Istoria se repetă. În timp ce armata israeliană îşi continuă ofensivele ucigaşe în Gaza, în indiferenţa ţărilor europene şi cu susţinerea afirmată a Washingtonului, reapare o dezbatere care izbucnise în primele luni care au urmat declanşării celei de-a doua Intifada, la sfârşitul lui septembrie 2000. Din nou, presa vorbeşte despre “scuturile umane” şi de utilizarea de către combatanţii palestinieni a femeilor şi a palestinienilor pentru auto-protecţie. Cu o singură diferenţă: în 2006, spre 2000, mass-media noastră pare cu mult mai tentată să accepte termenul de “scuturi umane” utilizat de responsabilii israelieni. Încetul cu încetul, se impune versiunea israeliană asupra conflictului.
Înainte de a reveni asupra câtorva aspecte privitoare la ceea ce se petrece în Gaza, aş vrea să propun câteva pagini scrise în deschiderea cărţii mele Israel-Palestina, adevăruri asupra unui conflict (Hachette), apărută în septembrie 2001, şi care abordează această problemă a “scuturilor umane”.
“Despicăm firul în patru dacă ne întrebăm de unde veneau aceşti copii, cine îi pusese în linia întâi, în cadrul cărei lugubre strategii a martiriului? […] Greşim oare dacă sugerăm că brutalitatea iraţională a armatei sud-africane, dezlănţuirea ei şi disproporţia mijloacelor folosite sunt răspunsul la ceea ce ar trebui să numim o declaraţie de război a negrilor?” Dacă aceste cuvinte ar fi fost scrise a doua zi după începerea răscoalei din Soweto din 1976, care a adus în atenţia lumii tinerii Africii de Sud, l-ar fi discreditat definitiv pe autorul lor…
Or, acest text a fost scris de Bernard-Henri Lévy în Le Point, numărul din 13 octombrie 2000. Putem citi: “Despicăm firul în patru dacă ne întrebăm de unde veneau aceşti copii, cine îi pusese în linia întâi, în cadrul cărei lugubre strategii a martiriului? […] Greşim oare dacă sugerăm că brutalitatea iraţională a armatei israeliene, dezlănţuirea ei şi disproporţia mijloacelor folosite sunt răspunsul la ceea ce ar trebui să numim o declaraţie de război a palestinilor?” Zeci de tineri de mai puţin de 18 ani, uneori copii, au fost omorâţi de-a lungul primelor săptămâni ale celei de-a doua Intifada. Şi Bernard-Henri Lévy se întreabă ce făceau în prima linie. Şi-ar fi pus aceeaşi întrebare dacă aceşti tineri ar fi fost bosniaci sau ceceni?
Câteva săptămâni mai târziu, Bernard-Henri Lévy îşi “rectifică” lejer tirul, dacă se poate spune astfel, în urma unei călătorii în Palestina: “Un argument pe care nu-l voi mai utiliza, recunoaşte el, după ce am auzit mame palestiniene care-mi spuneau, ca toate mamele din lume, angoasa lor paroxistică atunci când, la ora întoarcerii de la şcoală, nu-l văd pe fiul lor întorcându-se: “copii împinşi cu bună ştiinţă înainte, transformaţi în mod deliberat în scuturi umane, etc.”. Dar, el adaugă că micuţul Muhammad al-Durra, copilul a cărui moarte a fost filmată în direct de camere de televiziune, a fost omorât de “un glonţ pierdut” şi nu de “tirul unui soldat evreu asasin de copii” (Le Point, 24 noiembrie 2000). Aşadar, Bernard-Henri Levy are nevoie de o călătorie în Palestina ca să înţeleagă că mamele palestiniene nu urlă de bucurie atunci când le sunt omorâţi copiii, că palestinienii sunt, pur şi simplu, fiinţe umane?
Istoria joacă uneori feste ironice, aşa cum o dovedeşte anecdota ce urmează. Manifestaţia a fost dură. Înfruntările s-au prolungit. La finalul unei zile de răzmeriţe, s-au cules 9 morţi şi 44 de răniţi gravi. Dintre cei din urmă, 18 au între 8 şi 16 ani, 14 au între 16 şi 20 de ani. Presa îi denunţă pe părinţii care se servesc de copiii lor ca de nişte “scuturi umane”, sau care-i trimit la moarte în vreme ce ei rămân liniştiţi acasă. Faptele se petrec în Palestina, desigur, dar în… noiembrie 1945 la Tel-Aviv. Manifestanţii erau evrei care protestau împotriva restricţiilor imigraţiei. Davar, cotidianul centralei sindicale evreieşti (Histadrut), publica atunci o caricatură care i-a adus interdicţia timp de o săptămână: un medic, alături de copiii răniţi aflaţi pe un pat de spital, spune unui coleg: “Buni trăgători, englezii ăştia! Nu ratează nici măcar ţinte atât de mici!”
Episodul a fost relatat de Charles Enderlin, corespondent al France 2 la Ierusalim, a cărui echipă a filmat în direct moartea micuţului Muhammad al-Durra. Bernard-Henri Lévy ar fi scris la vremea aceea că tinerii manifestanţi fuseseră omorâţi de un “glonţ pierdut”? Şi ce înseamnă formula lui “soldat evreu asasin de copii”? Un avertisment dat tuturor celor care critică armata israeliană: sunteţi purtătorii unui antisemitism camuflat, propagaţi cele mai rele clişee ale antisemitismului, despre evreii “băutori de sânge de copil”. Dacă “filosoful” nostru ar fi citit pur şi simplu presa israeliană, ar fi ştiut că, da, soldaţii israelieni omoară premeditat, inclusiv pe copii.
Jurnalista israeliană Amira Hass a publicat acest dialog iraţional cu un trăgător de elită al armatei israeliene: “Ni se interzice să omorâm copii”, explică el vorbind despre ordinele primite de la ierarhia sa. Dar adaugă: “Nu veţi trage într-un copil care are 12 ani sau mai puţin. Mai sus de 12 ani, este autorizat. Aşa ni se spune” (Le Monde, 24 noiembrie 2000). Organizaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului Betselem, sprijinindu-se pe cifrele date publicităţii de armata israeliană însăşi, a arătat că în cazul a trei sferturi dintre incidentele cele mai mortale dintre începutul primei Intifada şi 15 noiembrie 2000, nu se decelase nici o prezenţă a trăgătorilor palestinieni (International Herald Tribune, 14 decembrie 2000). Presa a menţionat numeroase cazuri în care palestinieni, da, copii, fuseseră ucişi în mod deliberat în timp ce viaţa soldaţilor nu fusese câtuşi de puţin în pericol. Refuzul armatei de a deschide anchete în cazul celor mai multe acestor evenimente încurajează desigur un astfel de comportament. De-a lungul celei de-a doua Intifada, 116 copii au fost ucişi în Gaza, 253 în Cisiordania. Iar o anchetă a unui alt ziarist israelian, Joseph Algazy, de la cotifianul Haaretz, a relevat coşmarul zecilor de palestinieni de 14, 15 şi 16 ani bătuţi, maltrataţi şi chiar, în cazul unora, torturaţi în închisorile israeliene.
Să ne întoarcem la ce se întâmplă azi în Gaza. Să începem cu câteva cifre brute, fără suflet, dar grăitoare. După statisticile culese de Patrick O’Connor, în articolul său din 4 noiembrie, Israel’s Large-Scale Killing of Palestinians Passes Unreported, între 29 martie 2006 (data intrării în funcţie a guvernului condus de Hamas) şi 3 noiembrie, 491 de palestinieni au fost ucişi de către israelieni în comparaţie cu 19 israelieni omorâţi de către palestinieni, adică 26 de palestinieni la fiecare 1 israelian. Din 1 iulie încoace, proporţia este de 76 de palestinieni la fiecare 1 israelian.
Dar este vorba despre terorişti, ni se va spune, şi exact acest argument a fost utilizat de către primul ministru Ehud Olmert în faţa parlamentului, în 30 octombrie, afirmând că armata israeliană omorâse 300 de “terorişti” în Gaza. Organizaţia israliană pentru drepturile omului B’Tselem a răspuns că, efectiv, armata israeliană omorâse 294 de palestinieni în Gaza de la răpirea caporalului Gilad Şalit din 26 iunie şi până în 27 octombrie. Dar, adaugă ea, mai mult de jumătate – 155 de persoane dintre care 61 de copii – sunt civili care nu participau la lupte.
Kofi Annan, secretarul general al Naţiunilor Unite, a lansat în 3 noiembrie un apel Israelului “pentru ca acesta să dovedească cea mai mare reţinere, să nu precupeţească nici un efort pentru a proteja civilii şi să se abţină de la agravarea unei situaţii deja grave.” A făcut apel şi la militanţii palestinieni “să înceteze să lanseze rachete împotriva ţintelor civile israeliene.” Ca răspuns la această declaraţie, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Sean MacCormack, a replicat, în 3 noiembrie, că situaţia din Gaza fusese provocată de acţiunea teroriştilor şi că Israelul nu face decât să se apere.
Vom nota declaraţiile tipice pentru “limba de lemn” ale purtătorului de cuvânt al ministerului francez al afacerilor externe din 2 noiembrie: “Am notat că operaţiunea israeliană din nordul Fâşiei Gaza a provocat moartea a unsprezece persoane. Reamintim că este indispensabilă evitarea escaladei şi tensiunile trebuie reduse. Situaţia care prevalează azi în Gaza este foarte preocupantă. Acest lucru întăreşte cu atât mai mult necesitatea relansării procesului de pace.” Ele sunt confirmate a doua zi: “Ne-am exprimat deja în mai multe reprize, cu precădere, în privinţa situaţiei din Fâşia Gaza. Aminteam şi în cursul zilei de ieri că eram preocupaţi de această situaţie şi că facem apel fireşte la ambele părţi să se abţină de la escaladare. Franţa doreşte relansarea procesului de pace, şi, aşa cum ştiţi, este gata să contribuie la el. Considerăm că actele de violenţă nu sunt metodele care vor permite rezolvarea conflictului.” Partea cea mai uimitoare a acestor declaraţii, care evită condamnarea guvernului israelian, este că responsabilii francezi nu par să-şi dea seama în ce măsură ele discreditează discursul occidental despre drepturile omului, democraţie, justiţie, etc., şi că dau apă la moară forţelor celor mai extremiste.
Pentru a sfârşi, iată traducerea integrală a textului lui Ahmed Yussef, consilier al primului-ministru Ismail Haniyeh, apărut cu o zi înaintea actualei escalade în ediţia din New York Times din 1 noiembrie şi intitulat “Pause for Peace” (O pauză pentru pace, reprodus în International Herald Tribune din 2 noiembrie). Semnalasem deja o autocritică a unui responsabil al Hamas intitulată “Milă pentru Gaza” într-un blog precedent. Dacă opinia lui Yussef nu reprezintă fără îndoială decât unul dintre curentele din interiorul organizaţiei islamice, mi se pare interesant s-o ascultăm şi mai cu seamă s-o înţelegem.
“Aici în Gaza puţini oameni visează la pace. Pentru moment, cei mai mulţi îndrăznesc doar să viseze la o absenţa a războiului. Din această cauză Hamas a propus un armistiţiu de lungă durată în timpul căruia popoarele palestinian şi israelian vor putea să negocieze o pace durabilă.
În arabă la armistiţiu se spune “hudna”. Întinzându-se pe durata a 10 ani, ea este recunoscută de jurisprudenţa musulmană ca un acord concomitent legitim şi constrângător. Hudna este mai mult decât concepţia occidentală despre încetarea focului şi constrânge părţile să utilizeze această perioadă pentru a căuta o rezolvare durabilă şi non-violentă a diferendurilor. Coranul acordă un mare merit acestor eforturi pentru a promova întelegerea între popoare. În timp ce războiul dezumanizează inamicul şi-l face mai uşor de ucis, hudna dă ocazia umanizării opozanţilor şi a înţelegerii poziţiei lor în scopul rezolvării conflictelor, fie că sunt inter-tribale sau internaţionale.”
O asemenea concepţie – cea a unei perioade de non-război dar şi de rezolvare parţială a unui conflict – este străină Occidentului şi a fost primită cu multă suspiciune. Mulţi dintre occidentalii cu care am vorbit se întreabă cum se pot opri violenţele fără să se rezolve conflictul.
Aş spune, totuşi, că un astfel de concept nu este atât de ciudat pe cât pare. La urma urmei, Armata Republicană Irlandeză (IRA) îşi oprise acţiunile militare îndreptate în direcţia eliberării Irlandei de Nord fără să recunoască automat şi suveranitatea britanică. Republicanii irlandezi continuă să aspire la unitatea Irlandei libere de tutelă britanică, dar vor să utilizeze în acest scop mijloace pacifiste. Dacă IRA ar fi fost obligată să renunţe la viziunea unei Irlande reunificate înainte de negociere, pacea nu şi-ar fi intrat niciodată în drepturi. De ce să se ceară mai mult palestinienilor, în condiţiile în care se ştie că spiritul poporului nostru nu o va permite niciodată?
Când Hamas se angajează într-un acord internaţional, o face în numele lui Dumnezeu şi-şi ţine cuvântul. Hamas a respectat precedentele sale acorduri privitoare la încetarea focului, aşa cum israelienii recunosc fără entuziasm, notând că “cel puţin Hamas face ceea ce spune”.
Propunerea hudnei nu este un vicleşug, aşa cum afirmă unii, pentru a întări aparatul nostru militar, pentru a câştiga timp în vederea unei mai bune organizări, sau pentru a întări controlul noastru exercitat asupra Autorităţii Palestiniene. Mişcările politice fundamentate pe credinţa islamică din Algeria, din Egipt, din Irak, din Iordania, din Kuweit, din Malaezia, din Maroc, din Turcia şi din Yemen au utilizat tactica hudnei pentru a evita extinderea unui conflict. Hamasul va avea acelaşi comportament înţelept şi onorabil.
Noi, palestinienii, suntem gata de o hudna pentru a pune capăt imediat ocupaţiei şi pentru a începe o perioadă de coexistenţă paşnică, în cursul căreia cele două părţi să nu utilizeze nici o formă de agresiune sau de provocare militară. În timpul acestei perioade de calm şi de negociere, vom putea aborda chestiuni importante ca dreptul la reîntoarcere şi eliberarea prizonierilor. Dacă negocierile duc la o soluţie durabilă, atunci viitoarea generaţie de palestinieni şi de israelieni vor putea decide prelungirea sau nu a hudnei, căutând astfel o pace negociată.
Poate exista o soluţie globală a conflictului azi, săptămâna asta, luna asta sau chiar anul ăsta. Un conflict care sângerează de atât de mult timp poate totuşi să fie rezolvat de-a lungul unui deceniu de coexistenţă paşnică şi de negocieri. Aceasta este singura soluţie de schimbare rezonabilă a situaţiei actuale. O hudna va conduce la sfârşitul ocupaţiei şi va crea un spaţiu şi calmul pentru rezolvarea problemelor în suspans.
Puţini dintre oamenii din Gaza visează. În ultimele şase luni a fost chiar dificil să se doarmă aici. Dar speranţa n-a murit. Şi când îndrăznim să sperăm, iată ce vedem: o hudna de zece ani în timpul cărora, dacă Dumnezeu vrea, vom învăţa să visăm la pace.”
Cf. sursa in limba franceza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu