fi martorii reîntoarcerii acelei lumini veșnice a dreptății în lume. Așa să ne ajute Dumnezeu.

https://medium.com/return-the-birthright/sustaining-light-in-dark-times-a-chanukkah-drash-reflection-c676a590dd74

duminică, decembrie 17, 2017

Echivalarea sionismului cu iudaismul îi lasă pe studenții evrei expuși



de Yakov M. Rabkin

Nu este un secret faptul că tinerilor evrei le este adesea greu să separe sionismul de identitatea evreiască în forma în care au învățat despre aceasta. Identitatea lor este adesea centrată asupra sprijinului politic pentru statul Israel și ei privesc susținerea Israelului -- un curs special în programa multor școli private evreiești -- drept o parte-cheie a evreicității lor. Părăsirea bulei protectoare a școlilor evreiești și pășirea în campusurile universitare poate fi, așadar, traumatizantă.

Predarea centralității Israelului, o politică aplicată vreme de decenii în majoritatea școlilor evreiești non-ultra-ortodoxe, a dat roade. Absolvenții simt adesea că a critica tratamentul aplicat de Israel palestinienilor este o manifestare a antisemitismului. Aceste sentimente sunt genuine și trebuie să nu fie simplificate în tentative de manipulări conștiente ale antisemitismului pentru scopuri politice.

În multe sinagogi, sprijinul pentru Israel și-a croit loc în liturghie. Entuziasmul participanților este vizibil atunci când recită binecuvântarea pentru statul Israel și forțele sale armate, entuziasm ce pare să lipsească în părțile în mod tradițional centrale ale slujbei religioase evreiești, cum ar fi rugăciunea tăcută Amidah. Mulți evrei pur și simplu nu au observat că identitatea lor tradițional religioasă și etnică s-a metamorfozat într-una nouă, politică. Aceștia susțin Israelul financiar, participă la concerte ale muzicienilor israelieni și unii chiar își încurajează copiii să se înroleze în armata israeliană. Existența unui stat care se laudă cu un drapel național, o armată puternică și o economie prosperă le oferă acestora mândrie și un sentiment al implicării în ceva mai mare decât viețile lor private.

„Israelismul” a înlocuit identitatea evreiască tradițională -- o schimbare ce s-a produs cu atât mai ușor datorită naturii mult mai puțin exigente a noii identități. Din moment ce identitatea evreiască tradițională este întemeiată pe obediența față de Tora și preceptele impuse de ea, are efect și asupra domeniului public, cum ar fi mâncarea, relațiile intime, comportamentul în public, inclusiv cerințele stricte ale comportamentului etic. Iudaismul articulează sute de ritualuri și datorii morale. În același timp, israelismul nu vine la pachet cu vreo moralitate anume, nici cu vreo prohibiție împotriva oprimării celor lipsiți de putere, lucruri pe care Tora le articulează în mod repetat. E o ruptură „curată” de modurile tradiționale de a fi evreu.

Israelul a ajuns să întruchipeze puterea militară, influența politică și succesul material. În același timp ridică serioase griji privind moralitatea. Intelectualul israelian Boaz Evron spune că „identificarea morală cu politicile puterii este echivalentă cu idolatria”, în timp ce teologul american Marc Ellis consideră că aceeași identificare constituie un „dezastru” și le reamintește cititorilor săi că „mândria colectivă implică vină colectivă.”

Ideea unor evrei opuși sionismului și Israelului poate părea un oximoron astăzi. Totuși, unii își aduc aminte că inițial, majoritatea evreilor, fie religioși, fie asimilați, s-au opus sionismului -- o mișcare politică apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa. Declarația Balfour, care a furnizat sprijinul britanic pentru sionism, a fost denunțată -- cu amărăciune -- ca antisemitică de către Edwin Montagu, singurul membru evreu al cabinetului britanic. Sioniștii, la fel ca antisemiții, postulau că evreii nu aparțin țărilor în care s-au născut. Ambele categorii de oameni îi disprețuiau pe evreii diasporeni și îi considerau degenerați, încadrându-i într-un stereotip negativ. Theodor Herzl a fost foarte conștient de acest lucru, după cum mărturisea în jurnalul său: „Antisemiții vor deveni prietenii noștri cei mai de nădejde, iar țările antisemitice vor deveni aliații noștri.”

Atunci când cartea mea despre opoziția evreiască față de sionism a apărut pentru prima dată în Franța și apoi în mai mult de o duzină de limbi, numai editura ebraică din Israel a subtitrat-o „povestea unei lupte continue.” Într-adevăr, majoritatea israelienilor sunt conștienți că există evrei, inclusiv mulți rezidenți ultra-ortodocși ai Ierusalimului, care continuă să respingă sionismul și refuză înrolarea în armata israeliană, refuz pentru care mulți ajung la închisoare. Acest lucru rar este menționat, darămite predat, în școlile evreiești.

La fel cum mulți evrei -- și încă și mai mulți creștini evanghelici -- susțin Israelul cu ardoare, există destui evrei care denunță Israelul sau politicile sale și susțin palestinienii. Evreii joacă un rol proeminent în campania pentru boicotarea Israelului, BDS, ce are ca scop îmblânzirea politicilor Israelului față de palestinieni. Nimic nu îi divide pe evrei mai mult precum chestiunea Israelului.

Atunci când politicile identitare înlocuiesc politicile ideatice este ușor să confunzi opoziția politică cu discriminarea. Este semnificativ faptul că cei ce impută antisemitism mișcărilor pro-palestiniene din campusuri adesea își exprimă admirația pentru calitatea vieții evreiești în universitățile lor. Se pare că nimeni nu îi împiedică să practice iudaismul și să celebreze cultura evreiască; viziunile și acțiunile lor politice sunt cele care provoacă respingere. Societatea noastră este diversă din punct de vedere politic și este important să rămână așa -- diferențiind intoleranța etnică și religioasă de dezacordul politic. Pentru a face asta, trebuie să avem grijă la atent cultivata echivalare a iudaismului cu sionismul.

https://972mag.com/conflating-zionism-and-judaism-leaves-jewish-students-exposed/131244/

sâmbătă, decembrie 16, 2017

Un Ierusalim al kitsch-ului



de Michael Lesher


Karl Marx scria că atunci când evenimentele istorice se repetă, apar „prima dată ca o tragedie, a doua oară ca o farsă.” Dacă sângeroasa cucerire israeliană a Ierusalimului de Est în 1967 (inclusiv expulzarea în masă a palestinienilor ce i-a urmat) a fost o tragedie, cum pot numi cel mai recent capitol din degradarea locului pe care rugăciunile noastre îl numesc „orașul sfânt”?

Ocuparea Ierusalimului de Est și a restului Cisiordaniei a fost mereu urâtă -- ocupațiile nu pot fi altfel, niciodată -- dar astăzi, la 50 de ani de la prima salvă trasă, avem în fața ochilor o parodie a tragicelor sale începuturi. În locul lui Lyndon Johnson îl avem pe Donald Trump; în locul lui Moshe Dayan o avem pe Tzipi Hotovely; în locul farmecelor lui Abba Eban avem lăudăroșeniile bădărane ale unui prim-ministru ce a fost numit în public „un mincinos, un pungaș și un escroc” până și de fostul bodyguard de club care acum este ministrul apărării.

Cât despre războiul din iunie în sine? În reluarea kitsch-oasă ce a rulat pe data de 6 decembrie 2017, tropăitul de odinioară al armatei israeliene pe străzile Ierusalimului a părut un ecou surd față de pretenția că acest măreț oraș nu este altceva decât „capitala” unui regim dedicat apartheidului în Teritoriile Ocupate.

Ah, Ierusalime! Ce vorbe sunt îndeajuns de îndoliate pentru a-ți deplânge ocara?

Dacă a fost ceva cu adevărat istoric în legătură cu flegma proiectată de Donald Trump în obrazul legii internaționale săptămâna trecută, este prăpastia ticăloșiei în care s-au coborât rabinii ortodocși pentru a lăuda gestul. Jonathan Sacks, fost rabin-șef al Marii Britanii a jubilat că Ierusalimul de Est sub guvernare israeliană este „unul dintre puținele locuri din Orientul Mijlociu în care evreii, creștinii și musulmanii se pot ruga în libertate, siguranță și pace.” În realitate, una dintre primele acțiuni ale Israelului ca putere de ocupație a fost distrugerea întregul Cartier Marocan, inclusiv o moschee străveche, pentru ca evreii să aibă mai mult loc de rugăciune la Zidul Vestic; iar hărțuirea violentă a credincioșilor musulmani palestinieni ce merg să se roage la Al-Aqsa este o realitate cât se poate de documentată. În ceea ce privește Uniunea Ortodoxă, aceasta și-a adus aportul binecuvântând vorbele lui Trump ca fiind împlinirea „mileniilor” de rugăciuni evreiești pentru „întoarcerea în Ierusalim.” Dar orice elev ortodox știe că această „întoarcere” trebuie să coincidă cu venirea lui Mesia -- așa că Uniunea Ortodoxă fie este pregătită să accepte că un ne-evreu slugarnic și libidinos este Cel Uns, fie rabinii trebuie să mai treacă puțin pe la clasa întâi, că au omis niște elemente de bază ale educației religioase evreiești.

În orice caz, e greu de spus care e ofensa cea mai dureroasă: unda verde acordată de Trump ocupației brutale a pământului sacru sau falsificarea rabinică a secolelor de tânjire evreiască pentru un Ierusalim eliberat de opreliști temporale și deschis tuturor.

Propria-mi experiență privind Ierusalimul ocupat este cea a unui vizitator, dar știu prea bine cum propagandiștii ocupației și-au servit interesele pervertind poezia religioasă în retorică șovinistă. La numai 9 ani cât aveam când trupele israeliene luau cu asalt Orașul Vechi am luat cunoștință de cucerirea Ierusalimului prin tatăl meu, care a vizitat Israelul după război ca parte din echipa senatorului Birch Bayh. A adus de-acolo un disc cu înregistrarea Festivalului de Cântec Israelian din 1967, care avusese loc cu numai 3 săptămâni înainte de asaltul IDF-ului asupra Cisiordaniei. Spectacolul a culminat cu o nouă melodie evreiască intitulată „Ierusalimul de aur” -- cerută special pentru acel eveniment de către primarul Ierusalimului de Vest, Teddy Kollek, după cum aveam să aflu mai târziu -- și interpretată memorabil de vocea tânără și dulce a lui Shuli Natan.

Deși versurile compozitoarei Naomi Shemer erau o pastișă neglijentă unor tropi biblici, încoronată de un vers plagiat dintr-un poem al lui Yehuda ha-Levi (se pare că a furat și mare parte din linia melodică), „Ierusalimul de aur” a electrificat publicul și tinerele mele urechi extaziate de ceea ce părea a fi o revelație: era de parcă limba profeților israeliți renăscuse în timpul vieții mele.

Astăzi -- 50 de ani mai târziu și poate ceva mai înțelept -- știu diferența dintre sentimentul religios și exploatarea sa vulgară. Ca evreu credincios, știu ce înseamnă să stau cu fața spre Ierusalim când mă rog -- nu pentru că sunt atașat de sacrificiile animale ce au aveau loc în străvechiul Templu, ci pentru că vreau să îmi leg rugăciunile de aspirațiile tuturor strămoșilor mei, să-mi unesc vocea cu întreaga dramă a istoriei evreiești. Și deoarece știu asta, știu și cât de obscen este să convertești astfel de aspirații într-un apel pentru cucerire militară.

Și vreau să urlu la rabinii ortodocși care, dimpreună cu cei mai slinoși fundamentaliști creștini ai Americii, se laudă acum că au fost „vârful lancei” lobby-ului din spatele declarației lui Trump: Nu vedeți că distrugeți însăși lucrurile pe care pretindeți că le apărați? Nu vedeți cum cu cât faceți plecăciuni mai adânci în fața lui Trump, cu atât vă demonstrați servilismul față de puterea crudă? Nu vedeți cum cu cât bateți mai tare în tobele războiului, încurajând și mai multă violență împotriva palestinienilor, cu cât atrageți mai mult atenția asupra falimentului credinței voastre? „Vârful lancei”? Mai degrabă fundul bivolului.

Militarismul și puterea desfigurează tot ce ating și era inevitabil ca Naomi Shemer, corupând o tradiție biblică, avea să corupă până și propria-i versiune. După războiul din iunie 1967, a adăugat o strofă triumfală „Ierusalimului de aur”, fără măcar să menționeze distrugerea proprietății -- și vieții -- palestiniene, ce marca confiscarea israeliană a acelor îndelung râvnite „puțuri și fântâni” chiar în momentul în care cuvintele festive ale lui Shemer erau scrise.

Dar adevărata frumusețe supraviețuiește kitsch-ului. Ultimele vorbe ale poemului furate de Shemer pentru refrenul său nu au rezonat în mine mai profund decât astăzi. Preluând lamentația lui Ieremia (9:10-11) pentru un Ierusalim pe care și-l imagina golit de orice altceva cu excepția urletelor animalelor deșertului, Yehuda ha-Levi scria, „Pentru a-ți plânge degradarea sunt precum șacalii; dar când visez la reîntoarcerea ta din captivitate, sunt o harpă pentru cântecele tale.”

Astăzi, Ierusalimul este pângărit de o ocupație militară -- o desfigurare dublu dizgrațioasă deoarece este camuflată în mantaua iudaismului. Astăzi, evreii religioși nu pot decât să urle îndurerat precum șacalii, în fața cinismului liderilor lor religioși și coruperii unui ideal sacru. Dar în visele mele, încă văd orașul sfânt precum Isaia tânjea odată să îl vadă: un loc în care toți oamenii călătoresc liberi pentru a învăța un nou și binecuvântat mod de viață, în care „niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam și nu vor mai învăța războiul.”

https://forward.com/scribe/390009/orthodox-jews-should-mourn-trumps-jerusalem-declaration-not-cheer-it-on/?attribution=author-article-listing-1-headline 


vineri, decembrie 08, 2017

Ierusalimul nu va fi niciodată capitala unui stat colonialist



de  Hamid Dabashi 

Dacă doriți să înțelegeți psihopatologia ce se află la rădăcina psihozei sioniste, trebuie să mergeți în inima deziluziei lor, așa cum un psihanalist întinde un om cu probleme psihice pe canapea -- și astăzi nu există un loc mai bun pentru a vedea în acțiune această fixație colonialistă psihotică, decât în articolul intitulat „Sigur că Ierusalimul este capitala Israelului”, publicat (unde altundeva?) în The New York Times cu doar câteva ore înainte ca Donald Trump să anunțe că, în augusta sa opinie imbecilă, „Ierusalimul este capitala Israelului”.

Bombasticitatea himerică a sioniștilor fanatici începe cu ipoteza că „a existat un templu în acel loc vreme de aproape 1000 de ani înaintea distrugerii romane. Asta ar însemna că vreme de aproape 3000 de ani, Ierusalimul a fost centrul poporului evreu.” Acesta este cel mai vechi și stupid truc sionist: se ia un truism -- un simplu fragment al întregului adevăr -- și se răsucește spre avantajul propriu. Nu chiar așa iute, domnilor!

Diletantismul deliberat al sioniștilor în ceea ce privește istoria Orientului Mijlociu este banal de absurd. Și creștinii și musulmanii își reperează istoria arheologică în urmă cu mii de ani în aceeași Palestină. Asta nu îi îndreptățește să declare o republică islamică sau creștină în Palestina. Ideea unui „stat evreiesc” în Palestina este la fel de frauduloasă ca propunerea unui imperiu creștin sau islamic în Palestina. Palestina a fost guvernată și de imperiul persan și de către cel roman, dar asta nu le dă dreptul Italiei sau Iranului să vină și să susțină că Palestina e a lor. După logica asta, am putea la fel de bine să îi trimitem pe Berlusconi și Ahmadinejad în ring să se lupte pentru a decide cui aparține Palestina -- învingătorul va boxa cu Netanyahu. Problema cu acești sioniști este cât de complet de indiferenți par să fie față de propria stupiditate.

Din falsitate în falsitate

Pornind de la această premisă falsă, acești șarlatani sar apoi la o concluzie și mai falsă: „Apoi evreii s-au întors”, spun ei în această fantezie violentă, și „în secolul al XIX-lea, evreii au început să-și construiască așezări și cartiere în afara zidurilor Orașului Vechi al Ierusalimului.”

Evreii care au mers în Palestina sau chiar au trăit în Palestina din convingeri religioase sau pur și simplu pentru că acolo se afla căminul lor împărțit cu creștinii și musulmanii de-a lungul secolelor nu au absolut nimic de-a face cu aventurosul proiect sionist european de colonizare a Palestinei. Acestea sunt două realități diferite pe care „prădătorii înarmați” sioniști le suprapun în mod intenționat pentru a-și lega de istoria evreiască infamul furt al Palestinei, ca modus operandi al legitimității lor inexistente.

Impostura israeliană definitorie, ce constă în a-i amesteca pe evrei și sioniști, punând semnul egalului între ei, rămâne principalul lor truc, pueril de altfel. Dar realitatea îi contrazice: nu toți evreii sunt sioniști. Nu toți sioniștii sunt evrei. Creștinii sioniști sunt de fapt cei mai fanatici dintre toți sioniștii. Sioniștii musulmani sunt conduși acum de prințul coroanei saudite în miezul lumii islamice și de ambasadorul Emiratelor la Washington, DC. Asta ar trebui să pună capăt și absurdelor acuzații de antisemitism aduse celor ce critică în mod legitim statul colonist israelian. Din nou: nu toți evreii sunt sioniști, nu toți sioniștii sunt evrei și singurii oameni speriați de eticheta de „antisemit” sunt antisemiții.

Anticipând extensia Declarației Balfour adusă de președintele american Donald Trump, ofițerii propagandei israeliene declară: „Nicio declarație din partea vreunui președinte american nu va schimba devotamentul israelienilor față de Ierusalim. Aceasta este și va fi mereu capitala noastră. I-a fost luată poporului evreu cu forța. A fost recapturată cu forța. Și dacă este necesar, va fi păstrată sub jurisdicție israeliană tot cu forța.”

Vocabularul limitat al unui ofițer al hasbara.

Când ofițerul hasbara spune „aceasta este capitala noastră”, vorbește un hoț sionist. Când spune că „a fost luată de la poporul evreu”, este șarlatanul istoric scoțând o carte din mânecile-i murdare.

Nimeni nu a luat Ierusalimul sau Palestina de la evrei pentru ca sioniștii să le ia înapoi. Evreii, creștinii și musulmanii au fost supuși, în mod colectiv, succesivelor cuceriri imperiale, toate culminând cu imperialismul european încheiat de cucerirea sionistă a Palestinei. Acest simplu fapt istoric intră în mintea ideologic bolnavă a sioniștilor și iese de-acolo scuipat în forma unor bolboroseli fără sens.

Înrădăcinat într-o ideologie rasistă, Israel este o colonie europeană de tip settler creată de un dezgustător ofițer britanic și susținută acum de un imperialism american și mai agresiv. De la babilonieni la perși și până la romani, la cruciați, otomani și britanici: Palestina a fost guvernată de imperii succesive, niciunul dintre ele având vreo pretenție legitimă asupra locuitorilor ei -- evrei, creștini sau musulmani.

Coloniștii sioniști sunt doar ultimii militariști inveterați cucerind violent Palestina fără un dram de legitimitate istorică de partea lor. Evreii, creștinii și musulmanii vor continua să trăiască în Palestina generații după ce sionismul își va fi trăit traiul și va fi sfârșit acolo unde au sfârșit și celelalte cuceriri imperialiste și colonialiste ale Palestinei: în coșul de gunoi al istoriei.

Sioniștii sunt propagandiști slab educați. Tot ce au e un vocabular limitat, un proiect fantezist pe post de istorie și o dispoziție fanatică, pe care le-au vândut publicului european și american pe post de convingeri. Cei mai buni dintre ei sunt îndrăgostiți de această himeră periculoasă. Cei mai răi dintre ei conduc Israelul și păcălesc Statele Unite să le susțină furtul Palestinei. Cu cât protestează mai zgomotos, cu atât mai lipsită de conținut este revendicarea lor.

Palestina aparține palestinienilor. Ierusalimul a fost și va rămâne mereu capitala palestiniană. Ierusalimul nu a fost niciodată și nu va fi capitala unui stat-garnizoană european rasist, colonialist, apartheidic ce își spune „Israel.” Niciodată.

http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/jerusalem-capital-settler-colony-171207100813811.html