marți, ianuarie 17, 2017

Ultimul cântec de dragoste pentru Israel al lui François Hollande




de Ali Abunimah

Barack Obama și omologul său francez François Hollande au multe în comun. Ambii au devenit președinți datorită unui val al speranței pentru o schimbare progresistă.

După ani de implementare a unor politici interne neoliberale dure și după angajarea în războaie inutile și sângeroase peste hotare, își vor părăsi birourile la o distanță de câteva luni, cu slabe realizări atașate numelor lor.

Cornel West scria că „guvernarea lui Obama nu a produs coșmarul Donald Trump – dar a contribuit la el.” Dacă regimul lui Hollande va fi urmat de coșmarul de extremă-dreapta al unei președinții a Frontului Național, va fi parțial din cauza moștenirii pe care liderul francez a lăsat-o țării sale.

Poate în nicio zonă eșecurile acestor doi oameni nu au fost mai abjecte și mai complete decât în aceea a presupuselor lor eforturi de a realiza așa numita „soluție a celor două state.”

Abordarea lor a fost similară: au pretins că se opun expansiunii coloniilor ilegale din Cisiordania și Ierusalimul de Est în timp ce i-au oferit Israelului protecție și asistență pentru a-și continua ocupația și colonizarea violentă cu impunitate.

Așa cum remarca jurnalistul francez Alain Gresh, Hollande a urmat cam aceeași cale. Președintele francez chiar i-a spus lui Benjamin Netanyahu în timpul unei cine intime organizate în casa prim-ministrului israelian în 2013 că și-ar fi dorit să aibă talentul muzical pentru a cânta „un cântec de dragoste pentru Israel și conducătorii săi” – un act de auto-umilire imortalizat într-un clip video:




Deși Franța nu își permite extravagantul ajutor militar oferit de Obama (38 de miliarde de dolari anual sub formă de armament american pentru următorii 10 ani – cel mai mare pachet de ajutor militar acordat vreodată de SUA în întreaga sa istorie), Hollande nu și-a permis să fie eclipsat în fervoarea sa anti-palestiniană în celelalte privințe.

Așa cum își amintește Gresh, guvernul lui Hollande a mers până într-acolo încât a interzis marșurile de solidaritate cu Palestina în timpul atacurilor israeliene din 2014 asupra Gazei care au omorât peste 2.200 de palestinieni, dintre care 550 de copii și bebeluși.

Acuzările și denunțările cetățenilor care susțin mișcarea de boicotare a Israelului, BDS, din partea administrației Hollande au făcut din Franța cea mai represivă țară din lume față de mișcarea de solidaritate cu Palestina.

„Ceea ce este uluitor”, remarca Gresh, „este discursul duplicitar al Franței, care susține că sprijină legea internațională dar în același timp își consolidează relațiile bilaterale cu Israelul, o țară care se află într-o permanentă violare a legii internaționale.”

Gresh citează un exemplu puternic: în noiembrie 2016, pentru prima dată, avioanele de război israeliene au efectuat exerciții împreună cu forțele aeriene franceze deasupra Corsicăi – un posibil precursor al operațiunilor militare comune în întreaga lume.

În ambele cazuri, rezultatul acestei efuziuni afective și financiare a fost același: Hollande și Obama vor părăsi biroul de președinte cu Israelul azvârlind în ei cu insulte.

Gresh subliniază reacția furibundă a lui Netanyahu la „conferința de pace pentru Orientul Mijlociu” pe care președintele francez a găzduit-o la Paris duminica trecută: „o ultimă palmă dată lui François Hollande, care, fără îndoială, va întoarce și celălalt obraz.”

Înainte de începerea conferinței – la care au participat reprezentanți ai 70 de țări, dar niciun israelian sau palestinian – Netanyahu a declarat că este „inutilă.” „Sunt ultimele suflări ale lumii de ieri. Lumea de mâine va arăta diferit”, a adăugat Netanyahu într-o aparentă anticipare entuziastă a pășirii lui Trump în Casa Albă.

Și reprezentanții lui Trump se pare că au condamnat conferința – iar guvernul britanic, mai dornic ca niciodată să se gudure pe lângă viitorul președinte american, s-a ținut departe.

Alți miniștri israelieni au rostit cuvinte chiar mai brutale. Ministrul apărării, Avigdor Liberman, a comparat conferința de pace cu afacerea Dreyfuss, celebrul caz de persecuție a unui ofițer al armatei franceze de origine evreiască, adesea considerat un exemplu fundamental al antisemitismului european modern.

Două viziuni rasiste rivale

Dacă, așa cum trecutul o arată, Hollande și Obama au fost cei mai pro-Israel lideri vestici din istorie, ce explică furia fără margini a Israelului?

Răspunsul este simplu. Obama și Hollande, pe de o parte, și Netanyahu și Trump, de cealaltă parte, reprezintă două viziuni pro-israeliene rivale.

Netanyahu reprezintă un Israel rasist mândru că este rasist, care nu mai este interesat să pretindă că dorește pacea sau că e dispus să le ofere palestinienilor drepturile în orice condiții.

Țările reprezentate la conferința de la Paris sunt la fel de dedicate susținerii dreptului Israelului de a fi rasist, dar ele cred că acest lucru poate fi asigurat numai dacă o opțiune bantustană rămâne deschisă palestinienilor.

Exact ca rezoluția U.N. care a fost adoptată cu multă fanfară în decembrie și la fel ca discursul lui John Kerry din ultimele sale zile ca Secretar de Stat, întâlnirea de la Paris era menită să reînvie această opțiune a bantustanelor – soluția celor „două state.”

Dar declarația finală a conferinței confirmă sterilitatea acestei abordări.

Falsa echivalență

Deși reafirmă – așa cum și trebuie – ilegalitatea coloniilor israeliene din teritoriile ocupate, aceasta consolidează fără încetare falsa echivalență dintre ocupator și ocupat ca fiind în mod egal responsabili pentru absența „păcii.”

Solicită „negocieri directe semnificative” într-un context al unui dezechilibru radical al puterii între Israel și palestinieni – o strategie al cărei eșec a fost demonstrat decisiv tuturor, mai puțin celor foarte încăpățânați și care refuză să vadă realitatea, de peste două decenii de așa-zis proces de pace.

Ziarul israelian Haaretz observa că produsul final a fost „mai puțin dur” – probabil pentru Israel – decât o ciornă care fusese dezvăluită săptămâna trecută.

Ca și rezoluția Consiliului de Securitate al U.N. 2334 din decembrie, declarația de la Paris nu amenință cu niciun fel de consecințe dacă Israelul nu pune capăt colonizării și opresiunii violente a milioane de palestinieni.

Kerry chiar a vorbit cu Netanyahu în ziua conferinței pentru a-l asigura că aceasta nu va duce la o acțiune viitoare în fața Națiunilor Unite sau într-un alt forum internațional.

Iar insistența panicardă a declarației finale că „ambele părți trebuie să își reafirme oficial devotamentul față de soluția celor două state, disociindu-se astfel de vocile care resping această soluție”, nu va suprima sprijinul tot mai mare pentru soluția unui singur stat ca cea mai realistă cale spre dreptate și pace în întreaga Palestină istorică.

Nimic din ce s-a întâmplat la Paris nu ar trebui să schimbe concluzia fundamentală: Israelul, la fel ca regimul de apartheid din Africa de Sud în urmă cu o generație, trebuie presat și izolat până va fi forțat să se schimbe.

Întreaga conferință nu s-a rezumat decât la cântecul de dragoste final al președintelui Hollande pentru Israel.



Rolul evreiesc în revoluția bolșevică și în regimul sovietic timpuriu al Rusiei




de Mark Webber

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, un comando al poliției secrete bolșevice CEKA l-a asasinat pe ultimul împărat al Rusiei, țarul Nicolae al II-lea, dimpreună cu soția sa, țarina Alexandra Feodorovna, fiul lor în vârstă de 14 ani, țareviciul Alexei Nicolaevici, și cele patru fiice ale lor. Au fost secerați de gloanțe în casa Ipatiev unde erau ținuți prizonieri în Ecaterinburg, un oraș din regiunea montană Ural. Fetele au fost omorâte cu baionetele. Încercând să împiedice un cult pentru țarul mort, cadavrele au fost îngropate în secret, într-un puț și mutate ulterior în altă groapă, după ce fețele au fost stropite cu acid sulfuric pentru a împiedica recunoașterea morților.

Autoritățile bolșevice au raportat mai întâi că monarhul a fost împușcat după ce s-a descoperit un complot pentru eliberarea acestuia. Pentru o vreme s-a ascuns moartea țarinei și a copiilor. Istoricii sovietici au susținut vreme de mulți ani că bolșevicii locali acționaseră pe cont propriu și că Lenin, fondatorul statului sovietic, nu avusese nimic de a face cu crima.

În 1990, istoricul și dramaturgul moscovit Edvard Radzinsky a anunțat rezultatul investigației sale detaliate a crimelor. Acesta a dezhumat rămășițele bodyguardului lui Lenin, Alexei Akimov, care relatase cum el, personal, dusese la biroul de telegraf ordinul de execuție semnat de Lenin. Telegrama era semnată și de șeful guvernului sovietic, Iacov Sverdlov. Akimov păstrase banda de telegraf originală ca dovadă a ordinului secret.

Cercetarea lui Radzinsky a confirmat ceea ce indicau deja dovezile anterioare. Leon Troțki – unul dintre tovarășii cei mai apropiați de Lenin – dezvăluise în urmă cu mai mulți ani că Lenin și Sverdlov luaseră împreună decizia de a-i ucide pe țar și pe familia sa. Amintindu-și o conversație din 1918, Troți scria:

Următoarea vizită la Moscova a avut loc după căderea orașului Ecaterinburg. Stând de vorbă cu Sverdlov, am întrebat în trecere „Și unde este Țarul?”. „S-a terminat totul”, mi-a răspuns el. „A fost împușcat”. „Și unde e familia lui?” „Și familia a fost împușcată alături de el.” „Toți?”, am întrebat, pare-se cu surpriză în glas. „Toți”, mi-a răspuns Iacov Sverdlvo. „Și ce-i cu asta?” Aștepta să-mi vadă reacția. Nu am răspuns. „Și cine a luat decizia?”, am întrebat. „Am decis aici. Ilici a crezut că nu trebuia să le lăsăm Albilor un simbol în jurul căruia să se adune, mai ales în circumstanțele dificile actuale.” Nu am mai pus nicio întrebare și am considerat subiectul închis.

Cercetările și investigațiile recente ale lui Radzinsky și ale altora coroborează relatarea furnizată anterior de Robert Wilton, corespondent al ziarului londonez Times în Rusia vreme de 17 ani. Cartea sa, „Ultimele zile ale Romanovilor”, publicată inițial în 1920 și reeditată în 1993 de către Institutul pentru revizuire istorică – este bazată în mare parte pe descoperirile unei anchete amănunțite întreprinse în 1919 de către Nicolai Sokolov sub autoritatea liderului „Alb” (anti-comunist) Aleksandr Kolceak. Lucrarea lui Wilton rămâne una dintre cele mai exacte și mai complete istorisiri a asasinării familiei imperiale a Rusiei.

O percepție solidă a istoriei a fost dintotdeauna cea mai bună cale pentru a înțelege prezentul și a anticipa viitorul. În consecință, oamenii sunt cei mai interesați de întrebările istorice în vreme de criză, atunci când viitorul pare cel mai nesigur. Odată cu prăbușirea stăpânirii comuniste în Uniunea Sovietică, 1989-1991, și cu lupta rușilor de a construi o nouă orânduire pe ruinele celei vechi, noi întrebări istorice deveneau foarte actuale. De exemplu, mulți se întrebau cum de bolșevicii, o mișcare mică ghidată de învățăturile filosofului social germano-evreu Karl Marx a reușit să preia controlul asupra Rusiei și să impună un regim crud și despotic oamenilor ei?

Iar evrei din lumea întreagă își exprimau grijile în legătură cu spectrul antisemitismului pe pământurile fostei Uniuni Sovietice. Într-o era nouă și nesigură, ni se spunea, sentimentele reprimate de ură și furie împotriva evreilor ieșeau iarăși la suprafață. Potrivit unui sondaj public din 1991, de exemplu, majoritatea rușilor își doreau ca toți evreii să părăsească țara. Dar, mai precis, de ce era sentimentul anti-evreiesc atât de răspândit printre popoarele fostei Uniuni Sovietice? De ce atât de mulți ruși, ucrainieni, lituanieni și alții, îi condamnau pe evrei pentru atât de mult ghinion?

Un subiect tabu

Deși în mod oficial evreii nu au reprezentat niciodată mai mult de puțin peste 5% din populația totală a țării, au jucat un rol foarte disproporționat și probabil decisiv în perioada embrionară a regimului bolșevic, efectiv dominând guvernul sovietic în primii săi ani. Istoricii sovietici, împreună cu majoritatea colegilor lor din Vest, vreme de zeci de ani, au preferat să ignore subiectul. Faptele, totuși, nu pot fi negate.

Cu excepția notabilă a lui Lenin (Vladimir Ulianov), majoritatea liderilor comuniști care au preluat controlul asupra Rusiei în anii 1917-20 erau evrei. Leon Troțki (Lev Bronstein) conducea armata roșie și, pentru o vreme, a fost șeful afacerilor externe sovietice. Iacov Sverdlov (Solomon) era secretarul executiv al partidului bolșevic și – din postura de președinte al Comitetului Central Executiv – șeful guvernului sovietic. Grigori Zinenoviev (Radomyslsky) conducea Internaționala Comunistă (Cominternul), agenția centrală pentru răspândirea revoluției în țările străine. Printre alți evrei importanți se aflau comisarul de presă Karl Radek (Sobelsohn), comisarul afacerilor străine Maxim Litvinov (Wallach), Lev Kamenev (Rosenfeld) și Moisei Urițki.

Lenin avea în mare parte descendență rusească și calmucă, dar și el era pe un sfert evreu. Bunicul său matern, Israel (Alexander) Blank, era un evreu ucrainian care mai târziu s-a botezat în Biserica Ortodoxă Rusă.

Un internaționalist radical, Lenin privea loialitățile etnice sau culturale cu dispreț. Avea puțină considerație pentru conaționalii săi. „Un rus inteligent”, a spus el la un moment dat, „este aproape întotdeauna evreu sau cineva cu sânge evreiesc în vene.”

Întâlniri esențiale

În preluarea comunistă a puterii în Rusia, rolul evreiesc a fost probabil esențial.

Cu două săptămâni înainte de „revoluția din octombrie” 1917, Lenin a convocat o ședință ultra-secretă în Sankt Petersburg (Petrograd) la care lideri-cheie ai Comitetului Central al partidului bolșevic au luat decizia fatidică de a acapara puterea printr-o acțiune violentă. Din cele 12 persoane care au luat parte la această ședință decisivă, patru erau ruși (îl includem aici pe Lenin), unul era georgian (Stalin), unul polonez (Dzerjinski) și șase erau evrei.

Pentru a conduce acțiunea, a fost întemeiat un „birou politic” (Politbiuro) din șapte oameni. Aceștia erau: doi ruși (Lenin și Bubnov), un georgian (Stalin) și patru evrei (Troțki, Sokolnikov, Zinoviev și Kamenev). Între timp, sovietul din Petersburg (Petrograd) – al cărui președinte era Troțki – a stabilit un „Comitet Revoluționar Militar” din 18 membri pentru a efectua propriu-zis preluarea puterii. Acesta includea opt (sau nouă) ruși, un ucrainian, un polonez, un caucazian și șase evrei. Într-un final, pentru a superviza organizarea revoltei, Comitetul Central Bolșevic a înființat un „Centru Militar Revoluționar” din cinci oameni, constituit dintr-un rus (Bubnov), un georgian (Stalin), un polonez (Dzerjinski) și doi evrei (Sverdlov și Urițki).

Voci contemporane care trăgeau semnale de alarmă

Observatorii bine informați, atât din interiorul cât și din afara Rusiei, menționau la vremea aceea rolul evreiesc crucial în bolșevism. Unul dintre ei era Winston Churchill, care avertiza într-un articol publicat într-o ediție a publicației londoneze Illustrated Sunday Herald pe 8 februarie 1920, că bolșevismul este „o conspirație mondială pentru răsturnarea civilizației și pentru reconstrucția societății pe baza dezvoltării obstrucționate, a reavoinței pizmașe și a egalității imposibile.” Acesta continua:

Nu este nevoie de a exagera rolul jucat în crearea bolșevismului și în producerea revoluției rusești de către acești evrei internaționali și în mare parte atei. Cu siguranță este unul foarte mare; probabil le depășește pe toate celelalte. Cu notabila excepție a lui Lenin, majoritatea personajelor importante sunt evrei. Mai mult, inspirația principală și puterea de acționare vine de la liderii evrei. Astfel că, Cicerin, un rus pur, este eclipsat de subordonatul său neînsemnat, Litvinov, iar influența rușilor ca Buharin sau Lunacearski nu poate fi comparată cu puterea lui Troțki sau a lui Zinoviev, dictatorul Citadelei Roșii (Petrograd), sau cu cea a lui Krassin sau Radek – toți evrei. În instituțiile sovietice predominanța evreilor e chiar mai uluitoare. Și partea proeminentă, dacă nu chiar cea cu adevărat principală, în sistemul terorismului practicat de Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului (CEKA), a fost preluată de evrei, și în unele cazuri speciale, de evreice.

Nu mai e nevoie să spunem că s-au născut în sânul poporului rus cele mai aprige sentimente de răzbunare.

David R. Francis, ambasadorul Statelor Unite în Rusia, avertiza într-o telegramă din ianuarie 1918 către Washington: „Liderilor bolșevici, dintre care majoritatea sunt evrei și dintre care 90% sunt exilați reîntorși, le pasă prea puțin de Rusia sau de orice altă țară ci sunt internaționaliști și încearcă să pornească o revoluție socială globală.”

Ambasadorul Olandei în Rusia, Oudendyke, a spus cam aceleași lucruri câteva luni mai târziu: „Dacă bolșevismul nu este înăbușit în fașă imediat, se va răspândi într-o formă sau alta în Europa și în întreaga lume deoarece este conceput și organizat de evrei care nu au naționalitate și al căror unic obiectiv este distrugerea orânduielii existente în scopul intereselor proprii.”

„Revoluția bolșevică”, scria un ziar important al comunității evreiești americane în 1920, „a fost în mare parte rezultatul gândirii evreiești, al nemulțumirii evreiești, al efortului evreiesc de reconstrucție.”

Ca expresie a caracterului său radical anti-naționalist, tânărul guvern sovietic a emis un decret, la câteva luni după ce a preluat puterea, care afirma că antisemitismul este o crimă în Rusia. Noul regim comunist a devenit astfel primul din lume care a emis o legislație prin care să pedepsească sever toate formele sentimentului anti-evreiesc. Se pare că oficialii sovietici priveau astfel de măsuri ca indispensabile. Bazându-se pe observații făcute în timpul unei lungi șederi în Rusia, intelectualul evreu-american Frank Golder scria în 1925: „Din cauză că mulți lideri sovietici sunt evrei, antisemitismul ia amploare [în Rusia], mai ales în armată [și] în rândul elitei intelectuale a societății unde pozițiile sunt ocupate de fiii Israelului.”

Viziunile istoricilor

Rezumând situația acelor timpuri, istoricul israelian Louis Rapoport scrie:

Imediat după revoluția bolșevică, mulți evrei erau euforici deoarece erau puternic reprezentați în noul guvern. Primul Politbiuro al lui Lenin era dominat de bărbați cu origini evreiești.

Sub Lenin, evreii s-au implicat în toate aspectele Revoluției, inclusiv în treburile cele mai murdare ale acesteia. În ciuda jurămintelor comuniste de eradicare a antisemitismului, acesta s-a răspândit rapid după Revoluție – parțial din cauza dominării administrației sovietice de către evrei, cât și din cauza procesului traumatic, inuman, de sovietizare care a urmat. Istoricul Salo Baron a subliniat că un număr imens de disproporționat de evrei s-a alăturat noii poliții secrete bolșevice, CEKA, și mulți dintre cei care au intrat în conflict cu această poliție aveau să fie împușcați de anchetatorii evrei.

Conducerea colectivă care s-a conturat în ultimele zile ale lui Lenin îl avea în frunte pe evreul Zinoviev, un Adonis cu păr cârlionțat, vorbăreț și meschin, a cărui vanitate nu cunoștea margini.

„Oricine avea ghinionul să cadă în mâinile CEKA”, scria istoricul evreu Leonard Shapiro, „cel mai probabil avea să se confrunte și posibil chiar să fie împușcat de un investigator evreu.” În Ucraina, „evreii constituiau aproape 80% dintre agenții CEKA”, spune W. Bruce Lincoln, un profesor american de istorie rusă. Începând ca Cheka sau Vecheka, poliția secretă sovietică avea să fie cunoscută mai apoi ca GPU, OGPU, NKVD, MVD și KGB.

În lumina acestor lucruri, nu ar trebui să surprindă pe nimeni că Iacov Mihailevici Iurovski, liderul comandoului bolșevic ce a comis asasinatul țarului și al familiei sale, era evreu, la fel ca Iacov Mihailevici Sverdlov, șeful sovietic care a co-semnat ordinul de execuție dat de Lenin.

Igor Safarevici, un prestigios matematician rus, a criticat aspru rolul evreiesc în prăbușirea monarhiei Romanov și stabilirea conducerii comuniste în țara sa. Safarevici a fost un disident important în timpul ultimelor decenii ale guvernării sovietice. Un proeminent activist pentru drepturile omului, a fost membru fondator al Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului în URSS.

În „Russophobia”, o carte scrisă cu 10 ani înainte de căderea regimului comunist, acesta a notat că evreii erau „incredibil” de numeroși în rândul personalului poliției secrete bolșevice. Evreicitatea caracteristică acestor călăi bolșevici, continua Safarevici, este cea mai izbitoare în execuția lui Nicolae al II-lea.

Această acțiune ritualică a simbolizat sfârșitul secolelor de istorie rusească, așa că poate fi comparată cu execuția regelui Carol I al Angliei sau cu cea a lui Ludovic al XVI-lea al Franței. S-ar părea că reprezentanți ai unei minorități etnice nesemnificative ar trebui ținuți cât mai departe de astfel de acțiuni, care vor avea reverberații în întreaga istorie. Și totuși ce nume întâlnim? Execuția a fost supravegheată personal de Iacov Iurovski care l-a împușcat pe țar; președintele sovietului local era Beloborodov (Vaisbart); persoana responsabilă cu administrația generală în Ecaterinburg a fost Șaia Goloșcekin. Pentru a întregi imaginea, pe peretele camerei în care a avut loc execuția se afla un distih dintr-un poem de Heine (scris în germană) despre regele Baltazar, care l-a insultat pe Iehova și este ucis pentru asta.

Întreaga istorie a bolșevismului în Rusia este impregnată permanent de amprenta unei invazii străine. Asasinarea țarului, plănuită în mod deliberat de evreul Sverdlov (care a venit în Rusia ca agent plătit al Germaniei) și realizată de evreii Goloșcekin, Siromolotov, Safarov, Voikov și Iurovski, nu este un act al poporului rus, ci al acestui invadator străin.

În lupta pentru putere ce a urmat după moartea lui Lenin în 1924, Stalin s-a ridicat victorios deasupra rivalilor săi, reușind până la urmă să omoare aproape toți liderii bolșevici importanți ai începuturilor – inclusiv pe Troțki, Zinoviev, Radek și Kamenev. Cu trecerea timpului și mai ales după 1928, rolul evreiesc din vârful conducerii statului sovietic și a partidului comunist s-a diminuat considerabil.

Omorât fără proces

Pentru câteva luni după preluarea puterii, liderii bolșevici s-au gândit să-l aducă pe „Nicolae Romanov” în fața unui „tribunal revoluționar” care să îi facă publice „crimele împotriva poporului” înainte de a-l condamna la moarte. Au existat astfel de precedente istorice. Doi monarhi europeni își pierduseră viețile în urma răsturnării revoluționare: Carol I al Angliei fusese decapitat în 1649 și Ludovic al XVI-lea al Franței fusese ghilotinat în 1793.

În aceste cazuri, regele a fost omorât după un lung proces, în timpul căruia i s-a permis să-și prezinte argumente în favoarea sa. Totuși, Nicolae al II-lea nu a fost nici acuzat, nici nu i s-a intentat un proces. A fost omorât în secret – dimpreună cu familia și personalul – în mijlocul nopții, într-un act ce a semănat mai degrabă cu un masacru gangsteresc decât cu o execuție oficială.

De ce au abandonat Lenin și Sverdlov planurile unui proces al fostului țar? În viziunea lui Wilton, Nicolae și familia sa au fost uciși pentru că liderii bolșevici știau foarte bine că le lipsea sprijinul popular autentic și pe bună dreptate se temeau că poporul rus nu va accepta niciodată uciderea țarului, indiferent de pretexte și formalități juridice.

În ceea ce-l privește pe Troțki, acesta a apărat masacrul ca fiind o măsură utilă și chiar necesară. El a scris:

„Decizia [de a ucide familia imperială] nu era numai indicată ci și necesară. Severitatea acestei pedepse a arătat tuturor că vom continua să luptăm fără milă, fără ca nimic să ne oprească. A fost nevoie de execuția familiei țarului nu doar pentru a înspăimânta, a îngrozi și a strecura un simț al lipsei de speranță în dușman, ci și pentru a-i scutura pe ai noștri, pentru a le arăta că nu există cale întoarsă, că în față fie ne așteaptă victoria totală, fie condamnarea totală. Asta a simțit-o Lenin foarte bine.”

Context istoric

În anii ce au dus la revoluția din 1917, evreii erau disproporționat reprezentați în toate partidele stângiste subversive ale Rusiei. Un articol din 1907 al respectatului jurnal american National Geographic vorbea despre situația revoluționară din Rusia în anii dinaintea Primului Război Mondial: „Aproape toți liderii revoluționari aparțin rasei (sic!) evreiești și cea mai eficientă agenție revoluționară este Bundul Evreiesc.” („The Revolution in Russia”, The National Geographic Magazine, mai 1907, pp. 313-314). Ura evreiască față de regimul țarist își avea baza în niște condiții obiective. Dintre marile puteri europene ale vremii, Rusia imperialistă era cea mai conservatoare și mai anti-evreiască la nivel instituțional. De exemplu, evreilor nu li se permitea să locuiască în afara unei vaste arii numite Zona de Reşedinţă Evreiască (Pale of Settlement).

Totuși, oricât am putea înțelege și chiar apăra ostilitatea evreiască față de regimul imperial, rolul important al evreilor într-un regim sovietic mult mai despotic e mai greu de justificat. Într-o carte despre evreii Rusiei în timpul secolului 20, scriitoarea evreică născută în Rusia, Sonya Margolina, merge până într-acolo încât numește rolul evreiesc în sprijinirea regimului bolșevic „păcatul istoric al evreilor. Ea subliniază, de exemplu, rolul proeminent al evreilor în funcțiile de comandanți ai lagărelor de concentrare și muncă forțată precum și rolul evreilor comuniști în distrugerea sistematica a bisericilor rusești. În 1930, organizatorul gulagului a fost evreul Naftali Aronovici Frenkel, iar în perioada cea mai teribilă a represiunii sovietice, între 1932 și 1937, șeful gulagului a fost evreul Matvei Davidovici Berman. Mai mult, continuă ea, „evreii din lumea întreagă au susținut puterea sovietică și au rămas tăcuți în fața ororilor și crimelor comise de regimul bolșevic”.

Participarea exagerat de entuziastă a evreilor bolșevici la subjugarea și distrugerea Rusiei este un păcat care va fi răzbunat. Puterea sovietică o va egala pe cea evreiască și ura teribilă împotriva bolșevicilor va deveni ură împotriva evreilor.

Deși nu putem condamna toți „evreii” pentru ororile comunismului așa cum nu putem să învinovățim toți „oamenii albi” pentru sclavia neagră sau toți „germanii” pentru al Doilea Război Mondial sau pentru holocaust, putem să remarcăm, totuși, că evreii au fost și încă sunt foarte vocali când vine vorba de a-i acuza pe ceilalți oameni că nu au făcut suficient de mult pentru a împiedica holocaustul, uitând să menționeze sau să își aducă aminte cum au susținut evreii de peste tot regimul bolșevic și cum nu au făcut niciun efort pentru a împiedica sau a diminua suferința poporului rus.

Vorbe rău prevestitoare

Nicolai și familia sa sunt numai cele mai cunoscute dintre nenumăratele victime ale unui regim care și-a proclamat în mod deschis scopul său nemilos. La câteva săptămâni după masacrul de la Ecaterinburg, ziarul novicei Armate Roșii declara:

„Fără milă, fără a cruța pe nimeni, vom omorî dușmanii noștri cu zecile de mii, cu sutele de mii, îi vom lăsa să se înece în propriul sânge. Pentru sângele lui Lenin și al lui Urițki să curgă râuri din sângele burgheziei – mai mult sânge, cât mai mult cu putință.” [Krasnaia Gazetta („Gazeta roșie”) 1 septembrie 1918. Citată în: Richard Pipes, The Russian Revolution (1990), pp. 820, 912 (n. 88)].

Grigori Zinoviev, vorbind la o ședință a comuniștilor în septembrie 1918, efectiv a pronunțat o sentință de moarte pentru zece milioane de ființe umane: „Trebuie să ducem cu noi 90 de milioane din cele 100 de milioane cât sunt locuitorii Rusiei Sovietice. Cât despre restul, nu avem nimic de spus despre ei. Trebuie anihilați.” [Richard Pipes, The Russian Revolution (New York: 1990), p. 820.]

„Cele douăzeci de milioane”

Așa cum s-a dovedit, taxa sovietică asupra vieților și suferinței umane a fost mult mai mare decât sugerase retorica ucigașă a lui Zinoviev. Rar vreun regim, dacă s-a întâmplat, a curmat atât de multe vieți din propriul popor. Contrar celor sugerate vreme de mulți ani de un număr de istorici vestici, teroarea sovietică și sistemul gulagului nu a început cu Stalin. La sfârșitul lui 1920, Rusia Sovietică avea deja 84 de lagăre de concentrare cu aproximativ 50.000 de prizonieri. Până în octombrie 1923, numărul crescuse la 315 de lagăre și 70.000 de prizonieri. [R. Pipes, The Russian Revolution (1990), p. 836.]

Citând documente ale KGB-ului, istoricul Dmitri Volkogonov, șef al unei comisii parlamentare speciale rusești, a concluzionat că „Din 1929 până în 1952, 21,5 milioane de oameni [sovietici] au fost reprimați. Dintre aceștia, o treime au fost împușcați, restul condamnați la închisoare pe viață, unde mulți au și murit.” [The New York Review of Books, Sept. 23, 1993, p. 27]

Olga Șatunovskaia, membră a comisiei sovietice a controlului de partid și șefa unei comisii speciale în timpul anilor 1960, numită de premierul Hrușciov, a ajuns la o concluzie similară: „De la 1 ianuarie 1935 până la 22 iunie 1941, 19.840.000 de dușmani ai poporului au fost arestați. Dintre aceștia, șapte milioane au fost împușcați în închisoare și restul, în marea majoritate, au murit în lagăre.” Aceste cifre au fost găsite și în documentele membrului Biroului Politic, Anastas Mikoian. [The New York Review of Books, Sept. 23, 1993, p. 27.]

Robert Conquest, distinsul specialist în istorie sovietică, a rezumat și el cruda istorie a represiunii sovietice: „Este greu de evitat concluzia că numărul morților după 1934 s-a ridicat cu mult peste 10 milioane. La acestea trebuie adăugate victimele foametei dintre 1930-1933, deportările în gulag și alte campanii anti-țărănești, însumând alte peste 10 milioane. Totalul este în categoria la care rușii se referă acum ca la «cele douăzeci de milioane».” [Robert Conquest în The New York Review of Books, Sept. 23, 1993, p. 27]

Alți academicieni oferă cifre estimative chiar semnificativ mai mari.

Era țaristă în retrospectivă

Odată cu colapsul dramatic al guvernării sovietice, mulți ruși au început să privească istoria pre-comunistă a țării lor cu mai mult respect, inclusiv era ultimului Romanov. Deși sovieticii – cât și mulți din Vest – au portretizat această epocă stereotipic, ca pe ceva puțin peste o epocă a despotismului arbitrar, a oprimării crude și a sărăciei în masă, realitatea este mai degrabă diferită. Deși este adevărat că puterea țarului era absolută, că numai o minoritate nesemnificativă avea o voce politică însemnată și că majoritatea cetățenilor imperiului erau țărani, merită să subliniem că rușii în timpul domniei lui Nicolae al II-lea aveau libertatea presei, a religiei, protecția proprietății private și sindicate muncitorești libere. Dușmanii recunoscuți ai regimului, așa ca Lenin, erau tratați cu o remarcabilă indulgență.

În timpul deceniilor dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, economia rusească era prosperă. De fapt, între 1890 și 1913, era economia care se dezvolta cu cea mai mare rapiditate din toată lumea. Noi căi ferate se inaugurau anual într-un ritm dublu față de cel al anilor sovietici. Între 1900 și 1913, producția de fier crescuse cu 58%, iar cea de cărbune cu peste 50%. Grânele rusești exportate hrăneau întreaga Europă. Și, în cele din urmă, ultimele decenii ale Rusiei țariste au fost martorele unei vieți culturale magnifice. Totul s-a schimbat odată cu Primul Război Mondial, o catastrofă nu doar pentru Rusia, ci pentru întregul Vest.

Sentimentul monarhist

În ciuda (sau poate tocmai de aceea) neobositei campanii oficiale din timpul întregii epoci sovietice de a distruge orice amintire necritică a Romanovilor și a Rusiei imperiale, s-a născut un cult al venerării populare față de Nicolae al II-lea. Oamenii s-au înghesuit să plătească echivalentul a câtorva ore de muncă pentru a cumpăra portretele lui Nicolae de la vânzătorii ambulanți din Moscova, St. Petersburg și alte orașe rusești. La sfârșitul anilor 1990, toate cele 200.000 de copii ale unei ediții princeps a unui pamflet despre Romanovi s-au vândut dintr-o suflare. Un sondaj de opinie publicat, realizat în aceeași perioadă, dezvăluia că 3 din 4 cetățeni sovietici priveau uciderea țarului și a familiei sale ca pe o crimă abjectă. Mulți credincioși ortodocși ruși îl considerau pe țarul Nicolae un martir. Reflectând atât sentimentul popular cât și noile realități socio-politice, în 1991 a fost adoptat în mod oficial drapelul tricolor cu dungi orizontale albe, albastre și roșii al Rusiei țariste, înlocuindu-l pe cel roșu sovietic. Iar în 1993 și vulturul imperial cu două capete a fost restaurat ca emblemă națională, înlocuind secera și ciocanul. Orașele care fuseseră redenumite pentru a onora personajele comuniste –Leningrad, Kuibișev, Frunze, Kalinin, Gorky – și-au reprimit numele din epoca țaristă. Ecaterinburgul, care fusese numit Sverdlovsk de sovietici în 1924 în cinstea șefului evreu sovietic, a reprimit numele său pre-comunist, care o onorează pe împărăteasa Ecaterina I.



http://www.ihr.org/jhr/v14/v14n1p-4_Weber.html

luni, ianuarie 16, 2017

Ceea ce soldații israelieni nu le spun mamelor lor




de Gideon Levy

S-au strâns pe strada îngustă, într-o noapte întunecoasă și rece. Erau tensionați. Urletul unui șacal îndepărtat a spart tăcerea. Pentru unii, aceasta era prima lor misiune operațională. Au visat dintotdeauna la ea și s-au antrenat mult timp pentru ea. În vene le curgea adrenalina, exact așa cum le plăcea. Pentru asta s-au înrolat.

Înainte să purceadă, le-au trimis mesaje părinților spunându-le să nu își facă griji. Când avea să se crape de zori și se vor fi întors nevătămați la baza militară, aveau să le trimită din nou câte un mesaj. Mamele lor nu aveau să îi întrebe ce au făcut și ei nu aveau să le spună. Așa e întotdeauna. Părinții lor sunt mândri de ei: sunt soldați de luptă.

După ce s-au așezat în formație, înainte să plece, comandanții lor le-au verificat echipamentul, muniția și le-au dat ultimele ordine. Ofițerul de informații le-a spus despre cei doi bărbați căutați; trebuie găsiți, cu orice preț. Apoi forțele armate au luat cu asalt noaptea. Treizeci de soldați. Au urcat dealul pe jos. Au ajuns la țintă undeva după miezul nopții. Satul era scufundat adânc în somn și luminile de siguranță ale coloniei de peste drum clipoceau portocalii în depărtare. Atunci s-a dat ordinul: atacați!

S-au năpustit asupra ușii din spate a casei și au zguduit-o până aproape au scos-o din țâțâni. O lumină palidă s-a ivit la al doilea etaj și un bărbat în pijama a coborât, încă pe jumătate adormit, pentru a deschide poarta de metal. Niciunul dintre ei nu s-a întrebat ce făcea acolo. Poate se va întâmpla când vor mai crește un pic.

Primii patru au intrat cu mitralierele pregătite. Măști negre le acopereau fețele, numai ochii li se zăreau. Au împins palestinianul șocat. Acesta a încercat să le explice că dormeau copiii și nu voia ca aceștia să se trezească cu imaginea unui soldat mascat deasupra patului.

Soldații îl voiau pe Tariq. Și pe Maliq. I-au ordonat palestinianului să-i ducă la ei. Cei doi dormeau într-o cameră complet albastră, inclusiv așternutul. Soldații i-au trezit cu urlete. Bărbații au bulbucat ochii panicați.

Soldații le-au ordonat să se ridice. Apoi și-au apucat armele și i-au împins în două camere separate și i-au încuiat acolo. Alți soldați au pătruns în casa ai cărei locatari se treziseră cu toții între timp. Mahmoud, în vârstă de șase ani, a început să plângă: „Tati, tati!”

Soldații i-au avertizat pe cei doi bărbați căutați să nu îndrăznească să mai participe la alte demonstrații. „Data viitoare vă împușcăm sau vă arestăm”, i-au spus lui Maliq. Acesta a rămas încuiat vreme de 40 de minute, până când au plecat forțele. În drum spre ieșire, soldații au aruncat grenade de fum în curtea casei – cireașa de pe tort.

Toate acestea s-au întâmplat acum 10 zile în Kafr Qaddum. Întreg ritualul se întâmplă în fiecare noapte, în toată Cisiordania.

Cei doi bărbați căutați de forțele armate aveau 11 și respectiv 13 ani. Vocea lui Tariq nici nu s-a schimbat încă și Maliq are un zâmbet sfios. Începând cu acea noapte vor dormi în patul părinților. Mahmoud a început să facă pipi în pat. Trupa de mascați a venit în toiul nopții doar ca să-i intimideze și pentru a-și reafirma autoritatea.

Purtătorul de cuvânt al unității IDF-ului nu s-a rușinat să declare că „Soldații au vorbit cu tinerii care participaseră la demonstrațiile regulate din Qaddum. ” Asta fac soldații IDF: au conversații intimidante cu copiii în miez de noapte. Pentru asta s-au înrolat. Cu asta se mândresc.

Kafr Qaddum, merită menționat, este un loc ce merită tot respectul. De cinci ani se luptă, cu determinare și curaj, pentru redeschiderea drumului său de acces – care a fost blocat din cauza coloniei Kedumim. Colonia s-a extins până peste marginea drumului, ducând la închiderea acestuia.

Vinerea trecută, Amos Harel scria în Haaretz despre un declin abrupt al numărului de tineri provenind din familii înstărite doritori să se înroleze în unități de luptă, preferându-le pe cele tehnologice. Poliția de Frontieră este acum cea mai căutată unitate și la porțile acesteia se înghesuie secțiunile mai necorespunzătoare ale societății, pe care Israelul le incită cu cinism împotriva palestinienilor, pentru ca toți să își dorească să fie sgt. Elor Azaria.

Poate este bine că cei înstăriți abandonează serviciul în teritorii. Sau poate că e rău, pentru că îl lasă pe mâinile altora. Astăzi, practic nu există serviciu de luptă în IDF care să nu presupună misiuni abjecte ca operațiunea din Kafr Qaddum.

Vinerea aceasta sau vinerea următoare, Tariq și Maliq își vor relua demonstrațiile pe stradă și poate vor și arunca cu pietre. Nu vor uita prea repede teroarea din acea noapte; acea teroare le va forma conștiința.

Și soldații? Ei vor continua să fie eroi, în ochii lor și ai oamenilor lor.



Complotul împotriva Marii Britanii și unde a greșit Al-Jazeera


                Shai Masot (dr.) la o conferință a partidului laburist



de Gilad Atzmon

„Lobby-ul”, cum este intitulat materialul ce a rezultat în urma investigației sub acoperire realizată de Al-Jazeera, care dezvăluie infiltrarea ambasadei israeliene și a lobby-ului evreiesc în politicile britanice este o piatră de hotar a jurnalismului. Se pare că postul de televiziune din Qatar i-a păcălit pe spionii israelieni din Marea Britanie și nu numai.

Un jurnalist sub acoperire numit „Robin” a reușit să se strecoare pe coridoarele lobby-ului evreiesc din UK, a câștigat încrederea unui important ofițer al serviciilor secrete israeliene și, cel mai important, a reușit să expună profunzimile imixțiunii israeliene în politicile britanice.

Am aflat cum Israelul și lobby-ul său complotează împotriva Marii Britanii și a cetățenilor ei. Shai Masot, un oficial israelian, a fost surprins de camera ascunsă conspirând pentru a „da jos” membri ai guvernului britanic, inclusiv pe ministrul biroului de externe, Sir Alan Duncan. Am aflat că un înalt oficial din cadrul Uniunii Naționale a Studentilor din UK (NUS), ca parte dintr-o urzeală implicând ambasada israeliană, a fost filmat pe ascuns uneltind împotriva președintei organizației, Malia Bouattia. Malia Bouattia este primul președinte musulman al NUS și câteva instituții evreiești britanice sunt îngrijorate în legătură cu popularitatea ei copleșitoare. Ni s-a dezvăluit și că ambasada israeliană conspira pentru a-l submina pe liderul partidului Laburist, Jeremy Corbyn, precum și faptul că au fost alocate niște fonduri în acest scop.

Am aflat că proprii noștri membri trădători ai parlamentului slujesc o putere străină și interese străine. Am văzut cum politicieni și lobbiști israelieni precum MP Joan Ryan defăimează o altă membră a partidului laburist acuzând-o de „antisemitism”, practic conspirând împotriva propriului partid. Domnișoara Ryan face totul pentru statul evreiesc, un stat cu o istorie cumplită privind drepturile omului și crimele de război. Mă întreb ce o motivează pe MP Ryan? Lăcomia sau setea de putere?

Cu siguranță britanicii ar trebui să se întrebe cum se face că a trebuit ca o televiziune din Qatar să dezvăluie veștile șocante despre cum este subminată democrația lor de către un lobby străin. Nu ar trebui să fie asta grija celor de la BBC sau The Guardian? Chiar după dezvăluirea făcută de Al-Jazeera, mass-media britanică a rămas tăcută iar întrebarea care trebuie pusă e următoarea: ar mai fi tăcut mâlc dacă Shai Masot ar fi fost rus? Ar mai fi tăcut din gură dacă membra parlamentului Joan Ryan ar fi fost expusă ca lobbistă pentru Iran?

Dar Al-Jazeera a căzut într-o capcană mult prea des întâlnită. Tulburați de propriile descoperiri, cei de la Al-Jazeera au încercat să le înmoaie turnând peste ele balsamul corectitudinii politice. În loc să se concentreze pe aspectul britanic al acestei saga și să le permită britanicilor să vorbească în numele lor, i-au permis unui academician israelian – Ilan Pappe – să vorbească în numele lor. În mod similar, Jackie Walker, cu certitudine o victimă a campaniei israeliene a fost rugată, de asemenea, să ne explice propria-i filosofie identitară din punctul de vedere al unei evreice (cât și al unei persoane de culoare). Toți ceilalți care au comentat despre operațiunea israeliană de spionaj au venit din perspective recunoscute ale solidarității cu Palestina. Comportamentul murdar al ambasadei israeliene și trădarea săvârșită de membrii grupurilor ce fac lobby pentru Israel în Marea Britanie sunt ofense evidente aduse suveranității britanice și poporului britanic, și cu toate acestea, numai un singur britanic, jurnalistul Peter Oborne, s-a adresat ofensei dintr-o perspectivă clar britanică.

E greșit. „Lobby-ul” a expus, mai înainte de toate, o interferență grosolană cu suveranitatea britanică, o ingerință brutală în guvernul și în procesul democratic britanic. Al-Jazeera a greșit din cauză că a transformat această tragedie națională britanică într-o dispută evreiască internă.

Din motive evidente, Al-Jazeera a ales să nu analizeze sensurile profunde, culturale, ale operațiunii israeliene. Israelul este, mai presus de orice, statul evreiesc și, așa cum am mai menționat, a complota împotriva regimurilor și instituțiilor politice ale altor popoare este o tactică puternic înrădăcinată în învățăturile iudaice și în cultura evreiască. Cartea Esterei este un prototip biblic, învățând evreii cum să se infiltreze și să submineze chestiunile politice ale goyimilor. Acesta este practic mesajul și lecția Cărții Esterei, complotarea împotriva celor care îi stăpânesc pe evrei și câștigarea, prin delegație, în fața dușmanilor acestora.

Shai Masot nu era un trepăduș al ambasadei, așa cum s-a susținut. Era un ofițer important al serviciilor de informații operând din spatele siguranței și imunității ambasadei sale în numele statului evreiesc. El lucra împreună cu ambasadorul israelian Mark Regev și cei doi sunt văzuți împreună în film, stând laolaltă, adresându-se diferitelor grupuri ale lobby-ului evreiesc. Shai Masot a fost rechemat în Israel, și înțeleg că își caută alt loc de muncă. Mark Regev ar trebui expulzat și problema trebuie investigată de MI5.




duminică, ianuarie 15, 2017

De ce nimic nu l-a împiedicat pe ultimul atacator palestinian din Ierusalim




de Amira Hass


Fie că Fadi al-Qanbar și-a planificat atacul cu camionul duminica trecută în Ierusalim, fie că a fost o decizie de moment, el a știut foarte bine ce pedeapsă colectivă îi aștepta familia.

Știa că trupul său mort nu va fi returnat familiei sale pentru înmormântare – o lovitură în mod particular umilitoare și dureroasă. Știa că rudele sale vor fi arestate imediat și bătute cât timp se vor afla în detenție. Că unii dintre ei își vor pierde locurile de muncă din Ierusalimul de Vest. Și că rudele feminine fără cărți de identitate israeliene care sunt măritate cu locuitori ai Ierusalimului vor fi expulzate din case și separate de copiii lor. Știa că timp de luni de zile, poate chiar ani, familia sa va fi hărțuită de poliție și de autoritățile de stat. Știa și că familiei i se va demola casa. Toate acestea li s-au întâmplat celorlalți atacatori palestinieni din Ierusalimul de Est.

Numai în cartierul său, Jubal Mukkaber, în ultimele șase luni ale anului 2015, Israelul a distrus trei case și a sigilat încă două. Toate aparținând familiilor „teroriștilor.” „Sigilare” înseamnă turnarea de beton în casă până foarte aproape de tavan.

Potrivit Hamoked – Centrul pentru apărarea individului, între iulie 2014 și sfârșitul lui decembrie 2016, Israelul a demolat 35 de case palestiniene și a sigilat încă șapte; dintre acestea, șase și respectiv patru, se aflau în Ierusalimul de Est.

Faptul că părinții, copiii, nepoții care și-au pierdut casele nu au avut nimic de-a face cu atacul este irelevant. Israelul și Curtea Supremă de Justiție a acestuia consideră că demolarea este o pedeapsă legitimă și un inhibitor eficient al celor care ar lua în considerare un atac „terorist.”

Și mai mult, Qanbar știa cu siguranță că ai săi copii nu doar că vor suferi după moartea tatălui lor, dar vor deveni fie violenți, fie retrași în sine – și dacă sunt școlari, notele lor vor fi afectate, la fel și sănătatea. Nimic din toate acestea nu l-a împiedicat.

Analiștii și politicieni au găsit tot felul de motive pentru faptul că Fadi al-Qanbar nu a fost oprit din comiterea atacului: gruparea ISIS, imitarea unui alt atac; faptul că ar fi fost un fost deținut (se pare o afirmație falsă făcută de Hamas pe care israelienii s-au repezit să o adopte) și incitarea Autorității Palestiniene despre o posibilă mutare a ambasadei americane la Ierusalim. Ca de obicei, explicațiile sunt nechibzuite și greșite.

Un grup de soldați în uniforme nu reprezintă o imagine neutră pentru niciun palestinian. Așa arată și se îmbracă cei care dau buzna în miez de noapte în casele a zeci de palestinieni, cei care împușcă mortal femei și minori la punctele de control, cei care sunt trimiși în atacurile asupra Gazei și care acompaniază forțele Administrației Civile care le distrug rezervoarele de apă, toaletele portabile, barăcile și corturile. Faptul că israelienii au șters aceste realități din agenda lor nu înseamnă că ele nu există.

Israelul va spune, fără îndoială, că fără tacticile sale inhibitoare, numărul atacurilor palestiniene ar fi mai mare. Sau dimpotrivă – că vor exista și mai multe represalii. Însă palestinienii privesc răzbunarea israeliană ca pe o parte naturală a politicii generale îndreptate împotriva lor, nu ca pe un răspuns. Când Israelul nu distruge casele ca măsură punitivă, distruge nepermițând construcția și dezvoltarea. Când nu arestează oameni pentru atacurile letale sau pentru că presupune că le-ar plănui, arestează copii pentru a încerca să sufoce lupta populară. Cu sau fără atacuri letale, Israelul tot își extinde coloniile, strangulează economia palestiniană și plănuiește expulzarea forțată a palestinienilor din satele și casele Ierusalimului.

Așa că, motivele pentru care aceste tulburări private, neorganizate nu se transformă într-o revoltă mai largă nu se află în abilitatea inerentă Israelului de a cauza tot mai mult rău. Oricât ar vrea Hamas să arate că prin acest atac, „Intifada Ierusalimului” nu a murit, este clar că publicul mai larg nu este interesat de asta. În ciuda împrăștierii geografice și sociale și în ciuda liderilor slabi, certăreți, există maturitatea politică a publicului palestinian, care știe că o revoltă este inevitabilă dar că trebuie să aștepte un moment mai propice.



Dependența de eroism a Israelului




de Natasha Roth


„O națiune fără eroi este o casă fără uși.” Asta spune grotescul, dictatorialul general din „Toamna patriarhului” a lui Gabriel Garcia Marquez, după ce le-a oferit onoruri postume egale câtorva ofițeri ai armatei care muriseră într-o succesiune rapidă, fie că fuseseră uciși într-un tragic accident, fie în urma propriilor activități depravate.

Ideea că eroii naționali formează o parte structurală a oricărui stat a penetrat Israelul încă de la fondarea sa. Narativa anilor prestatali și a deceniilor timpurii ale statului – cel puțin versiunea pe care majoritatea israelienilor și-o spun lor înșiși – este, în principal, o secvență de bătălii militare ai căror participanți (evrei/israelieni) sunt aproape uniform considerați eroi, iar termenul „Gibor Yisrael” („eroul Israelului), în general rezervat oamenilor armatei, este o parte intrinsecă a lexiconului național. (Merită să subliniem că acest cuvânt, „gibor”, are aceeași rădăcină lingvistică precum „gever”, bărbat, oferind eroismului un subtext fix al masculinității.)

Narativele introduc memoria națională, care ea însăși formează identitatea națională. În Israel, membrii milițiilor prestatale și generalii armatei sunt comemorați prin nenumărate denumiri de străzi și monumente în întreaga țară, în același timp alcătuind în mod colectiv imaginea pe care Israelul însuși a modelat-o.

Nu mai e nevoie să spunem că nu atât conceptul de eroi naționali este problematic, ci mai degrabă faptul că în majoritatea țărilor vestice criteriul rămâne dominat de persoanele de sex masculin, albe, heterosexuale și, desigur, contextul. Cheia este contextul și în Israel contextul este problematic – nu doar pentru că eroismul este asociat în mod automat cu isprăvile militare ale bărbaților, ci și pentru că definiția acestuia este atât de strâns legată de accepțiunea Israelului privind cea mai bună versiune a sieși. Uniforma dictează valoarea persoanei care o poartă, nu invers, și în această privință, relația Israelului cu armata sa capătă caracterul unui devotament religios.

Armata e totul în Israel: fundația sa, inima sa, istoria sa, viitorul său și busola sa – atât morală cât și direcțională. A contesta acțiunile și motivele armatei este critica cea mai gravă care i se poate aduce Israelului, din perspectiva sa, deoarece atinge chiar sufletul țării. IDF-ul este cea mai venerată dintre vacile sacre ale Israelului.

Un documentar destul de recent, Censored Voices (2015, regia Mor Loushy), conținând mărturii înregistrate, îngropate de mult, ale soldaților IDF care au luptat în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, a rulat câteva zile după care a fost oprit. Filmul perfora mitologiile strălucitoare ale acestui război – moralitatea sa infailibilă de la început până la sfârșit, comportamentul impecabil al soldaților din „cea mai morală armată a lumii.” Cei intervievați înțelegeau caracterul exploziv al mărturiilor lor, la fel și guvernul – numai 30% din materialul înregistrat a primit aprobarea cenzorului militar pentru a fi dezvăluit publicului. Temele persistente în mărturiile acelor soldați variau de la ordine pentru împușcarea a orice mișca până la execuția civililor neînarmați. Un veteran recunoștea că dacă ai vorbi astăzi de asemenea lucruri, ai fi considerat trădător.

Noțiunea de datorie militară activă ca ideal patriotic suprem este slujită de politicile Israelului, de mass-media, de sistemul judiciar și cel academic israelian. O armată este o instituție inerent violentă. Puterea violenței corupe și implicarea în violență – oricât ar crede cineva în justețea cauzei sale – îl va lăsa compromis din punct de vedere etic. Violența este devastator de contagioasă și adictivă și transformă irevocabil atât victimele, cât și autorii violenței. Ideea că o astfel de instituție ar trebui să reprezinte șablonul pentru normele bunului caracter și ale ținutei morale, este profund problematică. Nu este normal ca o instituție militară să definească idealurile și caracterul unui stat. Deși există și lupte juste, violența și războiul nu sunt eroice în ele însele și participarea la oricare dintre ele nu ar trebui să fie considerată vârful datoriei civice, așa cum adesea se întâmplă în Israel, unde a face parte din armată e la fel de normal ca mersul la școală.

Mai ales când vorbim de o armată de ocupație, influența acesteia este și mai malignă. A transforma un grup de oameni în stăpâni ai unui alt grup de oameni este o violare absolută a egalității umane și face ca fiecare secțiune a societății să accepte o întreagă matrice a violenței structurale. Normalizează violența, făcând din ea o problemă de administrație, birocrație și ștampile. Și brutalizează profund în ambele direcții. Violența pătează tot ce atinge și efectul său coruptibil este deprimant de previzibil. Iar violența în Israel-Palestina nu este doar instituționalizată, este țesută în textura societății și a politicilor de aici, din cauza rolului central al armatei în această țară.




În plus, această legare a eroismului de isprăvile militare face mai mult decât să îi ofere violenței un mai mare respect decât merită. Înseamnă și că serviciul militar este prezentat ca un semn aprioric al bunului caracter atunci când se nasc întrebări legate de comportamentul personal al unui soldat.

Astfel, de exemplu, termenul folosit în cazul primelor acuzații de agresare sexuală formulate împotriva ofițerului IDF Ofek Buchris în martie 2015, a fost cel de „Gibor Yisrael” (erou al Israelului). Buchris, care era suspectat de viol, sodomie și alte ofense sexuale, s-a bucurat inițial de sprijinul multor ofițeri și soldați IDF care s-au referit la el ca la un „erou” și „întruchiparea codului moral al IDF-ului.” O pagină de Facebook ce solicita susținerea lui „Ofek Buchris, erou al Israelului” are aproape 10.000 de urmăritori și a rămas activă – chiar după ce Buchris a recunoscut câteva ofense sexuale după ce inițial negase totul (la acuzația de viol s-a renunțat ca parte a înțelegerii în urma negocierii privind pedeapsa aplicată inculpatului și Buchris nu a primit o pedeapsă în închisoare).


                Ofek Buchris părăsind tribunalul militar din Jaffa, 29 septembrie 2016.


Rehavam Ze’evi, un fost ofițer IDF și veteran al războiului din 1948, a beneficiat și el de statutul de fiu al națiunii, chiar dacă postum. Ze’evi, care a fost asasinat de palestinieni în 2001, a fost un rasist anti-arab virulent care a fondat un partid politic ultra-naționalist la sfârșitul anilor 80 care cerea expulzarea totală a palestinienilor din Cisiordania și Gaza. Dar asta nu l-a împiedicat să intre în memoria națională oficială ca erou al Israelului, cu străzi numite după el și cu o lege care s-a asigurat că milioane de șecheli vor fi cheltuite pentru a-i păstra memoria.

Și renumele lui Ze’evi continuă să fie protejat de moștenirea sa oficială: un eveniment anual de comemorare se organizează in Knesset, în ciuda faptului că au apărut la iveală acuzații istorice de viol și agresiune sexuală, făcute publice de o emisiune de investigații a unui post de televiziune israelian. Mulți legiuitori au stat deoparte, dar prim-ministrul Benjamin Netanyahu a cerut poporului să se concentreze asupra „marii iubiri a lui Ze’evi pentru pământul lui Israel,” în timp ce președintele Reuven Rivlin a citat „realizările sale în apărarea țării.”

Buchris și Ze’evi reprezintă un gen de „înălbire” a fărădelegilor pe care o generează statutul de erou, unde orice discuție asupra caracteristicilor și comportamentelor unei persoane este direcționată către moștenirea sa militară. Dar există și un alt tip de „înălbire” care se petrece în Israel, unul care servește pentru a salva acțiunile de pe câmpul de luptă, nu pe cele din afara sa.

Aceasta este o chestiune mai sensibilă deoarece merge în inima felului în care sunt creați eroii Israelului – pe front, în uniformă, cu arma în mână. De asemenea, se adresează mai direct nevoii de eroi, nevoii de a păstra idealurile pe care le asociem cu aceștia și nevoia de a apăra ambele lucruri de critică. Până la urmă, unde mai apelăm la convingere și inspirație dacă eroii noștri se dovedesc a fi idoli falși și, mai mult decât atât, chiar ca rezultat al însăși actelor pentru care îi transformăm în eroi?

Povestea avându-l ca subiect pe Elor Azaria, soldatul IDF care a executat în Hebron un presupus atacator palestinian rănit și dezarmat și a fost surprins pe cameră făcând asta, ilustrează cât de înfiorător de greșită poate fi această abordare. Un număr mare de politicieni importanți de dreapta ai Israelului și-au exprimat opinia că soldatul a făcut lucrul corect și o coaliție alarmant de largă a unor legiuitori a cerut grațierea lui Azaria în ajunul condamnării acestuia pentru omor din culpă.

Totuși, cea mai tulburătoare reacție a venit din partea publicului israelian: poporul a susținut în număr copleșitor acțiunile lui Azaria și anumite secțiuni ale societății l-au numit erou național care a fost abandonat de eșaloanele superioare ale armatei (protestatarii de dreapta din fața tribunalului au putut fi auziți scandând că Șeful Statului Major al IDF-ului Gadi Eisenkot îi va ține companie lui Yitzhak Rabin; practic o amenințare deloc voalată cu moartea).


Protestatari exprimându-și solidaritatea cu Azaria în fața tribunalului militar HaKirya din Tel Aviv, 4 ianuarie 2017. Foto: Tomer Neuberg


Omorul din Hebron a venit într-o perioadă intensă a violențelor care au caracterizat sfârșitul lui 2015 și începutul lui 2016 în Israel-Palestina, în care ziarele israeliene erau pline de profiluri strălucitoare ale soldaților și ofițerilor de poliție care împușcaseră atacatori palestinieni (reali sau presupuși). Eroi naționali proaspeți erau creați în fiecare zi, înălțați în pantheon numai pentru că au apăsat pe trăgaci și au atins ținta.

Și Azaria, cel mai probabil, s-ar fi bucurat de aceeași soartă dacă nu ar fi fost surprins de camera de filmat și dacă nu ar fi venit dintr-o familie de evrei orientali (sefarzi sau mizrahi, cei care nu se bucură de același statut în Israel precum evreii „albi”, așkenazi) cu venituri modeste, aparținând „armatei periferiilor” cum o numește sociologul israelian Yagil Levy . Oricum, pentru popor, în ciuda verdictului tribunalului, Azaria rămâne un erou patriotic, un „Gibor Yisrael.”

Dar nu Azaria este problema. El este un simptom al unei boli mult mai ample a societății israeliene: că armata, în ciuda purificării etnice înfăptuite și în ciuda ocupației, în pofida atrocităților și a oprimării brutale zilnice, continuă să dețină monopolul asupra deciziei care spune cine este sau nu considerat erou național. Când acestea sunt ușile pe care Israelul le-a construit casei sale, este dificil să-l contrazici pe Netanyahu când spune că Israelul „va trăi mereu sub spectrul sabiei.”

sâmbătă, ianuarie 14, 2017

De la Cartea Esterei la AIPAC, Shai Masot, LFI și dincolo de ei...



de Gilad Atzmon


„În anumite contexte, memoria poate fi subversivă; în altele, memoria poate proteja statu quo-ul. Când indivizii și comunitățile se înveșmântează în memorie ca formă a identității și a specificității, atunci o altă suferință amenință să înlocuiască centralitatea experienței noastre. În locul unei punți a solidarității cu ceilalți care suferă în prezent, a suferi în trecut poate deveni un scut de onoare, ferindu-ne de provocările dinaintea noastră. Atunci martorul nostru, inițial puternic, deschizând întrebări despre Dumnezeu și putere, devine diluat, poate fi privit ca fiind fals, artificial chiar în mod intenționat. O industrie se dezvoltă în jurul său, îl onorează și în același timp se folosește de martorul nostru în alte scopuri. În cele din urmă, rezultă o confuzie, externă și internă, până când martorul însuși nu mai poate face diferența între lumea interpretării la articularea căreia a contribuit și lumea care acum vorbește în numele lui. Oare asta i s-a întâmplat lui Wiesel sau analiza mai acerbă a lui Finkelstein este cea corectă?” (Marc Ellis)

Evreicitatea este un termen mai degrabă larg. Se referă la o cultură cu multe fațete, grupuri distinctive variate, credințe diferite, tabere politice opuse, clase diferite și etnicitate diversificată. Totuși, conexiunea între acei oameni care se întâmplă să se identifice ca evrei este mai degrabă contrariantă. În paragraful ce urmează, voi încerca să extind căutarea în cadrul noțiunii de evreicitate. Voi încerca să reperez legătura colectivă intelectuală, spirituală și mitologică ce transformă evreicitatea într-o identitate puternică.

În mod clar, evreicitatea nu este nici o categorie rasială, nici una etnică. Deși identitatea evreiască este orientată rasial și etnic, poporul evreu nu formează un grup omogen. Nu există un continuum rasial sau etnic. Evreicitatea poate fi privită ca o continuare a iudaismului. Dar aș insista că nu neapărat acesta este cazul. Deși evreicitatea împrumută câteva elemente iudaice fundamentale, evreicitatea nu este iudaism și este chiar categoric diferită de iudaism. Mai mult, așa cum știm, destul de mulți dintre cei care se autodefinesc cu mândrie drept evrei știu foarte puțin despre iudaism, mulți dintre ei sunt atei, nereligioși și chiar se opun în mod deschis iudaismului sau oricărei alte religii. Mulți dintre acei evrei care se întâmplă să se opună iudaismului se întâmplă să își păstreze identitatea evreiască și să fie extrem de mândri de ea. Această opoziție față de iudaism include, evident, Zionismul (cel puțin versiunea timpurie) dar este și baza unei mari părți a anti-Zionismului socialist evreiesc.

Deși evreicitatea este diferită de iudaism, tot ne putem întreba în ce anume constă ea: este o nouă formă a religiei, o ideologie sau e doar o „stare de spirit”?

Dacă evreicitatea este într-adevăr o religie, întrebările următoare care se nasc sunt: „Ce fel de religie este? Ce presupune această religie? În ce cred adepții săi?” Dacă este o religie, ne-am putea întreba dacă este posibil să divorțăm de ea la fel cum putem renunța la iudaism, creștinism sau islam.

Dacă evreicitatea este o ideologie, atunci întrebările corecte ce trebuie puse sunt: „Ce susține această ideologie? Este un discurs monolitic? Portretizează o nouă ordine mondială? Are ca scop pacea sau violența? Poartă un mesaj universal către omenire sau este doar o altă manifestare a unor precepte tribale?”

Dacă evreicitatea este o stare de spirit, atunci trebuie să ne întrebăm dacă este una rațională sau irațională. Se află în raza exprimabilului sau a inexprimabilului?

În acest moment aș putea sugera să luăm în considerare posibilitatea puțin probabilă ca evreicitatea să fie un hibrid ciudat, toate aceste lucruri deodată, religie, ideologie și stare de spirit.

Religia Holocaustului

„Yeshayahu Leibowitz, filosoful care a fost un evreu ortodox practicant, mi-a spus odată:  «Religia evreiască a murit acum 200 de ani. Acum nu există nimic care să unească evreii din lume în afara Holocaustului.»” (Uri Avnery)

Filosoful Yeshayahu Leibowitz, profesorul Universității Ebraice, născut în Germania, a fost probabil primul care a sugerat că Holocaustul a devenit noua religie evreiască. „Holocaustul” este mai mult decât narativa istorică, el conține, într-adevăr majoritatea elementelor religioase esențiale: își are preoții (Simon Wiesenthal, Elie Wiesel, Deborah Lipstadt, etc) si profeții săi (Shimon Peres, Benjamin Netanyahu și cei care avertizează în legătură cu iudeocidul iranian ce va veni). Își are poruncile și dogmele sale („never again”, „cei șase milioane”, etc). Își are ritualurile sale (ziua memorială, pelerinajul la Auschwitz, etc). Stabilește o ordine simbolică esoterica (kapo, camerele de gazare, coșul de fum, praful, „Musselmann-ul”, etc). Are altare și temple (Yad Vashem, muzeul Holocaustului și mai nou și UN). Dacă asta nu e de ajuns, religia holocaustului este menținută și printr-o masivă rețea economică și prin structuri financiare globale (Industria holocaustului à la Norman Finkelstein). Mai interesant, religia holocaustului este suficient de coerentă încât să definească noii „antihriști” (Negatorii) și este suficient de puternică încât să-i poată pedepsi (legile ce vizează negarea holocaustului).

Academicienii critici care contestă noțiunea de „religie a holocaustului” sugerează că deși noua religie apărută are multe dintre caracteristicile unei religii organizate, nu stabilește figura unui Dumnezeu extern la care să se raporteze, pe care să-l venereze sau să-l iubească. Nu pot fi mai puțin de acord cu asta. Eu insist că religia holocaustului întruchipează esența viziunii democratice liberale. Există pentru a oferi o nouă formă de venerare. A transformat dragostea de sine într-o credință dogmatică în care adeptul practicant se venerează pe sine. În noua religie evreul îl venerează pe „Evreu”. Totul este despre „mine”, subiectul nesfârșitei suferințe pe care o transformă în mântuire.

Însă, există destui intelectuali evrei în Israel și în lume care acceptă observația lui Leibowitz. Printre ei se află Marc Ellis, proeminentul teolog evreu care sugerează o privire revelatoare în dialectica noii religii. „Teologia holocaustului”, spune Ellis, „oferă trei teme care există în tensiune dialectică: suferința și împuternicirea, inocența și mântuirea, specialitatea și normalizarea.”

Deși religia holocaustului nu a înlocuit iudaismul, i-a dat evreicității un nou sens. A stabilit o narativă evreiască modernă, plasând subiectul evreu în mijlocul proiectului evreiesc. Îi alocă evreului un rol central în propriul său univers egocentric. „Cel care suferă” și „inocentul” pășesc spre „mântuire” și „împuternicire.” Dumnezeu, în mod evident, este în afara jocului, este concediat, a eșuat în misiunea sa istorică, nu a fost acolo ca să-i salveze pe evrei. În cadrul noii religii, evreul devine „noul Dumnezeu al evreilor”, totul se reduce la evreul care se mântuiește pe sine.

Adeptul evreu al religiei holocaustului idealizează condiția existenței sale. Apoi stabilește un cadru al unei lupte viitoare pentru recunoaștere. Pentru adeptul Zionist al noii religii, implicațiile par să fie relativ durabile. El există pentru a purta întreaga lume evreiască în Sion cu prețul suferinței poporului palestinian indigen. Pentru evreul socialist, proiectul e ceva mai complicat. Pentru el, mântuirea înseamnă stabilirea unei noi ordini mondiale, mai precis un rai socialist. O lume dominată de politici dogmatice ale clasei mijlocii în care evreii se întâmplă să nu fie decât o minoritate pe lângă multe altele. Pentru practicantul umanist, religia holocaustului înseamnă că evreii trebuie să se poziționeze în linia întâi a luptei împotriva rasismului, a opresiunii și a răului în general. Deși sună promițător, chestiunea e problematică din motive evidente. În ordinea mondială curentă, Israelul și America se întâmplă să fie printre relele cele mai mari. A ne aștepta ca evreii să se afle în linia întâi a luptei umaniste îi plasează pe aceștia într-o luptă împotriva semenilor lor și a singurei lor superputeri care îi sprijină. Oricum, este clar că toate trei bisericile holocaustului le încredințează evreilor un proiect important cu implicații globale.

După cum putem vedea, holocaustul funcționează ca o interfață ideologică. El îi furnizează adeptului său un logos. La nivel de conștiință, el sugerează o viziune pur analitică a trecutului și a prezentului, deși nu se oprește acolo, el definind și lupta care va veni. Definește o viziune a unui viitor evreiesc. Cu toate acestea, ca o consecință, îi umple inconștientul subiectului evreu cu anxietatea supremă: distrugerea eului.

E inutil să spunem că o credință care stimulează conștiința (ideologia) și dirijează inconștientul (spiritul) este o rețetă foarte bună pentru o religie câștigătoare. Această legătură structurală dintre ideologie și spirit este fundamentală pentru tradiția iudaică. Legătura dintre claritatea legală a halahăi (ideologia) și caracterul misterios al lui Iehova sau chiar al kabalei (spirit) face din iudaism un întreg, un univers în sine.

Bolșevismul, mai degrabă mișcarea de masă decât teoria politică, este construit pe aceeași structură, luciditatea materialismului pseudo-științific împreună cu teama de pofta capitalistă. Politica fricii a neoconservatorilor este și ea despre a închide subiectul în abisul dintre pretinsa luciditate argumentativă a armelor de distrugere în masă și spaima inexprimabilă a „terorii ce va să vină.”

Această legătură dintre conștiință și inconștient mă duce cu gândul la noțiunea lacaniană de „real”. „Realul” este ceea ce nu poate fi simbolizat, exprimat în cuvinte. Realul este „inexprimabil”, inaccesibil. În cuvintele lui Zizek, „realul este imposibil”, „realul este trauma.” Totuși, această traumă este cea care modelează ordinea simbolică. Trauma este cea care ne formează realitatea.

Religia holocaustului se potrivește bine în modelul lacanian. Miezul său spiritual este înrădăcinat adânc în domeniul inexprimabilului. Învățătura sa ne spune să vedem peste tot și în orice o amenințare. Este conjuncția supremă dintre ideologie și spirit care s-a materializat în pragmatism pur.

Destul de interesant, religia holocaustului se extinde mult dincolo de discursul evreiesc intern. De fapt, noua religie operează ca o misiune. Ridică altare pe tărâmuri îndepărtate. Așa cum putem vedea, noua religie a devenit deja o nouă ordine mondială. Holocaustul este cel folosit acum ca alibi pentru a bombarda Iranul. În mod clar, religia holocaustului servește discursul politic evreiesc atât al dreptei cât și al stângii, dar îi atrage și pe goyimi, mai ales pe cei implicați în uciderea nemiloasă „în numele libertății.” Într-o oarecare măsură, toși suntem supuși acestei religii, unii dintre noi ca adoratori, alții doar subjugați de puterea ei. Interesant este că cei care neagă holocaustul sunt și ei supuși abuzului din partea înalților prelați ai acestei religii. Religia holocaustului constituie „realul” vestic. Nu avem voie să-l atingem sau să privim în interiorul lui. Așa ca israeliții care trebuie să se supună Dumnezeului lor dar niciodată să se îndoiască de el.

Intelectualii implicați în studiul religiei holocaustului (teologie, ideologie și istoricitate), sunt preocupați în principal de formulările sale structurale, sensurile sale, retorica sa și interpretarea istorică. Unii se întâmplă să caute dialectica teologică (Marc Ellis), alții îi formulează poruncile (Adi Ofir), unii îi descoperă evoluția istorică (Lenni Brenner), alții îi expun infrastructura financiară (Finkelstein). Destul de interesant, majoritatea intelectualilor implicați în subiectul religiei Holocaustului se apleacă asupra unei liste a evenimentelor ce s-au petrecut între 1933 și 1945. Majoritatea dintre ei sunt ei înșiși observatori tradiționali. Deși pot fi critici la adresa diferitelor aspecte ale exploatării holocaustului, toți aprobă validitatea iudeocidului nazist, interpretările și implicațiile general acceptate. Majoritatea dintre ei, dacă nu chiar toți, nu contestă narativa Zionistă, și anume iudeocidul nazist, și totuși, nu puțini sunt cei care critică felul în care instituțiile evreiești și Zioniste se folosesc de holocaust. Deși unii pot contesta cifrele (Shraga, Elam) și alții validitatea memoriei (Ellis, Finkelstein), niciunul nu merge atât de departe cu revizionismul, nici măcar un singur intelectual ce studiază religia holocaustului nu îndrăznește să se implice într-un dialog cu așa-zișii „negatori” pentru a discuta viziunea acestora asupra evenimentelor sau orice altă învățătură revizionistă.

Mult mai interesant este faptul că niciunul dintre cei care studiază religia holocaustului nu a investit energie pentru a analiza rolul holocaustului în continuumul evreiesc de lungă durată. Din acest punct, voi insista că religia holocaustului a fost stabilită cu mult înainte de Soluția Finală (1942), cu mult înainte de Kristalnacht (1938), cu mult înainte de Legile Nuremberg (1936), cu mult înainte de prima lege anti-evreiască anunțată de Germania nazistă, cu mult înaintea declarației de război financiar făcută de Congresul Evreiesc American împotriva Germaniei naziste (1933) și chiar cu mult înainte ca Hitler să se nască (1889). Religia holocaustului este probabil la fel de străveche precum evreii.

Arhetipuri evreiești

Într-o lucrare anterioară am definit noțiunea de „Sindrom de stres pre-traumatic” (Pre-SST). În cadrul acestei tulburări, stresul este rezultatul unui episod imaginar fantasmic plasat în viitor, un eveniment care nu a avut loc niciodată. Spre deosebire de sindromul de stres post-traumatic, unde stresul este consecința directă a unui eveniment care (poate că) s-a întâmplat în trecut, în cadrul Pre-SST, stresul se formează ca reacție la un eveniment potențial imaginar. În cadrul Pre-SST-ului, o iluzie înlocuiește condițiile în care fantezia ororii viitoare modelează realitatea prezentă.

Așa cum se pare, dialectica fricii domină existența și viziunea evreiască de mult mai multă vreme decât suntem dispuși să recunoaștem. Deși frica este exploatată politic de liderii etnici evrei încă din primele zile ale emancipării, dialectica fricii este mult mai veche decât istoria evreiască modernă. De fapt, moștenirea Tanah-ului (Biblia evreiască) este cea care poziționează evreul într-o stare pre-traumatică. Biblia evreiască este cea care stabilește cadrul binar al inocenței/suferinței și persecuției/împuternicirii. Mai exact, teama de iudeocid este împletită în spiritul, cultura și literatura evreiască.

Aș susține în momentul acesta că religia holocaustului a existat pentru a transforma vechii israeliți în evrei.

Antropologul american Glen Bowman, care este specializat în studiul identităților exilice oferă o observație crucială asupra noțiunii de „frică” și a contribuției acesteia la subiectul politicilor identitare. „Antagonismul”, spune Bowman, „este fundamental pentru procesul de fetișizare ce subliniază identitatea, pentru că cineva are tendința de a vorbi despre cine sau ce este altcineva exact când acela se află într-un moment în care pare că este amenințat. Încep să spun că sunt o astfel și o astfel de persoană, sau un astfel și un astfel de reprezentant al unei comunități imaginate în momentul în care ceva pare să amenințe ființa identificată prin denumirea pe care o folosesc. Termenii identitari sunt utilizați exact în momentul în care, pentru un oarecare motiv, cineva simte că reprezintă o ființă sau o entitate pentru care cineva trebuie să lupte ca să o apere.”

Pe scurt, Bowman subliniază că frica este cea care cristalizează noțiunea de identitate. Totuși, odată ce frica s-a maturat într-o stare de stres pre-traumatic colectiv, atunci identitatea se re-formează. Când vine vorba de poporul evreu, Biblia este cea care plasează evreii într-o stare de pre-SST. Biblia este cea care inițiază frica de iudeocid.

Tot mai mulți exegeți dispută acum istoricitatea Bibliei. Niels Lechme în „The Canaanites and Their Land” susține că Biblia este în mare parte „scrisă după exilul babilonian și că acele scrieri reconstruiesc (și într-o mare proporție inventează) istoria israelită anterioară așa încât să oglindească și să reitereze experiențele celor ce se întorc din exilul babilonian.”

Cu alte cuvinte, fiind scrisă de cei ce se întorceau acasă, Biblia încorporează o ideologie exilică radicală într-o narativă istorică. La fel ca în cazul ideologului Zionist timpuriu care privea asimilarea ca pe o amenințare fatală, „comunitatea care s-a adunat sub conducerea preoțimii iehoviste (în vremea exilului babilonian) vedea asimilarea și apostazia nu doar ca pe moartea socială a lor ca iudei, ci și ca pe o tentativă de deicid. Ei au hotărât să păstreze un devotament absolut și exclusiv față de Yahve despre care erau siguri că îi va conduce înapoi pe pământul din care fuseseră expulzați. Au recomandat puritatea sanguină ca metodă de păstrare a granițelor comunității naționale, astfel interzicând intermariajele cu cei care îi înconjurau. De asemenea, au stabilit o serie de ritualuri exclusiviste care i-au trimis departe de vecinii lor și acestea nu includeau numai un surogat al venerării templului ci și un calendar distinct care le permitea ritualic să existe într-un cadru diferit al timpului decât comunitățile cu care împărțeau spațiul. Toate aceste procedee diacritice aveau ca scop marcarea și păstrarea diferenței, dar nu îi împiedicau să facă negoț astfel putând să se susțină printre babilonieni.”

O privire asupra spectaculoasei interpretări a Bibliei și a narativei iudaice ca manifestare a identității marginale și exilice făcută de Bowman și Lechme, poate explica faptul că evreicitatea înflorește în exil dar își pierde avântul odată ce devine o aventură domestică. Dacă evreicitatea este într-adevăr centrată în jurul unei ideologii a supraviețuirii colectivului emigrant, atunci adepții săi vor prospera în exil. Însă, ceea ce păstrează colectivul evreiesc este frica. La fel ca religia holocaustului, evreicitatea stabilește teama de iudeocid în miezul psihicului evreiesc, și totuși, oferă și măsurile spirituale, ideologice și pragmatice pentru a face față acestei frici.

Cartea Esterei

Această Carte a Esterei este o poveste biblică ce se află la baza Purim-ului, probabil cel mai vesel festival evreiesc.

Povestea se întâmplă în al treilea an al stăpânirii lui Ahașveroș asupra Persiei, de obicei identificat drept Xerxes I. Este povestea unei intrigi de palat și a unei frumoase și curajoase regine evreici, Estera, care, în ultima clipă, reușește să salveze poporul evreu al timpului său.

Regele Ahașveroș era căsătorit cu regina Vaști, pe care o alungă pentru ca a refuzat să danseze goală, numai cu coroana pe cap, în fața oaspeților regelui și Estera este selectată dintre toate candidatele pentru a fi noua lui soție. Pe măsură ce se desfășoară povestea, prim-ministrul lui Ahașveroș, Haman, fără să știe că Estera era de fapt evreică, uneltește ca regele să ucidă toți evreii, dar Estera, împreună cu vărul ei, Mardoheu, salvează poporul.

Riscând să își pună viața în pericol, Estera îl avertizează pe Ahașveroș de planul ucigaș anti-evreiesc al lui Haman. Haman și fiii săi sunt spânzurați de un stâlp de cincizeci de coți pe care acesta îl pregătise pentru Mardoheu. Mardoheu ia locul lui Haman de prim-ministru al regelui. Din păcate, edictul lui Ahașveroș ce decreta uciderea evreilor nu putea fi revocat, așa că el emite încă unul, permițându-le evreilor să ridice armele și să-și omoare dușmanii. Ei fac asta și acest genocid este sărbătorit în fiecare an de Purim.

Morala iudaică a poveștii e clară: dacă evreii vor să supraviețuiască, ar face bine să se infiltreze pe coridoarele puterii. Cu Estera, Mardoheu și Purim în minte, Shai Masot, LFI, AIPAC și noțiunea de „putere evreiască” par însăși întruparea unei ideologii profund biblice și culturale.

Totuși, există o șmecherie. Deși povestea este prezentată ca una istorică, istoricitatea Cărții Esterei este în mare măsură disputată de majoritatea exegeților moderni. În principal lipsa unei coroborări clare a detaliilor poveștii din Cartea Esterei cu ceea ce se cunoaște din sursele clasice ale istoriei persane a făcut cărturarii să ajungă la concluzia că povestea este în mare parte sau chiar complet fictivă.

Cu alte cuvinte, deși morala iudaică este clară, genocidul comis este o ficțiune. Se pare că povestind cum s-au „salvat” evreii infiltrându-se în politicile națiunii gazdă, Cartea Esterei își propulsează cititorii într-o tulburare de stres pre-traumatic (PRE-TST) și transformă o fantezie a distrugerii într-o ideologie a supraviețuirii. Și într-adevăr, unii privesc povestea ca pe o alegorie a evreilor asimilați la nivel chintesențial care descoperă că sunt ținta antisemitismului, dar sunt și în poziția de a se salva pe sine și pe semenii evrei.

Având în minte spusele lui Bowman, lucrurile încep să devină mai clare. Cartea Esterei există pentru a forma identitatea exilică. Există pentru a implanta stresul existențial, introduce religia holocaustului. Stabilește condițiile care transformă holocaustul într-o realitate.

În mod interesant, Cartea Esterei este una dintre singurele două cărți ale Bibliei care nu Îl menționează direct pe Dumnezeu (cealaltă este Cântarea Cântărilor). În Cartea Esterei sunt evreii care cred în ei, în puterea proprie, în unicitatea lor, în rafinamentul lor, în abilitatea lor de a conspira, în abilitatea lor de a cuceri regate, în abilitatea lor de a se salva și în abilitatea lor de a-i „da jos” pe Sir Alan Duncan, Jeremy Corbyn și liderul NUS, Malia Bouattia.

De la Purim la Birkenau

Într-un articol intitulat „O lecție de Purim: a face lobby împotriva genocidului, atunci și acum”, dr. Rafael Medoff împărtășește cititorilor săi ceea ce consideră el a fi lecția moștenită de evrei din Cartea Esterei. Dacă e să fim mai preciși, arta lobby-ului este cea pe care Estera și Mardoheu trebuie să ne învețe. „Sărbătoarea Purim” spune Medoff, „celebrează efortul victorios al evreilor importanți din capitala vechii Persii de a preveni genocidul împotriva poporului evreu.” Dar Medoff nu se oprește aici. Acest exercițiu specific al ceea ce unii numesc „puterea evreiască” a fost transmis mai departe și practicat de evreii emancipați moderni: „Un lucru puțin cunoscut este că un lobby comparabil a avut loc în vremurile moderne – la Washington, D.C., în momentul de vârf al holocaustului.”

În articolul său, Medoff explorează similitudinile dintre lobby-ul făcut de Estera în Persia și frații săi moderni făcând lobby pe lângă administrația Roosevelt în toiul celui de-al Doilea Război Mondial. „Estera în Washingtonul anilor 1940 era Henry Morgenthau jr.” spune Medoff, „un evreu bogat, asimilat, de descendență germană care (așa cum a spus fiul său mai târziu) era nerăbdător să fie considerat ‘sută la sută american.’ Minimalizându-și evreicitatea, de la statutul de prieten cu FDR, Morgenthau ajunge să fie numit consilier al secretarului trezoreriei.”

În mod evident, Medoff a remarcat și un Mardoheu modern, „un tânăr emisar Zionist de la Ierusalim, Peter Bergson (pe numele adevărat Hillel Kook) care a condus o serie de campanii de protest pentru a determina salvarea americană a evreilor din mâinile lui Hitler. Reclamele din ziare și marșurile publice organizate de grupul lui Bergson au conștientizat publicul în legătură cu holocaustul – mai ales când a strâns peste 400 de rabini pentru a demonstra în fața porții Casei Albe chiar înainte de Yom Kippur în 1943.”

Felul în care interpretează Medoff Cartea Esterei ne oferă o privire în interiorul codului intern al dinamicilor supraviețuirii colective evreiești în care cel asimilat (Estera) și cel practicant (Mardoheu) își unesc forțele având în minte interese iudeocentrice clare.

Potrivit lui Medoff, similaritățile sunt într-adevăr șocante. „Presiunea lui Mardoheu a convins-o într-un final pe Estera să meargă la rege; presiunea consilierilor lui Morgenthau l-a convins într-un final să meargă la președinte, înarmat cu un raport usturător pe 18 pagini intitulat ‘Raport către Secretar asupra consimțirii tacite a acestui guvern la uciderea evreilor.'”

Dr. Medoff este gata să își tragă concluziile istorice. „Lobby-ul Esterei a funcționat. Ahașveroș a anulat genocidul și i-a executat pe Haman și pe acoliții săi. O rezoluție a Congresului inițiată de Bergson solicitând o acțiune de salvare din partea Statelor Unite a trecut rapid de Senatul Comitetului pentru Relații Externe – permițându-i lui Morgenthau să îi spună lui FDR „ai de ales, fie te miști repede, fie Congresul SUA o s-o facă în locul tău.” Cu 10 luni înainte de ziua alegerilor, ultimul lucru pe care și-l dorea FDR era un scandal public rușinos asupra chestiunii refugiaților. În câteva zile, Roosevelt a făcut ceea ce solicita rezoluția Congresului – a emis un ordin executiv pentru a se crea un Comitet al Refugiaților de Război, o agenție guvernamentală americană pentru a salva refugiații care fugeau de Hitler.”

Este cât se poate de limpede că Medoff privește Cartea Esterei ca pe o îndrumare generală pentru un viitor evreiesc sănătos. Medoff își încheie lucrarea spunând: „aserțiunea că nimic nu ar putea fi făcut pentru a salva evreii Europei a fost demolată de evreii care s-au scuturat de fricile lor și au vorbit în numele poporului lor – în Persia antică și în Washingtonul modern.” Cu alte cuvinte, evreii pot și ar trebui s-o facă pentru ei înșiși. Într-adevăr aceasta este morala Cărții Esterei cât și a religiei holocaustului.

Ce anume ar trebui să facă evreii pentru ei înșiși este într-adevăr o întrebare deschisă. Evrei diferiți au idei diferite. Neoconii cred în târârea Americii și a Vestului într-un război nesfârșit împotriva islamului. Emmanuel Levinas, dimpotrivă, crede că evreii ar trebui să se poziționeze în prima linie a luptei împotriva opresiunii și a nedreptății. Într-adevăr, împuternicirea evreiască este doar un răspuns din multe altele. Totuși, este unul foarte potent, ca să nu spun periculos. Este în mod special periculos când Comitetul Evreiesc American (AJC) acționează ca un Mardoheu modern și se angajează public într-un efort extensiv de lobby pentru un război împotriva Iranului.

Analizând munca și influența AIPAC asupra politicilor americane, Cartea Esterei trebuie s-o avem în minte. AIPAC este mai mult decât un lobby politic. AIPAC este Mardoheul modern, AJC este Mardoheul modern. Și AIPAC și AJC se află pe aceeași linie cu școala de gândire a Bibliei evreiești. Însa, în timp ce Mardoheii sunt relativ ușor de localizat, Esterele, cei care acționează pentru Israel în spatele cortinelor trase, sunt ceva mai greu de reperat.

Brenner și Prinz

În paragraful introductiv al acestui eseu am întrebat ce înseamnă evreicitatea. Deși accept complexitatea noțiunii de evreicitate, tind să accept și contribuția adusă de Leibowitz subiectului: holocaustul este noua religie evreiască. Însă, în acest articol mi-am permis să extind noțiunea de holocaust. În loc să mă refer numai la Shoah, adică la iudeocidul nazist, susțin că holocaustul este imprimat în spiritul și discursul evreiesc. Holocaustul este esența sindromului de stres pre-traumatic evreiesc colectiv și îi este anterior Shoah-ului. A fi evreu înseamnă a-l vedea pe „celălalt” mai degrabă ca pe o amenințare, nu ca pe un frate. A fi evreu înseamnă a fi în alertă permanentă. A fi evreu înseamnă a asimila mesajul Cărții Esterei. Înseamnă a ținti spre legăturile cele mai influente ale hegemoniei. A fi evreu înseamnă a colabora cu puterea.

Istoricul marxist american Lenni Brenner este fascinat de colaborarea dintre Zioniști și nazism. În cartea sa, „Zionismul în epoca dictatorilor”, prezintă un extras din cartea rabinului Joachim Prinz publicată în 1937, după ce rabinul părăsise Germania pentru America.

„Toată lumea din Germania știa că numai Zioniștii îi puteau reprezenta în mod responsabil pe evrei în relaționarea cu guvernul nazist. Cu toții eram siguri că într-o zi, guvernul va aranja o conferință cu evreii, la care, după ce revoltele și atrocitățile revoluției vor fi trecut, noul statut al evreimii germane să fie luat în considerare. Guvernul a anunțat foarte solemn că nu există nicio țară în lume care să fi încercat să rezolve problema evreiască la fel de serios ca Germania. Soluția la problema evreiască? Era visul nostru Zionist! Noi nu am negat niciodată existența unei probleme evreiești! Dezasimilarea? Exact asta era cererea noastră!...Într-o declarație remarcabilă prin demnitate și mândrie, am cerut o conferință.”

Apoi Brenner aduce în discuție fragmente dintr-un memorandum trimis partidului nazist de către Zioniștii germani ZVfD (Zionistische Vereinigung für Deutschland – Federația Zionistă a Germaniei) pe 21 iunie 1933:

„Zionismul nu își face iluzii în legătură cu dificultatea condiției evreiești, care consistă mai presus de orice într-un tipar ocupațional anormal și în greșeala unei posturi morale și intelectuale fără rădăcini în tradiție...În fundația noului stat, care a stabilit principiul rasial, dorim să integrăm comunitatea noastră în structura totală așa încât să fie posibilă și pentru noi, în sfera desemnată nouă, o activitate fructuoasă în Vaterland...Recunoașterea din partea noastră a naționalității noastre evreiești stabilește o relație clară și sinceră cu poporul german și cu realitățile sale naționale și rasiale. Și asta exact pentru că nu dorim să falsificăm aceste fundamente, deoarece și noi suntem împotriva mariajelor mixte și susținem păstrarea purității grupului evreiesc...Noi credem în posibilitatea unei relații oneste între o evreime având conștiința grupului și statul german...”

Brenner nu aprobă nici abordarea lui Prinz, nici inițiativa Zionistă. Plin de dispreț, spune, „Acest document, o trădare față de evreii Germaniei, a fost scris după clișee Zioniste standard: ‘tipar ocupațional anormal’, ‘intelectuali dezrădăcinați aflându-se în mare nevoie de o regenerare morală’, etc. În el, Zioniștii germani au oferit posibilitatea unei colaborări calculate între Zionism și nazism, închinată scopului unui stat evreiesc: nu ne vom angaja într-un război împotriva ta, numai împotriva celor care ți se opun.”

Brenner însă nu vede ceea ce este evident. Rabinul Prinz și ZVfD nu erau trădători, ei erau de fapt evrei autentici. Ei au urmat însuși codul cultural evreiesc. Ei au urmat învățătura Cărții Esterei, au preluat rolul lui Mardoheu. Au încercat să găsească o metodă de a colabora cu ceea ce au identificat în mod corect a fi puterea dominantă emergentă. În 1969, rabinul Prinz a mărturisit că „de la asasinarea lui Walther Rathenau în 1922, nu mai există îndoială în mințile noastre că evenimentele din Germania vor evolua spre un regim totalitarist antisemit. Când popularitatea lui Hitler a început să ia amploare și, așa cum a formulat el, în națiunea germană ‘s-a trezit’ conștiința rasială și superioritatea rasială, nu am avut nicio îndoială că acest om va deveni, mai devreme sau mai târziu, liderul națiunii germane.”

Fie că lui Brenner sau altcuiva îi place sau nu, rabinul Prinz dovedește că este un lider evreu autentic. El dă dovadă că posedă un mecanism al radarului supraviețuirii foarte dezvoltat, ce se potrivește perfect cu ideologia exilică. În 1981, Lenni Brenner l-a intervievat pe rabinul Prinz. Iată ce a spus despre rabinul colaborator:

„(Prinz) a evoluat dramatic în cei 44 de ani de când a a fost expulzat din Germania. Mi-a spus, neoficial, că în curând și-a dat seama că nimic din ce spunea el acolo nu avea sens în SUA. A devenit un liberal american. În cele din urmă, din postura de lider al Congresului Evreiesc American, a fost rugat să mărșăluiască alături de Martin Luther King și a și făcut-o.”

Încă o dată, Brenner nu reușește să vadă ceea ce este evident. Prinz nu s-a schimbat deloc. Prinz nu a evoluat în acei 44 de ani. A fost și a rămas un evreu autentic și unul extrem de inteligent. Un om care a asimilat esența filosofiei emigrației evreiești: în Germania, fii german și în America fii american. Fii flexibil, adaptează-te si adoptă o gândire etică relativistă. Prinz, fiind un adept devotat al lui Mardoheu, a înțeles că e bun ceea ce este bun pentru evrei.

Am ascultat neprețuitele interviuri cu rabinul Prinz realizate de Brenner, disponibile acum online. Am fost mai degrabă șocat să descopăr că de fapt Prinz își prezintă poziția în mod elocvent. Mai degrabă Prinz, nu Brenner este cel care ne oferă o privire asupra ideologiei evreiești și asupra interacțiunii acesteia cu realitatea înconjurătoare. Prinz își prezintă acțiunile din trecut ca un evreu mândru. Din punctul său de vedere, colaborarea cu Hitler era lucrul corect. El îl urma pe Mardoheu, căuta probabil o Esteră. Așa că, este firesc că mai târziu rabinul Prinz a devenit președintele Congresului American Evreiesc. A devenit un lider american proeminent în ciuda ‘colaborării cu Hitler’. Pur și simplu deoarece, din punct de vedere ideologic evreiesc, el a făcut lucrul corect.

Cuvinte finale despre Zionism

Odată ce învățăm să privim evreicitatea ca pe o cultură exilică, întruchiparea „supremului celuilalt”, putem înțelege evreicitatea ca pe un continuum colectiv bazat pe o fantezie a ororii. Evreicitatea este materializarea politicilor fricii într-o agendă pragmatică. Despre asta este religia holocaustului și într-adevăr este la fel de veche ca evreii. Rabinul Prinz a putut anticipa holocaustul. Atât Prinz cât și ZVdF au putut anticipa un iudeocid. Astfel, din punct de vedere ideologic evreiesc, au acționat în mod adecvat. Erau dedicați eticilor lor esoterice în cadrul unui discurs cultural esoteric.

Zionismul era într-adevăr o promisiune măreață, el exista pentru a-i converti pe evrei în israeliți. Pentru a transforma evreii într-un popor ca celelalte. Zionismul exista pentru a identifica și a lupta cu Galut (diaspora), caracteristica exilică a poporului evreu și a culturii sale. Dar Zionismul era condamnat să eșueze. Motivul este evident: într-o cultură bazată metafizic pe ideologia exilică, ultimul lucru la care te poți aștepta este o întoarcere acasă de succes. Pentru a se înălța la nivelul promisiunii sale, Zionismul a trebuit să se elibereze de ideologia exilică evreiască, Zionismul a trebuit să se elibereze de religia holocaustului. Dar exact asta nu reușește să facă. Fiind exilic până în măduva oaselor, Zionismul a trebuit să apeleze la antagonizarea palestinienilor indigeni pentru a-și păstra fetișul identității evreiești.

Din moment ce Zionismul a eșuat în divorțul de ideologia emigrației evreiești, a pierdut oportunitatea de a evolua în orice fel de formă a unei culturi domestice. În consecință, cultura și politicile israeliene sunt un amalgam ciudat al indeciziei; o mixtură a împuternicirii coloniale dimpreună cu mentalitatea de victimă a diasporei. Zionismul este un produs secular al culturii exilice care nu se poate matura într-o percepție domestică autentică.