luni, februarie 20, 2017

Haideți să vorbim despre soluția unui singur stat în care israelienii și palestinienii sunt egali




de Yousef Munayyer


Aproape că se putea auzi murmurul colectiv din cercurile Washingtonului axate pe politica Orientului Mijlociu când președintele Donald Trump a comentat că se îndepărtează de soluția celor două state, care a fost piesa de rezistență a politicii de pace în ultimii 15 ani.

La prima vedere pare o schimbare dramatică și poate încă un element șocant ce vine din partea unei Case Albe care nu are experiență în chestiunile serioase de politică externă. Dar în realitate, nu este nici atât de dramatică, nici produsul unei neglijențe a unui președinte ignorant.

Scepticismul cu privire la viabilitatea soluției celor două state a fost vocalizat tot mai puternic și consistent de către Administrația anterioară. Apoi, secretarul de stat american John Kerry a declarat că soluția celor două state mai are doi ani, cel mult patru în care poate fi implementată. Președintele Obama a explicat că a permis adoptarea recentei rezoluții a Consiliului de Securitate al U.N. privind ilegalitatea coloniilor israeliene din cauza pericolului în care se află soluția celor două state. Administrația Obama doar punea bazele pentru o acceptare publică a unei situații dictate de realitatea concretă. Faptul că Administrația următoare – a lui Trump – a început discuția despre alternative nu este o boacănă, ci următorul pas logic.

În mod întâmplător, nu avem de-a face întru totul cu o gafă a lui Trump. Casa Albă a dat înapoi față de soluția celor două state într-o declarație cu o noapte înaintea conferinței de presă Trump/Netanyahu și platforma GOP pe 2016 a înlăturat orice referire la ea. Întrebarea este cum arată alternativa unui singur stat?

Ei bine, în ceea ce privește guvernul Israel și pe Benjamin Netanyahu, aceștia vor să păstreze întreg teritoriul. În discuțiile sale cu președintele Trump, Netanyahu a spus că israelienii nu sunt ocupatori în Iudeea, un termen biblic pentru o parte din Cisiordania ocupată. El a afirmat în mod deschis că în orice acord, Israelul va „păstra controlul securității întregii zone la vest de râul Iordan.” Cu alte cuvinte, niciun stat palestinian. Israelul ar accepta numai un stat între râu și mare. Ce drepturi ar avea palestinienii nu este clar, și, pentru Netanyahu, nu este important.

Asemenea idei au fost vehiculate în Israel încă de când acesta a ocupat Cisiordania și Gaza. Unii israelieni doresc să anexeze părți mari ale Cisiordaniei și să îi arunce pe palestinienii neanexați în Iordania, pe care ei îl consideră stat palestinian. Alții vor să anexeze întreg teritoriul și să le dea palestinienilor drepturi limitate dar nu cetățenie. Unii încă vorbesc de anexarea întregii Cisiordanii și oferirea cetățeniei israeliene palestinienilor, crezând că încă ar putea să-și păstreze majoritatea evreiască. Asta, desigur, nu ar include Fâșia Gaza, ale cărei două milioane de palestinieni ar urma să fie aruncate în Egipt sau ar rămâne întemnițate în actuala lor închisoare în aer liber.

Dar ce cred palestinienii despre asta? Ce se întâmplă dacă iordanienii, egiptenii și palestinienii nu sunt de acord? Israelienii care invocă asemenea coșmaruri apartheidice nu s-au oprit niciodată să se gândească la consimțământul palestinienilor și al arabilor. Din moment ce palestinienii nu vor fi niciodată de acord cu o și mai mare deposedare, rămân puține opțiuni: strămutarea forțată, continuarea statu-quo-ului la infinit sau drepturi egale pentru toți. Primele două opțiuni ar trebui să fie inacceptabile pentru toată lumea în secolul 21. Asta înseamnă că rămâne o singură opțiune: egalitate pentru toți.

Aceasta este o realitate greu de acceptat pentru toată lumea. Pentru israelieni, acest lucru înseamnă acceptarea ideii că o democrație evreiască pe pământul Palestinei nu este posibilă. Pentru palestinieni, înseamnă acceptarea ideii că nu este posibilă existența unui stat în mare măsură omogen pentru poporul palestinian. Liderii ambelor comunități trebuie să înceapă să introducă această realitate dură popoarelor lor și făcând asta, să accepte responsabilitatea pentru tot ceea ce s-a pierdut în timp ce s-a mers în direcții greșite.

Întrebările pe care trebuie să ni le punem acum sunt: cum facem din asta o realitate? Cum trebuie să arate compromisurile pe care trebuie să le facă ambele părți? Cum arată procesul de ajungere acolo? Ce imbolduri și ce mijloace de constrângere trebuie folosite pentru a mișca părțile în această direcție? Nu sunt întrebări la care se poate răspunde cu ușurință, parțial pentru că această discuție atât de necesară a fost suprimată atâta vreme de o comunitate politică globală care a refuzat să devieze fie și un centimetru de la dogma celor două state.

Am petrecut nesfârșite ore dezbătând direcția unei linii între nenumăratele colonii și sate. Dar direcțiile pe care trebuie să le explorăm acum mergând înainte sunt cele care trebuie trasate într-un acord politic sau într-o constituție, care să echilibreze aspirațiile colective ale israelienilor și palestinienilor cu respectarea completă a drepturilor umane ale fiecărui popor.

Unii ar putea întreba ce se întâmplă dacă israelienii nu vor fi de acord cu drepturile egale, așa cum palestinienii nu vor fi de acord cu deposedarea. Este o posibilitate. Așa cum albii din sudul Statelor Unite și afrikaanerii erau refractari în a accepta reformarea sistemelor care îi privilegiau cu prețul suferinței altora, niciun grup, inclusiv evreii israelieni, nu se va repezi să accepte o asemenea reformă. Vor trebui constrânși pentru a face această alegere, la fel ca în cazul Africii de Sud, de o comunitate internațională care respinge alternativa apartheidului.

Poate că președintele Trump a fost cel care a deschis ușa pentru această conversație, dar cu siguranță nu el va fi cel care va împinge părțile încotro trebuie să meargă. E puțin probabil ca el să obiecteze față de statu quo. Exact de aceea Netanyahu, care știe acest lucru, îl iubește pe Trump și a pariat la greu pe partidul republican în anii recenți, chiar cu costul politizării relațiilor americano-israeliene. El știe că baza GOP (partidul republican) are o puternică afinitate cu Zionismul, inclusiv xenofobia, nativismul, rasismul și, în multe zone, o credință că statul există pentru a proteja dominanța unui grup etno-religios.

Dar va veni o zi, după Trump. Și după mult mai multe colonii. Poate peste 8 ani sau peste 4 sau mai puțin. Și apoi ce se va întâmpla? Când SUA va ieși din acest moment majoritarianist nebun și se va concentra din nou pe valorile incluziunii și ale egalității care într-adevăr o fac o țară măreață, se va trezi înstrăinată de un Israel care s-a aventurat pe tărâmul periculos al apartheidului.

Poate acela va fi momentul în care conversația începută de Trump se va traduce în acțiune.


duminică, februarie 19, 2017

Cum stați cu conștiința, domnilor doctori?



 Un pacient palestinian suferind de cancer a fost împușcat de soldați în drum spre ultima sa ședință de chimioterapie – și voi, personalul medical al spitalului israelian, ați arătat că nu sunteți diferiți de cei care l-au omorât


                          Părinții lui Mohammed-Aamar Jalad


de Gideon Levy

A zăcut în spitalul vostru timp de trei luni la rând. O parte din timp a fost sedat și conectat la un aparat de ventilație mecanică la terapie intensivă, după care starea i s-a îmbunătățit și a fost transferat la secția de chirurgie. Știați că avea 25 de ani și că avea cancer și că până recent făcuse chimioterapie. Știați și că soldații l-au împușcat în stomac, vătămându-i organele interne. După câte se pare i-ați oferit tratamentul medical corect.

A zăcut în spitalul vostru vreme de trei luni. Niciunul dintre voi nu a fost deranjat de faptul că zăcea în salon, rupt complet de familia sa. Până la urmă, l-ați văzut ieșind treptat din comă, i-ați văzut stomacul sfârtecat. Nu v-ați gândit că merită să își vadă părinții, măcar puțin? O mângâiere pe mână? Măcar un telefon? L-ați văzut când era aproape de moarte, și nici măcar atunci nu merita o astfel de atenție?

Poate v-ați gândit că nu are părinți sau că nu le pasă. V-ați gândit că e în regulă ca un pacient cu cancer, rănit, să treacă prin atât de multe fără cineva lângă el, în afară de soldații sau polițiștii înarmați care i-au păzit salonul? Dar nu i-ați văzut bătrâna mamă venind periodic la spital, epuizată de chinul trecerii prin punctele de control, implorând să fie lăsată să îl vadă măcar pentru câteva clipe, o rugăminte adresată unor urechi surde?

De ce nu v-ați gândit să faceți ceva pentru el? Până la urmă, toate se întâmplau în spitalul vostru, unde sunteți responsabili pentru tot ce are loc. Nu ați văzut? Nu ați auzit? Nu v-a deranjat?

Nu v-a frământat să știți de ce l-au împușcat, de ce l-au împușcat pe acest tânăr pacient bolnav de cancer care se afla în drum spre ultima sa ședință de chimioterapie la un spital din orașul Nablus al Cisiordaniei ocupate? Credeți invențiile soldaților că ar fi încercat să îi atace cu „un ascuțitor de cuțite”? Credeți tot ce vă vinde armata? Poate că nu e treaba voastră. Pur și simplu nu are legătură cu voi, minți înguste ce sunteți.

Nu v-ați gândit că este datoria voastră să îi informați familia despre starea în care se află sau să vorbiți cu părinții despre șansele lui de recuperare? Poate v-ați gândit că din cauză că era palestinian sau din cauză că soldații și poliția v-au spus că e „terorist” nu există oameni cărora să le pese de el, pentru că este un lucru binecunoscut faptul că arabii nu își iubesc copiii așa cum ni-i iubim noi. Ați procedat ca la carte în privința tratamentului medical și la naiba cu restul.

Astea sunt regulile și reglementările, cine sunteți voi să le încălcați, nu? Și unde erau șefii departamentului și ai spitalului? Și ei au fost de acord ca asemenea grozăvie să aibă loc în spitalul lor? Vă mai amintiți jurământul lui Hipocrate?

Și când a murit la sfârșitul săptămânii trecute – nu este clar când și de ce – nu v-ați gândit că este obligația voastră să informați familia, să îi spuneți de ce a murit? Să îi explicați surorii sale, decanul unei grădinițe din Ramallah, circumstanțele morții lui? Și când armata sau poliția i-au luat trupul mort, v-a interesat să știți că țara voastră a păstrat cadavrul pentru încă zece zile, din motive barbare, doar cu scopul de a abuza?

Sâmbătă după amiaza, a fost înmormântat în orașul Tul Karm din Cisiordania. Mohammed-Aamar Jalad, un student bolnav de cancer care a obținut o Carte Verde la o loterie pentru emigrare organizată de guvernul Statelor Unite și care visa la America. Soldații l-au împușcat în stomac în timp ce traversa șoseaua în viteză în drum spre ultima sa ședință de chimioterapie.

Tatăl lui, un legendar instructor auto din Tul Karm și mama sa, care a îndurat luni de zile fără somn, făcându-și griji pentru fiul ei, au acum un mormânt în fața căruia să se prosterneze. Atârnată pe un perete al casei lor se află o fotografie a bunicului familiei, primul soldat din Tul Karm care s-a înrolat în poliția israeliană.

Deci cum stați cu conștiințele, voi, doctori, asistente și personal al serviciilor sociale de la spitalul Beilinson din Petah Tikva, numit și Centrul Medical Rabinic? În afară de un singur medic, dr. Jihad Bishara, care măcar a răspuns întrebărilor părinților neajutorați, nu v-ați deranjat să oferiți ajutor familiei sau pacientului vostru.

Nu v-ați gândit la societatea în care trăiți și la ce fel de medici produce – medici care și-au pierdut umanitatea. Nu sunteți deloc diferiți de soldații care l-au împușcat pe Jalad provocându-i moartea sau de generalii și politicienii care s-au angajat în a specula de pe urma trupului său neînsuflețit.


Teze despre Zionism





de Harry Clark

1. În vremurile pre-moderne, evreii trăiau în comunități separate, guvernați de autoritățile lor religioase, cu drepturi și obligații comune, determinate de autoritatea regală sau aristocratică. Iluminismul și emanciparea au pus capăt subjugării evreilor vest-europeni de către autoritățile iudaice și reglementările gentile. Evreilor li s-a acordat, treptat dar inevitabil, cetățenie completă în statele lor de rezidență, egală cu cea a concetățenilor lor.  Perioada modernă a istoriei evreiești a început, simbolic, cu revoluția franceză din 1789, care a dus la emanciparea evreilor francezi, cei care au inițiat consolidarea statutului evreilor în Europa de Vest. Statele Unite au fost create pe o bază modernă, liberală, fără vestigii ale statutului evreiesc pre-modern. Antisemitismul exista, dar liberalismul era tendința dominantă înainte de primul război mondial. În termeni moderni, evreii au devenit o minoritate religioasă sau cetățeni seculari. Evreii au îmbrățișat modernitatea cu sinceritate. Evreii vestici au devenit în curând câțiva dintre principalii apărători ai acesteia; evreii est-europeni au emigrat cu milioanele în Statele Unite din societățile tradiționale, oprimate.

2. Zionismul a fost nu doar un răspuns la antisemitism ci și la modernitatea liberală. Zionismul s-a opus asimilării și integrării evreilor și a susținut că antisemitismul este irevocabil și natural. „Evreii alcătuiesc un element distinct în cadrul națiunilor în care trăiesc și astfel niciodată nu pot fi asimilați sau acceptați cu dragă inimă de nicio națiune.” „Trebuie să încetăm să luptăm cu aceste impulsuri ostile [antisemitismul].” Rezistența este „o pierdere de timp și energie.” „Emanciparea civilă și politică a evreilor nu este suficientă pentru a căpăta respectul popoarelor.” „Soluția corectă și unică este crearea unei naționalități evreiești, a unui popor trăind pe propriul pământ, autoemanciparea evreilor; întoarcerea lor în rândul națiunilor prin dobândirea unui cămin evreiesc.” (Leon Pinsker, Autoemanciparea) Aceasta era viziunea stratului subțire al burgheziei din societatea evreiască ce trăia în „Zona de rezidență” a imperiului rus, nu cea a maselor evreiești care au plecat cu milioanele în Statele Unite, nu în Palestina.

3. Zionismul a adoptat idei și tactici antisemitice și a cooperat cu antisemiții la modul practic. Herzl frecventa saloanele antisemitice din Paris, și a căutat să obțină sprijinul țarist rus pentru Zionism sugerând că în schimb, Zionismul avea să combată ideile socialiste în rândul tineretului evreu rus. După revoluția rusă din octombrie 1917, Zionismul s-a prezentat puterilor vestice ca fiind un anti-bolșevism evreiesc. În războiul civil rus, Zioniștii s-au aliat cu forțele antisemitice ale Albilor care au săvârșit pogromuri când au pierdut în fața bolșevicilor. În 1933, mișcarea Zionistă a spart boicotul evreiesc împotriva Germaniei naziste prin Acordul de Transfer, care vindea mărfuri germane prin Palestina. Zionismul s-a opus ajutorării evreilor pe temei umanitar pentru că îi deturna de la țelurile naționale Zioniste în Palestina. Zionismul a fost un proiect de renaștere națională al elitei, preocupat cu „problemele iudaismului, nu cu cele ale evreimii”, în cuvintele lui Ahad Ha’am.

4. Aserțiunile Zioniste legate de un popor evreu atașat „pământului lui Israel” și de o „identitate evreiască seculară” modernă sunt absolut de nesusținut. Rasismul Zionist datează din vremea pro-Zionismului lui Moses Hess; șovinismul lui Heinrich Graezt a contribuit la antisemitismul german; Zionismul german era naționalismul romantic evreiesc, îmbrățișând blut und boden-ul (sânge și teritoriu) evreiesc. Theodor Herzl era afundat în rasismul colonialismului european. „Experții în rasă” naziști și zioniști s-au consultat reciproc în anii 1930. Elmer Berger, un rabin anti-zionist, a fost co-autorul rezoluției UN din 1977 care decreta că Zionismul este o formă de rasism. „Genetica evreiască” a încercat să construiască un fundament biologic pentru Zionism. Opoziția fundamentală a Zionismului nu este reprezentată de coloniștii evrei vs indigenii arabi din Palestina, ci de evrei vs gentilii de peste tot. Istoricul Noel Ignatiev a numit Zionismul o doctrină rasistă evreiască.

5. Nu există „Zionism progresist.” Liderii „Zionismului cultural” au susținut emigrația și o majoritate evreiască. „Cultura” zionistă este întemeiată pe diferența evreiască ireductibilă, pe separatism, alienare și anti-gentilism, echivalentul antisemitismului rasist. Binaționaliștii își doreau ca emigrația evreiască să ducă la paritate demografică și eventual la majoritate, atunci când evreii erau o minoritate. Chibuțul a fost un instrument al coloniștilor evrei askenazi în Palestina și a fost inspirat de planurile germane din secolul al 19-lea de a contracara o „amenințare demografică” poloneză în Reich-ul estic. Iudeocidul s-a întâmplat din cauza Germaniei naziste, nu pentru că nu exista un stat evreiesc. Etnicitatea sau naționalitatea ebraică israeliană, seculară și deschisă tuturor, este înlocuitorul naționalității evreiești Zioniste.

6. Stânga clasică și tradițiile liberale cu originea în Iluminism și emancipare au respins categoric Zionismul. Iudaismul reformat american afirma la un moment dat: „Nu ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă și astfel nu ne așteptăm nici la o reîntoarcere in Palestina, nici la instaurarea oricăror legi privind statul evreiesc.” Marxismul a sprijinit solidaritatea internațională a clasei muncitoare, a privit naționalismul ca fiind reacționar și Zionismul ca pe o mișcare colonială și o unealtă a imperialismului. Mișcările laburiste idiș din imperiul rus și ramurile lor imigrante s-au opus Zionismului. Răposatul Israel Shahak se referea la „tradiția modernă, seculară evreiască” pe care o regăsise la Spinoza, care a dat startul remarcabilei contribuții evreiești la modernitate. Shahak vedea Zionismul ca pe o reacție împotriva emancipării și o tânjire după ghetou.

7. Zionismul a fost un cult marginal printre evreii vestici până la primul război mondial. Declarația Balfour și cucerirea britanică a Palestinei au trezit interesul, dar acesta s-a stins, fiind reînviat numai de apariția nazismului. Evreii americani au susținut în mod copleșitor stabilirea Israelului în 1948, dar atitudinile liberale au predominat la începutul anilor 60. Succesul liberalismului și asimilarea au dus la „criza continuității”, un efort de a păstra separatismul care a fost supraalimentat în mod fatal de războiul din iunie 1967. Evreimea organizată rămâne fanatic șovinistă, insulară și pro-Israel. „Holocaustul” a devenit o instituție și parte din identitatea evreiască, inclusiv dogma Zionistă clasică despre irevocabilul, ucigașul antisemitism. Comunitățile evreiești organizate și statul evreiesc au constituit poporul evreu Zionist. Poporul/das Folk a înlocuit liberalismul ca principiu social evreiesc; perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit.

8. Comunitatea evreiască organizată a devenit nucleul sprijinului american pentru Israel, „Zionocrația”, după secolul al 19-lea. Zionocrația a exercitat o influență cvasi-suverană asupra politicii externe americane începând cu anii 40, când și-a asigurat suportul american pentru partajarea Palestinei și pentru statul evreiesc, împotriva unei opoziții diplomatice și militare copleșitoare. „Valoarea strategică” a Israelului în timpul războiului rece a fost în principal reprezentată de relațiile publice Zioniste. În anii 60, Zionocrația a ascuns programul său de înarmare nucleară, vânzările de arme și sprijinul american pentru Israel în 1967, în ciuda avertizărilor din partea multor oficiali americani. Războiul din octombrie 1973 și creșterea prețului petrolului care a rezultat au fost cele mai mari șocuri pentru economia mondială de după 1945. Administrația Carter a căutat o soluție a două state pentru conflictul arabo-israelian, dar Zionocrația a limitat diplomația lui Carter la o pace separată între Egipt și Israel. Israelul și Zionocrația s-au opus apoi Irakului și au susținut Iranul în timpul războiului său din anii 80.

9. Zionismul a fost principalul motor ideologic al militarismului american începând cu sfârșitul războiului rece. Votul Congresului pentru războiul din Golf din 1991 împotriva Irakului a fost influențat de Zionocrație. Atacurile de pe 9/11, care au dus la invaziile americane în Afganistan și Irak și la distrugerea libertăților civile au fost îndreptate în principal împotriva patronajului american al Israelului. Zionocrația este principala sursă de islamofobie în Statele Unite. Neoconservatorii evrei au fost impulsurile primare în invazia americană a Irakului in 2003.

10. Opinia evreiască liberală și de stânga începând cu 1967 a fost la fel de völkisch ca opinia evreiască mainstream. Israelul nu a fost o problemă pentru membrii evrei ai Noii Stângi Americane la începutul anilor 60, care a căutat să construiască o mișcare universalistă. Noua Stângă s-a spulberat la sfârșitul anilor 60 din cauza diferențelor interne, inclusiv atitudinile față de Israel, după războiul din iunie 1067. Mai ales relațiile dintre negri și evrei au fost afectate de chestiunea Israelului, activiștii de culoare susținând cu fermitate poziția arabă. O „stângă evreiască” s-a născut, intenționând să combine devotamentul evreiesc cu justiția socială, inclusiv cu ceva critică la adresa Israelului. Astăzi, o școală necompactă de politici identitare evreiești  centrată pe Noam Chomsly impune stângii termeni ca „anti-ocupație”, „lege și drepturi”, „soluții”, „Zionism progresist” și „anti-antisemitism.” Această critică limitată camuflează Zionocrația americană și însuși Zionismul, în contrast cu liberalismul clasic al Iluminismului și al emancipării, care respingea categoric Zionismul. Perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit și pe stânga.

11. O critică universalistă s-ar opune Zionismului, nu „ocupației”; ar recunoaște Zionismul nu doar ca simplu colonialism de tip settler în Palestina, ci ca rasism evreiesc, opunând evreii gentililor de pretutindeni; ar admite că Zionismul este motorul ideologic al genocidului și al distrugerii din Asia de Vest și sursa separatismului și a șovinismului evreiesc din Statele Unite; ar respinge ideea Zionistă de „popor evreu” în numele căruia acționează statul Israel și evreimea organizată; ar condamna rolul evreimii organizate din Statele Unite și Zionocrația ca pe o forță cvasi-suverană, radicalizatoare în politica americană privind Orientul Mijlociu; și ar apăra o sferă seculară în care să gândim și să acționăm împreună. Eșuarea realizării acestui lucru este catastrofică, fiind comparabilă cu dezastruoasa interpretare greșită a lui Hitler și a nazismului de către partidul comunist german, lucru care a slăbit stânga și a ajutat la ridicarea naziștilor la putere și tot ce a urmat după aceea.


Cine, mai exact, refuză să vadă adevărul?





de Gilad Atzmon

În cartea sa „Negând Holocaustul” (1993), Deborah Lipstadt a mărturisit că reputația remarcabilă de istoric a lui David Irving a fost cea care l-a transformat „într-unul dintre cei mai periculoși purtători de cuvânt pentru negatorii Holocaustului.” „Familiar fiind cu dovezile istorice”, scrie ea, „el le îndoaie până când se conformează cu înclinațiile sale ideologice și cu agenda sa politică.” Irving a răspuns afirmând că vorbele lui Lipstadt sunt calomnioase și a intentat un proces împotriva ei și editurii sale, Penguin Books.

A fost Irving curajos sau naiv dând holocaustul în judecată? Probabil ambele. În 1995, era Irving un erou sau doar a cântărit foarte greșit lucrurile crezând că are o șansă de a doborî holocaustul, încă cea mai populară religie evreiască? Din nou, probabil ambele.

Zilele trecute am urmărit filmul lui Mick Jackson, „Denial.” Filmul spune povestea înfrângerii lui Irving în instanță în 2002 – un dezastru pe care și l-a adus singur pe cap și, într-adevăr, Irving a făcut niște greșeli în viața sa. Totuși, în 2017, este imposibil să negăm că atunci, în 2000, Irving era cu mult înaintea majorității dintre noi.




Vizionând filmul după Brexit, victoria lui Trump și creșterea bruscă a conștiinței aripii drepte în general în Vest, este clar că Irving, fără îndoială unul dintre cei mai străluciți biografi ai lui Hitler aflați în viață, a înțeles natura umană mai bine decât judecătorul britanic, echipa de avocați a lui Lipstadt, BBC-ul și probabil decât noi toți.

În 2000, narativa holocaustului era tare ca piatra. Evreii erau percepuți ca victimele supreme și suferința lor din timpul celui de-al doilea război mondial era indiscutabilă. Nimeni nu îndrăznea să întrebe cum e posibil ca, la numai trei ani după eliberarea Auschwitz-ului, noul stat evreiesc să fie capabil să purifice etnic Palestina de populația sa indigenă? La vremea procesului, nimeni nu îndrăznea să întrebe de ce trecutul evreiesc este doar un lanț al holocausturilor – adică nimeni cu excepția lui David Irving (și încă vreo câțiva).

În timpul procesului, am citit un interviu cu David Irving care mi-a deschis ochii în fața ideii că istoria este o aventură revizionistă, o încercare de a nara trecutul pe măsură ce ne îndepărtăm de el. Am realizat atunci că trecutul este supus schimbărilor. Se metamorfozează odată cu omenirea.

În acel interviu, Irving a fost citat ca „învinovățind victimele.” „Dacă aș fi evreu”, spunea el, „m-aș întreba de ce întotdeauna ni se întâmplă doar nouă?” La vremea respectivă încă eram evreu dar am acceptat provocarea lui Irving. M-am uitat în oglindă și nu mi-a plăcut ce văd, așa că am decis să părăsesc tribul și am încetat să mai fiu evreu.

Dar Irving nu mai este o voce singuratică. Acum două săptămâni, de Ziua Comemorării Holocaustului, însuși președintele american a fost cel care a reușit să universalizeze holocaustul omițând să îi menționeze pe evrei și pe shoah-ul lor. Pe măsură ce noi vesticii distrugem țară după țară cu intervenționismul nostru imoral, holocaustul nu mai este un domeniu doar al evreilor și mereu tot și tot mai mulți oameni înțeleg că de fapt Israelul și lobby-urile sale evreiești afiliate sunt cei care ne împing în tot mai multe conflicte globale nenecesare.

„Denial” a fost făcut pentru a susține o viziune „progresistă” a trecutului. În acest univers progresist dar nechibzuit, oamenii „merg mai departe” dar trecutul lor rămâne fix, adesea sacru și mereu de neatins. Naționaliștii, pe de altă parte, adesea văd trecutul ca pe o realitate dinamică, vibrantă. Pentru ei, nostalgia este drumul spre înainte.

Dar unii evrei sunt tulburați de această nostalgie. Ei își vor trecutul compartimentat și sigilat, altfel, se tem că unii oameni ar putea decide să examineze istoria evreiască în lumina crimelor israeliene.

În film, Irving este un britanic de modă veche care rămâne ferm pe poziție și refuză să își schimbe narativa doar pentru a se potrivi cu orice noțiune de corectitudine politică. Irving declară ceea ce crede și își menține punctul de vedere.

Pentru Irving, una dintre dovezile cele mai vătămătoare prezentate în instanță, a fost un cântecel pe care i l-a scris fiicei lui când ea avea doar câteva luni și înțeles de tribunal ca suprem în cruda sa mizantropie.

“I am a Baby Aryan,
Not Jewish or Sectarian.
I have no plans to marry-an
Ape or Rastafarian."

În ziua verdictului, Irving a vizitat studioul de știri al BBC pentru a fi taxat de Jeremy Paxman care i-a citit lui Irving cântecelul.




„Ce e rasist la cântecul ăsta?” s-a mirat Irving. „Nu ești serios”, a fost replica lui Paxman. Paxman, unul dintre cei mai buni jurnaliști TV ai Marii Britanii, era, la fel ca noi toți, antrenat să reacționeze la sloganuri scoase din context. „Arian este o categorisire rasistă”, a insistat el.

Atunci, în 2002, Paxman probabil că nu a fost capabil să vadă că, dacă evreii sunt îndreptățiți să se identifice politic ca o rasă, ca o biologie sau ca un set de simptome culturale, atunci și albii, musulmanii și oricine altcineva trebuie să aibă același drept. Șaisprezece ani mai târziu, Donald Trump și Nigel Farage au tradus acest schimb identitar într-o victorie. Clintonii, Soroșii și Lipstadții acestei lumi încă se chinuie să înțeleagă.

„Denial” este de fapt un film despre dreptate, excepționalism și victimizare. Este despre condiția celui consumat de dragostea de sine, acea credință oarbă că dreptatea este întotdeauna de partea ta, că ești victima eternă și celălalt, „goy-ul”, este întotdeauna un agresor ucigaș.

Acest tip de „negare” poate fi tratat cu ușurință și iată un singur exemplu: presa evreiască din Marea Britanie se plânge mereu că antisemitismul prinde aripi. Cu cât guvernul britanic alocă mai multe fonduri pentru a lupta împotriva antisemitismului, cu atât se înregistrează mai multe incidente antisemitice. Cred că a venit vremea ca evreii să îl asculte pe David Irving și să se întrebe: de ce?

Dacă evreii vor ca antisemitismului să i se pună în sfârșit capăt, nu trebuie decât să autoreflecteze. Oricum, experiența mea personală sugerează că odată ce faci asta, e posibil să încetezi să mai fii evreu.


Notă: Merită menționat faptul că, după procesul din 2000, Irving a fost înregistrat în mai multe ocazii ca revizuindu-și opiniile asupra holocaustului și a distrugerii evreilor europeni. Cu siguranță, pe măsură ce merge mai departe, David Irving măcar este capabil să își revizuiască trecutul.