miercuri, august 24, 2016

Ierusalimul este un infern religios așteptând să se întâmple

Forțele israeliene pregătindu-se de un raid în moscheea Qibli din complexul Al-Aqsa, 26 iunie 2016.


de Dr. Daud Abdullah

Deși presa este aproape mută, evenimentele care au loc în realitate confirmă că bătălia pentru Ierusalim și pentru moscheea Al-Aqsa a intrat într-o fază nouă și periculoasă. În trecut, oficialii din ambele tabere susțineau că Palestina-Israel este doar o „dispută politică”; credințele religioase, insistau aceștia, nu reprezintă un factor important. Nu mai este cazul; moștenirea și drepturile religioase domină acum discursul și modelează desfășurarea evenimentelor.

Când mii de evrei s-au adunat acum mai bine de o săptămână în Ierusalimul ocupat pentru a marca ceea ce ei consideră a fi distrugerea celui de-al Doilea Templu de către romani în anul 70 e.n., mesajul a fost cât se poate de clar. Ministrul adjunct al Apărării Eli Dahan le-a confirmat intențiile: „Suntem aici pentru a anunța că ne-am întors în Ierusalim și că ne pregătim inimile pentru a ne reîntoarce la Muntele Templului și a reconstrui Templul.” Ca un avertisment, a adăugat: „Nu ne rușinăm cu asta: vrem să construim cel de-al Treilea Templu pe Muntele Templului.” „Muntele Templului” este, desigur, locul Nobilului Sanctuar, Haram al-Sharif, găzduiește moscheea Al-Aqsa și renumita Cupolă a Stâncii și este al treilea cel mai sfânt loc al Islamului.

Remarcile lui Dahan nu erau fanfaronadele unui nebun, ci oglindirea concepției dominante din cadrul sistemului politic israelian; aceea că Templul este esențial pentru poporul evreu și fără de care acesta nu poate exista. Pentru ei, moscheea Al-Aqsa este un obstacol incomod în calea demersului lor.

Răposatul Meir Kahane, care a fondat și a condus mișcarea teroristă Kach, susținea că cea mai mare greșeală a Israelului a fost că nu a distrus Al-Aqsa în 1967 când Ierusalimul a fost ocupat în timpul Războiului de Șase Zile. Așa încât, de fapt, pentru evrei problema este o afacere neterminată.

Liga Arabă nu își face niciun fel de iluzii în legătură cu consecințele grave pe care le-ar naște orice fel de daune aduse moscheei Al-Aqsa. Adjunctul secretarului general al Ligii, Ahmad Bin Hilli, a avertizat că activitățile ilegale ale Israelului în Ierusalim vor duce la și mai multe tensiuni și ciocniri violente și vor deschide ușa unui conflict religios al cărui rezultat nimeni nu va putea să-l controleze sau să-l determine.

Până acum, condamnările săptămânale ale acțiunilor Israelului din partea Ligii, a Autorității Palestiniene și a Organizației pentru Cooperare Islamică au eșuat în a-i îndepărta pe israelieni de politica pe marginea prăpastiei dusă de aceștia. De fapt, cum ar fi putut să aibă vreun efect, când oficiali importanți din țările arabe, în trecut și prezent, au acceptat invitațiile Israelului de a fi sărbătoriți în Ierusalimul ocupat? Oricine poate vedea că actualele amenințări israeliene și profanarea moscheei Al-Aqsa sunt o consecință naturală a comportamentului împăciuitor arab.

În mod evident încurajat de către aceste vizite publice, ministrul israelian al afacerilor Ierusalimului, Ze’ev Elkin, s-a simțit suficient de încrezător încât să ignore recentele îngrijorări exprimate de către regele Iordaniei Abdullah și să le considere vorbe goale, de ochii lumii. Potrivit Tratatului de Pace din 1994 dintre Iordania și Israel, cel din urmă a căzut de acord să respecte rolul istoric special al Iordaniei de custode al locurilor sfinte musulmane din Ierusalim. Deci, regele Abdullah și-a reînnoit declarația săptămâna aceasta și a spus că „Moscheea Al-Aqsa este islamică și nu va avea loc nicio divizare a acesteia, nici nu va fi împărțită cu nimeni.”

Este de la sine înțeles că situația din Ierusalim necesită un răspuns oficial și popular pe măsura gravității amenințării. Însă problema cu autoritățile iordaniene și cele arabe care au aceleași păreri este că ele își doresc să aibă relații normale cu Israelul și în același timp să respingă ocupația. Nu se poate să le aibă pe amândouă și, pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile, au desconsiderat cu nepăsare dorința cetățenilor lor cu privire la aceste chestiuni. Oamenii din regiune și-au exprimat foarte clar sentimentele ; nu va exista nicio normalizare cu Israelul, la niciun nivel, până când ocupația nu va lua sfârșit și palestinienii își vor recăpăta drepturile. În Iordania, parlamentul a votat cu mai multe ocazii în favoarea abrogării Tratatului de Pace (Wadi Araba), doar pentru a fi respins de prerogativa regală.

Când următoarea conflagrație va izbucni – și va izbucni fără doar și poate dacă lucrurile continuă în felul acesta – există și alții care trebuie să-și asume vina. Guvernele vestice care închid ochii în fața activităților așa-ziselor organizații caritabile și filantropice care finanțează rețelele coloniale israeliene sunt la fel de culpabile. La fel cum Vestul nu poate vorbi serios în legătură cu luarea de măsuri pentru ca tinerii musulmani să nu se îndrepte către extremism, în timp ce guvernele sale susțin tacit ororile zilnice comise de către coloniștii ilegali în moscheea Al-Aqsa și în locurile sfinte musulmane din Ierusalim.

Dat fiind faptul că atacurile continue israeliene asupra sfintei moschei reprezintă încălcări ale legii internaționale, lucrul cel mai mărunt pe care democrațiile vestice îl pot face este să închidă organizațiile „caritabile” ce finanțează ocupația, așa cum fac cu organizațiile caritabile musulmane acuzate de finanțarea „terorismului”.

A durat cinci ani pentru a înăbuși Intifada care a erupt în urma intruziunii provocatoare a lui Ariel Sharon în Nobilul Sanctuar în 2000. Până când și dacă nu se fac niște eforturi serioase la nivel global pentru a înfrâna extremismul israelian de orice tip și pentru încetarea brutalei ocupații militare a Palestinei, vor exista mult mai multe consecințe de suportat ca urmare a distrugerilor aduse moscheei Al-Aqsa de către evreii fanatici.



marți, august 23, 2016

Colonialism, Israel și regimul de ocupație







 de Lorenzo Veracini


Un colonialism eșuat

Este important de subliniat că obiectivele colonialiste de tip settler au influențat acțiunile Zioniste de dinainte de 1948, de după 1948 și de după 1967.

Există o diferență crucială între procedurile colonialiste israeliene de dinainte și de după 1967: capacitatea Israelului de a reproduce un proiect colonialist de tip settler a decăzut. Colonialismul israelian/Zionist a avut un mare succes înainte de 1967 și puțin succes după. Dacă fenomenul colonizării de tip settler presupune a stabili pretenții legitime față de anumite locuri, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza are prea puțin de arătat în acest sens, după 40 de ani de asuprire nestingherită.

În termeni teoretici, există o distincție esențială între colonialism și colonialismul de tip settler. Primul are ca scop perpetuarea sa, iar cel din urmă suprimarea sa. În timp ce o societate colonială are succes doar dacă separarea dintre colonizator și colonizat este accentuată, un proiect colonialist de tip settler are succes abia atunci când acesta se neutralizează – adică atunci când coloniștii (settlerii) încetează să mai fie numiți în acest fel și devin „nativi” iar poziția lor devine normalizată. Pentru a reuși, un proiect colonialist de acest tip trebuie să se elibereze de supravegherea și controlul extern, să stabilească forme locale de suveranitate politică și culturală, să pună capăt autonomiilor indigene și să domesticească un peisaj odată perceput ca străin și lipsit de docilitate. Cu alte cuvinte, un proiect colonialist de tip settler care a izbândit nu mai este colonialism settler.

Toate proiectele colonialiste de tip settler sunt procese inerent dinamice cu privire la relațiile pe care le stabilesc cu alteritățile lor – cu „ceilalți” externi (de ex. metropola) și cu „ceilalți” interni (populația indigenă) și cu pământul. Faptul că toate proiectele colonialiste de tip settler prevăd un punct final, în care relațiile de alteritate sunt în sfârșit rezolvate și nu mai sunt detectabile, explică de ce colonialismul de acest tip este asociat de obicei cu locuri în care până la urmă a eșuat (Rhodesia, Algeria) și nu cu locuri în care, într-un final, a reușit (Statele Unite, Australia): „insulele Albe” ies mai tare în evidență decât „continentele Albe”.

Precum noțiunea marxistă de dictatură a proletariatului, care teoretic ar trebui să ducă la dispariția statului, colonialismul de tip settler poate fi conceptualizat ca o „dictatură a coloniștilor/settlerilor”, o formă de cârmuire exclusivă dar inerent temporară exercitată împotriva alterităților indigene și exogene în așteptarea „dispariției” societății colonialiste prin normalizare. Asta s-a întâmplat până la urmă în Israelul propriu-zis și în alte societăți de tipul acesta. Însă, în cazul teritoriilor palestiniene ocupate (OPT) nu s-a întâmplat și nu se poate întâmpla. Ocupația teritoriilor palestiniene rămâne un puternic producător de ilegitimitate, nu opusul său.

Separarea dintre formele colonialiste și cele colonialiste de tip settler susține încă o distincție crucială: ocupația israeliană a teritoriilor nu este același lucru cu proiectul colonizator de tip settler din acele teritorii. Ocupația israeliană este conducerea administrativă și militară instituită de către Israel în urma ocupării din 1967 a teritoriilor; așa încât, ocupația era menită să se reproducă și, precum colonialismul, să devină permanentă. Dar în același timp, ocupația era menită și să fie un mijloc de atingere a unui scop: facerea posibilă și facilitarea întemeierii coloniilor/așezămintelor. Iar aici întâlnim un paradox: în timp ce ocupația este condiția prealabilă supremă pentru întemeierea coloniilor și pentru existența lor neîntreruptă, succesul ei (ca cel al cârmuirii colonialiste) depinde de abilitatea sa de a păstra separarea clară între colonizator și colonizat – aceeași separare care împiedică realizarea unei societăți colonialiste de tip settler reușite.

Pentru a înțelege mai bine acest paradox, este util să recapitulăm câteva particularități ale situației Palestina – Israel. Proximitatea Israelului față de teritoriile pe care le ocupă combinată cu relația sa specială cu proiectul colonialist de tip settler de acolo, poate ascunde vederii faptul că, în mod structural, poziția sa vis-a`-vis de Cisiordania și Gaza este similară cu cea a Marii Britanii vis-a`-vis de Palestina în timpul Mandatului său (1922-1948). Din punct de vedere structural, atât Marea Britanie cât și Israelul au funcționat/funcționează ca centrul metropolitan (puterea ocupatoare colonialistă) corespunzător teritoriilor capturate prin forță militară în 1917 și respectiv 1967. Ambele au sprijinit coloniile evreiești și deoarece în timpul ocupațiilor lor populația indigenă a rămas in situ, acele colonii au avut nevoie de măsuri administrative și militare pentru a-și asigura supraviețuirea și dezvoltarea. Dar în timp ce Zionismul a fost capabil să expulzeze între 1947 și 1949 majoritatea palestinienilor ce trăiau între granițele a ceea ce ulterior a devenit Israel, în 1967, populația ce trăia în ceea ce a rămas din Palestina, nu a plecat.

În consecință, modelul „clasic” de colonialism de tip settler (în care populația indigenă a fost redusă la niște resturi „ușor de gestionat”), nu se aplică teritoriilor din 1967. În schimb, la fel ca în Rhodesia și în Sud-Africa, avem o situație a coloniilor în mijlocul unei mult mai mari populații, în care cel mai bun rezultat cu putință ar fi apariția unei populații docile, și în măsura în care se poate, invizibile. Însă, din cauză că ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei a reușit ceea ce se presupune că trebuie să reușească un regim de ocupație (menținerea controlului printre altele prin separarea strictă a asupritorului de cel asuprit), nu a produs „națiunea domestică dependentă” care este o cerință indispensabilă pentru triumful unui proiect colonialist de tip settler.

O altă observație vitală cu privire la regimul colonialist versus regimul settler implică cetățenia. În regimul colonialist, drepturile de cetățenie pentru cei colonizați sunt refuzate sau amânate indefinit pentru a respinge puterile suverane native. Sub regimul settler, pe de altă parte, din cauza reducerii radicale a populației indigene, elemente ale cetățeniei coloniste pot fi oferite în mod selectiv, ca metodă de eradicare a impulsurilor suverane reziduale. Perspectiva integrării/asimilării și pretențiile retorice potrivit cărora indivizii indigeni pot participa la viața politică a regimului colonialist sunt printre cele mai puternice unelte disponibile pentru consolidarea proiectelor colonialiste de tip settler. Într-adevăr, colonialismul de tip settler este cel mai puternic atunci când poate vorbi în termeni generalizatori, când poate pretinde „apropierea” de populația indigenă. Acesta a fost cazul Israelului propriu-zis, în care arabii constituie o minoritate. Însă, așa cum am arătat mai sus, asemenea strategii nu pot fi aplicate în teritoriile ocupate, unde palestinienii sunt mult mai numeroși decât coloniștii/settlerii. Ocupația israeliană accentuează și adâncește distanța dintre cele două grupuri. În contextul regimurilor colonialiste de tip settler viabile, subiectivismul indigen este transferat fizic și/sau discursiv, nu subjugat în permanență.

Studiile coloniale, aproape de la apariția lor ca domeniu de cercetare academică, au subliniat că ceea ce caracterizează colonialismul este co-structurarea reciprocă a colonizatorului și a colonizatului în contextul unui proces dialectic (acest domeniu de studiu, poate nu surprinzător, a rămas subdezvoltat în Israel). Dată fiind realitatea structurală a relației coloniale a Israelului cu teritoriile ocupate, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei – construirea de infrastructură, întemeierea coloniilor/așezămintelor și însușirea de pământ palestinian – nu poate produce condițiile favorabile succesului proiectului colonialist de tip settler. De fapt, se petrece opusul: cu cât se construiește mai multă infrastructură și colonii/așezăminte și cu cât se însușește mai mult pământ, cu atât constituția reciprocă a colonizatorului și a colonizatului devine mai imposibilă.

Paradigma interpretativă larg răspândită în care „ireversibilitatea” ocupației Fâșiei Gaza și a Cisiordaniei face ca soluția celor două state să fie „imposibilă” se poate dovedi a fi înșelătoare: făcând permanentă distincția între un colectiv indigen subordonat și unul exogen dominant, ocupația și infrastructura sa permanentă poate contribui de fapt la inevitabilitatea soluției a două state distincte. Însă există o convergență interpretativă stranie. Cei care susțin ocupația israeliană a teritoriilor palestiniene se gândesc că dacă ocupația ar fi mai opresivă, mai brutală și mai eficace, proiectul colonialist/settler ar reuși deoarece ar forța populația indigenă să plece. Iar cei ce se opun ocupației se tem că dacă aceasta va deveni și mai intruzivă, dominarea colonialistă a teritoriilor palestiniene ocupate va deveni ireversibilă.

Înainte de prima Intifadă, ocupația poate că ar fi putut fi privită din anumite unghiuri ca fiind în curs de dispariție, în măsura în care Linia Verde părea să se șteargă tot mai mult ca și graniță semnificativă pentru toți cei – arabi sau evrei, colonizați sau colonizatori – care trăiau în zona geografică aflată sub control israelian. Zeci de mii de palestinieni traversau zilnic din teritoriile ocupate în Israel pentru a merge la muncă, alții călătoreau nestingheriți pentru a-și vizita familiile și prietenii rămași în Israel, pentru a revedea locurile în care s-au născut, în timp ce evreii israelieni mergeau în teritoriile ocupate pentru cumpărături, afaceri, pentru a-și vizita prieteni și chiar pentru turism în colonii. Însă odată cu izbucnirea primei revolte la sfârșitul lui 1987 și mai ales după instituirea politicii de ermetizare la începutul anilor 90, a fost impus gradual un regim segregaționist multilateral. Acesta a fost apoi confirmat și consolidat de către acordurile de la Oslo. Linia Verde căpătase un nou înțeles. În contextul unor practici segregaționiste impuse prin legi separate și restricții apăsătoare, însăși existența coloniilor creează permanenta opoziție dintre colonizator și colonizat.

De la colonialismul de tip settler la colonialism

Concentrarea pe antagonismul israeliano-palestinian într-un context în care principala opoziție poate fi cea dintre ocupația colonialistă ce triumfă reproducându-se și ocupația colonialistă de tip settler care triumfă disipându-se, ne poate induce în eroare. Pe de o parte, ocupația este esențială pentru întregul proiect colonialist și demantelarea acesteia ar periclita viabilitatea coloniilor. Pe de altă parte, ocupația șterge însăși condițiile necesare realizării unui proiect colonialist/settler viabil.  Din punct de vedere Zionist este o situație fără ieșire.

Odată cu lansarea Procesului Oslo, conducerea israeliană a crezut că poate recunoaște de formă soluția „celor două state” (mai ales adresându-se publicului internațional) în timp ce operează în mod decisiv pentru a împiedica manifestarea acesteia. Desigur, nu este neobișnuit ca acțiunile celor aflați la putere să difere față de intențiile declarate, însă în acest caz, cei aflați la cârma procesului politic au făcut ceea ce doar uneori au spus, gândindu-se că fac exact opusul. În ciuda deciziilor, pregătirii și stăpânirii tehnologiei și a resurselor, liderii politici par să nu fi realizat că matricea sistemică a controlului și separarea rezultată impusă de ei, vor produce în mod inevitabil subiectivismul palestinian colonizat ce anunță eșecul strategic al proiectului colonialist de tip settler.

Într-adevăr, relația dintre ocupație și coloniile din teritorii pare acum compromisă în mod ireversibil. Infrastructura ocupației a fost stabilită de-a lungul timpului pentru a asigura viabilitatea coloniilor, dar acum coloniile sunt cele care perpetuează nevoia de ocupație permanentă. Colonialismul de tip settler eșuat se reîntoarce la colonialism.

Este ironic. În mare parte din istoria sa, Zionismul a obținut rezultate remarcabile. Dar după 1967, deși a dobândit supremația regională necontestată și sprijinul necondiționat al SUA, succesul îl ocolește.

De la colonialismul de tip settler la recolonizare

Dependența de sprijin extern este naturală pentru un proiect colonialist – teritoriile coloniale dependente sunt prin definiție entități politice conduse din exterior. Însă, în cazul entităților de tip settler, dependența trebuie să fie temporară. Palestina de dinainte de 1948 a fost guvernată de Marea Britanie, dar entitatea colonială de tip settler a Palestinei – Ișuvul, comunitatea formată din coloniștii Zioniști sosiți aici – depindea și de sprijinul extern. Astfel că Marea Britanie a furnizat cadrul diplomatic, legal/administrativ și militar fără de care entitatea colonială de tip settler nu s-ar fi putut extinde, dezvolta și prospera; Ișuvul era o emanație a unui număr de organizații din diaspora evreiască, cea mai faimoasă dintre ele fiind Organizația Zionistă Mondială și ramura sa executivă, Agenția Evreiască, guvernând comunitatea sub termenii mandatului britanic asupra Palestinei.

Însă Ișuvul și-a păzit cu gelozie independența de a acționa și auto-suficiența în toate domeniile – inclusiv fabricarea de arme și construirea unei forțe militare și era adepta utilizării sprijinului diasporei pentru a-și atinge scopurile. Colonialismul de tip settler este în mod inerent bazat pe autonomia colonială și pe eventuala dacă nu imediata stabilire a unei competențe suverane locale care la o adică să fie capabilă să înfrunte puterea metropolitană. Ca stat succesor al Palestinei Mandatorii după retragerea britanicilor și succesul războiului din 1947-49, Ișuv, până atunci devenită statul Israel, nu mai era dependentă de puterile exterioare. Deși în următorii 20 de ani Israelul a beneficiat enorm de pe urma ajutorului extern, este o diferență crucială între a profita de sprijin și a fi nevoit să te bazezi pe el.

După 1967 însă, și tot mai mult în ultimii ani, situația s-a schimbat; odată cu anexarea de tot mai mult pământ palestinian și cu expansiunea proiectului colonialist, Israelul s-a pus în dezacord cu mare parte a comunității internaționale. Din ce în ce mai mult a fost silit să se bazeze pe sprijinul SUA pentru acoperire diplomatică și ajutor armat necesar păstrării superiorității militare față de toți vecinii săi laolaltă. Așa încât, se poate spune că în ultimii ani Israelul a traversat un soi de proces de recolonizare. Dincolo de ajutorul guvernamental american, nevoia de a mobiliza diaspora (și alți suporteri, cum ar fi creștinii Zioniști americani) pentru a coloniza Cisiordania a dat naștere unei situații în care întreg proiectul colonialist al Israelului depinde, încă o dată, de sprijinul extern. Faptul că această recolonizare este o tendință israeliană endogenă – are suportul larg al majorității evreilor israelieni – nu o face structural diferită față de alte procese de recolonizare și nu îi schimbă caracterul colonialist în mod inerent anti-settler.

Analizarea recolonizării acestui proiect colonialist de tip settler, nu ca fapt împlinit ci ca un proces în desfășurare, poate fi utilă în interpretarea circumstanțelor israeliene curente. În practică, Zionismul era despre întemeierea unei țări a câtorva evrei (a celor care s-ar fi mutat acolo spre deosebire de cei care nu). Recurenta reliefare a Israelului ca țară a tuturor evreilor produce un inevitabil efect de recolonizare, supunând israelienii evrei la hotărârile politice ale altora. Pentru a triumfa, un proiect colonialist de tip settler trebuie să fie un proiect doar al coloniștilor – al nimănui altcuiva. Presiunea pentru aducerea de noi imigranți (evrei) și bazarea pe sprijin extern, ștergând distincția necesară dintre coloniștii din interior și cei din afară (în acest caz, între cei care s-au mutat în Palestina și cei care nu s-au mutat) împiedică indigenizarea coloniștilor, o componentă indispensabilă oricărui proiect colonialist de tip settler reușit.

Este semnificativ că, potrivit tradițiilor colonialiste de tip settler, coloniile construiesc o națiune, nu vice versa. Într-adevăr, aceste interpretări ale proceselor colonizatoare se referă în mod obișnuit la diferențierea între tipurile naționale ce rezultă în mod inevitabil din însăși experiența colonială și a vieții pe pământul respectiv. Această diferențiere, care poate fi tradusă și prin ceea ce desparte metropola colonizatoare de periferia colonie, este ea însăși folosită pentru a susține pretențiile de autonomie politică. Acest fel de procese necesită indigenizarea completă a colonistului. Într-adevăr, eșecul indigenizării creează condițiile posibilității ca recolonizarea să devină activă. În final, procesele de recolonizare constituie un „nou pământ vechi”, nu un „vechi pământ nou” al imaginarului Zionist/colonialist. În mod paradoxal, suportul extern ce face posibilă ocupația colonialistă este cel care compromite Israelul ca stat colonialist de succes. Din punct de vedere Zionist și din motivele expuse mai sus, problema nu este că ocupației nu i se permite să facă ceea ce trebuie să facă, ci că este foarte eficientă în a face și ceea ce nu trebuie să facă.

Concluzie

Acest eseu susține că începând cu 1967 confruntarea israeliano-palestiniană s-a reîntors la ceea ce era înainte de 1948: un conflict etnic. Și o soluție teritorială a devenit nerealizabilă. Într-un fel, conflictul a rămas în același timp și unul legat de granițe: granița ce separă o colonie de un sistem colonialist de dominare.

Când ne gândim la colonialismul de tip settler in contextul conflictului israeliano-palestinian, trebuie să ne îndreptăm atenția atât spre Cisiordania, unde acesta a eșuat, cât și spre Israelul propriu-zis, unde proiectul colonialist a reușit. Ce s-a întâmplat în Cisiordania poate fi o consecință a instituirii unui „imperiu accidental” (în funcție de definiția fiecăruia pentru „accidental”). Cu toate acestea, deși există coloniști și deși este un imperiu, nu este un imperiu colonialist de tip settler.

Dacă soluția „unui singur stat” pare a fi soluția colonialistă de tip settler, ocupația și perpetuarea acesteia trebuie privită ca soluția colonialistă, un regim ce va duce, cel mai probabil, la stabilirea a două politici (inegale) în zona Eretz Israel-Palestina. Trebuie subliniat că settlerii din Cisiordania eșuează ca și colonizatori și că ei și suporterii lor dăunează „realizărilor” Israelului ca societate colonială de tip settler, precum și tendința recolonizatoare din viața israeliană. Astfel încât ne aflăm în fața unui proiect colonialist Zionist și a două rezultate: un succes și un eșec. Coexistența unui colonialism de succes și a unui colonialism eșuat explică de ce paradigma decolonizării rămâne valabilă în Cisiordania și în Gaza în ciuda ocupației permanente, în timp ce alte cadre trebuie să rămână disponibile pentru palestinienii prinși înăuntru și pentru cei prinși în afara zonei controlate de Israel în 1949 și descendenții lor („arabii israelieni” și diaspora palestiniană).



Lorenzo Veracini este profesor asociat la Institutul pentru Studii Sociale al Universității de Tehnologie Swinburne, Melbourne, Australia. Este autorul lucrărilor „Israel and Settler Society” (2006) și „Settler Colonialism: A Theoretical Overview” (2010) și redactor-șef la Settler Colonial Studies.

luni, august 22, 2016

Nu Netanyahu a distrus democrația israeliană. Ocupația a făcut-o.




de Gideon Levy

Am stat și m-am gândit, nu voi vota cu partidul Likud la alegerile viitoare și probabil nici la alegerile de după acestea, dar Carolina Landsmann a considerat că îi port o deosebită admirație liderului partidului, prim-ministrului Benjamin Netanyahu. (Haaretz, 19 august) Ce a înfuriat-o pe Landsmann și pe alții a fost ultima frază a editorialului în care povesteam despre întâlnirea lui Netanyahu cu staff-ul editorial al ziarului Haaretz (http://palestinalacrimamea.blogspot.ro/2016/08/un-one-man-show-coplesitor-marca.html) : „Netanyahu are de gând să rămână. Date fiind actualele alternative propuse, am putea chiar, Doamne ferește, să ajungem să-i ducem dorul.” Repet, în lumina candidaților ce aspiră să-i ia locul, chiar este posibil ca în viitor să ne aflăm în postura de a-i duce dorul, Doamne ferește.

A duce dorul este uneori un sentiment relativ. Cine și-ar fi imaginat că într-o zi, fostul ministru al sportului și al culturii Limor Livnat va fi privit ca o stâncă a liberalismului și un simbol al intelectului? Comparând-o pe Livnat cu succesoarea sa, Miri Regev, da, putem spune că îi ducem dorul. Porțiuni largi ai stângii Zioniste privesc înlăturarea lui Netanyahu din biroul de prim-ministru elementul esențial. Dacă am scăpa de acest demon, lucrurile ar fi bune și frumoase. Un fel de „Piei, Satană!”

Toate nenorocirile au început odată cu guvernarea sa și se vor termina când aceasta va lua sfârșit. Doar dați-ne capul său. Este o amăgire tipică menită să-i absolve pe alții de responsabilitate. Netanyahu a adus dezastre pe capul Israelului, după cum am scris și eu, dar el doar a continuat procesul otrăvitor care a început cu mult înaintea sa și va continua mult după el, dacă îi luăm în considerare pe potențialii săi succesori. Ar face pace Isaac Herzog de la Uniunea Zionistă? Ar pune capăt ocupației Yair Lapid de la Yesh Atid? Fostul șef al Statului Major al armatei israeliene, Gabi Ashkenazi? Astea sunt bancuri. Lapid conduce un partid urât, tiranic, supus numai și numai omului din vârful său. În timp ce Netanyahu se întâlnește cu membrii echipei editoriale a unui ziar care îl atacă, democratul Lapid solicită boicotarea acestuia din cauza lucrurilor pe care le-a scris despre el. Detractorii lui Netanyahu spun că acesta distruge democrația, de parcă Israelul ar fi fost vreo democrație scandinavă până când marele dictator a venit la putere și a distrus-o.

E adevărat că Netanyahu a declarat război roților democrației, dar ele și-au îndeplinit rolul înainte de asta? Cine? Curtea Supremă, care a dat mână liberă ocupației? Mass-media, care nu a expus-o, de fapt? Sistemul educațional nu a perpetuat cumva spălarea pe creier? Discriminarea arabilor a început abia după ce Netanyahu a spus că aceștia dau năvală spre secțiile de votare ca cirezile? Cum rămâne cu afirmațiile rasiste ale lui Lapid referindu-se la membra de origine arabă a Knessetului Haneen Zoabi? Dar ale lui Herzog? Cum rămâne cu apartheidul din teritorii? Cu arestările în masă?

Toate sunt opera lui Netanyahu? Ocupația este cea care a distrus cel mai tare democrația israeliană. Nu Netanyahu a început-o. Succesorii săi nu-i vor pune capăt. Orice altceva e secundar.

Îi vom duce dorul lui Netanyahu dacă succesorii săi vor fi mai răi ca el. Da, există lucruri mai rele ca Netanyahu. Există aceia care sunt mai agresivi și mai periculoși ca el, și mai presus de toți, există aceia care sunt oportuniști cinici și găunoși. Putem despica firul de păr în patru dacă Netanyahu este sau nu un ideolog. Eu cred că este. Dar nu există îndoială cu privire la motivația potențialilor săi înlocuitori. Niciunul dintre ei (poate cu excepția lui Naftali Bennet de la Habayit Hayehudi) nu este motivat de ideologie. Landsmann crede că nu există niciun beneficiu de pe urma ideologiei, din moment ce, până la urmă, Hitler și Stalin au fost ideologi, dar în realitatea Israelului, nu există pericol mai mare decât populismul. De ce? Deoarece vocea poporului israelian este naționalistă, rasistă și spălată pe creier.

Un politician motivat doar de plăcerea de a fi lingușit de către majoritatea nu este doar abject, ci și periculos. Liderii centrului-stânga sunt așa, politicienii care se schimbă odată cu dispoziția – Lapid, Herzog sau Moshe Kahlon de la partidul Kulanu. Tagma lor a adus cele mai mari dezastre asupra noastră, de la colonii la războaie. Prin contrast, Netanyahu, pare să fie motivat de o teamă sinceră (și absurdă) pentru destinul Israelului. Dacă ar înțelege că status quo-ul poate deveni periculos pentru țara sa, și-ar putea schimba direcția. Un populist ar face lucrul acesta doar dacă ar fi convins că nu îl afectează la urnele de vot.

Populistul este maestrul promisiunilor goale. Măcar Netanyahu nu promite pace. Landsmann scrie că acordurile de la Oslo au fost o cale diplomatică alternativă. Serios? Privind în urmă, este clar că „procesul de pace” a fost o capcană. Nu a făcut decât să perpetueze ocupația. Și această capcană, care din răutate sau lașitate a ignorat cel mai important lucru, coloniile, a fost întinsă de oamenii moderaților pacifiști de centru-stânga Zioniști, de laureații premiului Nobel, de liberalii și democrații luminați și nu de către dușmanii poporului.

Și cine este dușmanul poporului? Se spune că nimeni altul decât Netanyahu.



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.737762

Ernst Nolte – ultimul german





Un necrolog de Gilad Atzmon

În cartea sa „Heidegger și evreii”, psihologul francez François Léotard afirma că istoria poate că promite să povestească trecutul nostru, dar de fapt ascunde rușinea noastră colectivă. Istoria Statelor Unite ascunde sclavia și războaiele genocidale americane, britanicii încearcă să mascheze crimele lor imperialiste și istoria evreiască ascunde uimitorul fapt că evreii sunt înzestrați într-un mod unic de a-și aduce dezastrele pe capul lor. Adevăratul istoric, potrivit lui Léotard, este cel care dezvăluie rușinea și o expune în plina lumină a zilei. Adevăratul istoric este un filosof – un esențialist care introduce logosul într-o epocă ce inițial poartă în sine „iraționalul”. Ca un psihanalist, adevăratul istoric înlătură strat după strat de rușine reprimată, aspirând la înțelegere, coerență și adevăr.

Profesorul Ernst Nolte, care a trecut în neființă joia trecută (93), a fost un istoric adevărat. E cumva logic, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost studentul marelui Martin Heidegger.

Nolte a fost probabil primul academician postbelic ce a spart tabuurile cu privire la echivalarea nazismului cu bolșevismul. A fost denunțat imediat de către instituțiile academice ca fiind un „apologet al lui Hitler” și un „negator al Holocaustului”. Însă, majoritatea descoperirilor lui Nolte ce erau considerate revoluționare în anii 1960-80 sunt acum acceptate de către majoritatea istoricilor ca o înțelegere validă a național-socialismului german.

Nolte s-a trezit într-o bătălie feroce cu instituțiile academice în 1986 pentru că a sugerat că înclinația Germaniei spre național-socialism (nazism) a fost un răspuns natural la „amenințarea existențială” reprezentată de bolșevism. Nolte a și comparat brutalitatea lui Hitler față de evrei și alte minorități cu uciderile în masă ale lui Stalin. Nolte afirma în mod corect că brutalitatea lui Stalin față de mase a precedat măsurile opresive ale lui Hitler față de oamenii pe care el i-a considerat inamicii statului. „Nu cumva Arhipelagul Gulag a existat înainte de Auschwitz?” scria Nolte într-un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), în 1986.

Nolte a încercat să examineze rușinea germană printr-o căutare a logosului în istoria modernă a Germaniei. De fapt, acel logos e mai relevant acum decât oricând. Nolte a înțeles în 1960 că fascismul a fost marea anti-mișcare: era anti-liberal, anti-comunist, anti-capitalist și anti-burghez. Se opunea modernității. Înclinația lui Nolte spre logos pentru înțelegerea fascismului este cea care ne ajută să interpretăm popularitatea lui Bernie și cea a lui Donald Trump. Amândoi sunt priviți de către adepții lor ca o contra putere față de sistemul oligarhic/mamonist.

Spre deosebire de Wilhelm Riech și entuziaștii Școlii de la Frankfurt care au ajuns la ridicola concluzie că germanii au preferat național-socialismul revoluției marxiste din cauză că erau „reprimați sexual” și înclinați către autoritarism, Nolte a reevaluat cu mult curaj trecutul și a descoperit lucruri mult mai logice decât eram dispuși majoritatea dintre noi să admitem la vremea respectivă.

Așa cum ne putem imagina, faptul de a fi fost un istoric adevărat nu i-a făcut lui Nolte viața ușoară. Imediat după publicarea articolului din FAZ a fost subiectul unui atac violent orchestrat de către academicienii evrei și nu numai. Unul dintre cei mai aprigi dușmani ai lui Nolte în Germania a fost Jürgen Habermas, un notoriu shabbos goy (non-evreu suporter ardent al Israelului) al Școlii de la Frankfurt, care l-a acuzat pe Nolte de „tendințe apologetice dezgustătoare”. Dacă istoria ar fi rămas pe mâinile lui Habermas și ale idolilor săi de la Școala din Frankfurt încă am da vina pe reprimarea sexuală a germanilor pentru WWII și ascensiunea lui Hitler.

Profesorul Nolte nu a fost un admirator al lui Hitler. A condamnat nazismul în mod frecvent. Însă Nolte a reacționat cu interes la expunerile lui Fred Leuchter și ale lui Germar Rudolf care puneau la îndoială posibilitatea științifică a folosirii camerelor de gazat la Auschwitz. Dacă istoria există pentru a povesti trecutul, această narațiune trebuie să evolueze și să se schimbe pe măsură ce trece timpul, mai multe fapte ies la iveală și putem reconsidera ce s-a întâmplat și, în consecință, rescrie trecutul.

Adevăratul istoric este o persoană care transcende temporalitatea și introduce raționalismul acolo unde acesta a lipsit. Nolte a înlocuit noțiunea absurdă de „psihoză autoritaristă colectivă” cu istoricitatea. A făcut-o prin esențialism. Din acest motiv, Nolte, adevăratul istoric german, a văzut Israelul așa cum este, mai rapid decât alții. În cartea sa din 1991 „Gândirea istorica în secolul 20” profesorul s-a referit la Israel ca la un „stat neobișnuit” și a avertizat că ar putea deveni fascist și comite genocid împotriva palestinienilor.

Până în ultima zi din viața sa, profesorul Nolte nu a regretat nimic, a spus ceea ce a crezut că este adevărat.



duminică, august 21, 2016

Adevăratul conducător al Israelului: Sheldon Adelson


                       Sheldon Adelson și Binyamin Netanyahu


de Uri Avnery

Cine este conducătorul Israelului?

Prim-ministrul Binyamin Netanyhu, desigur.

GREȘIT.

Adevăratul conducător al Israelului este un anume Sheldon Adelson, 81 de ani, evreu american, rege al cazinourilor, care a fost evaluat drept al treilea cel mai bogat om din lume, însumând o avere de 37,2 miliarde de dolari la ultima numărare. Dar cine stă să numere?

Dincolo de cazinourile sale din Las Vegas, Pennsylvania, Macao și Singapore, acesta mai deține și partidul republican al SUA și, în ultima vreme, ambele Camere ale Congresului american.

De asemenea, îl deține și pe Binyamin Netanyahu.

Legătura lui Adelson cu Israelul este personală. S-a îndrăgostit de o israeliancă.

Miriam Farbstein s-a născut în Haifa, a urmat o școală prestigioasă, și-a făcut stagiul militar la institutul israelian care se ocupă cu războiul biologic și este un om de știință multilateral. După ce unul dintre fiii săi (din prima sa căsătorie) a murit în urma unei supradoze, s-a dedicat luptei împotriva drogurilor, în special a cannabisului.

Amândoi Andelsonii sunt suporteri fanatici ai Israelului. Nu ai oricărui Israel, ci ai unui Israel de extremă-dreapta, supremaționist, arogant, violent, expansionist, anexaționist, colonialist, intolerant.

În „Bibi” Netanyahu și-au găsit omul. Prin Netanyahu aceștia speră să conducă Israelul ca pe fieful lor privat.

Pentru a se asigura de acest lucru, au făcut un lucru extraordinar: au înființat un ziar israelian devotat în întregime intereselor lui Bibi Netanyahu. Nu ale partidului Likud, nu ale unei politici anume, ci intereselor personale ale lui Netanyahu.

Cu ani în urmă am inventat cu cuvânt în ebraică pentru ziarele care sunt distribuite gratis. „Hinamon” înseamnă, aproximativ, „ziar de șters la fund”. Dar nu mi-am imaginat că ar putea exista un asemenea monstru ca Israel Hayom („Israelul astăzi”) – un ziar cu fonduri nelimitate, distribuit gratis în fiecare zi pe străzile și în mallurile din toată țara, de către sute, poate mii de tineri plătiți să facă asta.

Israelienii adoră să primească lucruri gratis. Israel Hayom este acum cotidianul cu cea mai mare distribuție în Israel. Își colectează cititorii și câștigurile de pe urma publicității de la singurul său rival – Yedioth Ahronot („Ultimele știri”), care a deținut acest titlu până la apariția lui Israel Hayom.

Yedioth a reacționat cu furie. A devenit un dușman feroce al lui Netanyahu. Yossi Werter, un analist al ziarului de centru-stânga Haaretz (care are o circulație mult mai redusă) crede că însăși alegerile se vor reduce la un concurs între cele două ziare.

Este o exagerare. Judecând după conținutul politic și social, nu există diferențe prea mari între cele două. Ambele sunt super-patriotice, instigatoare la răfuială și de dreapta. Aceasta este rețeta jurnalistică ideală pentru a atrage masele peste tot în lume.

Yedioth este deținut de familia Moses, un clan cu o minte croită pentru afaceri. Actualul director, de a treia generație, este Arnon („Noni”) Moses, șeful din umbră al unui mare imperiu economic fondat pe acest ziar. Ziarul îi servește interesele financiare, dar el nu are vreun interes anume pentru politică.

Andelson este unic.

În Israel pariurile sunt interzise prin lege. Nu avem cazinouri și poliția efectuează razii în locurile secrete unde au loc jocuri de noroc. Când eram tineri am fost învățați că mogulii cazinourilor sunt oameni răi, aproape ca vânzătorii de arme. Iau banii bieților dependenți, ducându-i la disperare și chiar la suicid. A se vedea Dostoievski.

Israelienii citesc Israel Hayom (e un lucru gratuit, până la urmă) dar nu înseamnă că neapărat îl plac pe om și metodele sale. Așa încât câțiva membri ai Knessetului au fost încurajați să propună o lege care să interzică distribuția de ziare gratuite.

Netanyahu și partidul Likud au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a obstrucționa trecerea acestei legi. Dar la votul preliminar (necesar pentru propunerile membrilor independenți) au fost învinși într-un mod incredibil. Până și membri ai coaliției de guvernare a lui Netanyahu au votat pentru acest proiect de lege. Camerele l-au surprins pe Netanyahu literalmente alergând pe holul parlamentului pentru a-și ocupa locul înainte ca votul să înceapă.

Voturile au fost 43 cu 23. Aproape jumătate dintre membrii partidului Likud au lipsit. Ministrul Avigdor Lieberman și partidul său au votat în favoarea legii. La fel și miniștrii Ya’ir Lapid și Tzipi Livni.

De la votul preliminar până la adoptarea finală, un asemenea proiect de lege trebuie să treacă prin diferite etape. Era suficient timp pentru ca proiectul să fie îngropat într-una dintre comisii. Dar Netanyahu a fost furios. La câteva zile după vot, i-a dat afară pe Lapid și pe Livni din cabinet, cauzând o ruptură a coaliției și o dispersare a Knessetului.

De ce a făcut Netanyahu un lucru atât de prostesc la mai puțin de jumătate din al treilea său mandat? Nu poate exista decât o singură explicație logică: Adelson i-a ordonat asta, pentru a preveni adoptarea legii.

Dacă e așa, Adelson este legiuitorul nostru șef. Poate că este și șeful guvernului nostru.

Banii joacă un rol tot mai important în politică. Propaganda electorală se face la televizor și costă mult. Atât în Israel cât și în SUA, fonduri legale și ilegale sunt turnate în campanii, direct și indirect. Corupția este ajutată sau tolerată de tribunale. Cei foarte bogați (cunoscuți eufemistic în America drept cei „înstăriți”) își exercită influența excesivă.

La ultimele alegeri prezidențiale din SUA, Adelson a turnat râuri de dolari in joc. L-a sprijinit pe Newt Gingrich, apoi pe Mitt Romney, cu sume colosale de bani. Pentru alegerile prezidențiale de anul acesta Adelson a început din vreme. I-a chemat pe toți candidații republicani la cazinoul său HQ din Las Vegas și i-a supus unui interogatoriu sever pentru a le testa loialitatea față de el – și față de Netanyahu. Nimeni nu a îndrăznit să refuze convocarea. Ar fi refuzat un senator roman convocarea Cezarului?

În Israel, astfel de ritualuri sunt superflue. Andelsonii – atât Miri cât și Sheldon – știu cine este omul lor.

Ziarul Israel Hayom este, desigur, o uriașă mașinărie de propagandă, devotată în totalitate realegerii lui Netanyahu. Totul cât se poate de legal. Într-o democrație, cine îi poate spune unui ziar pe cine să sprijine? Doar suntem într-o democrație, nu?

Pare ciudat ca o țară să-i permită unui străin, care nu a trăit niciodată în țara respectivă, să aibă o asemenea putere asupra viitorului său, și , într-adevăr, chiar asupra existenței sale.

Aici intră în scenă Zionismul. Potrivit crezului Zionist, Israelul este statul evreilor, al tuturor evreilor. Fiecare evreu din lume aparține Israelului, chiar dacă temporar locuiește în altă parte. Doar a spus-o Netanyahu însuși că reprezintă nu doar statul Israelului ci și întreg „poporul evreu”. Nu e nevoie să-i întrebe și pe ei.

Astfel încât, Adelson nu este chiar un străin. El este unul de-al nostru. E adevărat, nu poate vota în Israel, deși soția sa probabil că da. Dar mulți oameni, inclusiv Adelson, cred că dacă el este evreu, are tot dreptul să se amestece în afacerile noastre și să ne domine viețile.

De exemplu, numirea ambasadorului Israelului în SUA. Ron Dermer este american, născut în Miami, activ în partidul republican. Să numești un funcționar american al partidului republican drept ambasadorul Israelului într-o administrație democrată poate părea ciudat. Nu atât de ciudat dacă Netanyahu a acționat potrivit ordinelor lui Sheldon Adelson.

Dacă Andelson este în spatele lui Netanyahu, se explică toate acțiunile acestuia privind Casa Albă, sfidarea lui Obama, discursul anti-Obama susținut de către Netanyahu. Din perspectiva intereselor vitale ale Israelului, pare a fi curată nebunie provocarea președintelui SUA, cel care controlează fluxul de armament către Israel și puterea americană de veto în Consiliul Națiunilor Unite. Dar privind din perspectiva lui Andelson, care și-a dorit un președinte republican în 2016, toate aceste acțiuni capătă sens. Ce poate fi mai clar decât amenințarea ca va investi sume nelimitate de bani pentru a împiedica realegerea oricărui senator sau reprezentant care nu se regăsește în discursul lui Netanyahu?

Oare joacă cineva la ruletă viitorul nostru?



Autocrații preferați ai Vestului


de Lawrence Davidson






Statele Unite au fost dintotdeauna și continuă să fie selective cu privire la oamenii de stat străini pe care îi sprijină și pe care nu. Printre cei din urmă s-au numărat Saddam Hussein în Irak, Bashar al-Assad în Siria, Muammar Gaddafi în Libia, Ayatollahul Ruhollah Khomeini în Iran, Hugo Chavez în Venezuela (care nu a fost atât de autocratic pe cum a fost descris de presă), Fidel Castro în Cuba și Vladimir Putin în Rusia. Aceștia sunt doar câțiva dintre recenții conducători care au atras mânia modelelor „democratice” din Washington. Acea mânie venea adesea la pachet cu strangulări economice și comploturi marca CIA.

Între timp, un alt grup de autocrați este bine tolerat de către SUA. Din acest grup fac parte Benjamin Netanyahu (desigur) al Israelului, Recep Tayyip Erdogan al Turciei, Generalul Abdel Fattah el-Sissi al Egiptului și diverși oameni politici de dreapta, cum ar fi Viktor Orban al Ungariei. Fiecare dintre acești autocrați manifestă foarte puțină toleranță față de părerile opuse și o înclinație promptă pentru exploatarea naționalismului cu tentă rasistă.

De ce aceste standarde duble?

Ce se află în spatele standardelor duble ale Washingtonului – a reacțiilor sale contrastante în fața diverselor regimuri politice? Adesea politicienii americani vor vorbi despre promovarea democrației și vor pretinde că dictatorii pe care îi sprijină au o mai mare șansă de a evolua într-o direcție democratică decât cei cărora li se opun. Se poate ca acești politicieni chiar să creadă acest lucru, măcar în momentul în care fac declarațiile respective. Însă istoria pare să demonstreze contrariul. Argumentul acesta este în mare măsură de ochii lumii. Alte motive stau la baza alegerilor pe care le fac politicienii.

Iată câteva dintre aceste probabile motive:

Prietenul/dușmanul prietenului tău/dușmanului tău este prietenul/dușmanul nostru.

În acest scenariu, principalul prieten al SUA este Israelul și principalul dușman este Rusia. Națiunile prietene/dușmane de pe locul al doilea sunt indiscutabil nedemocraticele Egipt și Siria. Egiptul a devenit prietenul Statelor Unite odată ce Anwar Sadat a semnat un tratat de pace cu Israelul în martie 1979. Siria, pe de altă parte, a fost întotdeauna ostilă față de Israel și a rămas un stat dușman. Nicio motivație democratică nu e de găsit aici.

Argumentare bazată pe poziționarea de după Războiul Rece.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Turcia a devenit o „achiziție strategică” în virtutea proximității sale față de Uniunea Sovietică și a disponibilității acesteia de a găzdui baze aeriene și lansatoare de rachete americane. Repetata amestecare a armatei turce în politicile civile nu avea niciun fel de consecință pentru Washington. Guverne est-europene actuale, tot mai multe autocratice ca natură, par a fi considerate de către Pentagon drept „achiziții post-Război Rece” la granița cu o Rusie care nu a încetat niciodată să fie un dușman. Pentru un întreg subansamblu de americani (militariști și neoconservatori), Războiul Rece nu s-a sfârșit de fapt niciodată.

Motivul resurselor.

Autocrații precum Arabia Saudită și Kuweitul intră în această categorie. Statele Unite își asumă rolul de aliat în schimbul prețurilor stabile și avantajoase de petrol. Reprimarea șiiților și a altor minorități de către sunniți în aceste țări este neesențială. Ce se întâmplă dacă asemenea regimuri bogate în resurse își schimbă radical poziția și nu mai cooperează cu SUA? Ei bine, găsiți răspunsul în Iran. Aici Statele Unite sprijineau odată complet Șahul, însă acesta a fost înlocuit cu ayatollahi ostili în 1979. Așa încât prietenia a făcut loc tacticilor de izolare economică și comploturilor CIA. Din nou, democrația nu are de-a face cu aceste cazuri.

Clasicul argument stânga vs dreapta.

Există o tradiție americană consolidată istoric, potrivit căreia regimurile autocratice cooperante din punct de vedere economic reprezintă niște aliați acceptabili. „Cooperant” înseamnă în acest caz conducători care se implică într-un comportament prietenos față de capitalism: tolerează inițiativa privată și protejează proprietatea investitorilor străini. O asemenea atitudine economică datează dinainte de Războiul Rece și a fost întotdeauna mai importantă decât libertățile politice. Cei care acționează în acest fel, ca de exemplu Chile sub Augusto Pinochet sau Argentina sub brutalul regim de conducere militară, primesc undă verde când vine vorba de suprimarea democrației și a drepturilor omului. Însă, alte regimuri, ca cele din Cuba sub Castro și Venezuela sub Chavez sunt tratate diferit. În cazul Venezuelei, democrația chiar se practica, dar din cauza politicilor sale economice înclinate spre socialism, Washingtonul a încercat cu stăruință să distrugă guvernul țării.

Democrația și „Celălalt”

Acordând prioritate alianțelor tradiționale, controlului resurselor și ideologiei economice, Statele Unite închid ochii când vine vorba de alte aspecte ale comportamentului autocratic ce contrazic propriile valori declarate, etalând astfel o mostră de ipocrizie a politicii externe. Un exemplu este chestiunea democrației și a „Celuilalt”. Din 1960 Statele Unite se luptă cu impulsurile sale rasiste. Adică, majoritatea  americanilor știu că discriminarea „Celuilalt” este greșită. O recunosc în legi, în comportamentul poliției și în atitudinea unui candidat politic ca Donald Trump. Pași oficiali, deși agonizant de înceți și periodic inversați, sunt făcuți pentru atenuarea, dacă nu depășirea acestor discriminări publice. Ați zice că asemenea pași s-ar face și în afacerile externe. Și totuși, realitatea este cu totul alta.

Mulți lideri autocratici pe care SUA îi favorizează au ajuns la putere, cel puțin parțial, prin insuflarea fricii de „Celălalt” – cel care amenință fanteziile unui caracter național etern, al sângelui pur și al statutului de popor ales de Dumnezeu. Principalul aliat al Washingtonului în Orientul Mijlociu, Israelul, este un stat care, în cel mai bun caz poate fi descris ca o democrație în mod oficial discriminantă, în care discriminarea „Celuilalt” (în acest caz a palestinienilor și a altor non-evrei) este autorizată de lege.

În cazul Europei, actuala creștere a popularității dreptei și a liderilor săi autoritariști derivă în mod direct dintr-o teamă de „Celălalt”. Această teamă a fost stimulată de o criză a refugiaților pe care Statele Unite și aliații acestora au creat-o. Distrugerea Irakului a fost un catalizator care a dezlănțuit forțe ce au copleșit Siria și Libia și au pus în mișcare un val uriaș de refugiați care se deplasează din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord către Europa. Guvernul SUA acceptă autocrații anti-democratici de dreapta care acum exploatează frica de sute de mii de refugiați pentru care Washingtonul este în mare parte responsabil.

Concluzie

Sfârșitul Războiului Rece nu a pus capăt forțelor ideologice militariste ale Vestului. Ba chiar le-a dat un impuls. Acele politici externe „neoconservatoare” încă sunt bine reprezentate în cadrul birocrațiilor guvernului american. Politicile acestea sunt bazate pe fanteziile „schimbărilor de regim” și pe refacerea lumii așa încât să se afle sub permanentă influență a Statelor Unite. Democrația, nu este și nici nu a fost vreodată scopul acestui proces.

Într-adevăr, afacerile externe americane au ca scop propagarea practicilor economice capitaliste care facilitează prosperitatea propriei clase „cârmuitoare”. Pe parcursul acestui proces, SUA caută să asigure certitudinea resurselor pentru ea și pentru partenerii săi de negoț, securitate pentru aliații săi tradiționali și avantaje strategice asupra vechilor dușmani. Pentru a obține toate aceste lucruri, Statele Unite aplică ceea ce Jonathan Freedland numea odată „școala sonofabitch (son of a bitch) de politici externe”. Cu alte cuvinte, Washingtonului nu îi pasă dacă aliații care cooperează cu el sunt criminali, hoți corupți, rasiști și așa mai departe. Pot fi cei mai nemernici de pe planetă, câtă vreme sunt „nemernicii noștri”. Așa arată compania în care ne aflăm.



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.counterpunch.org/2016/08/18/the-wests-favored-autocrats/