Este miezul zilei pe înălţimile de la Ras al-Ain. O enormă explozie scutură satul copleşit de torpoarea însorită a unui frumos sfârşit de lună septembrie. Locuitorii de-abia tresar. O lună şi jumătate după războiul care a confruntat Israelul cu Hizballah, detonările continuă să se facă auzite zilnic. Echipele de deminare explodează controlat mii de bombe care acoperă ogoarele literalmente ca nişte covoare.
În ziua aceea, la Ras al-Ain, experţii de la Bactec, o societate britanică specializate în deminaj, tocmai a explodat o mie de dispozitive odată. Nici n-au avut măcar nevoie să le strângă: “Le-am găsit adunate, în mijlocul unui câmp, explică şeful de echipă de la Bactec. Sătenii le strânseseră ei înşişi şi le aşezaseră în lăzi de lemn. Apoi ne-au chemat.”
“Instalaţii mortale rătăcite”
Sătui să aştepte echipele de deminaj, debordate de amploarea operaţiunii, locuitorii din Ras al-Ain, la vreo zece kilometri în sudul Tyrului, au deminat pe riscul propriu. “De fapt, i-au plătit pe zilierii palestinieni ca să facă această muncă”, mărturiseşte un lucrător municipal. Un dolar de fiecare bombă, acesta este salariul fricii. În faţa acestei “performanţe”, experţii britanici sunt pe cât de admirativi pe atât de agasaţi: “Ce-au făcut oamenii aceştia este incredibil. Obiectele explozibile pot sări în aer la cel mai mic contact. Dar procedând astfel, au distrus terenul. Atunci când noi deminăm, o facem într-un mod sistematic. Însă acum, nimic nu garantează că n-au mai rămas aparate mortale uitate.”
Ca zeci de alte sate din sudul Libanului, anumite cartiere ale Ras al-Ain au fost literalemente acoperite de muniţii-ciorchine. Zidurile anumitor case poartă inscripţia CBU (Cluster Bomb Unit) pictată cu roşu, semnalând astfel că sunt o capcană mortală. Sătenii din regiune ezită să se reîntoarcă la livezile lor, şi asta când culesul măslinelor ar trebui să fie în toi. “Sunt peste tot, pe câmpuri, pe acoperişurile caselor, în livezi, agăţate de ramurile arborilor, absolut peste tot”, explică Dalia Farran, purtătoarea de cuvânt a Mining Action Coordination Centre (MACC), organism jumătate-statal jumătate-onusian, însărcinat cu deminarea Libanului de Sud. MACC a văzut ziua în 2000, în dezordinea retragerii israeliene din Liban. Pe vremea aceea deja, Israelul lăsase o jumătate de milion de mine la plecare. Din 2000 şi până 2004, cinci milioane de metri pătraţi fuseseră curăţate şi 62000 de aparate dezamorsate. Azi, totul trebuie reînceput, în condiţii mult mai rele.
“Nebunesc şi barbar”
Teoretic, bombele-ciorchine, care pot fi trase ca obuze de artilerie (88 de “boabe” la fiecare obuz), rachete (540 de “boabe”) sau bombe aruncate din avion (640 de aparate mortale), sunt aruncate de la câţiva metri de sol. Se presupune că pot pătrunde prin blindaje, dar până la 40% dintre ele nu explodează la impact. Armata israeliană a tras zeci de mii, pare-se, pentru a interzice accesul în anumite zone a trăgătorilor de rachete ai Hizballah. Dar cele mai multe dintre tiruri au fost efectuate în timpul ultimelor 72 de ore, atunci când încetarea ostilităţilor era aproape decisă prin rezoluţia 1701 a Consiliului de Securitate al ONU. “Este ca şi cum, de turbare şi de supărare, israelienii ar fi vrut să facă acest loc potrivnic vieţii”, avansează un diplomat occidental. Comandantul israelian al unei baze de lansare a rachetelor, intervievat de cotidianul israelian Haaretz, a revelat că 1,2 milioane de astfel de “boabe” ucigaşe au fost deversate în cursul ultimelor trei zile ale conflictului. “Ceea ce am făcut este nebunesc şi barbar”, concluziona el. Au fost recenzate aproximativ 750 de situri “poluate”: “În medie, explică Dalia Farran, fiecare sit reprezintă 197000 de metri pătraţi care trebuie depoluaţi.” După o evaluare sumară, astăzi ar fi între 1 milion şi 1,5 milioane de bombe neexplodate în sudul Libanului. Această zonă se întinde chiar şi la nord de fluviul Litani.
Cu mai mult de 120 de răniţi şi 21 de morţi (16 civili şi 5 artificieri ai armatei libaneze) la jumătatea lunii octombrie, bombele-ciorchine, ale căror dimensiuni nu depăşesc jumătate dintr-o doză de Coca-Cola, au provocat o medie de trei accidente pe zi. A început o veritabilă cursă împotriva cronometrului, căci intemperiile iernii riscă să înmormânteze instrumentele mortale, făcându-le încă şi mai dificil de detectat. Armata franceză, dar şi italienii, chinezii, spaniolii, etc, participă alături de armata libaneză, insuficient echipată pentru această misiune, la operaţiunile de deminaj ale Bactec şi Mine Action Group (MAG), o ONG britanică prezentă în Liban de mai mulţi ani. În ziua aceea, experţii Bactec nu întârziară la Ras al-Ain. O nouă urgenţă îi aştepta la Aita al-Şaab, aproape de frontiera israeliană, unde doi copii au fost grav răniţi de o bombă. În sudul Libanului, după terminarea războiului, războiul continuă.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu