Am afirmat dintotdeauna că pericolul care ameninţă sistemul politic în Israel, pe care fondatorii l-au dorit democratic, zace la dreapta şi nu la stânga clasei politice. Este vorba despre o dreaptă politică, ideologică şi practică, înrădăcinată şi dispersată în toate partidele zioniste. Considerăm, în ceea ce ne priveşte, că stânga zionistă este majoritar de dreapta, conform criteriilor europene! Orice observator al evoluţiei gândirii politice din Israel poate cu uşurinţă să descopere o realitate, aceea că forţele stângii zioniste tradiţionale, şi partidele lor, n-au putut să se sustragă imperativului momentului, neputând să se îndepărteze de implicarea lor originară, la nivelul gândirii şi a practicilor, în ideile de epurare etnică, de expulzare şi de izolare spaţială. Evreii care au crezut în mod naiv că era posibil să trăiască în Palestina alături de poporul băştinaş au fost îndepărtaţi în diferite maniere.
Iar despre cei care au vrut ca prezenţa evreiască în Palestina să fie o entitate culturală şi nu politică, aceştia au fost complet suprimaţi. Dominanta a fost curentul zionist conflictual, care a considerat că prezenţa sa în acest spaţiu este o negare a poporului originar, că nu se poate realiza decât suprimându-i pe palestinieni, cu tot ce implică această expresie. În privinţa partidului muncitoresc condus de Ben Gurion, care s-a declarat şi s-a prezentat ca fiind vocea moderării sau a alegerii pragmatice, el a fost de fapt motorul proiectului zionist care consta în instalarea unui stat naţional evreiesc în spaţiul palestinian, cu preţul curăţării acestui spaţiu de populaţia sa indigenă. Pornind de la această introducere dorim să analizăm politica israeliană de azi, care poartă în străfundurile sale semnificaţii mult mai îndepărtate decât semnificantul politic poate descrie. Problema nu este atât numirea lui Lieberman, care dezvăluie visurile colective ale societăţii evreieşti în materie de geopolitică, şi în acelaşi timp criza societăţii evreieşti din Palestina şi izolarea ei în ghetto-ul pe care l-a construit. Este vorba mai degrabă despre o criză care se manifestă în distrugerea teoriei “iminenţei tehnologice” sau a “fundamentalismului ştiinţific”, aşa cum unii l-au numit, bazată pe superioritatea tehnologică israeliană presupusă şi absolută care ar trebui să garanteze victoria permanentă a Israelului, atât ca stat cât şi ca societate, împotriva oricărui adversar, şi să-i permită să învingă orice sfidare! Pornind de la această supoziţie, societatea evreiască a dezvoltat, prin intermediul forţelor “liberale”, o democraţie bazată pe şovinismul evreiesc, ale cărui constante rămân aproape neschimbate. Această democraţie şi acest liberalism au rămas prizonieri, incapabile să stimeze şi să dea socoteală.
Ei nu recunosc injustiţia istorică faţă de palestinienii pe care i-au obligat la exil, care au rămas sau care au fost supuşi ocupaţiei, nici faţă de evreii orientali pe care i-au adus din spaţiul arab pentru a-i face aşkenazi (occidentalizaţi) căci dezmint teoria conform căreia evreul zionist este o negare a Orientului cu tot ce se află în el. Ceea ce înseamnă că această societate, care consideră că înfruntarea dintre evrei şi palestinieni a început în 1967, n-a putut să se reconcilieze cu ea însăşi în privinţa a ceea ce a comis şi rămâne incapabilă să-şi spună istoria violentă şi catastrofală altfel decât pozând în victimă. Ea nu s-a putut apropia decât pentru o perioadă foarte scurtă şi cu timiditate, de onestitatea faţă de sine însăşi, atunci când istorici post-zionişti şi post-colonialişti, s-au exprimat în climatul instaurat de acordurile de la Oslo (Benny Morris şi alţii). Dar foarte repede, o parte dintre ei au dat înapoi, revenind la parcursul anterior.
În acest cadru, societatea evreiască poate să-şi reînceapă succesele şi erorile. Numirea lui Lieberman nu indică natura schimbărilor politice din Israel, ci o realitate mai profundă, aceea afirmând că epurarea etnică era şi este încă o posibilitate şi o alternativă a acestei societăţi! Ca şi cum elitele israeliene, ale căror teorie relativă la “iminenţa tehnologică” a suferit un eşec usturător în rezolvarea conflictului cu arabii şi cu palestinienii şi în garantarea prezenţei lor în Palestina, s-au reîntors la punctul de plecare, atunci când soluţia era contracararea problemei demografice, şi aşa am asistat la Nakba şi efectele sale, până în zilele noastre. Ceea ce înseamnă că elitele evreieşti consideră că această alternativă este ultimul succes şi realizarea însăşi a scopurilor lor, şi că este posibil să fie reluată.
Trebuie să aruncăm o privire aici, asupra legăturii dintre numirea lui Lieberman şi ultimul război împotriva Libanului, război în cursul căruia Israelul a recurs din nou la capacitatea sa infernală de distrugere, fără nici o comună măsură cu ceea ce s-a petrecut la frontierele sale cu Libanul. Ceea ce înseamnă că societatea israeliană poate, în orice clipă, să producă teribilul şi catastroficul, la nivelul actelor şi al politicii sale. Acest lucru nu este uimitor, chiar dacă ne place să fim uimiţi din timp în timp, ştiind că istoria conflictului nu a lăsat nici un scenariu pe care să nu-l fi trăit sau văzut, şi încă în formele sale cele mai multiple… Ceea ce nu a fost rezolvat cu forţa, va fi rezolvat cu şi mai multă forţă! Şi nu văd în “filosofia” lui Lieberman, care n-a modificat nici un cuvânt faţă de predecesorii săi, decât manifestarea ideii promiţând noi crime israeliene. Nu Lieberman este cel care ne nelinişteşte, ci ceea ce el personifică, opţiunea violenţei făcută de noile elite evreieşti israeliene care vor să imite elitele fondatoare, care profitaseră de climatul celui de-al doilea război mondial pentru a se arunca, fără nici o milă, asupra Palestinei şi a poporului său, pretextând justeţea cauzei evreieşti şi suferinţa produsă de masacrele comise de nazism. Ceea ce nelinişteşte este reînnoirea legitimităţii soluţiilor violente care răsar din colţul în care Israelul s-a plasat după primul război împotriva Libanului.
Supunerea palestinienilor este singura alegere strategică posibilă pentru societatea evreiască din Palestina, din momentul în care a refuzat să-şi recunoască vinovăţia în producerea chestiunii palestiniene. Această opţiune a eşuat, nici palestinienii nu s-au supus, nici n-au dispărut aiurea. Incapacitatea realizării acestui deziderat a dat naştere unei puternice congestii şi dorinţei de a le administra palestinienilor o altă lecţie, dându-le o lovitură mortală sau ceva similar, mai ales datorita faptului că puterea de intimidare israeliană a fost zdruncinată după eşecul în Liban din 1983, prima şi apoi ce-a de-a doua Intifada. Congestia în cauză acţionează ca element mobilizator al energiilor acestei societăţi într-o tentativă, care va trebui în cele din urmă să se materializeze, de a tranşa situaţia. Pornind de aici, să ne scuze analiştii şi comentatorii care ocupă canalele transmise prin satelit şi radiourile dacă nu le împărtăşim punctul de vedere, nu este vorba pentru Olmert, şeful guvernului israelian, să-şi apere postul sau fragila alianţă guvernamentală. Participarea lui Lieberman la spaţiul politic este asemănătoare erijării unui zid al apartheid-ului în spaţiul geografic. În ambele cazuri, este vorba de indicarea unei mentalităţi politice şi a unui reflex privitor la palestinian şi spaţiul său. Ambele amestecă forţa şi teama, criza şi problema.
Există o forţă militară şi politică susţinută pe plan internaţional, precum şi o teamă evreiască de a pierde pariul împotriva istoriei şi a spaţiului, alături de o problemă materializată de palestinian. Zidul a venit pentru a izola locul şi a uşura povara demografiei, ca şi retragerea unilaterală din Gaza. Exact aceeaşi politică este aplicată în spaţiul politic, făcând apel la Lieberman aşa cum s-a făcut înainte apel la construirea Zidului. Să reamintim faptul că ideea zidului, aşa cum s-a materializat pe teren, este înainte de toate o idee ieşită din filosofia stângii israeliene, şi mai apoi din politica ei. Încă de la început, ideea preferată de forţele influente ale mişcării zioniste este separarea spaţială a evreilor de palestinieni. Ei au împins această opţiune până la epurarea etnică. Ideea a fost reluat actualmente de construirea zidului şi acordând legitimitate totală, prin intermediul postului de ministru al afacerilor strategice, unei personalităţi care reprezintă reînnoirea opţiunii pentru epurarea etnică!
Ceea ce se petrece acum în Israel este reîntoarcerea la punctul de plecare, şi reînnoirea planului de epurare etnică pe care elitele israeliene îl agită ca să învăţăm lecţia! Nu este nici o îndoială asupra faptului că această voce, chiar dacă este reprezentată de Lieberman şi partidul său, reprezintă o voce colectivă evreiască ce se face auzită din timp în timp, a celor mai importante tribune şi a celor mai mari responsabili ai statului. Se reia deci ceea ce a avut loc, şi injustiţia care a urmat! Dacă-l menţionează pe Lieberman, este ca noi să cerem protecţie, să recităm rugăciuni şi să regretăm zilele Likudului şi ale lui Şaron, ale partidului muncitoresc şi ale lui Pereţ, precum şi ale altor participanţi la tragicomedie! Ei îl pomenesc pentru ca noi să înţelegem în sfârşit, astfel încât să-i implorăm să nu-l cheme la guvernare! La fel ca de zeci de ani, atunci când au luat ocupaţia în discuţie, ei o consideră ca fiind începutul, astfel încât noi să uităm Nakba, exilul forţat, epurarea etnică sau ca noi să considerăm că începutul conflictului datează din 1967!
În realitate, numirea lui Lieberman în guvernul Israelului nu purifică niciunul dintre politicienii israelieni, nici pe cei de “stânga” nici pe cei de “dreapta”, nici nu-i poate transforma în eroi ai păcii, ai moderării sau ai democraţiei. Căci problema nu rezidă nici în vocabularul, nici în personajele, ci în filosofia politică produsă de elitele evreieşti din Palestina, încă de la instalarea lor în aceste locuri, şi chiar dinainte. Lieberman are o altă semnificaţie, care-şi trage rădăcinile în filosofia rasistă victorioasă militar, înarmată cu teoria superiorităţii tehnologice şi a fundamentalismului ştiinţific, şi care produce cotidian mii de fenomene asemănătoare.
Acest lucru este neliniştitor, mai ales atunci când teama şi forţa se alătură acestei filosofii anunţătoare de teribile catastrofe, care nu se vor limita la experienţa evreiască, ci se vor extinde la toată planeta.
La început a fost epurarea etnică, şi ei pot face apel la ea sub pretextul războiului preventiv sau a altor justificări. Ei pot găsi în teama colectivă evreiască suficiente pretexte pentru a distruge umanitatea, din care să nu lase piatră peste piatră!
Mesaj difuzat de lista assawra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu