În fiecare an începând cu 1948, pe data de 15 mai, palestinienii de peste tot din lume se adună pentru a comemora aniversarea dezastrului ce poartă numele Nakba – catastrofa ce a însemnat expulzarea forțată a aproximativ 800.000 de palestinieni din casele lor și transformarea acestora în refugiați, distrugerea sutelor de sate și orașe și transformarea lor în ceea ce a devenit statul Israel. Odată cu Nakba, acest Holocaust pe care n-avem voie să-l numim, pentru că doar suferința evreiască pare să conteze, numele Palestina a fost șters de pe hartă. Nu și din inima și memoria palestinienilor.
Catastrofa din 1948 poate că este evenimentul istoric ce stă la baza traumei suferite de poporul palestinian reprezentat de indivizi, familii și societate. Dar avem de-a face cu mai mult de un singur eveniment, ci mai degrabă cu o serie de tragedii care au dus la deposedarea palestinienilor și la refugierea lor dintr-o regiune în alta și dintr-o țară într-alta. Exodul acesta atât de numeros s-a produs în patru etape.
Prima din ele a reprezentat-o formularea rezoluției UN de partiție a Palestinei, care dispunea împărțirea teritoriului între un stat evreiesc și unul arab. Se estimează că populația statului evreiesc, conform partajării, ar fi fost undeva la un milion, dintre care 42% ar fi fost arabi. Lucru ce nu le-a convenit sioniștilor, care au trecut peste rezoluția UN și au purces la strămutarea acelor arabi. A fost lansată o serie de operațiuni militare împotriva satelor și orașelor arabe de către milițiile sioniste Haganah și Irgun. Astfel începea purificarea etnică.
A doua etapă a strămutării forțate a palestinienilor începea în martie 1948, când conducerea sionistă a stabilit un plan de epurare etnică cunoscut sub numele de „Planul Dalet.” Astfel s-a făcut tranziția de la atacuri sporadice asupra populației palestiniene la operațiuni ample, bine organizate, ce aveau ca scop capturarea de cât mai mult teritoriu, înainte să expire Mandatul Britanic în Palestina (instaurat după cucerirea Palestinei de la otomani în 1917). Aici merită menționat masacrul de la Deir Yassin, care rămâne în istoria Palestinei ca unul dintre cele mai sângeroase. Satele palestiniene au continuat să fie ținta atacurilor, dar sioniștii aveau să-și îndrepte atenția și către centrele urbane: Haifa, Tiberias, Safad, Ierusalim, Baysan, Acre.
A treia etapă a campaniei de epurare etnică a Palestinei a debutat pe 15 mai 1948, după ce liderii sioniști au proclamat, în mod unilateral, stabilirea statului Israel. Armatele arabe au intrat în Palestina și a izbucnit primul război arabo-israelian. Forțele israeliene au bombardat și ocupat orașele Lydda și Ramla. A urmat Nazarethul.
A patra fază s-a desfășurat între octombrie 1948 și începutul lui 1949. Israelienii au ocupat orașul Bir al-Sabi și al-Dawayima, precum și orașele sudice Isdud și al-Majdal, expulzând locuitorii lor în Fâșia Gaza. Apoi au intrat în deșertul Negev, forțând plecarea triburilor de beduini care locuiau acolo.
Până la sfârșitul războiului, peste 400 de sate și orașe au fost distruse și depopulate, iar zeci de mii de oameni au fost uciși. Statul Israel deținea acum controlul asupra a 78% din teritoriul Palestinei istorice. Restul de 22% s-a împărțit între ceea ce este acum Cisiordania și Fâșia Gaza. Luptele au durat până în ianuarie 1949, când s-a semnat un armistițiu între Israel pe de o parte și Egipt, Liban, Iordania și Siria pe de altă parte. Linia de armistițiu din 1949 este cunoscută sub numele de Linia Verde și în general este recunoscută ca granița dintre Israel și Cisiordania. La ea se face referire și când se vorbește de granițele de dinainte de 1967, înainte ca Israelul să ocupe și restul Palestinei în timpul războiului din 1967.
Comemorarea Nakbei este anatemă pentru Israel. Mișcarea sionistă a negat Nakba încă de la petrecerea evenimentului, în 1948, pentru sioniști reprezentând războiul lor de independență, chiar dacă acea independență era cucerită cu prețul suferinței populației indigene a acelor locuri. Sioniștii interzic orice discuție sau menționare a tragediei palestiniene. În fiecare an, pe data de 5 a lunii Iyar, conform calendarului evreiesc, Israelul își sărbătorește cu mândrie și aroganță independența, făcându-se că uită de sângele vărsat și de viețile distruse. În 2011, Knesset-ul, parlamentul israelian, a dat o lege care interzice comemorarea Nakbei de către organizații publice cu fonduri de la stat și impune sancțiuni economice autorităților locale și instituțiilor care organizează sau participă la comemorări ale evenimentului. Această lege (una dintr-o serie întreagă de legi ce violează drepturile arabilor palestinieni din Israel) are ca scop controlarea narativei istorice. Este interzisă predarea unei istorii a Palestinei care se îndepărtează de narativa sionistă oficială, în speranța că așa se va șterge amintirea Nakbei din conștiința generațiilor tinere de palestinieni.
În anii recenți, autoritățile israeliene au insistat cu stridență ca poporul palestinian și liderii săi să recunoască Israelul drept „statul-națiune al poporului evreu.” Negând astfel rădăcinile istorice ale poporului palestinian pe pământul său, ștergând cu buretele tragediile suferite de acesta odată cu apariția sionismului și eliminând drepturile sale naționale, începând cu dreptul refugiaților de reîntoarcere pe pământurile lor. Iar politica de deposedare continuă, Israelul acaparând și mai multe proprietăți palestiniene, construind și mai multe colonii ilegale, nefăcând altceva decât să prelungească procesul început cu Nabka, până când își va realiza visul – Marele Israel, care să includă vechile regiuni biblice Iudeea și Samaria, adică Cisiordania de astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu