joi, decembrie 21, 2006

Pinochet şi Abbas (de Raja Chemayel)

În umila mea opinie, bazată pe umila mea experienţă, ultimele alegeri din Palestina au fost printre cele mai “curate” alegeri din lume, dacă nu chiar prototipul alegerilor democratice.

Numai că apoi rezultatele n-au plăcut Statelor Unite şi Europei, care i-au înfometat pe palestinieni, ca răzbunare, sau cel puţin ca avertisment dacă nu ca pedeapsă.

De obicei Vestul trimite un Pinochet ca să rezolve o asemenea problemă. Dar Pinochet a murit între timp, aşa că i-au cerut lui Mahmud Abbas ca să facă asta, fără tankuri, pentru simplul motiv că n-are nici unul...

Mahmud Abbas, copia lui Arafat, un maestru al oportunismului, n-a dorit să-i dezamăgească pe Blair şi pe Bush... aşa că i-a strâns pe toţi palestinienii care încă-şi mai permit un Mercedes şi un şofer, a aşteptat ca mass-media să fie gata şi a descărcat un discurs lung şi meşteşugit... iar la sfârşit a spus: “... în cele din urmă poporul are puterea de a alege, aşa că încredinţez acest caz poporului... şi cer alegeri...”

Am câteva remarci aici:

1. Legislatura este pentru 4 ani, de ce s-o facem mai mică de 10 luni?
2. Nu există nici un Guvern Palestinian de Criză, singurele probleme venind de la guverne externe.
3. Arunci când guvernul lui Abbas a venit la putere, a stat timp de 10 ani fără alegeri, iar apoi au organizat din patru în patru ani.
4. Cine-l poate asigura pe Abbas că Hamas nu va câştiga din nou aceste alegeri... CIA? MI6? Sau pur şi simplu Mossad-ul?

Dacă aş fi antisemit (de Raja Chemayel)

Dacă aş fi antisemit, i-aş ridica pe creştini împotriva evreilor, lucru cu mult mai uşor de realizat decât să-i porneşti pe musulmani împotriva evreilor.

Dacă aş fi zionist, i-aş învrăjbi pe creştini împotriva musulmanilor, lucru care s-a realizat dealtminteri, pe scară largă, fără ca cineva să fi aşteptat ca eu să devin zionist.

Dacă aş fi musulman, n-aş avea nevoie să-i întărât pe creştini împotriva evreilor, deoarece istoria nu ne-a arătat altceva decât asta.

Sunt creştin, deci voi oferi Noul Testament şi Qur’an-ul toturor evreilor.

Pa-pa, Bavaria! (de Raja Chemayel)

In Teheran a avut loc o conferinţă care a reunit analişti şi negaţionişti ai Holocaustului. Iranul este singura ţară în care ar fi putut avea loc o astfel de conferinţă, şi astfel şi-a câştigat respectul meu.

Acum Germania trebuie să tremure, pentru că dacă Iranul nu poate dovedi că Holocaustul este în proporţie de 86% propaganda, atunci Germania trebuie să le dea evreilor Bavaria ca şi compensaţie, iar Saxonia palestinienilor pentru că au suferit timp de 58 de ani din cauza Israelului, care n-ar fi trebuit să fie proclamat deloc.

N-a spus Theodor Herzl însuşi că antisemiţii vor fi primii care vor pune umărul la crearea statului zionist? Avea dreptate, măcar de data asta...

Aşadar, de ce nu Bavaria, care are munţi şi lacuri şi uzinele BMW? Se află în interiorul Europei, care e o companie cu mult mai bună decât Orientul Apropiat, cel plin de musulmani fanatici şi femei cu voal şi ochi frumoşi!!!

În plus specialitatea Bavarie este un cârnat alb făcut din porc, dar se poate aranja şi asta circumcizând porcii şi apoi măcelărindu-i koşer... Deci unde e problema? Dacă a fost un Holocaust, cu siguranţă nu palestinienii l-au făcut!!! nici sirienii, nici egiptenii... şi cine ştie, probabil că nici libanezii!! deşi un anume partid libanez a fost construit după modelul Falangelor generalului Franco. Dar nu!! ... n-avea cum să fie vreun pericol, pentru că Falangele libaneze au fost antrenate de către Israel, puteţi să întrebaţi toată familia Gemayel ...

Nu contează! Sper c-aţi înţeles ce-am vrut să spun, în orice caz...

Război şi pace (de Raja Chemayel)

Există două feluri de arabi: cei care doresc războiul şi cei care doresc pacea.

Există două feluri de israelieni: cei care doresc războiul şi cei care doresc negocieri pentru pace.

marți, decembrie 19, 2006

Check Points


Check points
Uploaded by inet

luni, decembrie 18, 2006

Cisiordania, contorul fricii (de Benjamin Barthe)

E un drum noroios şi plin de gropi care traversează o vale plantată cu măslini, mai jos de satul Ramin, în nordul Cisiordaniei. De când armata israeliană a blocat cu un val de pământ drumul care duce de la Napluz la Jenin, acest teren serveşte de rută secundară. Zi şi noapte este parcurs de un şir lent de taxiuri colective. Un traseu de aproximativ o jumătate de oră pe care şoferii îl parcurg cu teama în suflet, căci cu toţii cunosc metodele brutale ale soldaţilor care adesea îi aşteaptă la cotitură.

Raed Salahat, un “taximan” de 26 de ani, are deja această experienţă amară. În dimineaţa zilei de 13 august [2006] transporta vreo zece locuitori din împrejurimile Jeninului înspre Ramallah, locul lor de muncă. În mijlocul câmpiei de la Ramin, soldaţii îl opresc şi-l forţează să coboare. “Nu ştii că este interzis să mergi pe aici?”, îl întreabă unul dintre ei în ebraică. Fără să aştepte răspunsul, îl loveşte cu patul puştii peste obraz. Ceilalţi soldaţi îi obligă pe pasageri să coboare şi-i forţează să se aşeze cu faţa la pământ. Unul dintre ei începe să meargă de colo-colo, pe spinările lor. Colegii săi golesc taxiul de toate obiectele ce se găsesc în el şi, la cel mai mic semn de protest al pasagerilor, li le aruncă între ochi. “Capul îmi vâjâia, povesteşte Raed Salahat. Soldatul nu contenea să mă întrebe de ce mergeam pe acolo şi, de fiecare dată când încercam să mă explic, mă pălmuia.”

După o jumătate de oră de astfel de tratament, soldatul pune mâna pe o tomată dintr-o lădiţă aflată în portbagaj. O aşează pe capul lui Raed, face doi metri în spate, îşi aşează puşca la în poziţie de tragere şi spune: “Am s-o zdrobesc.” “A început să numere, spune Raed. La trei am căzut la pământ. Era prea mult pentru mine. Eram convins că avea să mă împuşte în cap. În cele din urmă n-a tras, dar el şi ceilalţi soldaţi au reînceput să mă lovească cu pumnii, cu picioarele şi cu paturile puştii.” Calvarul durează încă vreo zece minute înainte ca soldaţii să le ordone victimelor să spele putina. După ce redemarează, cu corpul acoperit de echimoze, Raed vede în oglinda retrovizoare că au oprit un nou taxi.

Această mărturie a fost iniţial culeasă şi verificată de asociaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului B’Tselem. A fost repetat ziarului Le Monde într-un parking de taxiuri din Napluz. Brutalităţile cărora le-a căzut victimă nu sunt un accident izolat. B’Tselem a cules o jumătate de duzină de mărturii de acest tip între jumătatea lui iulie şi jumătatea lui august şi le-a transmis procurorului militar.

Şoferii de taxi care au curajul să ocolească barajele armatei sunt principalele ţinte ale acestei hărţuiri. De la începutul Intifadei, în nordul Cisiordaniei, aproximativ o sută dintre ei au fost răniţi şi douăzeci şi trei omorâţi de gloanţe în timp ce se aflau la volanul vehiculului lor. “Câmpia Ramin este zona cea mai periculoasă a regiunii Napluz, spune Muhammad Daraghmeh, un şofer de 42 de ani. La începutul lui octombrie, soldaţii m-au oprit acolo şi mi-au promis că-mi vor distruge taxiul dacă mă mai văd o dată. De acum, înainte de a intra în vale, rămân cu motorul şi farurile stinse timp de zece minute, pentru a verifica dacă armata nu e acolo.” Aceste partide de de-a v-aţi ascunselea cel puţin periculoase sunt rezultatul buclajului aproape integral căruia armata israeliană supune nordul Cisiordaniei, oficial din raţiuni de securitate. După evidenţele OCHA, biroul de coordonare umanitară al Naţiunilor Unite din teritoriile ocupate, mai mult de 170 de obstacole în calea circulaţiei (puncte de control, bariere metalice, blocuri de piatră, valuri de pământ, tranşee), sunt diseminate în această regiune. Ele opresc traficul automobil nu doar dinspre şi înspre centrul şi sudul Cisiordaniei, car şi între marile oraşe din nord ca Napluz, Tulkarem şi Jenin şi chiar între sate.

Napluz, de exemplu, este rupt de împrejurimile sale de şase puncte de control, cu reguli de funcţionare distincte pentru aproape fiecare dintre ele. La barajul de la Beit Iba, în vest, trecerea taxiurilor este interzisă în ambele sensuri. La Huwara, în sud, intrarea este autorizată, dar ieşirea nu este permisă decât şoferilor dotaţi cu un permis eliberat de armată. Prin Beit Furik, în est, nu pot trece decât locuitorii cătunului [alăturat]. La punctul de control 17, mai la nord, doar şoferii care nu numai că locuiesc în satele contingete, dar mai mai şi dispun de un permis în regulă, au drept să treacă.

Şi aşa mai departe. Regulamentul unui punct de control este pe cât de nesigur pe atât de schimbător. Impactul său este întotdeauna devastator. “Mi-e mai uşor să călătoresc în Statele Unite decât să mă întorc la Napluz”, suspină Tariq Hamadna, un şofer care locuieşte la Asira Aş-Şamaliya, un sat situat aproape de barajul 17, dar care, în plina unui permis, nu are voie să treacă. “Administraţia militară îmi respinge cererile, explică el, căci, în 1992, am făcut un an de închisoare. Singurul traseu pe care pot munci este din sat până la punctul de control şi înapoi. Cinci minute de drum la un şekel şi jumătate (un şekel este echivalentul a aproximativ 18 centime de euro). Ne învârtim în cerc ca nişte animale în cuşcă.”

La fiecare nouă restricţie a armatei, şoferii încearcă să găsească o soluţie. Ca şi în cazul câmpiei de la Ramin, defrişează drumuri alternative, printre livezi de măslini şi coline, care durează atâta timp cât armata încă nu le-a reperat şi blocat. Pentru a se sustrage barajelor mobile, taxiurile au creat şi ele o reţea de informatori. Instalaţi în proximitatea zonelor de risc, aceşti palestinieni îi informează pe şoferi prin telefon despre prezenţa sau absenţa armatei. “Ei sunt tam-tam-urile noastre”, spune Raed Salahat. Succesul lor este atât de mare încât unii dintre ei au obţinut din partea companiei de telefonie mobilă Jawwal numere cu suprataxă care le garantează obţinerea unui procentaj din încasările făcute pe urma miilor de apeluri pe care le primesc în fiecare lună.

Dar acest sistem are limitele lui. Iyad Kurdi, patronul Itemad, cea mai veche agenţie de taxiuri din Napluz, ştie mai bine ca oricine. De la biroul său din centrul oraşului, bărbatul de patruzeci de ani aflat la conducerea sindicatului şoferilor din nordul Cisiordaniei îşi enunţă cu o voce obosită cifra de afaceri, în cădere cu 70%.

Criza este datorată parţial de irupţia pe piaţă a sute de “şebab” (tineri) care trec drept taximetrişti profitând de apatia poliţiei palestineien. “Din 2400 de taxiuri care lucrează în Napluz, aproximativ 1000 sunt maşini furate din Israel ale căror şoferi n-au nici permis nici asigurare”, deplânge el. Dar fărâmiţarea Cisiordaniei de către punctele de control joacă şi ea un rol determinant.

Din cei 40 de şoferi pe care îi foloseşte, numai jumătate au dreptul de a trece prin punctele de control care asediază oraşul Napluz. “În Israel, un taxiu poate face în medie 1000 de kilometri pe zi. Noi, dacă depăşim 200, ne putem considera mulţumiţi”, spune el. La Huwara, barajul care comandă accesul spre Ramallah şi tot sudul Cisiordaniei, aşteptarea poate dura o zi întreagă.

Iyad Kurdi, care s-a obişnuit să-i vadă pe şoferii lui revenind la capătul răbdării, şi-a aşezat în sertar o serie de pastile antistres şi împotriva durerii de stomac. “Dispun chiar de un aparat de măsurat presiunea arterială, mărturiseşte el deschizând o cutie albastră din plastic. Un studiu recent condus de doctorii străini a arătat că 80% dintre şoferii de taxi palestinieni suferă de hipertensiune arterială.”

Această situaţie este în antiteză cu trecutul strălucit al companiei Itemad. Atunci când Hussein Kurdi, tatăl lui Iyad, a inaugurat-o în 1959 după ce muncise pentru legiunea arabă a generalului britanic Glubb Paşa, şoferii său ajungeau până la Bagdad. Un tract publicitar îngălbenit de vreme laudă “călătorii prin deşert”. Itemad era atunci agenţia burgheziei din Napluz, ale cărei legături tradiţionale o unesc de familia regală haşemită.

“După 1967 şi ocupaţia israeliană, frontiera iordaniană a fost închisă, povesteşte Iyad Kurdi. După 1994 şi începutul procesului de pace, accesul în Fâşia Gaza n-a mai fost posibil fără permis. După 2000 şi a doua Intifada, nimeni n-a mai putut merge în Gaza. Şi de atunci, din 2005, nici măcar accesul la Wadi Badhan nu ne-a mai fost cu putinţă. Lumea întreagă se dezvoltă, schimbă şi leagă relaţii, numai noi suntem închişi într-un teritoriu din ce în ce mai îngust.”

Yusuf Hajaj a trăit această metamorfoză. Cu alura fragilă, mustaţa tăiată corect şi surâsul timid, bătrânul, îmbrăcat cu o haină roşie uzată, conduce pentru Itemad din 1960. Un “angajat model care n-a ratat nici o comandă în patruzeci şi şase de ani de carieră”, afirmă patronul său.

Altădată, îi conducea în maşină pe parlamentarii iordanieni între Napluz, Amman şi Ierusalim. Azi, în vârstă de 68 de ani, lucrează între centrul oraşul şi tabăra de refugiaţi din Balata. Mai puţin de zece kilometri dus-întros. Din “raţiuni de securitate”, armata israeliană a refuzat să-i livreze un permis cu care să iasă din Napluz.

Acest articol a apărut în cotidianul francez Le Monde, ediţia din 12 decembrie 2006. A fost preluat şi aici.

Duke interview about Zionism

sâmbătă, decembrie 16, 2006

Buldozerele în acţiune (de Dominique Vidal)

A treia zi de reportaje în Oraşul Sfânt, anexat în urma cuceririi sale din 1967. Philippe Rekacevicz [cartograful mensualului Le Monde diplomatique] şi cu mine am decis, în acea dimineaţă, să-l intervievăm pe Meir Margalit. Funcţionar al oraşului timp de douăzeci şi patru de ani, apoi consilier municipal al partidului de stânga Mereţ timp de cinci ani, acest evreu venit din Argentina în 1972 coordonează acum Comitetul Israelian Împotriva Demolării Caselor (ICAHD).

În Ierusalimul de Est, autorităţile israeliene – care se consideră “la ele acasă”, deşi nu sunt, în ochii dreptului internaţional, decât o “putere de ocupaţie” supusă strictelor obligaţii ce revin în urma celei de-a patra Convenţii de la Geneva – nu se mulţumesc să instaleze colonii evreieşti în jurul oraşului vechi, ca şi în interiorul ei. Ele distrug locuinţele, magazinele şi atelierele palestiniene, construite “fără permis”, explică muncipalitatea. Ceea ce ea uită să precizeze, este că şi-a arogat “dreptul”, perfect ilegal, de a nu acorda autorizaţii decât cu picătura şi contra greutăţii lor în aur – numai dosarul de cerere costă aproape la fel de scump ca şi viitoarea construcţie. Ultimele statistici indică 152 de demolări în 2004 şi 94 în 2005. O falsă diminuare: calculat în metri pătraţi, bilanţul s-a agravat, crescând în doar un an de la 9000 la 12000.

În plină explicaţie, militantul pacifist este întrerupt de soneria celularului său. Chemare la acţiune: un prieten din Betselem, organizaţia israeliană de apărare a drepturilor omului, anunţă că o casă este în curs de demolare la Al-Tur, unul din cartierele arabe ale oraşului. În timpul în care taxiul îşi găseşte loc de parcare, este deja prea târziu. Gadir Hajjam Ghneim şi familia lui îşi contemplă, neputincioşi, casa pe jumătate distrusă. În faţa ruinelor se îngrămădesc dulapuri, cratiţe, jucării haine – tot ceea ce au putut salva – buldozerul nelăsându-le nici măcar timpul să-şi recupereze mobilele din dormitor, nici cele din bucătărie.

De-abia dacă avem timp să schimbăm câteva cuvinte cu victimele şi să facem câteva fotografii ale dezastrului (reproduse mai jos), căci Kareem, din organizaţia Betselem, află că demolizatorii îşi continuă munca la Ras Al-Amud, alt cartier arab situat în interiorul frontierelor municipale lărgite ale Ierusalimului de Est. O jumătate de oră mai târziu suntem acolo, conduşi de localnici, apoi de zgomotul maşinilor municipalităţii.

Strada este închisă, zeci de maşini ale poliţiei şi ale armatei, foarte mulţi oameni înarmaţi. Chiar şi minibusurile care-i aduc pe copii de la şcoală vor trebui să facă un ocol semnificativ. Oricine încearcă să discute este repezit cu brutalitate, bogatul vocabular al forţelor de ordine coloniale merge de la “Cară-te!” la “Marş!”, fără să uităm “Valea!”. Doar legitimaţiile noastre de acreditare ca jurnalişti străini ne vor permite să ne apropiem. Dar vecinii îi vor invita pe militanţii de la ICAHD şi de la Betselem să se caţere pe o terasă, de unde au imaginea completă asupra clădirii din beton supusă loviturilor de berbece ale buldozerului.

De data asta nu este vorba de o locuinţă, ci de un atelier de mobilă de lux, aparţinând familiei Amer. În faţă, la câteva sute de metri, la înălţimea unei colinde destinate colonizării, zidul separă Ras Al-Amud de Abu Dis. În spatele monstruosului şarpe de beton poate fi ghicit acoperişul sediului gol al Parlamentului palestinian. Aici, ca peste tot la Ierusalim, “bariera de securitate” îi separă nu pe palestinieni de israelieni, ci pe palestinienii toleraţi în Ierusalim de palestinienii expulzaţi, fără măcar să se fi deplasat undeva!

Cel mai rău este că, în ambele cazuri, distrugerile acestei dimineţi se dovedesc ilegale, chiar şi în ochii legii israeliene. Într-adevăr, justiţia acordase un răgaz proprietarilor în cauză şi “îngheţase” ordinul de distrugere. Dar inspectorului municipal nu i-a păsat. În primul caz, a cerut să vadă actul original şi, în aşteptare, a dat undă verde demolării, pe care n-a întrerupt-o decât atunci când i-a fost adusă decizia juridică. Cât priveşte al doilea caz, a procedat ca şi cum ar fi ignorat orice răgaz, şi n-a oprit jaful decât când a fost somat printr-un telefon direct al primăriei.

De data asta prietenii noştri din ICAHD n-au putut, ca cel mai adesea, să-i oprească pe demolatori. “Dar îi vom aduce în faţa justiţiei, cea israeliană şi cea internaţională”, spune, într-un acces de mânie rece, Meir Margalit. Fiind vorba despre teritorii anexate, distrugerea de case, ca şi cea de spaţii destinate artizanatului sau industriei constituie, într-adevăr, o “crimă de război”.

Simplă coincidenţă? La mii de kilometri de aceste locuri, la New York, pe 1 decembrie [2006], Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptă, ca în fiecare an, o rezoluţie care reafirmă că “orice acţiune condusă de Israel pentru a-şi impune legile, jurisdicţia şi administraţia asupra Oraşului Sfânt este ilegală şi în consecinţă nulă şi neavenită, neavând nici cea mai mică validitate”. Singurele ţări care au votat împotrivă sunt: Israelul, Insulele Marshall, Micronezia, Nauru, Palau şi Statele Unite.

Aici, faptul împlinit. Acolo, discursuri de rutină.

Cf. versiunea în limba franceză. Textul a mai fost preluat si aici.














sâmbătă, decembrie 09, 2006

De ce se înverşunează Israelul împotriva Libanului (de Georges Corm)

Israelul s-a temut întotdeauna de caracterul multiconfesional al Libanului şi a mizat pe dezintegrarea lui. Dar, spre deosebire de cele ce au avut deja loc, acest din urmă conflict nu a reuşit să reaprindă flacăra războiului civil.

Încă de la naşterea sa, Israelul, în calitate de “stat al evreilor”, ca să reluăm titlul cărţii lui Theodor Herzl, fondator al mişcării zioniste în 1897, s-a lovit de supravieţuirea mai mult decât milenară a pluralismului religios în Orientul Apropiat, format mai cu seamă din creştini orientali şi musulmani sunniţi, şiiţi, druzi sau alauiţi. În Palestina, în Siria, în Liban, în Irak, în Egipt, comunităţi religioase diverse, inclusiv evreieşti, trăiesc într-o simbioză socială [1]. Crearea, în acest mediu pluralist, a unui stat în exclusivitate pentru evrei nu avea cum să nu întâmpine o vie rezistenţă.

Primii care s-au alarmat dintre arabi, încă de la începutul secolului XX, fură creştinii Palestinei, ai Libanului şi ai Siriei. Ei au simţit ameninţarea constituită pentru soarta lor de punerea în operă a unui asemenea stat, fondat pe monopolul unei comunităţi alimentate de un aport demografic străin regiunii: evreii aşkenazi care părăseau Rusia şi Europa Orientală de teama persecuţiilor. În ochii comunităţilor creştineşti orientale, întreprinderea zionistă, sprijinită de puterile colonialiste europene, nu avea cum să nu semene cu cruciadele, şi punea în pericol bunele relaţii seculare dintre creştinii şi musulmanii Orientului Apropiat. De altminteri, un asemenea succes putea să-i conducă pe unii din comunităţile creştine locale la ideea de a se bucura de aceleaşi drepturi ca şi evreii colonizaţi într-un stat comunitar creştin.

În ceea ce-i priveşte, coloniştii evrei, înainte chiar de crearea statului Israel, considerară uneori minorităţile creştine din Orientul Apropiat ca nişte posibili aliaţi. Speranţa lor a fu totuşi dezamăgită, pentru că creştinii Marelui Liban, stabilit de Franţa mandatară în 1919, rămaseră în ansamblul lor insensibili în faţa seducţiei. Predicând reîntoarcerea la sursele feniciene ale Libanului, poetul libanez de expresie franceză Charles Corm nu căuta câtuşi de puţin copierea ideologiei zioniste, ci fondarea unui naţionalism libanez modern transcenzând clivajele dintre creştini şi musulmani. În aceeaşi perioadă, naţionalismul egiptean invocă şi el rădăcini faraonice, iar naţionalismul irakian incipient gloriosul patrimoniu babilonian.

Michel Chiha, un alt libanez francofon şi francofil, strălucitor jurnalist cu profundă influenţă politică, îi pune în gardă pe libanezi împotriva destabilizării pe care Israelul avea s-o provoace în tot Orientul Apropiat. Îi sensibiliză în privinţa ostilităţii pe care avea s-o polarizeze Libanul, pluralismul său comunitar făcând antiteza exclusivismului comunitar israelian. Fără îndoială, cel care îi sensibiliză cel mai mult pe libanezi în privinţa destinului dificil al ţării loc, confruntată cu încercarea impusă de emergenţa statului Israel, fuse un preot maronit, Yuakim Mubarac, care şi-a consacrat opera abundentă dialogului islamo-creştin şi locului central ocupat de Liban şi de Palestina în cadrul acestui dialog [2].

Nu este deci uimitor faptul că armata libaneză a participat la luptele din războiul din 1948, alături de alte armate arabe. În 1949, un acord de armistiţiu este semnat între Liban şi Israel. Armata libaneză s-a abţinut să participe la războiul din iunie 1967, în cursul căruia Israelul a ocupat Sinaiul egiptean, Golanul sirian precum şi Ierusalimul de Est, Cisiordania şi Fâşia Gaza palestiniene. Totuşi, Libanul nu a reuşit să scape tensiunilor din ce în ce mai puternice pe care acest război le crease în Orientul Apropiat. Libertăţile sale democratice şi multiplicitatea sensibilităţilor politice îl transformară în cutie de rezonanţă a gravelor tulburări suscitate în toată lumea arabă de victoria israeliană din 1967.

De altminteri, amploarea înfrângerii ţărilor arabe şi ocuparea întregii Palestine antrenează profunde bulversări în societatea palestiniană, cu afirmarea mişcărilor paramilitare care-şi recrutează aderenţi din taberele de refugiaţi, mai cu seamă în Iordania şi în Liban – ţările care au primit cele mai mari contingente în raport cu populaţia şi dimensiunile lor. Alungate din Iordania în 1969 de represiunea armatei iordaniene (“Septembrie negru”), mişcările rezistenţei palestiniene îşi lărgesc implantarea în Liban, de unde conduc uneori operaţiuni de guerillă împotriva Israelului. De unde politica de represalii masive ale armatei israeliene împotriva ţării care îi adăposteşte. În Liban, în decembrie 1968, un commando aeropurtat israelian distruge toată flota civilă aeriană libaneză, provocând frământări politice profunde şi o paralizie din ce în ce mai evidentă a guvernului.

De fapt, începând cu războiul israeliano-arab din 1973, Libanul devine câmpul de bătălie unic al confruntării cu Israelul, fronturile sirian şi egiptean fiind total neutralizate [3]. Astfel începe drumul care va conduce la conflagraţia din 1975. Propus de multe partide palestiniene ca un model pentru o viitoare Palestină laică şi democratică, integrând evrei, creştini şi musulmani pe picior de egalitate, Libanul alunecă înspre violenţă [4].

O coaliţie de partide laice libaneze se constituie sub denominaţiunea Mişcării Naţionale, solidară cu grupurile armate palestiniene. Aceasta cuprinde diversele facţiuni de obedienţă nasseristă, puternic implantate în comunitatea sunnită, Partidul Comunist, Partidul Popular Sirian şi Partidul Socialist al lui Kamal Jumblatt, tatăl lui Walid Jumblatt. Pe de altă parte, Partidul Falangist, sub influenţa unui fost ministru al afacerilor externe, Charles Malik, foarte apropiat de Statele Unite, începe să se înarmeze şi pretinde să-i regrupeze pe toţi creştinii sub emblema unui Front Libanez. Acesta din urmă doreşte să elibereze Libanul de influenţa revoluţionară palestiniană, susţinută de URSS şi de ţările arabe “radicale”.

Pentru Israel, conjunctura libaneză, alimentată de politica sa de represalii masive, readuce pe ordinea de zi un plan strategic datând de la începutul anilor 1950 – instaurarea, în Liban, a unui stat creştin aliat cu statul evreiesc şi justificând legitimitatea acestuia din urmă în Orientul Apropiat. Invadând sudul Libanului până la fluviul Litani în 1978, armata sa, conform vechiului plan al lui David Ben Gurion, instalează o miliţie de dezertori din armata libaneză, condusă de un ofiţer creştin dizident. Această miliţie proclamă în aprilie 1979 un stat al “Libanului liber” pe 800 de km pătraţi pe care armata israeliană îl va ocupa până în 2000, într-o infracţiune faţă de rezoluţia 425 a Consiliului de Securitate al ONU.

În acelaşi timp, deşi armata siriană intră în Liban în primăvara lui 1976 pentru a opri avansul trupelor coaliţiei dintre mişcările palestiniene [6] şi Mişcarea natională împotriva garnizoanelor Frontului libanez, partidele compunând această din urmă coaliţie intră în relaţie cu Israelul, cu binecuvântarea Washingtonului. Progresiv este implementată o strategie comună care vizează impunerea unei schimbări politice totale în Liban – Partidul falangist, profitând de o nouă invazie israeliană, urma să ajungă la putere pentru a concluziona un acord de pace cu Israelul sub patronaj american. Mişcările paramilitare palestiniene urmau să fie eradicate. Această strategie se concretizează în timpul invaziei din 1982, în cursul căreia generalul Ariel Şaron asediază Beirutul din iunie până la sfârşitul lui august, apoi instalează o putere falangistă în Liban, cu cauţiunea occidentalilor, a Arabiei Saudite şi a Egiptului.

În plină agresiune, Parlamentul libanez alege un preşedinte al republicii falangiste (Beşir Gemayel), apoi, în urma asasinării acestuia, pe fratele său Amin. Sub presiunea americană, noua putere semnează un tratat de pace injust cu Israelul în 1983. Concomitent, două sute de mii de creştini din zona Şuf – regiune muntoasă din sud-estul Beirutului – sunt deplasaţi cu forţa din cauza faptului că armata israeliană încurajase conflictul dintre miliţiile creştine şi cele druze, înainte de a se retrage din zonă. În privinţa organizaţiilor armate ale partidelor laice libaneze, stâlpi ai rezistenţei faţă de ocupaţie începând cu 1978, puterea falangistă le dezarmează şi le alungă, cu sprijinul Forţei multinaţionale de interpunere expediată în Liban în cursul lui august 1982 pentru a ajuta la evacuarea combatanţilor palestinieni şi a proteja populaţia civilă – cu succesul pe care îl cunoaştem de la Sabra şi Şatila… Iată care sunt condiţiile care duc la constituirea Partidului lui Dumnezeu, Hizballah, care-şi recrutează aderenţi în comunitatea şiită, galvanizată de revoluţia religioasă iraniană, şi ale mobilizării sale tenace pentru a pune capăt ocupaţiei israeliene din sudul Libanului.

Neputând fi redus la condiţia de satelit al Statelor Unite şi al Israelului, Libanul alunecă într-o spirală a dezintegrării comunitare. În 1990-1991, ca recompensă pentru ralierea ei la coaliţia anti-irakiană, occidentalii acordă Siriei controlul asupra micii ţări vecine. Aceasta devine concominium saudito-sirian, atunci când Rafic Hariri, omul de încredere al Arabiei Saudite, accede la postul de prim-ministru. Îl va ocupa fără întrerupere din 1992 în 1998, apoi din 2000 în 2004, antrenând ţara într-un val fără precedent de speculaţii funciare şi financiare. Libanul moşteneşte astfel o datorie de 40 de miliarde de dolari, dar o gaşcă de curtezani, de prinţi arabi, de ofiţeri sirieni, de bănci locale şi de fonduri de investiţie se îmbogăţesc dincolo de orice imaginaţie.

Adoptată de Consiliul de Securitate al ONU în septembrie 2004, rezoluţia 1559 repune în cauză statutul fragil al Libanului. Ca urmare a invadării Irakului şi conform proiectului “Noului Orient Apropiat”, Statele Unite refuză să lase ţara Cedrului în orbita axei siriano-iraniene, a cărei emanaţie, în opinia lor, este Hizballah. Se ia decizia eradicării acestui partid. Rezoluţia condamnă orice prelungire a mandatului preşedintelui libanez Emil Lahud (considerat drept principaul sprijin al acestei organizaţii declarate drept “teroristă” de către Statele Unite). Ea cere imperios retragerea trupelor siriene, desfăşurarea armatei libaneze în sudul Libanului şi dezarmarea tuturor miliţiilor – adică a Hizballah, deşi este calificat drept “rezistenţă” în Liban şi în toată lumea arabă – precum şi a organizaţiilor palestiniene încă prezente.

Cu o orbire neobişnuită, diplomaţia franceză a luat iniţiativa acestei rezoluţii, fără îndoială pentru a se reconcilia cu Statele Unite după diferendul privind invadarea Irakului. Dar, concomitent, Libanul este împins înspre cea mai rea destabilizare, retrimis la situaţia pe care a avut-o între 1975 şi 1990, cea de spaţiu de confruntare între toate forţele antagoniste din Orientul Apropiat. Planurile de reocupare a sudului Libanului fură şi ele repuse pe masă. Paralel, Statele Unite şi Franţa, după asasinarea lui Rafic Hariri, şi-au cheltuit energia în direcţia promovării în Liban a unei puteri locale favorabile tezelor americane, aşa-numitele teze din 14 martie, cimentate în jurul familiei Hariri şi a lui Jumblatt.

Consiliul de Securitate se va sesiza de altminteri după asasinarea fostului prim-ministru, adoptând o serie impresionantă de rezoluţii privitoare la constituirea unei comisii de anchetă internaţională, apoi cea a unui tribunal internaţional, precum şi reafirmarea necesităţii ca guvernul libanez să aplice rezoluţia 1559. Această agitaţie a instanţei supreme a Naţiunilor Unite contrastează ciudat cu pasivitatea ei atunci când, în iulie 2006, Israelul ia ca ostatec întreg poporul libanez, distruge regiuni întregi, cărora le asasinează locuitorii cu sutele şi îi condamnă pe zeci de mii dintre ei la exod…

În mod clar, Libanul continuă să jeneze considerabil Israelul şi “comunitatea internaţională”, care susţine sau închide ochii cu laşitate în faţa agresiunii inimaginabile suferite de această ţară, paralelă cu cea care se exercită împotriva a ceea ce a mai rămas din Palestina. Cuplul americano-israelian n-a reuşit nici în 2006 încercarea sa “chirurgicală”, începută încă din 1982, în ciuda agoniei libaneze începută în urmă cu mulţi ani, alături de cea a Palestinei.

“Războiul civilizaţiilor”, cadru teoretic al doctrinei războiului împotriva “terorismului” şi a “fascismului islamic”, predicat de administraţia americană din 2002 încoace, nu riscă să-i arunce din nou pe libanezi într-un sângeros război intercomunitar? Vocaţia libaneză de pământ simbol al pluralismului religios, care-i contrariază atât de mult pe israelieni, va putea supravieţui acestei noi lovituri? Este desigur reconfortant să vezi că majoritatea creştinilor din Liban, spre deosebire de starea de spirit din 1975, îşi regăsesc patrimoniul intelectual şi politic evocat mai sus.

Fost general şef al armatei libaneze care a încercat în van, în perioada 1989-1990, să scoată Siria din Liban, generalul Michel Aun apare acum ca omul cel mai popular în comunitatea creştină. El însuşi crescut în sudul Beirutului, s-a declarat solidar cu ultima nenorocire care i-a lovit ţara, dar cel mai mult comunitatea şiită ale cărei zone civile au fost răvăşite. Pornind de la această atitudine, el se pronunţă răspicat împotriva noii discordii comunitare pe care violenţa disproporţionată a acţiunii israeliene se străduieşte s-o provoace – aceasta ar constitui cel mai bun atu al statului evreiesc şi al Washingtonului pentru a încerca din nou, ca în 1982, să rupă cerbicea acestei naţiuni ”rebele” şi s-o transforme într-un satelit.

Sirenele “conflictului civilizaţiilor” şi oboseala unei ţări întregi care, din 1975, suportă singură, împreună cu palestinienii, presiunea maşinii de război israeliene, vor izbuti în cepe din urmă să calce în picioare admirabila rezistenţă a societăţii libaneze în faţa tuturor nenorocirilor pe care le-a înfruntat? Numeroasele lacune ale rezoluţiei 1701 a Consiliului de Securitate nu vor fi utilizate pentru a permite Israelului şi Statelor Unite să-şi impună voinţa în faţa guvernului libanez şi să se amestece în treburile sale interne, aşa cum au făcut neîncetat de la adoptarea rezoluţiei 1559?

Numeroşi libanez doresc ca ţara lor să adopte o poziţie neutră în conflictul israelo-palestinian, să întrerupă orice legătură cu vecinul sirian, devenind astfel un Monte Carlo pentru bogaţii emiri petrolieri ai “Noului Orient Apropiat” promis de George W. Bush. Dar acest vis laş nu va permite Libanului să facă faţă provocărilor istorice pe care le-a întâlnit deja. În plus, spectrul războiului civil înspre care, sub acoperirea “democratizării”, Statele Unite împing Irakul şi înfruntările dintre sunniţi şi şiiţi pe care regimurile arabe clientelare le aţâţă în regiune bântuie acum toate minţile.

Această dezintegrare este parte componentă a planurilor israeliene şi americane. Pusă în practică, ar putea deschide uşa spre şi mai mult haos şi suferinţă. Va şti Libanul să se protejeze şi să-şi păstreze formidabilul elan de solidaritate al tuturor comunităţilor sale în faţa agresiunii? Numai viitorul va da răspunsul acestei întrebări.

Note

(1) Cf. Histoire du pluralisme religieux dans le bassin méditerranéen, Geuthner, Paris, 1998.

(2) Cf. Youakim Moubarac, un homme d'exception, La Librairie orientale, Beyrouth, 2004.

(3) Semnarea de către Anuar El-Sadat, sub egida americană, a unui tratat de pace cu Israelul (1978) a relansat violenţele în Liban (cf. Le Liban contemporain, La Découverte, Paris, 2005). În revanşă, pe frontul sirian – Golanul ocupat – domneşte până azi un calm care contrastează cu lunga destabilizare a Libanului.

(4) În cursul celebrului său discurs din 12 noiembrie 1975 în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, Yasser Arafat va vorbi de “visul” său de a vedea apărând “o singură ţară democratică în care creştini, evrei şi musulmani vor trăi într-un stat fondat pe baza justiţiei, a egalităţii şi a fraternităţii”.

(5) A se citi « La balkanisation du Proche-Orient. Entre le mythe et la réalité », Le Monde diplomatique, ianuarie 1983.

(6) Unul dintre primele sale acte va fi, în cursul verii, masacrul din tabăra palestiniană de la Tal al-Zaatar.

Fost ministru libanez de finanţe, autor al lucrării Proche-Orient éclaté, 1956-2006, Gallimard, coll. « Folio », Paris, 2006, şi al Orient-Occident, la fracture imaginaire, La Découverte, Paris, 2005.

Textul a apărut în Le Monde diplomatique, ediţia din septembrie 2006. A fost preluat şi aici.

luni, decembrie 04, 2006

Scena politică palestiniană este oglinda raportului regional de forţe (de Abdel Sattar Qasim)

Cel care neagă faptul că divizarea scenei politice palestiniene este în funcţie de raportul regional de forţe a ales gargara sloganurilor goale şi dovedeşte că nu are capacitatea să le reziste. Unii preferă să vorbească până la saţietate despre importanţa unităţii naţionale palestiniene, despre unitatea sângelui, despre inamicul comun care nu distinge între un arab şi un altul, între un musulman şi altul, dar refuză să vadă concomitent realităţi clare care se impun vederii, cu toată forţa, din timp în timp, şi mai ales în cursul crizelor.

Criza financiară care domneşte actualmente în Palestina nu este doar un act iresponsabil al Occidentului, ci exprimă cu claritate voinţa sa de a rupe cerbicea regiunii arabo-musulmane. Nu este vorba doar de mânia occidentala împotriva poporului palestinian pentru că acesta i-a ales pe cei care sunt acuzaţi de terorism, ci este vorba şi de mânia anumitor palestinieni şi arabi în privinţa situaţiei din Palestina. Alegerile au aruncat mingea în terenul celor care sunt ostili Statelor Unite şi Israelului şi, în consecinţă, aceeaşi minge a fost pierdută de cei care susţin Statele Unite, Israelul şi aliaţii lor, precum şi cei ce gravitează în jurul lor. Din această cauză anumite sectoare palestiniene, unele state şi unele bănci arabe participă la blocada financiară impusă împotriva poporului palestinian, scopul fiind împingerea guvernului Hamas spre demisie.

Nimeni nu poate nega faptul că unii palestinieni participă la blocada împotriva palestinienilor, şi faptul că există palestinieni care încurajează grevele funcţionarilor palestinieni în semn de protest împotriva neplăţii salariilor, şi că tot ei incită statele occidentale să nu trimită bani. Ei încurajează greva şi împiedică banii să ajungă la grevişti. Aceşti palestinieni constituie o parte din ecuaţia conflictului sau din concurenţa regională ale cărei trăsături încep să transpară în ultima vreme.

Actualmente există o axă nedeclarată care înglobează Hizbullah, Siria, Iranul şi câteva organizaţii ale rezistenţei palestiniene, şi o alta care adună Statele Unite, Israelul, anumite state arabe şi câteva organizaţii palestiniene. Aceste două axe asistă de câţiva ani la o respingere reciprocă care a avut ocazia să se exprime în timpul celui de-al şaselea război împotriva Hizballahului. Iar alegerile palestiniene au venit să sfideze axa americano-israeliană.

Este clar că regiunea se dirijează rapid spre o polarizare, iar mai multe state arabe încep să se orienteze spre unul sau spre celălalt pol. Pe scena palestiniană, există o importantă conştiinţă populară în privinţa schimbărilor survenite în raporturile de forţă, mai multe organizaţii fiind deja pregătite în faţa acestei polarizări, iar mulţi dintre palestinieni şi-au tranşat poziţia şi atitudinea.

Este adevărat că există discuţii interpalestiniene în privinţa constituirii unui guvern de unitate naţională şi şi a mijloacelor necesare pentru înlăturarea obstacolelor aflate în calea sosirii ajutoarelor financiare occidentale destinate poporului palestinian, dar cel care examinează bazele acestui guvern promis va vedea că sunt lipsite de consistenţă. Guvernul despre care se fac negocieri se bazează pe un document care vizează concordia naţională palestiniană plin de contradicţii, ca de exemplu apelul la recunoaşterea legalităţii internaţionale şi la rezistenţă sub toate formele. Hamas se agaţă de textele care sunt în concordanţă cu programul său şi Fatah se leagă de tot ce-i pare util propriei viziuni, astfel încât guvernul rămâne suspendat de interpretări contradictorii, ceea ce înseamnă că, în cazul în care va fi constituit, guvernul nu va putea dura.

În ambele cazuri, există o forţă internaţională şi regională care supraveghează, cântăreşte şi coordonează partea palestiniană pe care o aprobă. Statele Unite şi aliaţii lor nu sunt satisfăcuţi de lunga viaţă a guvernului Hamas care ar fi trebuit, în opinia lor, să cadă în două sau trei luni de la formare, în timp ce Iranul şi Siria doresc ca Hamasul să-şi continue tacticile politice aşa încât scena palestiniană să rămână în afara voinţei americano-israeliene.

Cele două părţi palestiniene nu sunt deparate de alte elemente ale ecuaţiei regionale, dar aceasta nu înseamnă că sunt unelte în mâinile altora. Unii palestinieni, ca liberalii, se considera ca făcând parte din civilizaţia occidentală, şi doresc ca terminarea conflictului arabo-israelian să se facă în mod cât mai rapid, în conformitate cu viziunea americano-israeliană. Dar există şi palestinieni religioşi, care se consideră făcând parte din civilizaţia arabo-musulmană, şi că musulmanul de la Karachi, de la Teheran sau de la Damas este un frate care participă la înfruntarea invaziei americano-israeliene.

Ceea ce înseamnă că elementele care susţin cele două tabere palestiniene nu sunt în exclusivitate palestiniene, şi că deciziile fiecăreia dintre ele se iau numai în conformitate cu propria viziune regională. Fiecare tabără se găseşte până la urmă în coordonare directă sau indirectă, materială sau morală, cu cei pe care îi consideră proprii aliaţi din regiune. Dacă o coaliţie palestiniană s-ar realiza fără să traducă raportul actual de forţe din regiune, s-ar găsi în afara cadrului concurenţei dintre forţe, şi s-ar transforma într-o coaliţie locală supusă concurenţei regionale, iar chestiunea palestiniană ar deveni o problemă pentru cei care luptă în afara cadrului concurenţei locale.

Chestiunea palestiniană nu mai este doar o problemă palestiniană, din punct de vedere practic. Scena politică arabă a fost cândva plină de sloganuri afirmând arabicitatea chestiunii palestiniene şi responsabilitatea arabilor, dar n-a găsit un teren propice acuităţii sale. Dar lucrurile par diferite actualmente, pentru că sloganurile pleacă exact de la Teheran sau de la Hizballah, şi se concretizează prin pregătiri militare serioase în curs de desfăşurare în sudul Libanului. Acutizarea sfidării îndreptată împotriva Israelului va marginaliza forţele palestiniene, dacă decid să rămână în afara ecuaţiei. Din aceste raţiuni, scena politică israeliană va face subiectul unei polarizări importante, între cei care vor să meargă în direcţia sfidării regionale şi cei care dau publicului iluzia că sunt apărătorii deciziei naţionale palestiniene independente.

Această polarizare a avut ocazia să se exprime clar în privinţa victoriei Hizballahului: există palestinieni care discută cu forţă, chiar mai mare decât a lui Samir Geagea, afirmând că Hizballah a fost înfrânt în sud, în timp ce alţii consideră că victoria înregistrată de Hizballah este începutul sfârşitului pentru Israel.

Abdel Sattar Qasim este profesor de ştiinţe politice la Universitatea an-Najah din Nablus, Cisiordania.

sâmbătă, decembrie 02, 2006

Viziuni ceţoase despre o Palestină viitoare (de Jonathan Cook)

Discursul reluat, difuzat şi comentat copios, al lui David Grossman, pronunţat în urmă cu câteva zile în cursul ceremoniei anuale dedicate omagierii memoriei lui Yiţak Rabin, a suscitat deconstrucţii uneori foarte pertinente ale “mesajului său de pace” din partea unor detractori.

Grossman, unul dintre scriitorii cei mai de succes ai Israelului, figură de vază a principalei mişcări pacifiste a acestei ţări, Pacea Acum, încarnează faţa compasională şi torturată a zionismului, de a cărei supravieţuire au nevoie mulţi apologeţi – atât din Israel cât şi din străinătate, atât cei fără de teamă cât şi cei emoţionaţi - în ciuda contra-exemplele din Qana, Beit Hanun şi alte masacre perpetrate de armata israeliană împotriva civililor arabi.

Grossman a reuşit să convingă pe toată lumea, pentru un scurt moment, că de-alde Ariel Şaron şi Ehud Olmert nu sunt autenticii reprezentanţi ai moştenirii zioniste. Ei n-ar reprezenta decât rătăcirile temporare ale veritabilei traiectorii a zionismului.

Dar în realitate, bineînţeles că Grossman se inspiră din aceeaşi sursă ideologică din care şi-au tras energia fondatorii Israelului şi cei mai mari dintre războinicii lui.

El încarnează aceleaşi valori ale urii zionismului de stânga care i-au adus Israelului legitimitatea internaţională [sic] în chiar momentul în care proceda la una dintre operaţiunile de epurare etnică cele mai vaste ale Istorie: expulzarea a aproximativ 750.000 de Palestinieni din casele şi pământurile lor, adică 80% din populaţia indigenă a Palestinei, aruncaţi în afara frontierelor statului Israel instaurat anterior.

Chiar şi istoricii cei mai “conservatori” consideră că de fapt procentajul populaţiei palestiniene expulzată de către armata israeliană a fost, în realitate, cu mult mai ridicat.

Mulţi dintre palestinienii alungaţi în cursul războiului din 1948 s-au regăsit în interiorul frontierelor Israelului la sfârşitul războiului fie pentru că la sfârşitul armistiţiului concluzionat cu Iordania în 1949, trăiau pe teritoriile anexate de către Israel, precum în cazul unei regiuni puţin întinse dar dens populate a Cisiordaniei, cunoscută sub numele de Triunghi, fie pentru că reuşiseră să se infiltreze prin frontiera relativ poroasă cu Libanul şi Siria, în cursul lunilor care au urmat războiului – aceştia din urmă s-au ascuns în câteva sate palestiniene care nu fuseseră distruse, aflate pe teritoriul israelian).

Îndepărtaţi-i aureola pe care i-au conferit-o mass-media progresistă a lumii întregi, şi Grossman nu se distinge practic cu nimic de oamenii de stat zionişti cei mai eminenţi, care, la rândul lor, şi-au expus cu ostentaţie acţiunile în materie de pace sau mai degrabă de braţ de fier, şi care au început prin a deposeda poporul palestinian de cea mai mare parte a patriei sale. După care i-au deposedat de ce le mai rămânea. În cele din urmă, au făcut totul ca epurarea etnică fondatoare să nu fie niciodată revelată. Iar azi, procedează la genocid lent al palestinienilor, prin intermediul unei strategii asociate distrugerii lor fizice individuale şi dispersării lor ca popor.

Astfel, de exemplu, Ben Gurion a planificat epurarea etnică a Palestinei în 1948, înainte de a face declaraţii peste declaraţii publice în care regreta cu amăraciune ocuparea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza – fie şi din cauza problemelor demografice pe care această ocupaţie avea să antreneze pentru statul evreiesc.

Pornind operaţiunile de colonizare ale teritoriilor ocupate, Golda Meir a refuzat să recunoască existenţa poporului palestinian. În schimb, ea a recunoscut fără rezerve dilema cu care se confruntau soldaţii israelieni, constrânşi “să tragă şi să plângă” pentru a apăra coloniile.

Sau, cum a îndrăznit tot ea să spună, adresându-se palestinienilor: “Putem să vă iertăm pentru că ne-aţi omorât copiii. Dar nu vă vom ierta niciodată pentru că ne-aţi constrâns să-i omorâm pe ai voştri.”

Yiţak Rabin, principalul ideolog al lui Grossman, a lansat fără îndoială un “proces de pace” la Oslo (chiar dacă azi numai extaticii irecuperabili continuă să creadă că pacea era realmente scopul operaţiunii), dar în calitate de militar şi de om politic supervizase personal, la rândul său, epurarea etnică a oraşelor palestiniene precum Lod, în 1948. A dat tankurilor ordin să intre în satele arabe, pe teritoriul israelian, în timpul manifestaţiilor cu ocazia Zilei Pământului, în 1976, omorând o jumătate de duzină de civili palestinieni dezarmaţi. Nu în ultimul rând, în 1988, a dat ordin armatei să înăbuşe prima Intifada, “zdrobind oasele” palestinienilor, inclusiv femei şi copii care aruncau cu pietre în trupele de ocupaţie.

Ca şi ei, Grossman se arată complice al acestor crime de război, alegând să se agaţe de posesiunile Israelului, ba chiar să le mai extindă puţin, mai degrabă decât să privească în faţă adevărul autentic, dureros, al responsabilităţii pentru soarta palestinienilor, inclusiv a sutelor de mii de refugiaţi (care azi ajung, împreună cu descendenţii lor, la numărul de câteva milioane).

În fiecare zi care trece, în care neagă palestinienilor Dreptul la Întoarcere, susţinând concomitent Legea Întoarcerii valabilă pentru evrei, Grossman scuză şi perenizează epurarea etnică care a condus la deposedarea refugiaţilor palestinieni în urmă cu mai mult de jumătate de secol.

Şi în fiecare zi care trece, în care vinde un mesaj de pace israelienilor care aşteaptă de la el o soluţie morală, chiar dacă una incapabilă să propună şi palestinienilor o soluţie echitabilă – şi în ciuda faptului că această soluţie face din supravieţuirea Israelului în calitate de stat evreiesc, în locul unei formule echitabile, baza sa morală – Grossman perverteşte semnificaţia însăşi a cuvântului “pace”.

Un alt militant pacifist, Uri Avnery, diagnostichează şi el problema pusă de Grossman, cu multă pertinenţă, într-un articol recent.

Deşi Grossman doreşte pacea, într-un mod abstract, observă Avnery, el nu propune nici o soluţie în privinţa manierei în care această pace ar putea să fie posibilă în mod concret, nici vreun indiciu în privinţa sacrificiilor pe care el însuşi, sau alţi israelieni, ar trebui să le facă în scopul obţinerii aceleiaşi păci. “Pacea” sa este lipsită de orice conţinut, nu este vorba de altceva decât de o figură retorică.

Departe de a sugera că Israelul ar trebui să negocieze cu conducătorii aleşi democratic de către palestinieni, Grossman argumentează în privinţa faptului că Israelul ar trebui să se adreseze, ocolindu-i pe aceşti aleşi, palestinienilor “moderaţi”, cu care Israelul ar putea să ajungă la o înţelegere.

Obiectivul este să se găsească nişte palestinieni, oricare palestinieni, care să se supună viziunii israeliene în privinţa “păcii”. Într-o oarecare doză, acesta ar fi un simulacru al procesului de la Oslo, decorat cu altă pălărie.

Discursul lui Grossman nu seamănă cu avansarea spre o soluţie decât doar în măsura în care liderii actuali ai Israelului nu vor câtuşi de puţin să poarte negocieri cu nimeni dintre palestinieni, fie că este vorba de “moderaţi”, fie de “fanatici”.

Unicul lor interlocutor este Washingtonul, un interlocutor care răspunde afirmativ pe toată linia, pe deasupra! Dacă frazele sunt la fel de “goale” ca cele ale lui Ehud Olmert, Avnery nu ne oferă nici cel mai mic indiciu care să conducă la cauzele atitudinii echivoce a romancierului.

În realitate, Grossman nu riscă să propună vreo soluţie oarecare, căci nu există practic nici un electorat, în Israel, care să fie favorabil genului de plan de pace susceptibil să fie acceptabil, fie şi pentru palestinienii “moderaţi” cu care Grossman ar dori ca guvernul său să intre în negocieri.

Dacă Grossman ar catadicsi să-şi expună viziunea despre pace, poate că acest lucru i-ar permite fiecăruia să-şi dea seama că problema nu este câtuşi de puţin nu ştiu care intransigenţă palestiniană.

Deşi sondajele indică în mod regulat că o majoritate israeliană este favorabilă creaţiei unui stat palestinian, aceste sondaje sunt efectuate de către specialişti care nu explică niciodată celor chestionaţi ce ar implica crearea acestui stat.

La fel, specialiştii în sondaje nu cer niciodată israelienilor care participă la acestea cea mai mică informaţie în privinţa statului palestinian pe care speră să-l vadă creat. Acest lucru transformă “statul palestinian” din gargara israeliană aproape la fel de vid de sens ca şi cuvântul “pace”, de atâtea ori deturnat de la sensul lui firesc!

La urma urmei, conform celor mai mulţi dintre israelieni, palestinienii din Gaza beneficiază în aceste momente de sfârşitul ocupaţiei israeliene. Şi, conform lui Olmert însuşi, proiectul său de “convergenţă” – constând într-o retragere ultra-limitată din Cisiordania – ar avea darul de a crea o bază pentru statul palestinian şi acolo.

Când israelienii sunt întrebaţi cum îşi imaginează ei realizarea unor planuri de pace foarte concrete, răspunsurile lor sunt într-o zdrobitoare majoritate negative. Astfel, în 2003, 78% dintre evreii israelieni afirmau că sunt favorabili coexistenţei a două state pe teritoriul Palestinei istorice, atunci când erau întrebaţi dacă susţineau Iniţiativa de la Geneva – care planifica un stat palestinian foarte mic, stabilit în exclusivitate pe o porţiune din Cisiordania şi din Fâşia Gaza – doar un sfert dintre ei erau favorabili! Doar puţin mai mult de jumătate din electoratul aşa-zisei stângi muncitoreşti susţinea Iniţiativa de la Geneva.

Slaba susţinere pentru ideea statului palestinian practic non-viabil contrastează cu nivelurile constant foarte ridicate ale susţinerii de cătrei evreii israelieni pentru o soluţie concretă, deşi foarte dificilă, a conflictului: “transferul”, adică epurarea etnică. În sondaje, 60% dintre evreii israelieni sunt constant favorabili emigraţiei arabilor în exteriorul frontierelor (care aşteaptă să fie definite) statului evreiesc.

Atunci când Grossman ne avertizează că “o pace ineluctabilă” se anunţă şi că “pământul va fi împărţit, iar statul palestinian îşi va face apariţia”, trebuie să ne păzim să ne lăsăm legănaţi de iluzii. Statul preconizat de către Grossman este aproape la fel de “gol” cât poate fi ideea pe care auditoriul său şi-o face despre pace.

Trebuie să condamnă refuzul opus de Grossman pentru conştientizarea absenţei totale de empatie din opinia publică israeliană pentru palestinieni, sau să-l sfidăm cu soluţii care le cer israelienilor să facă sacrificii reale în vederea păcii.

El, ca şi ceilalţi guruşi ai mişcării pacifiste israeliene consensuale, mai ales scriitori ca Amos Oz şi A. B. Yehoşua, au eşuat în datoria de a prezenta israelienilor viziunea unui viitor acceptabil şi a unei păci durabile.

Care este deci natura problemei şi cum s-ar putea ieşi din impasul creat de beatificarea unor personaje ca Grossman?

Care alte drumuri mai sunt deschise în faţa acelora dintre noi care refuză să creadă că Grossman că Grossman este pe marginea unei prăpăstii lângă care orice militant pacifist sănătos la cap ar trebui să tremure din toate membrele? Am putea cumva să ne îndreptăm spre alţi membri ai stângii israeliene, încercând să găsim în ei surse de inspiraţie? Lăsaţi-mă să râd!

Uri Avnery, încă o dată, intră în luminile rampei, afirmând că nu există decât două tabere ale păcii în Israel: o tabără a păcii zioniste, bazată pe un consens naţional înrădăcinat în mişcarea Pacea Acum a lui David Grossman – adică ceea ce el califică drept “tabăra păcii radicale”, condusă de, ei bine, tocmai el însuşi, şi grupul său de câteva mii de isralieni, cunoscut sub numele Guş Şalom.

În urma acestei clasificări, am putea fi tentaţi să deducem că Avnery îşi prezintă propriul bloc pacifist ca non-zionist, chiar anti-zionist. Nimic n-ar fi mai departe de realitate, totuşi. Avnery şi cei mai mulţi dintre partizanii săi, dacă nu chiar toţi, din Israel, îşi au locul în mod clar în tabăra zionistă. Pentru Avnery, la sfârşitul sfârşitului, orice pace trebuie să constea în continuarea existenţei şi în succesul Israelului în calitate de stat evreiesc. Iată ce limitează în mod clar ideile sale despre subiectul tipului de pace pe care un militant pacifist israelian “radical” ar trebui să-l caute.

Ca şi Grossman, Avnery susţine soluţia partajării Palestinei istorice în două state.

Într-adevăr, atât în viziunea unuia cât şi în cea a celuilalt, viitorul statului evreiesc n-ar putea fi garantat fără existenţa unui stat palestinian în proximitatea lui. Acesta este motivul pentru care Avnery constată că este de acord cu discursul lui Grossman în proporţie de 90%.

Dacă evreii vor să prospere în calitate de majoritate demografică (şi democratică) în propriul lor stat, atunci non-evreii trebuie să aibă şi ei un stat – unul în care să poată să-şi exercite propriile drepturi, în mod separat, la suveranitate şi, în acest fel, să abandoneze orice revendicare la adresa statului evreiesc.

Totuşi, contrariu lui Grossman, Avnery nu se mulţumeşte să susţină in abstracto un stat palestinian, el este în favoarea unui stat palestinian “just”, concret, semnificând evacuarea tuturor coloniştilor şi o retragere totală a armatei israeliene in spatele “frontierelor” din 1967. Planul de pace al lui Avnery ar însemna returnarea Ierusalimului de Est, al totalităţii Cisiordaniei şi al Fâşiei Gaza în mâinile palestinienilor.

Diferenţa dintre Grossman şi Avnery, în această privinţă, poate fi explicată în funcţie de înţelegerea lor diferită asupra necesităţilor pe care le are statul evreiesc pentru a supravieţui. Avnery crede că o poate durabilă nu va putea exista decât cu condiţia ca statul palestinian să satisfacă aspiraţiile minime ale poporului palestinian.

În ochii său, palestinienii ar putea fi persuadaţi, prin intermediul unor conducători potriviţi, să se instaleze pe 22% din patria lor istorică – şi graţie acestei îmbârligături Israelul va fi salvat.

Nu există nimic eronat în poziţia lui Avnery ca atare. Acest lucru l-a încurajat să-şi asume un rol de frunte în mişcarea pacifistă israeliană, timp de mai multe decenii. A traversat cu curaj liniile interdicţiilor naţionale israeliene vizitându-i pe liderii palestinieni asediaţi, în timpul în care alţi israeliani se făceau că plouă. A luat o poziţie curajoasă împotriva zidului apartheid-ului, în faţa soldaţilor israelieni, alături de militanţii pacifişti palestinieni, israelieni şi străini. Iar prin analizele publicate, a atras luminile proiectoarelor asupra cauzei palestiniene, i-a educat pe observatori, atât israelieni cât şi palestinieni şi străini, în privinţa detaliilor conflictului. Pentru toate aceste lucruri, Avnery trebuie să fie salutat ca militant sincer.

Dar rămâne totuşi marele pericol ca mişcările de solidaritate cu Palestina, neînţelegând suficient motivaţiile lui Avnery, să se lase antrenate într-o direcţie dincolo de punctul în care ar putea contribui efectiv la o soluţie pacifistă sau la un viitor just pentru palestinieni. Şi, de fapt, acest punct va fi fără îndoială depăsit curând.

În timpul anilor Oslo, Avnery era nerăbdător să vadă Israelul ducând la bun sfârşit presupusele sale acorduri de pace cu liderul palestinian Yasser Arafat. Aşa cum a spus-o adesea, credea că Arafat este singurul om politic care ar fi putut să-i unească pe palestinieni şi să-i convingă să accepte soluţia a două state vecine, singura posibilă, în ochii săi: un Israel enorm cu o minusculă Palestină alături de el.

În realitate, poziţia lui Avnery nu era foarte îndepărtată de cea a membrilor vădit ne-radicali ai echipei Oslo, compusă din Rabin, Peres şi Yossi Beilin. Toţi patru vedeau în Arafat omul puternic palestinian, susceptibil să-i garanteze Israelului un viitor: Rabin spera că Arafat va face poliţie, în folosul Israelului, printre palestinienii închişi în ghetto-uri. În ce-l priveşte pe Avnery, el spera că Arafat va coagula o naţiune, democratică sau nu, prea puţin conta, care ar stăvili ambiţiile palestinienilor în materie de teritorii şi de soluţie justă la problema refugiaţilor.

Arafat nemaifiind acolo, Avnery şi gruparea sa Guş Şalom au pierdut soluţia la conflict pe care o concepuseră. Azi, ei sunt în continuare în favoarea existenţei a două state pe teritoriul Palestinei, dar sunt şi în favoarea luptei împotriva Hamasului. N-au deviat nici de la vechile lor poziţii asupra problemelor fundamentale – Ierusalimul, frontierele, coloniile şi refugiaţii – chiar dacă nu mai dispun de piesa fundamentală – Arafat – care se presupunea că ar putea coagula toate piesele acestui puzzle.

Dar, fără Gnafron Arafat, cei de la Guş Şalom nu mai au nici o idee în privinţa modului de a rezolva chestiunile rămase în suspensie ridicate de facţiunile rivale şi de războiul civil incipient, pe imixtiunile israeliene în procesul politic palestinian sunt pe cale să-l declanşeze.

Ei n-au nici vreun răspuns pregătit pentru ziua în care valul străzii palestiniene se va întoarce împotriva mirajului soluţiei celor două state pe care a fluturat-o Oslo. Dacă palestinienii vor căuta noi soluţii la impasul actual, aşa cum încep de altminteri s-o facă, Avnery va deveni foarte repede un obstacol în calea păcii, mai curând decât unul dintre marii ei apărători.

De fapt, o asemenea dezvoltare este oricum, mai puţin incertă. Rari sunt observatorii experimentaţi ai acestui conflict care persistă în ideea că soluţia a două state, pornind de la frontierele din 1967, este încă fezabilă, dat fiind relocarea cetăţenilor Israelului atât în Ierusalim cât şi în Cisiordania, azi în număr de aproape un milion. Chiar şi americanii au recunoscut public că cele mai multe dintre colonii n-ar putea fi dezmembrate. Până când palestinienii vor ajunge şi ei la această concluzie, nu este decât o chestiune de timp.

Ce ar face Avnery şi militanţii inveteraţi ai Guş Şalom în această eventualitate? Com ar reacţiona ei dacă palestinienii ar începe să ceară un stat unic, care să-i reunească atât pe israelieni cât şi pe palestinieni sub aceeaşi cetăţenie?

Răspunsul este că pacifiştii “radicali” vor avea nevoie să găsească foarte repede o altă soluţie pentru a-şi proteja scumpul stat evreiesc. Or, nu există o supraabundenţă de soluţii posibile. Există soluţia “continuarea ocupaţiei, orice s-ar întâmpla”, a lui Benjamin Netanyahu şi a partidului Likud. Există soluţia “închideţi-i pe palestinieni în ghetto-urile lor, şi speraţi că vor sfârşi prin a pleca de bunăvoie”, în avatarurile ei hard (Kadima) şi soft (partidul muncitoresc). Apoi mai există şi “Aruncaţi-i pe toţi la Karcher” a lui Avigdor Lieberman, noul ministru al ameninţărilor strategice numit de Olmert.

Paradoxal, o variantă a acestei din urmă opţiuni ar putea fi cea mai seducătoare în ochii pacifiştilor deziluzionaţi de la Guş Şalom. Lieberman are propriile sale poziţii fanatice şi moderate, în funcţie de publicul şi/sau realităţile de moment de pe teren.

Unora le spune că vrea ca toţi palestinienii să fie expulzaţi din Marele Israel, în scopul de a elibera terenul în folosul exclusiv al evreilor. Dar altora, îndeosebi în arena diplomatică, le sugerează o formulă pe baza schimburilor de teritorii şi de populaţii dintre Israel şi palestinieni, susceptibile de a opera un “divorţ între cele două popoare”. Israelul ar putea obţine astfel coloniile, în schimbul unor minuscule enclave israeliene redate palestinienilor, ca de exemplu Micul Triunghi, dens populat de palestinieni.

O variantă generoasă a unui schimb de acest fel – care violează şi ea dreptul internaţional – ar oferi o soluţie onorabilă tentativelor întreprinse de Guş Şalom de a crea un stat palestinian alături de Israel. Şi chiar dacă Avnery este personal prea puţin susceptibil să se lase păcălit antrenându-se pe acest drum închis, există un pericol real ca alţii, din sânul taberei păcii “radicale”, să prefere acest gen de soluţie în locul sacrificării fidelităţii lor cu orice preţ pentru statul evreiesc.

Dar, din fericire, orice ar pretinde despre acest subiect Avnery, tabăra păcii din care face el parte nu este unica alternativă la agonia lamentabilă a grupării Pacea Acum. Avnery nu mai este nici măcar pe aceeaşi margine a prăpastiei lângă care se găseşte Grossman. Singura prăpastie în care îşi aruncă Avnery acum privirea este cea a sfârşitului scumpului său stat evreiesc.

Alţi evrei zionişti, din Israel sau de aiurea, s-au ciocnit de aceleaşi probleme ca şi Avnery, dar au început să se îndrepte spre o altă direcţie, îndepărtându-se de soluţia a două state vecine, spre cea a statului binaţional.

Unii intelectuali eminenţi, precum Tony Judt, Meron Benvenisti şi Jeff Halper, au început să pună public la îndoială fidelitatea lor faţă de zionism şi să examineze dacă nu este vorba mai degrabă de o parte a problemei decât de o soluţie?

Ei nu sunt singuri în acest demers. Grupuri minuscule de israelieni, încă şi mai reduse numeric decât Guş Şalom, renunţă la ideologia zionistă şi se reunesc în jurul noilor idei privitoare la modul în care evreii israelieni şi palestinienii ar putea să trăiască împreună în pace, mai ales într-un stat unic.

Este vorba mai ales de asociaţiile Tayuhs, Anarhişti Împotriva Zidului, Zochrot şi anumite elemente din sânul Comitetului Israelian Împotriva Demolărilor Caselor [a lui Jeff Halper) şi din sânul organizaţiei Guş Şalom însăşi.

Avnery promovează speranţa că tabăra păcii din care provine el ar putea fi micul angrenaj capabil să pună în mişcare roata mai impozantă a organizaţiilor ca Pacea Acum înspre o nouă direcţie şi că, prin aceasta, ar putea antrena opinia publică israeliană înspre adoptarea unei veritabile “soluţii” privitoare la coexistanţa a două state pe teritoriul palestinian.

Date fiind realităţile de pe teren, aceste idei par cu totul improbabile.

Dar într-o zi, rotiţele care azi sunt mai insignifiante şi decât Guş Şalom ar putea să dea un bobârnac Israelului înspre direcţia care, singură, poate aduce pacea.

Cf. sursa în limba engleză.

duminică, noiembrie 26, 2006

Pascal Boniface sur l'antisémitisme



Convorbire cu Pascal Boniface, director al Institutului de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IRIS). Autor a patruzeci de lucrări pe teme geopolitice, Pascal Boniface este profesor al Institutului de Studii Europene de la Universitatea Paris VIII. Este membru al Comitetului Consultativ pentru Dezarmare al Secretarului General al ONU.

sâmbătă, noiembrie 25, 2006

Ziduri…(de Rima)

Se spune că e mai bine să nu accepţi niciodată condiţiile impuse de şantajişti. Trebuie ca noi, libanezii şi palestinienii, să servim drept răscumpărare în schimbul eliberării conştiinţei occidentale? Marile puteri occidentale au oferit zioniştilor Palestina în schimbul iertării pentru Şoah.

Aceleaşi mari puteri s-au opus cândva zidului din Berlin. Era zidul ruşinii, pentru că fusese ridicat de cei împotriva cărora se opuneau marile puteri.

Aceleaşi mari puteri azi aprobă şi acordă Israelului dreptul de a-i parca pe palestinieni în spatele unui zid, ca nişte animale care au doar dreptul de a crăpa în linişte!!!

Aceleaşi puteri care s-au bucurat atunci când a căzut Zidul Berlinului tac mâlc atunci când palestinienii şi pacifiştii sunt agresaţi de Ţahal, pentru simplul fapt că îndrăznesc să condamne această ruşine!!!

Nu se aude nimic atunci când femei dezarmate sunt împuşcate doar pentru că-şi strigă disperarea, că s-au săturat să fie zidite şi să vadă viitorul copiilor lor la fel ca al lor!!!

Occidentul şi conducătorii arabi trădători intonează în cor refrenul Democraţiei şi al Libertăţii în timp ce Israelul zdrobeşte Palestina şi Libanul.

Mesaj difuzat de lista yahoogroups assawra.

joi, noiembrie 23, 2006

La început a fost epurarea etnică… (de Marzûq al-Halabi)

Am afirmat dintotdeauna că pericolul care ameninţă sistemul politic în Israel, pe care fondatorii l-au dorit democratic, zace la dreapta şi nu la stânga clasei politice. Este vorba despre o dreaptă politică, ideologică şi practică, înrădăcinată şi dispersată în toate partidele zioniste. Considerăm, în ceea ce ne priveşte, că stânga zionistă este majoritar de dreapta, conform criteriilor europene! Orice observator al evoluţiei gândirii politice din Israel poate cu uşurinţă să descopere o realitate, aceea că forţele stângii zioniste tradiţionale, şi partidele lor, n-au putut să se sustragă imperativului momentului, neputând să se îndepărteze de implicarea lor originară, la nivelul gândirii şi a practicilor, în ideile de epurare etnică, de expulzare şi de izolare spaţială. Evreii care au crezut în mod naiv că era posibil să trăiască în Palestina alături de poporul băştinaş au fost îndepărtaţi în diferite maniere.

Iar despre cei care au vrut ca prezenţa evreiască în Palestina să fie o entitate culturală şi nu politică, aceştia au fost complet suprimaţi. Dominanta a fost curentul zionist conflictual, care a considerat că prezenţa sa în acest spaţiu este o negare a poporului originar, că nu se poate realiza decât suprimându-i pe palestinieni, cu tot ce implică această expresie. În privinţa partidului muncitoresc condus de Ben Gurion, care s-a declarat şi s-a prezentat ca fiind vocea moderării sau a alegerii pragmatice, el a fost de fapt motorul proiectului zionist care consta în instalarea unui stat naţional evreiesc în spaţiul palestinian, cu preţul curăţării acestui spaţiu de populaţia sa indigenă. Pornind de la această introducere dorim să analizăm politica israeliană de azi, care poartă în străfundurile sale semnificaţii mult mai îndepărtate decât semnificantul politic poate descrie. Problema nu este atât numirea lui Lieberman, care dezvăluie visurile colective ale societăţii evreieşti în materie de geopolitică, şi în acelaşi timp criza societăţii evreieşti din Palestina şi izolarea ei în ghetto-ul pe care l-a construit. Este vorba mai degrabă despre o criză care se manifestă în distrugerea teoriei “iminenţei tehnologice” sau a “fundamentalismului ştiinţific”, aşa cum unii l-au numit, bazată pe superioritatea tehnologică israeliană presupusă şi absolută care ar trebui să garanteze victoria permanentă a Israelului, atât ca stat cât şi ca societate, împotriva oricărui adversar, şi să-i permită să învingă orice sfidare! Pornind de la această supoziţie, societatea evreiască a dezvoltat, prin intermediul forţelor “liberale”, o democraţie bazată pe şovinismul evreiesc, ale cărui constante rămân aproape neschimbate. Această democraţie şi acest liberalism au rămas prizonieri, incapabile să stimeze şi să dea socoteală.

Ei nu recunosc injustiţia istorică faţă de palestinienii pe care i-au obligat la exil, care au rămas sau care au fost supuşi ocupaţiei, nici faţă de evreii orientali pe care i-au adus din spaţiul arab pentru a-i face aşkenazi (occidentalizaţi) căci dezmint teoria conform căreia evreul zionist este o negare a Orientului cu tot ce se află în el. Ceea ce înseamnă că această societate, care consideră că înfruntarea dintre evrei şi palestinieni a început în 1967, n-a putut să se reconcilieze cu ea însăşi în privinţa a ceea ce a comis şi rămâne incapabilă să-şi spună istoria violentă şi catastrofală altfel decât pozând în victimă. Ea nu s-a putut apropia decât pentru o perioadă foarte scurtă şi cu timiditate, de onestitatea faţă de sine însăşi, atunci când istorici post-zionişti şi post-colonialişti, s-au exprimat în climatul instaurat de acordurile de la Oslo (Benny Morris şi alţii). Dar foarte repede, o parte dintre ei au dat înapoi, revenind la parcursul anterior.

În acest cadru, societatea evreiască poate să-şi reînceapă succesele şi erorile. Numirea lui Lieberman nu indică natura schimbărilor politice din Israel, ci o realitate mai profundă, aceea afirmând că epurarea etnică era şi este încă o posibilitate şi o alternativă a acestei societăţi! Ca şi cum elitele israeliene, ale căror teorie relativă la “iminenţa tehnologică” a suferit un eşec usturător în rezolvarea conflictului cu arabii şi cu palestinienii şi în garantarea prezenţei lor în Palestina, s-au reîntors la punctul de plecare, atunci când soluţia era contracararea problemei demografice, şi aşa am asistat la Nakba şi efectele sale, până în zilele noastre. Ceea ce înseamnă că elitele evreieşti consideră că această alternativă este ultimul succes şi realizarea însăşi a scopurilor lor, şi că este posibil să fie reluată.

Trebuie să aruncăm o privire aici, asupra legăturii dintre numirea lui Lieberman şi ultimul război împotriva Libanului, război în cursul căruia Israelul a recurs din nou la capacitatea sa infernală de distrugere, fără nici o comună măsură cu ceea ce s-a petrecut la frontierele sale cu Libanul. Ceea ce înseamnă că societatea israeliană poate, în orice clipă, să producă teribilul şi catastroficul, la nivelul actelor şi al politicii sale. Acest lucru nu este uimitor, chiar dacă ne place să fim uimiţi din timp în timp, ştiind că istoria conflictului nu a lăsat nici un scenariu pe care să nu-l fi trăit sau văzut, şi încă în formele sale cele mai multiple… Ceea ce nu a fost rezolvat cu forţa, va fi rezolvat cu şi mai multă forţă! Şi nu văd în “filosofia” lui Lieberman, care n-a modificat nici un cuvânt faţă de predecesorii săi, decât manifestarea ideii promiţând noi crime israeliene. Nu Lieberman este cel care ne nelinişteşte, ci ceea ce el personifică, opţiunea violenţei făcută de noile elite evreieşti israeliene care vor să imite elitele fondatoare, care profitaseră de climatul celui de-al doilea război mondial pentru a se arunca, fără nici o milă, asupra Palestinei şi a poporului său, pretextând justeţea cauzei evreieşti şi suferinţa produsă de masacrele comise de nazism. Ceea ce nelinişteşte este reînnoirea legitimităţii soluţiilor violente care răsar din colţul în care Israelul s-a plasat după primul război împotriva Libanului.

Supunerea palestinienilor este singura alegere strategică posibilă pentru societatea evreiască din Palestina, din momentul în care a refuzat să-şi recunoască vinovăţia în producerea chestiunii palestiniene. Această opţiune a eşuat, nici palestinienii nu s-au supus, nici n-au dispărut aiurea. Incapacitatea realizării acestui deziderat a dat naştere unei puternice congestii şi dorinţei de a le administra palestinienilor o altă lecţie, dându-le o lovitură mortală sau ceva similar, mai ales datorita faptului că puterea de intimidare israeliană a fost zdruncinată după eşecul în Liban din 1983, prima şi apoi ce-a de-a doua Intifada. Congestia în cauză acţionează ca element mobilizator al energiilor acestei societăţi într-o tentativă, care va trebui în cele din urmă să se materializeze, de a tranşa situaţia. Pornind de aici, să ne scuze analiştii şi comentatorii care ocupă canalele transmise prin satelit şi radiourile dacă nu le împărtăşim punctul de vedere, nu este vorba pentru Olmert, şeful guvernului israelian, să-şi apere postul sau fragila alianţă guvernamentală. Participarea lui Lieberman la spaţiul politic este asemănătoare erijării unui zid al apartheid-ului în spaţiul geografic. În ambele cazuri, este vorba de indicarea unei mentalităţi politice şi a unui reflex privitor la palestinian şi spaţiul său. Ambele amestecă forţa şi teama, criza şi problema.

Există o forţă militară şi politică susţinută pe plan internaţional, precum şi o teamă evreiască de a pierde pariul împotriva istoriei şi a spaţiului, alături de o problemă materializată de palestinian. Zidul a venit pentru a izola locul şi a uşura povara demografiei, ca şi retragerea unilaterală din Gaza. Exact aceeaşi politică este aplicată în spaţiul politic, făcând apel la Lieberman aşa cum s-a făcut înainte apel la construirea Zidului. Să reamintim faptul că ideea zidului, aşa cum s-a materializat pe teren, este înainte de toate o idee ieşită din filosofia stângii israeliene, şi mai apoi din politica ei. Încă de la început, ideea preferată de forţele influente ale mişcării zioniste este separarea spaţială a evreilor de palestinieni. Ei au împins această opţiune până la epurarea etnică. Ideea a fost reluat actualmente de construirea zidului şi acordând legitimitate totală, prin intermediul postului de ministru al afacerilor strategice, unei personalităţi care reprezintă reînnoirea opţiunii pentru epurarea etnică!

Ceea ce se petrece acum în Israel este reîntoarcerea la punctul de plecare, şi reînnoirea planului de epurare etnică pe care elitele israeliene îl agită ca să învăţăm lecţia! Nu este nici o îndoială asupra faptului că această voce, chiar dacă este reprezentată de Lieberman şi partidul său, reprezintă o voce colectivă evreiască ce se face auzită din timp în timp, a celor mai importante tribune şi a celor mai mari responsabili ai statului. Se reia deci ceea ce a avut loc, şi injustiţia care a urmat! Dacă-l menţionează pe Lieberman, este ca noi să cerem protecţie, să recităm rugăciuni şi să regretăm zilele Likudului şi ale lui Şaron, ale partidului muncitoresc şi ale lui Pereţ, precum şi ale altor participanţi la tragicomedie! Ei îl pomenesc pentru ca noi să înţelegem în sfârşit, astfel încât să-i implorăm să nu-l cheme la guvernare! La fel ca de zeci de ani, atunci când au luat ocupaţia în discuţie, ei o consideră ca fiind începutul, astfel încât noi să uităm Nakba, exilul forţat, epurarea etnică sau ca noi să considerăm că începutul conflictului datează din 1967!

În realitate, numirea lui Lieberman în guvernul Israelului nu purifică niciunul dintre politicienii israelieni, nici pe cei de “stânga” nici pe cei de “dreapta”, nici nu-i poate transforma în eroi ai păcii, ai moderării sau ai democraţiei. Căci problema nu rezidă nici în vocabularul, nici în personajele, ci în filosofia politică produsă de elitele evreieşti din Palestina, încă de la instalarea lor în aceste locuri, şi chiar dinainte. Lieberman are o altă semnificaţie, care-şi trage rădăcinile în filosofia rasistă victorioasă militar, înarmată cu teoria superiorităţii tehnologice şi a fundamentalismului ştiinţific, şi care produce cotidian mii de fenomene asemănătoare.

Acest lucru este neliniştitor, mai ales atunci când teama şi forţa se alătură acestei filosofii anunţătoare de teribile catastrofe, care nu se vor limita la experienţa evreiască, ci se vor extinde la toată planeta.

La început a fost epurarea etnică, şi ei pot face apel la ea sub pretextul războiului preventiv sau a altor justificări. Ei pot găsi în teama colectivă evreiască suficiente pretexte pentru a distruge umanitatea, din care să nu lase piatră peste piatră!

Mesaj difuzat de lista assawra.

miercuri, noiembrie 22, 2006

marți, noiembrie 21, 2006

Diferitele curente ideologice din societatea israeliană (de Raja Chemayel)

În societatea israeliană sunt două tabere:

1) cei care nu doresc pacea

şi

2) cei care doresc negocieri pentru pace.

Cei care nu doresc pacea (1) sunt zionişti puri şi nu trebuie să fie blamaţi pentru sinceritatea cu care-şi asumă zionismul.

Acei israelieni (2) care doresc negocieri pentru pace trebuie să fie împărţiţi în două sub-grupuri.

Primul subgrup doreşte negocieri doar de dragul negocierilor nesfârşite, care nu ajung la nici la un rezultat final nici la un compromis… cu alte cuvinte: “negocieri pentru pace… da!... dar fără Pace”.

Al doilea subgrup doreşte realmente o pace obţinută în urma acestor negocieri.

Într-adevăr, pacea, dar una care să se potrivească cu propriile lor condiţii şi priorităţi, cu ideologia, strategia, securitatea şi siguranţa cerinţelor lor naţionale… şi atât. O pace care să se potrivească cu Zidul lor!!

Cu alte cuvinte: renunţarea totală la Ţara şi la drepturile palestinienilor să fie urmată de castrarea politică şi militară a tuturor ţărilor arabe.

Asta-i tot… acestea sunt curentele ideologice “atât de diferite” din cadrul societăţii israeliene.

Aveţi alte analize socio-politice? să le auzim!! vă rog!!!

duminică, noiembrie 19, 2006

Pentru locuitorii din Beit Hanun, Ţahal a tras “deliberat” (de Michel Bôle-Richard)

Era aproape 5:30, miercuri 8 noiembrie. Toată lumea dormea încă în cartierele lui Beit Hanun, orăşel palestinian de 30.000 de locuitori situat în nordul Fâşiei Gaza, aproape de frontiera cu Israelul. Primul obuz a străpuns acoperişul casei familiei Athamana, lăsând în urma lui numai structura de fier mototolită. A explodat în camera a trei adolescenţi, dizlocând balconul şi ciuruind zidurile cu şrapnele.

Nici o urmă de sânge pe saltele. Cei trei băieţi au fost proiectaţi afară de la etajul trei şi omorâţi instantaneu. În camera vecină, o şcolăriţă de 13 ani, Khulud, moartă şi ea, îşi pregătise ghiozdanul pentru ziua ce avea să înceapă. De cealaltă parte a peretelui, o femeie de 25 de ani, fiica ei de 2 ani şi bebeluşul de 6 luni n-au supravieţuit nici ei exploziei. Nu mai rămân decât resturi, papuci desperechiaţi, un port-bebe gol.

Dintr-o dată, strigăte. Ahjad şi-a pierdut doi dintre cei şapte copii. A fost rănit la picior şi se întoarce de la spital. “Copiii mei, copiii mei. Au aruncat obuze peste copiii mei. Am pierdut totul. Lăsaţi-mă în pace. Am să-l omor pe Şaron.” Asemeni unui somnambul, parcurge locul dezastrului plângând. Un om se înfurie împotriva presei. “La ce serveşte să scrieţi toate astea? Toate rămân la fel, aceleaşi şi aceleaşi masacre. De prea mult timp durează, de prea mult timp suntem masacraţi şi nimic nu se schimbă. Nu ne mai rămân decât atentatele sinucigaşe.”

Al doilea obuz a căzut asupra casei vecine. Gaura se cască deasupra balconului. N-au fost decât răniţi. Ocupanţii avuseseră timp să plece înaintea deflagraţiei. În a treia casă, obuzul a atins unghiul acoperişului şi a făcut bucăţi un perete. Toată lumea a ieşit, fiecare precipitându-se să ajute răniţii. Atunci a căzut o nouă salvă de obuze. Unul dintre ele a lovit scara primei case, omorându-i pe cei ce ieşeau. Un altul i-a făcut zob pe doi oameni care dădeau primul ajutor. Bălţi de sânge sunt încă vizibile pe stradă, printre sandale pierdute şi peste pereţii înnegriţi.

Câte obuze au căzut în mai puţin de un sfert de oră? Locuitorii dau cifra de treisprezece. Cel puţin opt impacturi au putut fi numărate. Aproape toate cele optsprezece victime – opt copii, cinci femei şi cinci bărbaţi – au murit în prima clădire. Israelienii o ocupaseră înainte de a se retrage, marţi. Le permitea să domine sectorul. De pe acoperiş, se văd încă urmele proaspete ale trecerii blindatelor şi a vehiculelor militare. Omar Athamana nu înţelege. Acest poliţist şi-a pierdut trei fraţi şi doi veri în tragedie. “Eram cu Abu Mazen (Mahmud Abbas), cu Fatah, dar acum nu mai sunt cu nimeni. Sunt un terorist, sunt un kamikaze. Căci n-a fost o eroare, n-a fost o bâlbă. Am fi putut admite această ipoteză dacă ar fi fost un singur obuz, dar nu tot tirul.”

Sentimentul general este că e vorba de o pedepsire, căci, după cele şase zile ale operaţiunii care a costat viaţa a cincizeci şi şase de palestinieni, tirurile de rachete au reînceput cu şi mai mult elan după plecarea Ţahalului. Ghazi Ahmad, purtătorul de cuvânt al guvernului, consideră că masacrul este “deliberat, că nu este o eroare şi că în consecinţă atentatele sinucigaşe sunt un drept legitim.”

Fiecare interlocutor remarcă mijloacele tehnologice de care dispun israelienii, mai ales dronele şi baloanele dirijabile care survolează în permanenţă sectorul. “Ei ştiu exact unde cad obuzele. Atunci, de ce continuă tirurile de artilerie?”, se întreabă un locuitor al Beit Hanun.

După şase zile de asediu, oraşul este sinistrat. Vehiculele militare au desfundat străzile, au zdrobit maşinile, au spart magazinele, au culcat stâlpii electrici, au spart conductele de apă şi de canalizare. Nici cimitirul n-a fost cruţat. Din moscheia veche de opt secole, n-a mai rămas decât minaretul.

Beit Hanun credea că poate să respire uşurat după asalt, dar fulgerul s-a abătut din nou. La spitalul Kamal Adwan din Beit Lahiya, unde au fost transportate victimele, Ramez Athamana este la căpătâiul fiului său de şapte ani, căruia tocmai i-a fost amputat un picior. Şi-a pierdut soţia, cele două fiice, tatăl, bunica, cumnata, fratele, sora, soacra. În total, nouă dintre rudele apropiate. În patul vecin, alta dintre cumnatele sale a avut piciorul secţionat şi antebraţul smuls. “Nu-mi mai rămâne decât rezistenţa, atentatele-martir”, spune el.

Atunci când Ismail Haniyeh, primul-ministru, şi Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, apar în cameră, femeia le cere “să-şi asume responsabilităţile, să se unească”, să aibă grijă de copiii victimelor. Nu sunt lacrimi, nici strigăte. Doar un sentiment de injustiţie.

Cf. sursa în limba franceză.

IsraHell PM Ehud Olmert (de Latuff)


Religia celorlalţi… (de Raja Chemayel)

Un ziarist (isteţ) a zis odată: “Nu toţi musulmanii sunt terorişti, dar toţi teroriştii sunt musulmani.”

Accept că acesta este un fapt statistic imposibil de negat, dar numai atunci când calculăm “teroriştii fără uniformă”.

Dar pe de altă parte, am voie să întreb…

Am voie să întreb care este religia piloţilor bombardierelor B52 din US Air Force?

Am voie să întreb care este religia buldozeriştilor care trec cu şenilele peste casele palestiniene şi peste activiştii internaţionali pentru pace (Rachel Corrie)?

Am voie să întreb care este religia lui Tony Blair şi a lui George Bush?

Am voie să întreb care este religia celor care au aruncat 520.000 de bombe cu fragmentaţie în Libanul de Sud?

Am voie să întreb care este religia celui care l-a numit pe Ariel Şaron “un om al păcii”? şi care este religia acestui “om al păcii”?

Am voie să întreb care este religia dominantă a acestor două ţări care încearcă din răsputeri să aducă democraţia lor în Iraq?

Am voie să întreb care este religia temnicerilor de la Guantanamo şi a temnicerilor de la Auschwitz?

Sunt cumva buddhişti cei care au votat pentru Berlusconi, Bush şi Blair? Sau sunt buddhişti cei care construiesc un Zid în jurul palestinienilor înfometaţi?

vineri, noiembrie 17, 2006

Pinochet în Palestina (de Joseph Massad)

Înainte ca guvernul american să încredinţeze militarilor chilieni sarcina răsturnării guvernului ales democratic a lui Salvador Allende în 1973, acesta a dus la bun sfârşit un anume număr de misiuni importante în ţară, pregătind lovitura de stat de la 11 septembrie.

Erau incluse importante greve, îndeosebi cea a şoferilor care a paralizat economia, manifestaţii masive la care participau femei casnice şi copii din clasa de mijloc care agitau ulcioare şi cratiţe cerând de mâncare, eliminarea ofiţerilor armatei chiliene care se opunea suspendării democraţiei şi introducerii a unui guvern fascist susţinut de Statele Unite, şi o importantă campanie mediatică îndreptată împotriva regimului susţinută de CIA, care plasa articole în ziare precum El Mercurio şi altele.

Toate acestea în contextul în care Partidul Comunist şi Mişcarea Revoluţionară de Stânga criticau şi ele, iar uneori atacau regimul lui Allende pentru schimbările care avuseseră loc în poziţiile stângii.

Este important să nu uităm exemplul chilian atunci când privim situaţia palestiniană de azi, pentru că ea funcţionează ca o repetiţie a loviturilor de stat anti-democratice planificate de Statele Unite în alte părţi ale lumii.

Nu numai că Statele Unite şi Israelul susţin financiar pregătirea publică a unei lovituri de stat conduse de Fatah (şi în cazul Israelului, permisiunea transferurilor de arme către Garda Pretoriană a Preşedintelui Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas), dar serviciile de informaţii ale unui număr de ţări arabe prietene Israelului şi Statelor Unite şi-au instalat şi ele recent prăvăliile la Ramallah, arătându-şi astfel în mod şi mai deschis şi neruşinat importanta lor implicare pe termen lung, deşi minimizată, în gestiunea teritoriilor palestiniene.

Într-adevăr, “delegaţia” serviciilor de informaţii a uneia dintre ţările arabe a închiriat o clădire cu mai multe etaje în Ramallah pentru a-şi duce la bun sfârşit operaţiunile.

Israelul a ajutat la acest proiect răpindu-i şi arestându-i pe membrii Fatah care rezistă împotriva politicii colaboraţioniste a înalţilor responsabili.

În ceea ce priveşte conducerea însăşi a Fatah, ea şi-a înlăturat periodic membrii care se opuneau politicii sale şi i-a marginalizat pe aceia din Diaspora care continuă să-i reziste.

Şefii loviturii de stat a Fatah/Autorităţii Palestiniene sunt Abbas şi triumviratul: Muhammad Dahlan, Yasser Abd Rabbo şi Nabil Amr.

Profilul acestor trei oameni îi face cât se poate de potriviţi pentru această sarcină.

- Dahlan este universal cunoscut ca fiind un militar corupt, omul Americii şi al Israelului pe teren.

- Abd Rabbo (sau Yasser Abd Yasser, literalmente “Yasser, sclavul lui Yasser” din cauza supunerii pe care a avut-o faţă de Yasser) este arhitectul Acordurilor de la Geneva care recunoaşte dreptul Israelului de a fi un stat evreu rasist ca fiind legitim şi respinge dreptul reîntoarcerii refugiaţilor palestinieni ca fiind ilegitim.

A confirmat recent poziţia israeliană atunci când s-a bătut cu ministrul qatar al afacerilor externe şi echipa lui în timpul ultimei lor vizite în teritoriile ocupate.

- Amr este fostul ministru al informaţiilor din Autoritatea Palestiniană, şi un fost camarad al lobby-ului israelian, Washington Institute for Near East Policy.

El este cel care scrie discursurile lui Abbas şi ale lui Dahlan.

Abbas şi aceşti trei oameni nu numai că au organizat greve masive cu oamenii din securitatea Fatah pe care i-au înarmat pentru a menţine ordinea în teritorii în numele Israelului, şi grevele birocraţilor din ministerele Autorităţii Palestiniene, dar au forţat şi un mare număr de palestinieni, inclusiv pe învăţători şi pe profesori, sub ameninţarea armelor, să facă grevă împotriva Hamas, deşi cei mai mulţi dintre ei votaseră pentru Hamas şi refuzau să intre în grevă.

Palestinienii, care s-au luptat timp de decenii să-şi ţină deschise şcolile şi universităţile în ciuda regimului draconic israelian şi a suspendării educaţiei palestiniene, sunt acum forţaţi să oprească procesul educativ palestinian prin grevele împotriva Hamas impuse de Fatah şi găştile înarmate care ameninţă să tragă în oameni dacă refuză să urmeze directivele loviturii de stat pregătite de Fatah.

Mai mult, Abbas şi triumviratul din fruntea Fatah/Autorităţii Palestiniene au organizat manifestaţii la Ramallah cu palestinieni din clasele de mijloc, inclusiv femei casnice, care ş-au adus ulcioarele şi cratiţele, într-o scenă împrumutată din Santiagoul anului 1973, din timpul manifestaţiilor împotriva Hamas.

Presa controlată de Fatah, îndeosebi Al-Ayyam, dirijează cea mai mare parte a campaniei de propagandă anti-Hamas în vederea loviturii de stat şi joacă astfel acelaşi rol ca şi El Mercurio în Chili.

Al-Ayyam este ajutat în eforturile sale de către inteligentsia laică anti-Hamas, din cadrul căreia cei mai mulţi membri sunt plătiţi de finanţatorii procesului de la Oslo şi ONG-urile lor.

Aceşti vechi palestinieni de stânga, ca şi corespondeţii lor din Liban, sunt mai bine cunoscuţi azi ca Stângişti de Dreapta, căci poziţiile lor sunt de dreapta, deşi ei insistă asupra faptului că sunt în continuare stângiştii bazaţi pe poziţiile pe care le aveau în anii ’80 şi înainte.

Planul este ca liderii Fatah/Autorităţii Palestiniene să facă imposibilul pentru a provoca Hamasul la începerea unui război până când Fatah, cu ajutorul serviciilor de informaţii ale ţărilor arabe prietene, alături de Israel şi Statele Unite, să zdrobească Hamas şi să ia puterea.

Într-adevăr, prima rundă nereuşită a avut loc atunci când guvernul israelian a răpit o treime din guvernul Hamas, miniştrii Consiliului şi membrii Parlamentului, şi i-a aruncat în închisorile israeliene.

Acest lucru n-a fost suficient pentru a prăbuşi Hamas, şi ajutorul pe care Fatah îl dă ocupanţilor israelieni a lipsit.

În afara incendierii clădirii Consiliului Legislativ, bandele armate ale Fatah au ars şi biroul primului-ministru, au deschis focul împotriva maşinii lui, au incendiat birouri ale diferitelor ministere în mai multe reprize, au hărţuit şi ameninţat miniştrii şi parlamentarii Hamas pe care Israelul nu-i răpise şi arestase, a refuzat să permită ministerelor să acţioneze, şi aşa mai departe.

Totuşi, Hamas a hotărât cu înţelepciune să nu răspundă prin forţă decât dacă Fatah lansează un război global pentru a provoca lovitura de stat prevăzută, dar nu mai înainte.

Lovitura de stat prevăzută de Fatah este nu doar bazată pe popularitatea Hamas şi a victoriei sale electorale, dar în egală măsură pe capacitatea crescută a Hamasului de a se apăra împotriva forţelor Fatah.

Dacă Statele Unite şi Israel au înarmat bandele Fatahului sub conducerea lui Arafat pentru a zdrobi prima Intifada palestiniană şi tot restul rezistenţei împotriva ocupaţiei din 1994 încoace, azi, Hamas este aproape la fel de bine înarmat ca şi forţele Fatah şi poate apăra drepturile palestinienilor rezistând ocupaţiei israeliene şi colaboraţioniştilor palestinieni înarmaţi care caută s-o impună.

În aceasta constă diferenţa considerabilă dintre situaţia actuală şi cea din mijlocul anilor ’90.

Pentru a compensa acest nou echilibru de forţe, guvernul american, conform ziarului israelian Haaretz, formează garda pretoriană a lui Abbas la Ierihon de mai mult de o lună cu instructori ai armatelor americane, britanice, egiptene şi iordaniene, şi le furnizează arme în vederea confruntării cu Hamas.

La guvernul israelian, la rândul său, a aprobat recent transferul câtorva mii de puşti din Egipt şi din Iordania către forţele lui Abbas.

Israelienii au aprobat în egală măsură cererea Statelor Unite ca Israelul să autorizeze Brigada Badr – o parte a Armatei de Eliberare a Palestinei actualmente cantonate în Iodarnia – să se desfăşoare în Gaza.

Aceste etape au fost concepute de către generalul Keith Dayton, coordonatorul american al securităţii în teritoriile ocupate, care vrea ca Brigada Badr să funcţioneze în calitate de forţă de reacţie rapidă a lui Abbas “în Gaza”.

Ca avans posibil pentru a duce la creşterea securităţii şi a rolului său militar în teritoriile ocupate, guvernul iordanian a creat recent un comitet juridic pentru a revedea dispoziţiile deciziei Iordaniei “de a se dezangaja” din Cisiordania, anunţată în 31 iulie 1988, sugerând posibilitatea renunţării la o parte sau la toate aceste dispoziţii.

Mai recent, israelienii şi-au intensificat bombardamentele şi masacrele în Gaza, ultimul în ordine cronologică fiind acum Beit Hanun, unde au asasinat mai mult de 50 de palestinieni în câteva zile.

Mahmud Abbas şi triumviratul său de adjuncţi ezită, la ora actuală, să se lanseze într-un război civil, temându-se de o reacţie a publicului. Preferă să elimine partidul Hamas prin impunerea unui guvern “de unitate naţională” în mod progresiv şi pacifist.

Totuşi, Abbas şi triumviratul îşi pierd rapid răbdarea.

Într-adevăr, în timpul unei reuniuni organizate în grabă de Comitetul Central al Fatah din Diaspora care trebuia să se deruleze la Amman în urmă cu trei săptămâni, pentru a ratifica planurile loviturii de stat, membrii comitetului s-au opus loviturii de stat al lui Abbas susţinut de Statele Unite şi Israel, ceea ce l-a obligat pe Abbas să anuleze reuniunea pretinzând în mod mincinos o lipsă de cvorum.

Acest lucru explică disperarea lui Abbas pentru organizarea unei lovituri de stat fără pregătire adecvată.

Într-adevăr, s-a răspândit zvonul în teritoriile ocupate că atacurile disperate comise recent împotriva bisericilor creştine palestiniene erau opera unor bande înarmate. Cei care le-au trimis vor ca creştinii palestinieni şi lumea în ansamblul ei să creadă că erau actele Hamasului ca răspuns la declaraţiile rasiste ale papei împotriva Islamului. Hamas a condamnat cu îndârjire atacurile.

Unii din teritoriile ocupate cred că Hamas fusese în spatele acestor acte, dar cei mai mulţi ştiu că era lucra unor agenţi clandestini.

Planul partidului Fatah este simplu: chiar dacă Israelul şi aliaţii săi libanezi n-au zdrobit Hizballah în al şaselea război, Fatah şi aliaţii israelieni vor reuşi să zdrobească Hamas, chiar dacă războiul israelian neîncetat împotriva Hamas şi a palestinienilor devin un al şaptelea război total.

Numeroasele vizite ale Condoleezzei Rice în regiune de-a lungul acestor din urmă săptămâni sperau să aducă ultimele îmbunătăţiri acestui plan.

Dacă Hamasul, ca şi Hizballahul, ar fi putut fi provocat să răspundă militar, organizatorii loviturii de stat credeau că mânia Fatahului şi a Israelului (susţinuţi de Statele Unite, Iordania, Egipt şi Arabia Saudită) ar fi dezlănţuită pentru a se sfârşi cu Hamas.

Conducerea Fatah şi oamenii ei înarmaţi îşi ascuţeau cuţitele pentru încercarea de forţă. Hamas a rămas calm în ciuda presiunii.

Între timp, Ramallah propriu-zis (excluzând satele din jur), care continuă să fie ceea ce oamenii numez acum Zona Verde palestiniană [făcând aluzie la Zona Verde irakiană – n. tr.] adăposteşte, pe lângă echipele de informaţii israelien şi ale ţărilor arabe prietene Israelului, pe palestinienii care sunt plătiţi şi protejaţi de procesul de la Oslo, fie că este vorba de birocraţia legată de Oslo, de tehnicienii săi, de intelectualii ei plătiţi, sau oamenii de afaceri şi clasa medie recent obişnuită de noul consomaţionism pe care Zona Verde îl poate oferi.

Viaţa aceasta opulentă diferă de viaţa restului palestinenilor din afara Ramallah, care trăiesc în mizerie, în foamete, şi sub bombardamentele israelienilor şi atacurile sălbatice ale coloniştilor evrei, ca să nu menţionăm hărţuirea bandelor armate ale Fatah.

La Ramallah, bandiţi care nu reflectează prea mult trag la întâmplare în timpul manifestaţiilor, rănind şi omorându-i uneori pe trecători “din greşeală”.

Chiar şi cei câţiva intelectuali laici care îndrăznesc să se opună Fatahului în interiorul oraşului Ramallah sunt hărţuiţi în diferite moduri. Unii dintre ei devin victimele unor furturi misterioase care se repetă de fiecare dată când fac declaraţii anti-Fatah.

Menţinerea Ramallahului ca Zonă Verde este primordială pentru Abbas şi triumviratul aflat în fruntea Fatah/Autorităţii Palestiniene, care se tem că o reformă condusă de Hamas ar lipsi elita de avantajele corupţiei şi de dolce vita pe care le-o asigură conducerea Fatah.

Între timp, Abbas şi triumviratul său vor continua să trateze Hamasul aşa cum Israelul a tratat întotdeauna Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi alte ţări arabe.

În timpul negocierilor interminabile pe care Hamas le-a purtat cu Fatah pentru evitarea unei încercări de forţă, de fiecare dată când Hamas era de acord în privinţa unei cereri a Fatah, Fatah ridica miza şi insista pentru a obţine o nouă concesie sau pretindea că cererile sale iniţiale incluseseră întotdeauna termeni suplimentari, iar în caz contrar toate înţelegerile de până atunci cădeau.

De altminteri, Fatah interpreta apoi public concesiile făcute de Hamas după ce includea în cadrul lor lucruri asupra cărora Hamas nu-şi dăduse niciodată acordul.

Dacă este o reminiscenţă a strategiei negocierilor post-Oslo pe care israelienii au utilizat-o cu succes în relaţia cu Arafat, acest lucru se datorează faptului că este una şi aceeaşi strategie reluată.

Abbas a ajuns până la a părăsi negocierile, şi a refuza să vorbească şefilor Hamas, exact aşa cum israelienii o făcuseră adesea cu Autoritatea Palestiniană.

De altminteri, dacă israelienii desfăşoară adesea operaţiuni clandestine împotriva intereselor occidentale pentru a implica guvernele arabe, exemplul cel mai flagrant fiind infama afacere Lavon de la mijlocul anilor ’50 vizând Egiptul, operaţiuni similare sunt comise pentru a implica Hamas prin intermediul agenţilor clandestini, ca ilustrul exemplu recent al atacurilor îndreptate împotriva bisericilor. Ar putea fi prevăzute mult mai multe operaţiuni de acest gen.

Foaia de viţă care acoperea întregul colaboraţionism şi supunerea conducerii Fatah faţă de interesele israeliene a căzut acum.

În consecinţă, rămân puţine lucruri care ar putea reţine Fatah de la acţiune.

Săptămânile care vor veni se vor decide în funcţie de dorinţa responsabililor Fatah să se bată ca să-şi salveze pieile şi averile, şi de răbdarea Hamas în faţa unei asemenea operaţiuni banditeşti.

Aşteptând deznodământul situaţiei, ce se poate vedea în teritoriile palestiniene nu este nimic altceva decât un script chilian.

Pinochet este în Palestina. Totuşi, succesul său este departe de a fi sigur.

Cf. versiunea in limba engleza.