Teoreticianul militar al secolului al 19-lea, Carl von Clausewitz spunea că „războiul este continuarea politicii, prin alte mijloace.” Dar în lumea contemporană, politica este cea care e o simplă continuare, extensie a războiului. Oamenii cu adevărat puternici și bogați ai acestei planete au tot interesul să mențină conflictul ca pe o stare permanentă a lucrurilor, ca pe un curent global căruia vrem-nu vrem, suntem obligați să i ne supunem. O stare conflictuală continuă creează frică în rândul oamenilor, iar oamenii sunt cei mai supuși atunci când le este frică. Așa se face că ne trezim în permanență într-un război, ba împotriva terorismului, ba pentru democratizare, ba împotriva unui virus, ba împotriva unor populații, ba împotriva încălzirii globale și așa mai departe. Când omul nu se mai teme de un flagel, repede este inventat altul. Ca să nu avem timp să respirăm, să ne dezmeticim, să punem rațiunea la lucru.
Această filosofie a hrănit și a susținut sionismul vreme de decenii. Dar ce vorbesc? Acest concept nu a apărut în ultima sută de ani, odată cu sionismul modern al lui Herzl & co, el este un mit pe care s-a clădit poporul lui Israel vreme de milenii. Ce a ținut evreii și înaintea lor israeliții laolaltă mai bine ca ura popoarelor față de ei? Mereu, de-a lungul istoriei lor tumultoase, evreii au fost ei, tribul celor aleși, împotriva celuilalt, oricare ar fi fost celălalt. Acest Amalek, acest trib ostil ce transcende timpul, i-a urmărit din vremurile biblice până în prezent. S-ar putea să credeți că astăzi, amalekiții sunt palestinienii. Adevărul dureros este că dușmanul suprem al evreului este tot ce nu este evreu. E un adevăr pe care evreii fac eforturi să-l ascundă, pentru că nu ar da bine cu aliații lor. Cu americanii, cu creștinii sioniști, în special evanghelicii. Veți spune că e o teorie a conspirației, dar pentru a cunoaște acest adevăr trebuie să le cunoști viețile la nivel microscopic, să înțelegi cum se raportează la problemele umanității și la umanitate în general, cum se raportează și ce înțeleg prin porunca biblică de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Ignoranții vor da vina pe religie. Dar nu iudaismul e de vină pentru interpretarea subiectivă pe care majoritatea rabinilor o oferă evreilor de rând. Omul e de vină. Cel ce intermediază cuvântul lui Dumnezeu. Există și evrei pentru care iudaismul nu este o fortăreață bine păzită de unde nu iese și unde nu intră nimeni. Care are cât mai puțin contact cu exteriorul, pentru că tot ceea ce contează cu adevărat se află înăuntru. Pentru care iudaismul și universalitatea nu sunt termeni opuși, ireconciliabili. Dar pentru majoritatea evreilor, acel „aproape” biblic înseamnă aproapele evreu. Există și în rândul creștinilor această tendință, deși nu la asemenea proporții, de a le păsa de soarta aproapelui creștin, întorcând spatele aproapelui musulman, de exemplu (a se vedea doar cum a fost tratată chestiunea refugiaților musulmani versus refugiații ucraineni, deci creștini).
Poate citind aceste rânduri vă va fi mai clar de ce pacea este imposibilă în Palestina. Pentru că Israelul nu are nevoie de pace, el are nevoie de război, de un dușman împotriva căruia să se coalizeze, un dușman care să-l țină unit. Au existat și pe vremuri, există și acum, dar mult mai puțini, grupări, familii, dinastii de evrei pentru care numitorul comun era Tora, cuvântul lui Dumnezeu, nu un dușman care să te coaguleze ca neam, care să îți definească identitatea. Dar acum, numai în Israel, jumătate dintre evrei nu mai cred în Dumnezeu iar în diaspora situația e și mai dramatică. Iudaismul pentru mulți a încetat să fie o religie, ci o naționalitate. Iar dacă îi iei evreului iudaismul, ce rămâne din el? De aceea israelienii au nevoie de conflictul cu palestinienii, pentru că le oferă un scop, ca națiune. Conflictul cu palestinienii unește și evreul secular care consumă porc și sionistul fanatic care mănâncă kosher, nu conduce mașina de Șabat și care agresează musulmanii care se roagă în moscheea Al-Aqsa. Pentru israelieni nici nu îi costă războiul așa cum îi costă pe palestinieni. Sigur, mai mor câțiva soldați înjunghiați pe la punctele militare de control, Hamas mai trage câte-o rachetă-două spre Israel, dar vremea Intifadelor pare să cam fi apus și până palestinienii nu se vor uni sub un lider puternic și carismatic care să îi conducă într-o luptă reală, această stare de conflict mocnit care din când în când izbucnește mai violent, îi convine Israelului. Are și sprijinul american care îi furnizează 3,8 miliarde de dolari anual sub formă de echipament militar, pe care tot pe amărâții din Gaza îl testează, nu suferă prea tare. Plus că a le oferi palestinienilor drepturi egale într-un singur stat bi-național s-ar dovedi prea complicat, iar Israelul nu își dorește asta. Israelul îi dorește pe palestinieni sub bocancul lui, nu striviți de tot cât să nu mai respire, ci așa, agățați de o existență mizerabilă care e mai bună decât anihilarea.
Asta este părerea mea după ani de zile în care am studiat conflictul, mentalitățile, religia, literatura sacră, istoria și tot ce mi-a picat sub mână. Plus contactul direct cu lumea de acolo și cu stilul de viață evreiesc din Israel și diaspora. De aceea pace în Orientul Mijlociu nu o să vedem prea curând. Cel puțin până când evreii nu își conștientizează problemele identitare, poziționarea lor în lume și raportul lor față de restul semenilor. Până atunci vor continua să trăiască în ghettoul pe care singuri și l-au construit, fortăreața Israel, pentru că nu au fost în stare să își depășească condiția de ghettoizați. Poate nu se va întâmpla niciodată, poate e singurul fel în care această nație poate exista.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu