joi, decembrie 08, 2016

Bunul operator de drone israelian





de Gideon Levy


Numele ei este Lee și a servit în unitatea vehiculelor aeriene fără pilot a Forțelor Israeliene de Apărare. Acum studiază administrația la Universitatea Ebraică din Ierusalim și face un semestru la Universitatea Masaryk din Brno, republica cehă.

Săptămâna trecută a auzit că un israelian ținea o prelegere în campus și a venit să o audă, cu o altă studentă israeliană care studiază psihologia. Lee a fost puternic șocată de prelegere.

Lee trăiește în centrul țării. Atât de israeliană că îți vine să plângi – toată orbirea, negarea, reprimarea, auto-victimizarea, sentimentalismul, ignoranța și aroganța într-o singură tânără femeie.

Era supărată când s-a ridicat să vorbească, s-a plâns că îi este greu să se exprime în engleză și că nu era pregătită să vorbească. I-a explicat publicului ceh că situația nu este atât de simplă cum a descris-o conferențiarul israelian. Situația este mult mai complicată, a spus ea, nu este în alb și negru. Conferențiarul israelian era părtinitor.

Conferențiarul a oferit un exemplu pe care audiența să-l găsească familiar, cel al tancurilor sovietice care le-au invadat țara în 1968. El a întrebat publicul dacă atunci li s-a părut că situația era complicată sau dimpotrivă, era clar pentru orice persoană cu conștiință din lumea asta că sovieticii erau invadatorii și cehii erau victimele. Așadar, simplă, în alb și negru și fără echivoc. Și sovieticii susțineau că au venit să protejeze.

Lee i-a invitat pe ascultători să vină în Israel și să vadă că respectivul conferențiar nu spunea adevărul. Le spunea să vină să vadă teroara sădită de palestinieni în sânul israelienilor, sistemele israeliene de irigare, copleșitoarea dorință de pace a israelienilor și înclinația congenitală a palestinienilor către crimă.

Yana s-a ridicat și a spus că ea a vizitat Israelul mai mult de o dată, inclusiv teritoriile ocupate, și că și-a făcut o altfel de impresie. A fost în locuri pe care Lee nu le vizitase. Poate că le-a vazut pe ecranul computerului ei, care uneori arată niște puncte negre, care sunt oameni așa ca ea. Uneori aleargă să-și salveze viețile de joy-stick-ul ei mortal. Doar Lee protejează statul. Apropo, peste tot în lume există o dezbatere dacă ar trebui folosite dronele pentru uciderea oamenilor, dacă e un lucru etic, numai în Israel nu.

Lee spune că ea este pentru pace. Cu siguranță nu este de extremă-dreapta. Dimpotrivă. A spus că știe că ocupația e un lucru rău, că este împotriva ocupației dar că nu există alternativă. Lee știe ceva ce noi nu știm – câte eforturi face forța aeriană să nu rănească nevinovații. Lee este convinsă că IDF-ul este cea mai morală armată din lume.

Conferențiarul a replicat că eforturile făcute de IDF și de forța aeriană israeliană sunt emoționante, dar că cei 180 de bebeluși și cei 344 de copii pe care IDF-ul i-a ucis în 2014 în războiul din Gaza – poate chiar în timpul serviciului militar al lui Lee – sunt mult mai convingători decât toate eforturile tulburătoare ale armatei. Lee mai avea puțin și izbucnea în lacrimi.

Lee are intenții bune. Ea este convinsă că aceasta este țara ei, numai lapte și miere, și armata ei, o armată cu valori morale. Asta i s-a spus. Este convinsă că dacă ar depinde de Israel, ar fi pace. Nu cred că a vorbit vreodată cu un palestinian. Nu cred că a văzut vreunul altfel decât ca pe un punct negru pe ecranul unui computer.

După conferință, Lee a venit la conferențiar și i-a spus că ar dori să vorbească mai mult cu el. Panica ei era evidentă, la fel și intențiile bune. Era imposibil să te superi pe Lee, operatorul de drone spălat pe creier. Autosatisfacția sa era absolut autentică, fără niciun gram de falsitate. Și, desigur, fără îndoieli de natură etică.

De aceea poate fi un personaj atât de șocant. Este o femeie bună care a făcut lucruri rele în timpul serviciului său militar, fără să-și dea seama de asta. Nu își dă seama de asta nici acum. Israelul nu are de ales decât să ucidă bebelușii ăia. Hamas a forțat Israelul să ucidă toți bebelușii ăia, Israelul este victima. Lee își iubește țara și armata. Nu înțelege cum este posibil ca lumea să îi critice. Mai ales în străinătate.

Lee va crește mare și va fi un bun israelian, ca toți israelienii.



De câți israelieni este nevoie pentru a aresta un palestinian?


De câți israelieni este nevoie pentru a aresta un singur palestinian? Știm exact câți palestinieni sunt arestați, dar numărul celor care iau parte la arestare este incert.





de Amira Hass

În noiembrie, IDF-ul a arestat 527 de palestinieni: 12 rezidenți ai Fâșiei Gaza (inclusiv 8 pescari) și 515 rezidenți ai Cisiordaniei ocupate (inclusiv Ierusalimul de Est ocupat). Dintre aceștia, 120 sunt copii (sub vârsta de 18 ani) și 11 sunt femei.

Aceste cifre au fost strânse și comparate de patru organizații palestiniene: Palestinian Prisoners Affairs Ministry, Palestinian Prisoners Club, centrul Al Mezan pentru drepturile omului și asociația pentru drepturile omului și sprijinul prizonierilor Addameer.

Acum haideți să încercăm să calculăm numărul minim de israelieni de care este nevoie pentru arestarea unui palestinian. Un coordonator de la serviciul intern de informații Shin Bet, un comandant de batalion, un comandant de brigadă, un comandant de companie, un comandant de detașament (sau omologii lor din poliție), un secretar sau doi care să scrie sau să dea telefoane și un intendent care să se asigure că sunt suficiente cătușe și legături pentru ochi. Apoi, cinci sau șase soldați sau polițiști care să spargă locuințele la 2 noaptea (cu același coordonator Shin Bet), cel puțin încă 20 de soldați răspândiți în jurul casei sau în cartier, trei bucătari și un avocat militar care să le acopere spatele în caz că dau de vreo belea.

Apoi e medicul militar sau cel al închisorii care verifică deținutul înainte să fie interogat sau închis, tehnicianul care repară printerul de la clinică sau de la baza militară, care întotdeauna se strică, doi polițiști care să interogheze subiectul înainte de zori la stația de poliție sau trei anchetatori Shin Bet instruiți în tortura prin privare de somn și alte metode, patru soldați sau polițiști de gardă, trei soldați care să transfere deținutul de la clinică la stația de poliție și de acolo la închisoare, un șofer și șase polițiști de la unitatea Nahshon pentru a transfera prizonierii la tribunalul militar pentru extinderea detenției.

Într-un final, judecătorul militar (sau mai mulți, depinde de numărul extensiilor detenției), un translator, un stenograf, șase gardieni de închisoare și soldați la tribunal, un reprezentant al poliției care să solicite extinderea detenției și un avocat Shin Bet în caz că dau de belea.

Câți sunt până acum? Cel puțin 65 de oameni. Eficienți și ingenioși, dau deținutul din mână în mână pe bandă rulantă. Deci cum facem? Ajungem la un compromis să spunem de 10 israelieni pentru fiecare deținut palestinian? Poate 15? Voi decideți. Sigur, nu includem aici bunica mândră, mecanicul și copilul coordonatorului care va fi dezamăgit că tatăl lui nu ajunge acasă la timp să-i citească o poveste.

La toți aceștia trebuie să-i adăugăm pe ceilalți juriști militari. (Trei? Treisprezece? Decideți voi.) Treaba lor este să explice UNICEF-ului că tot ce putem citi în rapoartele organizației Military Court Watch – o organizație care monitorizează tratamentul copiilor din închisorile israeliene – este un lucru obișnuit, face parte din procedura standard. Adică nu e nimic în neregulă.

Din cele 79 de mărturii obținute de Military Court Watch între ianuarie și noiembrie de la copiii palestinieni arestați, se conturează următoarea imagine: 51% au fost arestați noaptea, 90% au fost puși în cătușe, 84% au fost legați la ochi, 76% au fost transportați pentru interogatoriu întinși pe jos pe podeaua metalică a unui vehicul militar (însemnând că cel puțin un soldat îi imobiliza cu piciorul la podea), 58% au raportat diferite forme de abuzuri fizice, 91% dintre ei nu au avut voie să vadă un avocat înainte de interogare și numai 13% au fost înștiințați de dreptul de a nu spune nimic în timpul interogatoriului.

Ați putea spune că toate acestea sunt necesare în lupta cu terorismul și violența. Sigur că da. Exact asta au spus și albii în Africa de Sud înainte de 1994 sau în America de Sud în perioada segregării. Comparații învechite poate, dar asta nu înseamnă că nu sunt corecte.



Eu, în felul acesta, renunț la dreptul meu la autodeterminare națională evreiască





de Robert Cohen


Bun, hai că încep.

Renunț la dreptul meu la autodeterminare națională evreiască.

OMG!

Gata. Am făcut-o.

Nu a durut.

Încă sunt aici.

Încă sunt evreu.

Dar ce a fost asta? Cum am ajuns aici?

Și de ce liderilor noștri evrei le place atât de mult să vorbească despre asta?

Înțeleg, potrivit diferitelor declarații ale comunității evreiești, că eu ca evreu am dreptul la ceva ce se numește autodeterminare națională evreiască.

Mersi băieți. Sună bine. La început.

Pare-se, fiecare națiune are acest drept, iar eu, făcând parte din națiunea evreiască, îl am și eu (cel puțin îl aveam, până când am renunțat acum la el).

Înseamnă (sau însemna) că am dreptul să trăiesc într-un stat evreiesc care mă va proteja și îmi va oferi privilegii ca evreu. De fapt, aș putea să mă mut acolo mâine, dacă aș vrea, definitiv.

Teoria spune că am nevoie de acest drept deoarece o asemenea protecție nu poate fi garantată nicăieri altundeva în lume, cel puțin nu există o astfel de garanție pe termen lung. Tot ce trebuie să fac este să deschid o carte de istorie evreiască pentru a ști cât de adevărat e lucrul acesta. Sunt prea mulți oameni care ne urăsc. Deci, oricât de luminos ar putea părea la un anumit moment, nu există cu adevărat un viitor pentru mine care să nu necesite polița de asigurare a unui stat-națiune evreiesc. Numai dacă ne gândim la secolul 20 european și înțelegem cât de fragilă este de fapt „civilizația”.

Mulțumită cam tuturor confesiunilor religioase și organizațiilor evreiești și tuturor celor din pozițiile de conducere evreiești, am învățat că autodeterminarea națională evreiască (altfel cunoscută ca Zionism) este un drept de nezdruncinat și astăzi este o parte invizibilă a identității mele evreiești. O puneți la îndoială pe propria răspundere.

Însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, eu o dau la o parte. Puteți s-o luați înapoi. N-am nevoie de ea. Și o să vă spun de ce.

Dar mai întâi trebuie să știți un pic mai multe despre cum funcționează totul.

„Contextul” național evreiesc

În ciuda celor 2000 de ani de dispersări, migrări, expulzări și etnie mixtă, încă suntem, spune teoria, o „națiune”. Și lucrul ce unește poporul meu în această națiune este originea noastră comună într-o parte a lumii pe care noi o descriem ca „Pământul promis”, potrivit scripturii noastre. Dacă vă aduceți aminte povestirile din Vechiul Testament, a fost „promis” strămoșilor noștri Avraam, Isac și Iacob și descendenților acestora.

Da, știu că rabinii noștri au remodelat cu succes iudaismul pentru a se adapta circumstanțelor noastre schimbate.

Și știu că au muncit pentru a se îndepărta de la practicarea unei religii bazate pe cultul pământului și al Templului.

Nu am uitat cum au înlocuit sacrificiile animale cu rugăciunea și studiul și acțiunile etice.

Știu că au adaptat poruncile biblice la viața în afara Pământului Promis.

Știu, știu, știu.

Dar se pare că toate acestea au reprezentat doar o stare de „așteptare”, o întârziere, nu o evoluție spirituală. O abatere necesară dar nedorită de la adevărata noastră istorie ca națiune. În realitate, eram disperați să punem mâna pe pământ cât mai repede cu putință.

Faptul că rabinii secolului al 19-lea și de la începutul secolului 20 au avut de obiectat la adresa Zionismului nu ar trebui să ne distragă de la adevărul esențial și anume că Zionismul este vital pentru iudaism – sau „axiomatic” cum îi place să spună rabinului-șef Mirvis.

Cât despre obiecțiile rabinice anterioare, înțeleg că aveau de-a face cu faptul că exilul nostru era atât spiritual și moral cât și fizic. Dar până la urmă, au ajuns cu toții la ideea unei autodeterminări naționale evreiești. Chiar și rabinii liberali și reformați au fost nerăbdători să facă o distincție între națiune și religie. Rabinii au avut întotdeauna talentul să se adapteze condițiilor politice curente.

Și nu vă faceți griji dacă nu sunteți evrei religioși (gânditorii și pionierii Zioniști timpurii cu siguranță nu erau). Legăturile culturale și istorice cu pământul sunt mai mult decât suficiente să susțină „reîntoarcerea” noastră națională.

În plus, întotdeauna am fost prezenți pe Pământul Promis, indiferent cât de puțini am fi fost, pe toată perioada dispersării noastre. Deci, de fapt, dacă stai să te gândești, nu am plecat niciodată.

Sper că țineți pasul.

Noua religie internațională

Trăim într-o epocă a istoriei umane în care „drepturile” au devenit noua religie internațională. Asta înseamnă că poți să dai de belea dacă refuzi oamenilor ceea ce ei consideră un „drept” individual sau al unui grup, sau, în acest caz, al unei „națiuni”. De fapt, să negi „drepturile” oamenilor este cam cea mai gravă crimă pe care o poți comite astăzi în cultura vestică post-iluministă.

Așa că, nu este deloc surprinzător că negarea dreptului la autodeterminare evreiască a devenit inclusă în definiția antisemitismului.

Astăzi, dacă investighezi sau ataci conceptul de Zionism sau felul în care este alcătuit statul modern al Israelului, vei fi acuzat de antisemitism cât ai bate din palme. Este în regulă (în teorie, în practică nu prea) să critici anumite aspecte ale politicii guvernului israelian dar nu fundamentele existenței Israelului deoarece asta devine o încălcare a drepturilor umane evreiești.

Acuzația de antisemitism vine cam așa:

„Cum poți să negi dreptul evreilor la autodeterminare națională în timp ce aperi acest drept pentru alți oameni? De ce evreii trebuie să fie singurii oameni din lume despre care să poți spune că nu au dreptul ăsta. E antisemitism!”

Este o retorică potentă și este folosită pentru a închide, nu pentru a deschide o dezbatere despre o pace justă în Israel/Palestina. În majoritatea timpului funcționează. Și pentru lobby-ul pro-Israel cât și pentru liderii noștri evrei a devenit vital să funcționeze.

Bătălia drepturilor umane rivale

Motivul pentru care auzim atât de mult despre autodeterminarea națională evreiască este deoarece a devenit singura modalitate de a justifica și de a distrage atenția de la trecutul și prezentul inerent problematic al Zionismului.

În ultimii zeci de ani, contextul conflictului israeliano-palestinian s-a schimbat radical. După 50 de ani de ocupație a Cisiordaniei și anexare a Ierusalimului de Est și după 10 ani de blocadă israeliană impusă Gazei, conflictul devine înțeles într-un nou mod.

Nu mai e vorba despre un naționalism concurând cu alt naționalism. Nu mai e vorba despre narative diferite în legătură cu istoria pământului.

Este vorba despre cine are dreptate și cine nu. Cine neagă drepturile acelea și cine rezistă ocupației (uneori pacifist, alteori violent). Asta se aplică palestinienilor ce trăiesc în Cisiordania și în Ierusalimul de Est și în Fâșia Gaza. Lipsa drepturilor se aplică și palestinienilor israelieni (20% din populație) și refugiaților și urmașilor lor expulzați și neavând permisiunea de reîntoarcere la casele lor din Israel după 1949.

Mișcare de eliberare sau colonialism de tip settler?

Dar oare stă în picioare dreptul evreiesc la autodeterminare națională?

Este povestea noastră la fel ca cea a altor mișcări naționaliste de eliberare? La mijlocul secolului 20 eram noi ca italienii sau germanii la mijloc de secol 19? Sau ca cehii și maghiarii după primul război mondial?

Adevărul incomod este că definițiile obișnuite ale mișcărilor naționale de eliberare nu funcționează când încerci să le aplici situației evreilor de la sfârșitul secolului al 19-lea.

Noi nu trăiam pe același pământ. Nu eram o majoritate nicăieri, pe niciun pământ unde trăiam. Eram (și încă suntem) alcătuiți din diferite grupuri etnice. Forma cea mai apropiată de o limbă și o cultură comună era Yiddishkeit-ul est european. Așa că e dificil de făcut comparații istorice.

Pentru obținerea autodeterminării noastre naționale evreiești era nevoie de un alt popor, nativ pe pământul pe care doream să ne „reîntoarcem”, care să facă loc pentru noi. Nu așa funcționează mișcările naționale de eliberare.

Așa că „autodeterminarea națională evreiască” este o frază foarte utilă în „Epoca drepturilor omului”. Reușește să distragă atenția de la felul în care Zionismul a acționat în realitate, oricât de logice și chiar nobile ar fi fost odată intențiile sale față de evreii oprimați în ghettourile și ștetl-urile Europei de Est.

Conceptul autodeterminării naționale evreiești transformă cu succes un proiect colonialist de tip settler (așa cum pionierii timpurii Zioniști nu erau rușinați să-l descrie) într-o mișcare de eliberare evreiască. Plus că „mișcare națională evreiască de eliberare” sună mult mai bine în urechile moderne decât „colonialism de tip settler”.

Așa că există o mare problemă politică și morală cu ideea autodeterminării naționale evreiești odată ce ai dat la o parte straturile de negare și autojustificare colectivă. Și asta până să apuci să îți pui întrebări în legătură cu însăși ideea unei națiuni evreiești, idee ce are și ea parte de contestările ei istorice și de contradicțiile sale interne.

Dând piept cu criticii mei

Așa că întorc spatele întregii idei de autodeterminare națională.

Înțeleg că este dificil din punct de vedere emoțional pentru mulți evrei. Dar este în cel mai bun caz dubios din punct de vedere intelectual să nu o faci; un coșmar etic pentru iudaism; și o catastrofă pentru palestinieni.

Dar nimic din toate astea nu îmi va reduce criticii la tăcere.

Se vor repezi să spună că Israelul nu este singura țară zidită pe un trecut colonialist de tip settler (presupunând că acceptă premisa asta). „Ai putea să folosești aceleași argumente împotriva legitimității Statelor Unite sau a Australiei. De ce te legi de Israel? Pentru că ești un antisemit!”

Pare corect. Cu siguranță că Israelul nu este singura țară cu un trecut colonialist settler. Dar în cazul Israelului, asta nu e o problemă care să îi privească doar pe istorici.

Asta e o problemă care se întâmplă acum, în prezent, în timp ce vorbim.

Israelul încă își neagă natura întemeierii sale, consecințele și responsabilitățile pe care le are față de poporul pe care l-a deposedat. În al doilea rând, devotamentul său față de democrație este în cel mai bun caz limitat. Israelul controlează efectiv viețile a 4,5 milioane de palestinieni (fie direct, fie indirect) prin ocupație și prin blocada asupra Gazei. Discriminează și împotriva propriei sale populații palestiniene. Și refuză să-și asume și cea mai mică responsabilitate pentru comunitatea refugiaților palestinieni pe care a creat-o. Ăsta este un asalt continuu asupra drepturilor omului, 24 din 24! Nu e o pagină de istorie.

Așa că nu mă leg pe nedrept de Israel și nu folosesc standardele duble. Nedrept și nepotrivit este să ignori toate aceste lucruri.

Celălalt argument favorit este din categoria „ce-ar fi fost dacă.” Și sună cam așa:

„Ce-ar fi fost dacă ar fi existat un stat evreiesc în 1933 sau în 1940? Așa ar fi salvat viețile a milioane de evrei. De aceea am avut nevoie de autodeterminare națională și de aceea avem nevoie azi. Dacă negi acest drept înseamnă că ai trimis bucuros milioane de evrei la moarte. Și că ai face asta și mâine.”

Și eu pot să pun o mulțime de întrebări care încep cu „dar dacă”. Ce-ar fi fost dacă Chamberlain l-ar fi confruntat pe Hitler la Munchen? Ce-ar fi fost dacă America, Marea Britanie și Argentina și-ar fi deschis porțile refugiaților evrei fugind de naziști? Dar dacă RAF (n.t. forța aeriană a armatei britanice) ar fi bombardat Auschwitz? Dar dacă Hitler ar fi fost asasinat?

Sunt nenumărate cursuri diferite pe care le-ar fi putut lua istoria și schimbând un element al poveștii nu înseamnă că rezultatul dorit s-ar fi întâmplat. Au fost milioane de evrei și ne-evrei civili uciși de naziști sau de aliații lor. Scenariile care ar fi putut să-i salveze sunt infinite. Un stat evreiesc nu a fost niciodată singura sau cea mai bună alternativă la ceea ce s-a întâmplat.

Și acum încotro?

Deci, am renunțat la dreptul meu la autodeterminare națională evreiască. E pa. Am terminat-o cu asta.

Dar îmi dau seama că altceva trebuie să se întâmple. Ceva mult mai coerent și cu mult mai multe beneficii pentru evrei, palestinieni și pentru oricine lângă care trăim în satul acesta global.

Nu vreau autodeterminare națională evreiască, dar vreau drepturi egale, respect egal, protecție egală și oportunități egale oriunde trăiesc. Și împreună cu aceste drepturi trebuie să vină și responsabilitatea de a lupta și de a le proteja pe cele ale vecinilor mei.

Există astăzi în Israel o majoritate evreiască, o limbă și o cultură comună. Aceste șase milioane de evrei israelieni au drepturi și au nevoie de siguranță și protecție la fel ca cetățenii oricărei țări. Și coloniștii evrei din Cisiordania au drepturi. Dar niciunul dintre drepturile noastre evreiești nu poate fi garantat cu prețul suferinței altor oameni. Modalitatea de a proteja democrația (parțială) a Israelului este de a o extinde, nu de a o refuza altora.

A respinge autodeterminarea națională evreiască nu este același lucru cu a dori distrugerea statului Israel sau a dori ca cetățenii săi evrei să fie aruncați în mare. Asta este doar încă o mostră de limbaj apocaliptic menit să îngusteze o dezbatere acceptabilă și să înăbușe o conversație onestă.

Dorința drepturilor egale nu îi exclude pe evreii din Israel sau din altă parte. Și indiferent care ar fi aranjamentele pentru a realiza acest lucru, este ridicol și antidemocratic să crezi că teritoriul Israelului sau oricum i-am spune, ar fi lipsit de un puternic caracter evreiesc sau de un puternic caracter palestinian. Dar asta trebuie să se bazeze pe respectul și protecția reciprocă și nu pe discriminare instituțională.

Răspunsuri universale

Renunțând la dreptul meu la autodeterminare evreiască mă simt la fel de evreu ca înainte. Și sunt la fel de legat de ceilalți evrei printr-o credință comună, o istorie comună și o sensibilitate comună. Istoria noastră evreiască e unică. Nu încăpem în definițiile altor minorități naționale. Așa că soluția la oprimarea noastră trebuie să fie și ea diferită. E nevoie de o abordare mai degrabă universală, nu naționalistă. Așa asiguri adevărata autodeterminare evreiască oriunde, nu doar într-un singur loc. Poartă numele de drepturi egale. Și luptăm pentru ele pentru noi și pentru ceilalți oriunde am fi. Nu e o utopie naivă ce promovez eu aici. Acest tip de gândire va salva poporul evreu, nu îl va distruge. Este bun simț și bună-cuviință. Și acesta este întotdeauna un bun punct de plecare.



http://mondoweiss.net/2016/12/jewish-national-determination/

miercuri, decembrie 07, 2016

Organizația extremistă Lehava răspândește anarhia în Ierusalim




Gruparea de extremă-dreapta alimentează ura și își incită adepții la violență împotriva palestinienilor, spun analiștii. Lehava se distinge de alte grupări de extremă-dreapta din Israel prin faptul că se opune în mod oficial hibridizării și intermariajelor dintre evrei și palestinieni.


de Jonathan Cook


Ierusalim – în iulie, patru tineri în tricouri negre cu însemnele galbene distincte l-au abordat pe „A” când acesta a coborât dintr-un taxi în centrul Ierusalimului pentru a se întâlni cu niște prieteni. L-au întrebat cât e ora. Suspicioși în legătură cu accentul său, l-au întrebat direct: „Ești arab?”

„În momentul în care am spus 'da', unul dintre ei mi-a tras un pumn în ochi. Ceilalți au sărit pe mine și au început să mă lovească peste tot. Erau mulți oameni în zonă, dar niciunul nu a fost interesat de ce se întâmpla și nimeni nu a încercat să mă ajute.”

„A” a reușit să scape și să fugă într-un restaurant din apropiere, unde lucra un prieten și să se ascundă înăuntru. „Dacă nu aș fi reușit să scap m-ar fi omorât”, spune el.

Mărturia sa filmată este una dintre cele câteva ale palestinienilor din Ierusalim atacați violent de activiștii evrei de extremă-dreapta. Temându-se de represalii, majoritatea victimelor au acceptat să depună mărturie numai cu condiția ca identitatea lor reală să nu fie dezvăluită.

Atacurile au fost săvârșite de o grupare de extremă-dreapta numită Lehava, sau Flacăra în ebraică, un acronim pentru Organizația pentru Prevenirea Hibridizării în Țara Sfântă. Condusă de un rabin de extremă-dreapta, Ben-Zion Gopstein, Lehava respinge interacțiunile dintre evrei și palestinieni.

Înființată în 2009, Lehava se distinge de alte grupări de extremă-dreapta din Israel prin faptul că se opune în mod oficial hibridizării și intermariajelor dintre evrei și palestinieni. Pe lângă cei 300.000 de palestinieni din Ierusalim, aproximativ 1,7 milioane din cetățenii Israelului sunt palestinieni de origine, reprezentând aproape o cincime din populație.




Se crede că Lehava încearcă să își extindă raza de acțiune în mai multe orașe „mixte” ale Israelului în care un număr mic de cetățeni palestinieni trăiesc în cartiere apropiate de israelienii evrei.

În 2014, aproximativ 200 de suporteri Lehava – mulți dintre ei purtând tricourile grupării inscripționate cu cuvintele „garda evreiască de onoare” – au protestat gălăgios lângă nunta unui bărbat palestinian cu o evreică ce se convertise la islam, în Jaffa, lângă Tel Aviv. Unii aveau pancarte cu sloganul: „Hibridizarea este un Holocaust”.


Între timp, străzile Ierusalimului sunt împânzite cu abțibilduri imprimate în arabă cu avertizarea „Nici să nu te gândești la o fată evreică” și în ebraică „Feriți-vă de goimi [un termen peiorativ pentru non-evrei] – vă vor pângări”.





Membrii hardcore ai grupării Lehava sunt de ordinul a câteva sute, potrivit organizației Religious Action Centre, care a filmat mărturiile. Dar crede că Gopstein poate atrage sprijinul a mai multor mii de oameni.

David Sheen, un jurnalist israelian care a scris mulți ani despre grupările de extremă-dreapta, a declarat pentru Al Jazeera: „Scopul organizației Lehava este de a instiga tinerii evrei, de a-i scoate în stradă și de a crea o forță de luptă care să ajute la purificarea etnică a palestinienilor din zonele principale ale Ierusalimului”.

Alții își fac griji în legătură cu efectul mai larg al incitării Lehavei asupra climatului opiniei populare din Israel.

Aviv Tartasky, un anchetator al Ir Amim, un grup israelian ce luptă pentru tratamentul egal al palestinienilor din Ierusalim, ne-a spus: „Ideea salvării femeilor evreice de arabi – readucerea acestora la iudaism – se bucură un mare sprijin în rândul israelienilor, inclusiv printre cei de stânga. Atitudinea majorității evreilor israelieni este: deși nu vă aprobăm metodele, violența, vă susținem scopurile.”

Contactat de Al Jazeera, Gopstein a refuzat să vorbească. Însă, într-un discurs de anul trecut, acesta a solicitat „luarea de măsuri” pentru a pune capăt coexistării, numind-o „un cancer periculos”. http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4610561,00.html Liderii Lehava au fost membri activi ai grupării Kach, un grup anti-arab care a fost scos în afara legii în 1994 după ce unul dintre adepții săi a împușcat 29 de palestinieni ce se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron.

Luna trecută, Gopstein a participat la un eveniment în memoria fondatorului mișcării Kach, rabinul Meir Kahane. La raliu, a fluturat o cârpă de șters praful în fața lui Lucy Aharish, singura renumită  prezentatoare TV ce face parte din minoritatea palestiniană a Israelului, spunând că ar spăla pe jos cu ea.

Gopstein, care trăiește în Kiryat Arba, o colonie israeliană din apropierea orașului palestinian Hebron, una dintre cele mai violente colonii din Cisiordania, a fost studentul lui Kahane. A fost arestat în 1990 fiind suspectat că ar fi omorât un cuplu palestinian, în ceea ce a părut a fi o răzbunare pentru asasinarea lui Kahane, dar a fost eliberat.


                                        Gopstein (stânga) la o întrunire Lehava.


Înainte de a fi interzisă, mișcarea Kach sprijinea deschis expulzarea violentă a palestinienilor din regiune sub sloganul „arabii în statele arabe și evreii în Sion”. Ca și Lehava, una dintre principalele sale activități era împiedicarea amestecării evreilor cu palestinienii.

Sheen spune că Lehava a „creat un brand recognoscibil imediat care este despre puritatea rasială. Este o nouă versiune a mișcării Kach. Nu pot folosi aceleași sloganuri fără să încalce legea, dar asemănările sunt evidente.” Ambele organizații folosesc aceleași culori în embleme, negru și galben – a lui Kach era un pumn, Lehava folosește o flacără.


                                                     Emblema Lehava
                                                         Emblema Kach


„Când exista Kach în anii 1980, era considerată atât de rasistă încât era asemănată cu nazismul și era boicotată de celelalte partide din parlament. Era văzută ca întrecând orice limită”, spune Sheen. „Acum face parte din maintream. Are suporteri chiar și în partidul Likud [al prim-ministrului Benjamin Netanyahu], care sunt foarte fericiți să o acopere.”

Yehuda Glick, un activist de extremă-dreapta apropiat de Goldstein, care cere înlocuirea moscheii Al-Aqsa din Ierusalim cu un templu evreiesc, a devenit membru Likud al parlamentului în luna mai. Legăturile Lehavei cu mișcarea Kach au fost evidente în timpul verii când gruparea a găzduit o serie de tabere de antrenament de luptă în sudul Cisiordaniei pentru a învăța tinerii artele marțiale. Printre cei care l-au asistat pe Gopstein au fost Itamar Ben Gvir și Noam Federman, doi foști lideri ai mișcării Kach care i-au învățat pe tineri tehnici de a face față interogatoriilor de tip Shin Bet.



                                          Tabără de antrenament Lehava


Pe măsură ce suporterii Lehavei s-au înmulțit și au căpătat tot mai multă încredere, părți mari ale centrului Ierusalimului au devenit rapid zone interzise palestinienilor după căderea întunericului. Victimele, precum și liderii religioși și organizațiile pentru drepturile omului s-au plâns că poliția israeliană închide ochii în fața valului de intimidări și violențe.

„Au loc linșaje pe străzile Ierusalimului, cauzate de ura față de arabi și poliția nu investighează” a spus Steven Beck, purtător de cuvânt pentru Religious Action Centre. Centrul, care promovează egalitatea și justiția socială în Israel, a înregistrat video mărturiile victimelor Lehavei ca parte dintr-o campanie numită „Lehava arde Ierusalimul”. Această campanie avertizează: „Terorismul evreiesc nu este creat din neant. Este alimentat de incitare ideologică și ură răspândită de rabini extremiști.”

„H”, care a fost atacat de două ori în acest an, a înaintat o plângere poliției după ce a fost înjunghiat în spate și în umăr de o bandă Lehava. „Până acum nu s-a luat nicio măsură. Poliția este cu ei, îi acoperă.”

O altă victimă, Jamal Julani, a fost băgată în comă de un grup Lehava, când avea 17 ani. Investigatorii i-au spus că niciuna dintre camerele de supraveghere din zonă nu funcționa, deși atacul a avut loc în apropierea a două bănci. „Cum este posibil? Nu înțeleg. Sunt poate 10 camere acolo. Cum nu funcționa niciuna dintre ele?”

Ca alții, „H” spune că a rămas marcat fizic și emoțional. Speriat de atacuri, spune:  „Mi-e teamă să ies singur. Chiar dacă încerc să ripostez lumea strigă 'Teroristule, teroristule'. Dacă trece un polițist și vede incidentul...eu o să fiu ăla împușcat.”

Cei 300.000 de palestinieni din Ierusalimul de Est, pe care Israelul l-a anexat ilegal în 1967, au permise de rezidență, permise care le dau voie să trăiască și să muncească în Israel. Mulți merg în centrul Ierusalimului pentru viața de noapte și cumpărăturile care nu sunt disponibile în cartierele lor amărâte, sau să lucreze în restaurantele și magazinele evreiești.

Atunci au loc multe dintre aceste atacuri, Lehava susținând că bărbații palestinieni se folosesc de aceste vizite ca să se vadă cu femei evreice.

Sunt tot mai multe cereri de scoatere în afara legii a mișcării Lehava după ce trei susținători ai acesteia au fost găsiți vinovați de incendierea singurei școli binaționale din Ierusalim, pentru copiii evrei și palestinieni. Trei pereți au fost mânjiți cu sloganuri rasiste, cum ar fi „Stop hibridizării” și „Nu coexistenței cu cancerul”.

Anul trecut, se spunea că Moshe Yaalon, atunci ministrul apărării, se gândește să scoată Lehava în afara legii. În august însă, Shin Bet-ul, serviciul intern de informații al Israelului, a spus că nu există dovezi în baza cărora să recomande interzicerea grupării. Actualul ministru al apărării, Avigdor Lieberman, de la partidul de extremă-dreapta Yisrael Beiteinu, e puțin probabil să pună capăt activităților Lehavei.

Între timp, Lehava a cerut boicotarea firmelor din Ierusalim care angajează palestinieni. Anumite persoane spun că gruparea intimidează și proprietarii de apartamente care închiriază palestinienilor. Dan Biron, proprietarul restaurantului Birman din centrul Ierusalimului a spus că palestinienii din personalul său au fost ținta atacurilor în patru ocazii separate.

O dată, spune el, o gloată a venit la restaurantul său, cerându-i să-i dea palestinienii pe mână. „Trimite-i afară să-i putem omorî”, își amintește acesta. S-a păstrat tare pe poziție până când au plecat. „E anarhie în Ierusalim. Poliția nu aplică legea aici”, a mai spus el. „Sunt criminali care se plimbă nestingheriți, golani care bat oamenii și poliția nu face nimic.”

Și creștinii din oraș sunt luați în vizor tot mai mult.

În decembrie anul trecut, Gopstein, liderul Lehavei, i-a numit pe palestinieni „vampiri care sug sângele” și a cerut să fie expulzați din Israel. Cu câteva luni în urmă a spus la o întâlnire că susține incendierea bisericilor pentru a împiedica „venerarea idolilor”. Liderii religioși îi suspectează pe membrii Lehava că ar fi în spatele unui val recent de vandalizare a locurilor creștine din Ierusalim și a intimidării preoților și călugărițelor.




Zeci de tineri Lehava conduși de Gopstein au făcut scandal în septembrie la concertul unui cor armean palestinian la un festival de muzică dintr-un mall din Ierusalim. Cântăreții au fost forțați să plece după ce tinerii Lehava au strigat la ei „Ucigași de evrei!” și „Plecați în Siria!”.

Vaticanul a înaintat o plângere procurorului general al Israelului din partea episcopilor locali, cerând ca Gopstein să fie condamnat pentru incitare la violență.


Wadie Abu Nassar, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Latine a Ierusalimului, a declarat pentru Al Jazeera că autoritățile israeliene nu au răspuns. „Gopstein continuă să spună lucruri rasiste și instigatoare la ură în public, așa că nu se poate să nu ne întrebăm de ce nu s-au luat măsuri împotriva sa. Pare a fi imun.”

A adăugat: „Există în mod clar printre membrii acestui guvern un sprijin pentru grupările de extremă-dreapta ca Lehava”.

În ciuda retoricii instigatoare la ură și a legăturilor cu atacurile, Lehava a primit în trecut finanțări semnificative din partea guvernului israelian – în jur de 180.000 de dolari printr-o fundație de caritate de același tip, Hemla. Aceasta administrează un azil pentru „reabilitarea” femeilor evreice „salvate” din căsătoriile cu palestinienii.


Media israeliană a dezvăluit luna aceasta că finanțarea către Hemla aproape s-a dublat, ajungând la 350.000 $. În mod oficial, Gopstein a tăiat legăturile Lehavei cu Hemla acum doi ani. Însa, arhivarul ONG-urilor se pare că a avertizat că legăturile secrete dintre cele două au continuat și a recomandat o anchetă.

Au existat de asemenea suspiciuni privind niște legături strânse între poliția israeliană și Lehava. Aceste suspiciuni au fost amplificate în februarie când s-a aflat, ca urmare a unei investigații a activităților lui Gopstein, că un ofițer al Poliției de Graniță a furnizat grupării detalii despre femei evreice care au relații cu palestinieni.

Tartasky, de la Ir Amim, a spus pentru Al Jazeera: „Cultura predominantă în poliție nu îi privește pe palestinieni ca pe niște locuitori potriviți pentru Ierusalim. Polițiștii consideră că rolul lor este de a-i proteja pe evrei de palestinieni, nu invers.”

El a mai spus că și politicienii din Ierusalim au contribuit la impresia că palestinienii nu au ce căuta în oraș. „Primarul [Nir Barkat] nu a făcut nici măcar o singură declarație împotriva celor de la Lehava, deși incită la violență și atacă oameni în inima orașului său. Acest lucru a transmis un mesaj clar că Lehava are protecție.”

Această impresie a fost subliniată și de declarațiile adjunctului lui Barkat, Meir Turgeman, în septembrie, după arestarea unui locuitor al Ierusalimului, Mesbah Abu Sabih, bănuit că ar fi ucis doi israelieni. Turgeman a spus că va „pedepsi” populația palestiniană a Ierusalimului de Est pentru „comportamentul animalic...Nu au mai rămas morcovi, doar bețe.”

Micky Rosenfeld, un purtător de cuvânt al poliției, a negat că poliția nu ar lua în serios violența grupării Lehava. „A crescut numărul patrulărilor în centrul Ierusalimului pentru a preveni astfel de incidente”, a declarat pentru Al Jazeera. El a adăugat că poliția „dispersează” găștile Lehava imediat ce sunt identificate.

Autoritățile judiciare au fost acuzate și ele că nu au reușit să țină în frâu Lehava. Beck a spus că Religious Action Center a înaintat 25 de plângeri procurorului general împotriva lui Gopstein pentru incitare, dar nu a primit niciun răspuns. În aprilie, un judecător din Ierusalim a emis o hotărâre potrivit căreia Gopstein ar fi făcut o „greșeală nevinovată” bătând doi activiști evrei de stânga când au intrat într-o colonie din Cisiordania.

Gopstein a susținut că a crezut că sunt palestinieni. Materialul video arată cum poliția israeliană le arestează pe cele două victime, nu pe Gopstein. Unul dintre serviciile publice ale organizației Lehava este o linie telefonică unde evreii israelieni pot informa în legătură cu membri ai familiei sau prieteni care au relații cu non-evrei. Beck spune: „Lehava a perpetuat o minciună cum că mii de femei evreice ar fi ținute împotriva voinței lor în căsnicii abuzive cu palestinieni. Pentru a trezi ura și a incita la violență.”

În realitate, cifrele oficiale arată că oricum există puține căsătorii între evrei și palestinieni. În 2011, anul în care au fost făcute publice asemenea cifre, au existat numai 19 astfel de căsătorii. Însă grupul a pus repede împiedicarea hibridizării pe agenda de lucru. În lunile recente, ministrul educației a interzis să mai apară în programa școlară două celebre romane evreiești care au ca subiect iubirea dintre evrei și arabi. Sondajele arată că mulți evrei israelieni rezonează cu poziția grupării Lehava privind relațiile sentimentale și sexuale mixte. Un sondaj din 2007 arăta că mai mult de jumătate cred că mariajele mixte între evrei și palestinieni reprezintă o „trădare”.

În 2013, cifre similare au spus că își doresc palestinienii, inclusiv cei cu cetățenie israeliană, expulzați din regiune. http://www.timesofisrael.com/plurality-of-jewish-israelis-want-to-expel-arabs-study-shows/

Însă, unii evrei israelieni din Ierusalim au început să riposteze față de gruparea Lehava. Din 2014, un grup numit "Talking in the Square" a început să organizeze contra-demonstrații în piața Sion, acolo unde Lehava organizează marșuri săptămânale. Unul dintre activiști, Ossnat Sharon, spune că popularitatea tot mai mare a mișcării ar trebui privită ca o „reacție” la prezența tot mai numeroasă a palestinienilor în centrul Ierusalimului în anii recenți. Tot mai mulți palestinieni vin în centrul orașului, spune Sharon, deoarece cartierele lor au fost tăiate, în apropiere de Ramallah și alte orașe palestiniene ale Cisiordaniei, de zidul de separație.

Liniile de transport public mai bune după ce Israelul și-a deschis rețeaua feroviară au contribuit și ele la faptul că tot mai mulți palestinieni caută locuri de muncă și distracție în centrul Ierusalimului. „Popularitatea tot mai accentuată a grupării Lehava arată cât de puțin își doresc unii israelieni să vadă palestinieni în ceea ce ei consideră că este orașul lor”, a adăugat Ossnat Sharon. „Prezența crescândă a palestinienilor în centrul Ierusalimului a amplificat abuzurile și extremismul în rândul evreilor.”



Omorând pământul





de Jonathan Ofir


Acești palestinieni pot să-și culeagă recolta de măsline în trei zile doar. În două, de fapt. Au permisiunea de a intra pe pământul lor numai trei zile pe an, dar...ghinion, nu a existat personal militar care să fie prezent în prima zi (trebuie să existe un echipaj militar care să împiedice coloniștii să atace fermierii) așa că au rămas doar două.

Două zile pe an în care să ai grijă de pământ nu sunt suficiente, trebuie să îl îngrijești, să ari, să cureți arborii, să tai crengile. Trebuie să îl verifici în fiecare zi. Trebuie să uzi măslinii. Nu poți s-o faci în 2-3 zile pe an. Fermierul intervievat spune că într-un final, pământul va muri dacă nu va fi îngrijit și atunci va fi preluat de către stat și apoi acolo va apărea o colonie.

Acest concept merită o cercetare atentă:

Legea „MAWAT” este o lege ce datează din vremea Imperiului Otoman. Mawat înseamnă „mort” și are în vedere „pământul mort”. „Pământul mort” este pământul părăsit, care nu a fost cultivat și astfel este considerat „a fi al nimănui”, deci poate fi confiscat de stat.

Această lege a fost unul dintre primele elemente ale sinistrei mașinării a ocupației israeliene din 1967, o lege arhaică îmbrățișată cu entuziasm de Ariel Sharon când i-a menționat-o cineva în cadrul unei ședințe ce avea ca subiect găsirea de modalități prin care să se poată pune mâna pe pământul ocupat, exact în ajunul războiului de șase zile.

Pe măsură ce Israelul creează colonii pentru a întrerupe continuitatea teritorială palestiniană („există un motiv pentru care aceste colonii sunt acolo unde sunt” spunea Sharon), îi izolează pe palestinieni de pământurile și recoltele lor. Zidul de separație, în aparență pentru „securitate”, „protejează” aceste colonii și planurile lor de dezvoltare – separându-i și mai mult pe palestinieni de pământurile lor. Dacă fermierii nu au acces la pământurile lor, acestea vor „muri” și „pământul mort” va fi preluat de stat. Acolo va apărea o colonie – poate fără autorizație inițial, dar o va primi retroactiv.

Cam așa a procedat Israelul.

Aceste legi arhaice nu ar trebui să anuleze a Patra Convenție de la Geneva, al cărei articol cu numărul 49 interzice transferul de populație în teritoriile ocupate – dar o fac. Am auzit chiar că unii membri imbecili ai Knessetului cum ar fi Bezalel Smotrich au spus că Israelul „nu acceptă Convenția de la Geneva” – sigur că da, a semnat-o în 1951.

Nu mă interesează ce alte pretexte ilegale – pe care până și Curtea Supremă de Justiție a Israelului sfârșește prin a le parafa în mod automat – folosește Israelul pentru a-și justifica furtul și crimele de război. Știu cum procedează și întotdeauna e o chestiune de „securitate”, întotdeauna ne pune și îi pune pe palestinieni în fața faptului împlinit (a pus mâna pe pământ, a construit colonii, și-a mutat acolo coloniștii) și apoi ce să vezi, nu are încotro și trebuie să „își apere populația”. Nu am niciun fel de respect pentru tipul acesta de „justiție”. Este simplu, Curtea Internațională de Justiție a fost foarte clară în legătură cu asta în 2004 – zidul este ilegal, coloniile sunt ilegale, punct.

Ceea ce trebuie să înțelegem este că această recoltă de măsline nu este doar despre uleiul de măsline. Este despre a ține cu dinții de ultimul fir până Israelul îl ia și pe acela și gata, ai dispărut. Măslinul este simbolul sumud-ului palestinian – al neclintirii, al statorniciei palestiniene – și asta face parte din ceea ce Israelul vrea să distrugă.

Colonizarea Zionisto-israeliană este, așa cum este de obicei în proiectele colonialiste, despre a face ca populația indigenă să „dispară” – fie prin campanii fulger de purificare etnică, fie printr-unele lente, de sufocare prin restricții, făcând ca oamenii să fie izolați de pământul lor, de rădăcinile lor.

Trăim într-o lume care privește aici, apoi întoarce privirea. Trebuie să stăm cu privirea pironită aici, ca fermierul palestinian care încearcă să păstreze arborii de măslin.

Pământul poate muri, oamenii pot fi uciși. Dar dacă suntem orbi față de această subjugare, speranța va muri și ea.

Când SUA sprijină acest proiect cu jumătate din totalul ajutorului financiar oferit altor țări (în timp ce se vaită penibil despre cum „nu ascultă Israelul” așa cum a făcut-o Kerry recent), atunci știi că soluția nu stă în mâinile imperiilor. Stă în mâinile mele și ale tale. 

marți, decembrie 06, 2016

Cum privatizează Israelul ocupația



 


de Antony Loewenstein și Matt Kennard


E 4.30 dimineața și luna încă strălucește pe cer, dar palestinienii din Cisiordania deja coboară din autobuzele ce au oprit în afara punctului de control Qalandia de lângă Ierusalim. Sunt pe cale să înceapă o nouă zi de muncă de cealaltă parte a zidului de separație, în Israel. Qalandia este unul dintre cele mai aglomerate puncte de control prin care palestinienii ce dețin permise de călătorie trebuie să treacă pentru a ajunge din teritoriile palestiniene ocupate în Israel. Cu rata de șomaj undeva în jur de 26% în Cisiordania (în Gaza e mult, mult mai mare – printre cele mai ridicate din lume, potrivit statisticilor UN), palestinienii au nevoie de slujbe, slujbe care sunt mult mai disponibile în Israel, mai ales în construcții, în industriile prelucrătoare și în agricultură, așa că întotdeauna e foarte aglomerat la ora aceasta.

Aproximativ 63.000 de palestinieni au permise de muncă, deja se estimează că în jur de 120.000 de palestinieni lucrează pentru israelieni; 27.000 dintre ei sunt angajați în zone industriale ilegale din Cisiordania care sunt administrate și deținute de companii israeliene și 30.000 lucrează ilegal în Israel deoarece nu pot obține permisele de muncă necesare. Aceste permise sunt revocate adesea din motive false legate de „securitate” și palestinienilor foarte rar li se oferă o motivație pentru refuzul acordării permiselor de muncă. De când cu așa numita „Intifadă a cuțitelor” ce a început în octombrie anul trecut, Israelul a revocat mii de permise, invocând teama de terorismul palestinian, iar guvernul israelian deja discută despre o considerabilă creștere a impozitelor pentru palestinienii care lucrează în Israel, ceea ce ar însemna o reducere semnificativă a salariilor lor oricum mici.

La primele ore ale dimineții, bărbații palestinieni (și doar o mână de femei) se grăbesc să ajungă cât mai repede la cozile lungi ce se vor forma la punctele de control. O astfel de activitate pare absurdă în orele ce precedă răsăritul, când lumina crudă a neoanelor de la punctele de control e singura care îi luminează pe acești muncitori necăjiți. Mulți fumează așteptând la coadă; un bărbat poartă un tricou inscripționat pe spate cu cuvintele „Chicken Revolution”.

Punctul de control ce seamănă cu un depozit de mărfuri pare un țarc pentru vite pe dinăuntru: bare de metal de-o parte și de alta închizând muncitorii și ținându-i laolaltă ca pe o turmă – mulți dintre ei au venit din sate aflate la distanță de mai mult de o oră de mers cu mașina – ghidându-i spre locul unde documentele le sunt verificate de oficialii israelieni. Apoi așteaptă pe partea israeliană transportul de la angajatorii lor.




Ani de zile, aceste puncte de control au fost administrate și conduse de personalul Forțelor Israeliene de Apărare (IDF) și de Poliția de Graniță Israeliană. Dar începând cu 2006, soldaților și polițiștilor li s-au alăturat gardieni înarmați de la firme particulare de securitate. Astăzi, 12 puncte de control din Cisiordania și 2 de pe granița cu Fâșia Gaza folosesc astfel de gardieni. Treptat, Israelul privatizează ocupația.

Mulți dintre palestinienii cu care vorbim nu sunt conștienți de schimbările astea. În ceea ce îi privește, orice israelian cu un pistol și o insignă este autorizat să-i umilească. Zilierul Imad (ca mulți palestinieni pe care i-am intervievat nu a vrut să-și dea numele de familie) stă la coadă la Qalandia și fumează. Are părul ușor dat pe spate și poartă un tricou gri. „Dacă se presupune că ar trebui să ne ajute, nu o fac”, spune el despre gardienii de la firmele private. „Nu sunt diferiți față de armată”.

Imediat după 6 dimineața, apar personaje înarmate care inițial arată ca soldații israelieni; poartă uniforme mai închise la culoare decât cele măslinii purtate de IDF, cu insigne pe care scrie „Ezrachi”. Compania Modi’in Ezrachi este cea mai mare companie de securitate angajată în prezent de guvernul israelian și oamenii săi sunt printre primii gardieni privați pe care guvernul i-a folosit la punctele de control. Pot fi văzuți și verificând autobuzele publice din Ierusalim, protejând clădiri evreiești din Ierusalimul de Est în mare parte arab (acești gardieni sunt acuzați că terorizează palestinienii și încurajează violența coloniștilor) și stând de pază în piața Zidului de Vest. Modi’in Ezrachi a încălcat în mod repetat Codul Muncii israelian plătindu-și angajații sub salariul minim pe economie plus alte violări, dar asta nu i-a afectat abilitatea de a obține contracte cu guvernul. Acesta este un trend prezent în multe țări, inclusiv în Australia, Marea Britanie, SUA și Grecia, unde guvernele și firmele private de securitate conspiră pentru a evita responsabilitatea. (Modi’in Ezrachi a refuzat fiecare invitație de a comenta în legătură cu activitățile sale).




Securitatea privată este una dintre industriile cele mai înfloritoare din Israel

Când vine vorba de securitatea privată, IDF-ul și poliția, „nu putem face diferența între ei”, spune Reham, o studentă la medicină la universitatea An-Najah din Nablus. Reham mai are 6 ani de studiu până să devină medic. Vorbim cu ea și cu prietenele ei în afara terminalului Qalandia.

„Este îngrozitor”, spune ea. „Uneori sunt foarte mulți oameni aici și trebuie să aștepți și câte o oră la coadă.” Nu știa că punctele de control se privatizau treptat. „Nu am observat. Unii consideră că e un loc de muncă și atât.”

E o lungă istorie a umilințelor îndurate de palestinieni la punctele de control. Organizația israeliană pentru drepturile omului  B’Tselem face publice nenumărate rapoarte ale abuzurilor, de ani de zile. Organizația israeliană a femeilor Machsom Watch monitorizează punctele de control din 2001 și vorbește în numele palestinienilor ale căror permise de muncă sunt respinse pe nedrept.

Reham ne povestește din experiența sa. „Depinde de soldat sau de polițist. Uneori te lasă să treci, nu-ți vorbesc. În general, fetele sunt mai rele decât băieții – nu știu de ce.”

ONG-ul israelian Who Profits, care investighează ce companii private fac bani de pe urma ocupației ilegale a Cisiordaniei, a emis un raport anul acesta care clarifică situația. „În anii anteriori”, spune raportul, „multe responsabilități militare au fost înmânate companiilor civile private, transformând industria securității private într-una dintre cele mai înfloritoare din Israel.”

Flexând mușchiul privat în zona ilegală

Când soarele se ridică pe cer în zilele fierbinți de august, razele sale se lovesc de zidul de separație lângă punctul de control Qalandia; pe el, se pot vedea anunțuri publicitare pentru apartamente în Palestina. Vânzătorii de cafea fac bani serioși cu cei care așteaptă la coadă. Pe o porțiune de zid de lângă punctul de control este un tablou mare al unor bărbați din satul Qalandia – martiri pentru localnici – uciși de forțele israeliene de securitate.

E un mister de ce Israelul simte că are nevoie de și mai multe întăriri la aceste puncte de control. Palestinienii care trec prin aceste puncte oricum traversează un labirint al confuziei cu obstrucționări fizice, bariere, drumuri interzise, percheziții prelungite, tratament umilitor și tot soiul de restricții. În aprilie 2015 existau 96 de puncte fixe de control în Cisiordania, inclusiv 57 de puncte de control interne. Din aceste puncte fixe, 39 reprezintă ultimul punct de inspecție înainte de intrarea în Israel, deși majoritatea sunt localizate la câțiva kilometri la est de Linia Verde sau chiar în afara intrării în Ierusalim. Unele dintre ele sunt privatizate complet sau parțial. La anumite puncte de control, Israelul interzice trecerea vehiculelor palestiniene, cu excepția celor cu permise speciale, și în principiu permite trecerea doar a transportului public și a vehiculelor comerciale. În plus, armata a mai plasat sute de bariere de-a lungul drumurilor din Cisiordania. În aprilie 2015, Biroul UN pentru Coordonarea Problemelor Umanitare a numărat 361 de bariere. Există de asemenea două puncte de trecere de graniță între Fâșia Gaza și Israel: punctul de trecere Eretz pentru pietoni și punctul de trecere Kerem Shalom pentru mărfuri și combustibil.




Pe lângă acestea, Israelul a blocat drumurile de acces pe câteva dintre arterele principale din Cisiordania prin sute de obstrucții fizice ca de exemplu diguri de pământ, blocuri de beton, porți de fier și tranșee. Numărul acestora fluctuează în funcție de circumstanțele politice și de securitate. În 2014 OCHA a numărat o medie de 358 de obstrucționări fizice pe lună. Acestea nu permit nici măcar trecerea ambulanțelor. O altă politică este interzicerea accesului palestinienilor pe anumite drumuri. Pe anumite secțiuni palestinienii nu au voie să circule deloc, nici pe jos, nici cu vehicule, pe alte secțiuni accesul le este interzis doar cu vehicule. În aceste cazuri, palestinienii trebuie să se dea jos din vehicule unde începe restricția, să o ia pe jos pe porțiunea unde le este interzis cu vehicule și apoi să găsească o metodă alternativă de transport pentru a-și continua drumul.





Iyad Haddad, un anchetator de teren ce lucrează pentru B’Tselem de 15 ani, și-a petrecut întreaga carieră investigând abuzurile israeliene împotriva drepturilor umane ale palestinienilor. „Înainte, era foarte clar care sunt forțele israeliene, aveau o uniformă distinctă. Uneori, înainte de cea de-a doua Intifadă [care a început în toamna lui 2000], utilizau unități sub acoperire folosindu-se de soldați îmbrăcați în civil. Dar în acea perioadă, nu-mi amintesc să fi folosit companii private. După cea de-a doua Intifadă însă, am început să observ că există o schimbare de tactică: se foloseau companii și forțe israeliene private la punctele de control, să păzească barierele și chiar în închisori. Și pentru a păzi coloniile.”

Această mișcare face parte dintr-o tendință globală, din Irak până în Columbia, în care companiile militare și de securitate private încep să-și asume tot mai multe din funcțiile statului. Majoritatea companiilor au început cu operațiuni mai mundane dar au sfârșit prin a se ocupa de cele care implicau violența. În raportul său din 2016, numit „Forța Invizibilă”, care compara securitatea privată din Columbia, Irak și teritoriile palestiniene, Institutul Internațional pentru Acțiune Nonviolentă a descoperit: „Externalizarea a început cu delegarea serviciilor non-militare cum ar fi catering-ul, transportul și alte servicii logistice, apoi a continuat cu construirea sistemelor militare, inclusiv a Zidului de separație și în final a inclus delegarea unora dintre funcțiile de menținere a ordinii publice și a securității în teritoriile palestiniene ocupate.”

A devenit tot mai greu pentru Haddad să-și dea seama cine comite violările, deoarece mulți palestinieni nu sunt conștienți că au de-a face cu forțe de securitate private. „Uneori palestinienii îmi descriu forțe pe care nu pot să le recunosc”, spune acesta. El crede că exact acesta este unul din motivele pentru care Israelul a recurs la aceste companii. „Le folosește pentru a scăpa de responsabilitate, mai ales din cauză că oamenii nu îi pot recunoaște și devine mai ușor pentru ei să folosească forța atunci când vor, fără să fie trași la răspundere. E mai ușor să scapi basma curată în fața legii israeliene sau internaționale folosind forțele private.”

Bănuiala lui Haddad pare să fie corectă. La punctul de control Qalandia, în aprilie, doi palestinieni – Maram Saleh Abu Ismal, de 23 de ani și fratele ei Ibrahim Saleh Taha, de 16 ani – au fost uciși de gărzile Modi’in Ezrachi. Frații, care – potrivit martorilor – nu păreau să înțeleagă instrucțiunile în ebraică, au fost catalogați „teroriști” de către poliția israeliană din cauză că unul dintre ei, Ismail, cică ar fi aruncat cu un cuțit spre ofițeri. La puțin timp după, ministerul de justiție a anunțat că renunță la anchetă fără a acuza pe nimeni. Biroul ministrului apărării, IDF-ul și Modi’in Ezrachi au ignorat toate întrebările noastre în legătură cu incidentul respectiv.

Teoretic, acești gardieni privați ar putea fi dați în judecată în tribunalele israeliene din moment ce nu sunt la fel de protejați de legea israeliană precum polițiștii și soldații. Însă, un tribunal israelian a plasat un ordin de restricție asupra cazului (ridicat parțial în octombrie), făcând imposibil de văzut materialul filmat de camerele de supraveghere și de demonstrat că gardienii erau de vină. Familia victimelor nu a primit drept de recurs. În acest fel, impunerea ocupației privatizate servește intereselor statului israelian.

În raportul său din 2014, „Zona ilegală”, ONG-ul Yesh Din a scris că forțele de securitate private „sunt echipate cu arme IDF, au parte de instructaj militar  și sunt împuternicite să acționeze precum poliția, de exemplu să aresteze, să percheziționeze, să folosească violența.”

La tabăra de refugiați Shuafat din Ierusalimul de Est, care este înconjurată de Zidul de separație al Israelului, am văzut cum gardienii Ezrachi verifică documentele pasagerilor din autobuze și mașini, preluând multe dintre rolurile deținute exclusiv de forțele de securitate sau de poliție. Când ne-am apropiat de ei s-au încruntat la noi și ne-au spus să plecăm.

Când am contactat ministerul israelian al apărării să comenteze în legătură cu matricea sa a controlului asupra Cisiordaniei, ni s-a spus că „unele puncte de trecere primesc asistență specială din partea companiilor specializate în securitate și protecție.” Ministerul ne-a sfătuit să vorbim cu IDF-ul pentru mai multe detalii, deoarece „punctele de control din jurul Ierusalimului” sunt responsabilitatea sa. Dar IDF-ul ne-a spus că „ministerul apărării este organul potrivit să vorbească despre acest subiect”. Era o fundătură kafkiană ce ne-a oferit o mică fereastră pentru a privi la imposibilitatea cu care se confruntă palestinienii care caută dreptatea pentru cei dragi omorâți sau răniți de furnizorii privați de securitate.

Etosul privatizării

De la întemeierea sa din 1948 până la războiul de șase zile din 1967, Israelul a fost susținut de majoritatea stângii globale, care l-a privit ca pe o națiune socialistă dedicată egalității și justiției sociale. E adevărat, acesta a fost întotdeauna un mit convenabil care a ignorat discriminarea endemică și sponsorizată de stat a minorității arabe (de fapt, cetățenii palestinieni ai Israelului au trăit sub regim militar direct de la sfârșitul războiului din 1948 până în 1966). Până la mijlocul anilor 1970, Israelul avea unul dintre cele mai mici decalaje între bogați și săraci din vest (pentru evrei); fiind o țară cu un sistem de ajutor social gratuit, oferea un trai decent populației evreiești. Dar spre mijlocul anilor 1990, decalajul a devenit uriaș. Profesorul israelian Daniel Gutwein, care predă la universitatea din Haifa, scrie că „etosul israelian al solidarității sociale a fost înlocuit de etosul privatizării”.

Desigur, după ce Israelul a cucerit Cisiordania și Gaza în 1967, statul nu a luat niciodată în considerare să ofere același sistem de ajutor social gratuit palestinienilor din noile teritorii cucerite. Palestinienii sub ocupație erau conduși de un regim militar, o politică ce continuă până în ziua de astăzi.

De la sfârșitul anilor 1970, guvernele de dreapta sub conducerea partidului Likud au susținut că destrămarea sistemului de ajutor social gratuit era cea mai bună cale pentru a liberaliza economia. Simha Erlich, ministrul de finanțe al Israelului din 1977 până în 1979 se mândrea că zelotul privatizării Milton Friedman era consilierul său economic.

Shir Hever, autorul „Economiei Politice a Ocupației Israeliene” (2010) și absolvent al universității din Berlin specializat în privatizarea ocupației scrie: „În 1985, când Banca Mondială și FMI-ul au impus ‘planurile de ajustare structurală’ țărilor în dezvoltare care se luptau cu datorii, guvernul israelian a adoptat din proprie inițiativă un asemenea plan. ‘Planul de stabilizare’ al Israelului din 1985 a fost un moment transformant în economia țării, marcând schimbarea de la o piață social-democrată, planificată, la una neoliberală.”

Hever continuă: „Privatizarea propriu-zisă a marilor companii deținute de guvern a început în anii 1990 și a urmat mai târziu și privatizarea sectorului apărării, mai întâi cu vânzarea fabricilor din companiile de armament deținute de guvern apoi cu externalizări masive ale operațiunilor de securitate către companii private în timpul celei de-a doua Intifade.” Israelul a urmat modelul stabilit de America lui Ronald Reagan și de Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. Într-adevăr, industria militară americană i-a încurajat pe israelieni să-și privatizeze industria armamentului.

Hever susține că privatizarea în Israel a fost impulsionată de aceiași factori care impuneau trendul pe plan internațional: „Investitorii sectorului privat au folosit ideologia neoliberală pentru a pretinde că guvernul era ineficient în a administra afacerile și au fost capabili să cumpere gigantul telecomunicațiilor din Israel, cea mai mare companie aeriană, cea mai mare companie de transport maritim, rafinăriile de petrol și toate băncile cu excepția uneia, toate la prețuri foarte mici.”

Sănătatea, educația, mâna de lucru au fost luate în vizor și nu a trecut mult până clasa de mijloc a Israelului a început să sufere din cauza disciplinei brutale a forțelor pieței. Până în anii 2000, membrii organizației colective Histadrut scăzuseră cu două treimi, de la 2 milioane cât avea la începutul anilor 1990. (în ultimii zece ani s-a înregistrat o creștere a membrilor uniunii, pe măsură ce populația țării se confruntă cu dificultăți de natură financiară).

Astăzi, consecințele subcontractării sunt clare. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu este hotărât să vândă bunuri ale statului în valoare de miliarde de dolari, o politică pe care a condus-o cu mândrie și pe care a inițiat-o în timpul primului său mandat la sfârșitul anilor 1990. Dar publicul israelian plătește un preț scump. Israelul are acum cea mai mare rată de sărăcie dintre țările ce fac parte din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Potrivit UNICEF, în 2016 Israelul a prezentat cel mai mare nivel de inegalitate între copii în rândul celor mai dezvoltate 41 de state din lume, cu o treime trăind sub pragul de sărăcie. În 2015, Institutul Național de Asigurări al Israelului a estimat că sunt 1,7 milioane de oameni săraci, dintr-o populație de 8 milioane. Decalajul între salarii s-a mărit și el, viața a devenit tot mai scumpă, chiriile au crescut, toate acestea ducând la proteste în 2011.

Dar nu toată lumea suferă. Sistemul militar își și privatizează sectorul de armament și își și vinde tehnologia peste hotare. Scriitorul și activistul israelian Jeff Halper susține în cartea sa „War Against the People: Israel, the Palestinians and the Global Pacification” (2015) că pentru Israel ocupația nu este o povară ci o „resursă”, deoarece îi oferă statului evreiesc oportunitatea de a-și testa armele și sistemele de supraveghere concret, pe palestinieni, plus asistența și informațiile pe care le oferă altor state. Tot mai mulți oficiali europeni și americani au vizitat Israelul în ultimii ani pentru a învăța despre sistemele sale de securitate și apărare.




De exemplu, compania israeliană Magal Security Systems, care a înconjurat Gaza cu gard, a ajutat la construirea Zidului precum și a frontierelor egiptene și iordaniene în anii recenți și licitează pentru a construi un zid la granița kenyano-somaleză pentru a proteja kenyenii de atacurile teroriste ale grupării Al-Shabaab. Șeful companiei, Saar Koursh, a declarat recent pentru Bloomberg că „afacerea cu granițele și zidurile se prăbușise, dar apoi a apărut ISIS și conflictul sirian. Lumea se schimbă, iar granițele și zidurile revin la modă.”

Acesta este doar un mod prin care vasta expertiză israeliană în ocupație, de la militarizarea granițelor la supravegherea populației nedorite, a devenit un avantaj financiar imens pentru un sector al economiei israeliene. Nu ajută marea masă a populației – sărăcia este răspândită – și potrivit economistului Hever, nu e suficient pentru a izola Israelul de potențialele lovituri economice din partea tot mai puternicei mișcări de boicotare BDS. „BDS nu este despre mărimea exporturilor, ci despre conștientizarea legii internaționale”, spune el. „Recent, activiștii BDS au făcut niște progrese în ceea ce privește industria armamentului, pornind o dezbatere în UE despre dirijarea fondurilor de cercetări în industria israeliană a armamentului și convingând importanți politicieni brazilieni să reconsidere afacerile cu companiile israeliene de armament.” Într-adevăr, Hever pune sub semnul întrebării viabilitatea industriei israeliene de apărare. „Sectorul armelor în Israel este mai vast, comparat cu mărimea economiei, decât al oricărei alte țări din lume, dar partea sa din piața israeliană de export se află în descreștere”. În 2015, exporturile militare israeliene au fost relativ scăzute, la 5,7 miliarde de dolari.

Occupation Inc.

Companiile private au investit de ani de zile în proiectul coloniilor. Dar această implicare, precum și cantitatea de bani produși, a crescut dramatic în ultimii zece ani. Anul acesta Human Rights Watch (HRW) a dat publicității un raport, „Occupation Inc.” detaliind felul în care „afacerile israeliene și internaționale au ajutat la construirea, finanțarea comunităților coloniilor și le-au oferit servicii și piețe.” A adăugat, „în multe cazuri, afacerile însele sunt niște ‘coloniști’ ”.

Pentru israelieni, Cisiordania a devenit un fel de zonă economică specială, în care coloniile oferă adesea condiții de afaceri mai profitabile – chirii mici, un regim al taxelor favorabil, subvenții de la guvern și acces la forță de muncă palestiniană ieftină – decât în Israelul propriu-zis. Reprezintă o atracție pentru companiile israeliene, dar și pentru piața internațională și se fac o grămadă de bani. Investiția străină directă în Cisiordania și Gaza a crescut de la 9,5 milioane $ în 2002 la 300 milioane $ în 2009, înainte să se stabilizeze undeva la 120 de milioane $ în 2015. Gigantul american al computerelor, Hewlett-Packard de exemplu, a creat cardurile de identitate biometrice folosite de forțele de securitate israeliene la punctele de control din Cisiordania.

HRW raportează că sunt 20 de zone industriale administrate de Israel în Cisiordania, acoperind cam 1.365 de hectare, cu coloniști israelieni care supraveghează cultivarea a 9.300 de hectare de pământ agricol. Anchetatorii au ajuns la concluzia că „făcând afaceri cu sau în colonii, companiile străine contribuie la violarea legilor umanitare internaționale și la abuzurile asupra drepturile omului”. Această conștientizare începe să aibă efect.




Aceasta este una din contradicțiile privatizării. În timp ce încălcările israeliene ale legii internaționale sunt în general ignorate de cel mai mare binefăcător al Israelului, SUA, mișcarea BDS a obținut niște victorii punând presiune asupra sectorului privat privind afilierea cu abuzurile asupra drepturilor omului în Palestina. De exemplu, firma franceză de infrastructură Veolia a anunțat în aprilie 2015 că părăsește Israelul iar compania britanică de telefonie mobilă Orange a anunțat în urmă cu câteva luni că va rezilia contractele cu partenerul său israelian.

Acest lucru pune întrebarea dacă nu cumva privatizarea ocupației face ca Israelul să fie mai susceptibil la oprobriul internațional, inclusiv la boicotări. Compania de securitate G4S, cel mai mare angajator din domeniul securității din lume în sectorul privat a anunțat în 2014 că va părăsi Israelul în 3 ani și că reziliază contractele cu sistemul închisorilor din Israel. (BDS a susținut că este victoria sa, dar când au fost contactați de către The Nation cei de la G4S au spus că da, planifică retragerea de pe piața israeliană în iulie 2017, dar „decizia de a nu reînnoi contractele a fost motivată de considerente financiare”). Sistemul ține acum în detenție 6.295 de palestinieni, inclusiv 116 copii palestinieni cu vârste între 12 și 15 ani (atâția erau la sfârșitul lui 2015). În 2009, Curtea Supremă de Justiție din Israel a hotărât că închisorile complet private sunt neconstituționale. Dar multe dintre sistemele și produsele folosite în închisori – de la camere de supraveghere la uși și sisteme de alarmă – sunt fabricate sau administrate de corporații private.

Cu Orientul Mijlociu în flăcări și cu Israelul promovându-se ca o insulă de stabilitate în mijlocul unei regiuni în plin conflict, există câteva motive convingătoare pentru care statul evreiesc nu va continua să-și facă reclamă ca fiind un model în administrarea populației nedorite, cu companiile private beneficiind de pe urma acestei politici. Anul viitor se vor împlini 50 de ani de la ocuparea israeliană completă a Palestinei (n.t. în 1948 Israelul a început ocupația Palestinei, în 1967 a definitivat-o) și colonizarea este în floare. Fără presiune internațională puternică este imposibil de închipuit cum ocupația externalizată nu va deveni un coșmar permanent.