marți, august 15, 2006

Aquila non capit muscam (de Radu Iliescu)

S-a terminat încă un război în Orientul Apropiat. De fapt, s-a mai terminat încă un episod al aceluiaşi război, început prin invadarea Libanului în 1982. Sau, dacă luăm în calcul faptul că în acel moment Israelul îşi declarase ca scop eliminarea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, s-a mai scurs încă o etapă a războiului început în 1948 cu masacrele din satelor palestiniene şi dislocarea de pe pământurile strămoşeşti a 800-900.000 de autohtoni. La nivel ideologic, declaraţia de război o formula spre sfârşitul secolului XIX un oarecare Theodor Herzl, care în liniştea cabinetului său punea la cale simulacrul doctrinar al unui “pământ fără popor pentru un popor fără pământ”, ignorând complet dreptul la pace al autohtonilor palestinieni: musulmani, creştini şi evrei.

Din perspectivă istorică (mai completă decât cea mediatică, dispusă să se oprească în 12 iulie 2006, la episodul capturării soldaţilor israelieni de către Hizballah, în vederea unui schimb de prizonieri), ni se impun deci două momente-cheie. Primul este invadarea Palestinei, care a dus la dizlocarea populaţiei autohtone şi raptul a trei sute de mii de hectare de pământ, împreună cu locuinţele, atelierele artizanale, livezile de măslini – o valoare colosală raportat la dimensiunile micii ţări orientale, unul dintre cele mai mari furturi din secolul XX. Al doilea este invadarea si ocuparea, timp de 18 ani, a Libanului, una din nenumăratele crime de care Israelul are imperios nevoie pentru a-şi consolida crima fondatoare, al-Naqba (Catastrofa), cum numesc arabii palestinieni implantarea artificială a structurii statale care i-a privat pe ei de independenţa cuvenită. Între cele două evenimente există conexiuni evidente, iar consecinţele sunt departe de a se fi stins.

S-a terminat, spuneam, încă o etapă a războiului din Orientul Apropiat. I se va spune, probabil, “Războiul de o Lună”, după modelul Războiului de Şase Zile, din 5-10 iunie 1967, sau “Războiul de Vară”, dupa modelul Războiului de Yom Kippur, din octombrie 1973. Sau “Al Şaselea Război Arabo-Israelian”, după cum titrează televiziunea Al-Jazeera. Istoricii însă ştiu că nu e vorba de războaie întrerupte de perioade mai lungi sau mai scurte de pace, ci de bătălii concentrate între două armistiţii. Într-o perspectivă obiectivă, se poate spune că perioada interbelică a fost un astfel de armistiţiu, o pace injustă în cursul căreia Germania înfrântă după ‘14-’18 a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a relua ostilităţile. Nici în Orientul Apropiat nu stau altfel lucrurile, şi trebuie să recunoaştem că dacă Israelul este cu totul incapabil de a obţine pacea, posedă cel puţin înalta artă de a lăsa întotdeauna o portiţă deschisă pentru următoarea etapă a războiului. De exemplu, incidentul banal folosit pentru a invada Libanul în iulie-august 2006 n-ar fi avut suport dacă la ultimul schimb de prizonieri cu Hizballah oficialii israelieni n-ar fi reţinut, în mod aparent nejustificat şi ilogic, ultimii trei libanezi din lotul care făcuse subiectul negocierilor. Încercând să ne imaginăm cum ar fi fost istoria dacă, în ianuarie 2004, Israelul ar fi consimţit stingerea totală a problemei prizonierilor libanezi? Ar fi dispărut, de bună seamă, un pretex pentru război (pentru mulţi este clar acum, în urma dezvăluirilor jurnalistului Seymour Hersh (1) că Israelul n-a pornit războiul ca o cloşcă dementă plecată să răzbune puişorii pe care i-a furat vulpea, ci a anticipat şi aşteptat un nou prilej “justificat” în ochii opiniei internaţionale pentru a-şi exercita ambiţiile de stăpân incontestabil al regiunii). Or, cu doi ani înaintea ultimelor beligeranţe, printr-un gest care încălca decizia propriei Curţi Supreme de Justiţie, se deschidea drumul masacrelor la care tocmai am asistat. În mod ironic, la două zile după încetarea ostilităţilor care au dus la moartea a peste 1000 de libanezi, oficiali israelieni au declarat sub anonimat presei că Israelul este deschis negocierilor în vederea eliberării soldaţilor capturaţi de Hizballah. Adică exact gestul pe care a refuzat să-l facă atunci când a optat pentru război.

Dacă un război este pierdut sau câştigat, este o opţiune în funcţie de ceea ce ţi-ai propus atunci când l-ai început. În viaţa civilă, când o firmă îşi propune să nu închidă prăvălia pe timp de recesiune şi izbuteşte acest lucru, managerul ei este un om de succes. Dacă, dimpotrivă, îşi propune să-şi tripleze cifra de afaceri în condiţii de piaţă în expansiune, şi reuşeşte doar o creştere cu 50%, calităţile sale ca lider sunt profund discutabile. Ca peste tot, şi în război, victoriile se judecă în funcţie de ce ţi-ai propus într-o împrejurare dată, imposibil de ignorat. Suntem în drept să ne întrebăm şi noi: cine a câştigat războiul actual? Dacă ar fi să ne luăm după arbitrajul ad-hoc furnizat de George W. Bush, Israelul a învins pe toată linia. Părerea simpluţului american ar fi comică dacă, venind de la cel care a plonjat Irakul în haos şi are cel puţin 100.000 de morţi pe conştiinţă, n-ar fi complet sinistră. Înalta expertiză pe care personajul a dobândit-o în dezastre artificiale, provocate de mâna omului civilizat în scopul răspândirii democraţiei, il face inapt şi inadecvat să vorbească despre victorii, dar este adevărat, e greu să vezi peluza de la Casa Albă înţesată de microfoane şi să nu cedezi ispitei de a mai zice ceva lumii largi, orice.

Să ne întoarcem la criteriul nostru: esti victorios dacă obţii ceea ce ţi-ai propus, cu minim de efort (să ne amintim de generalul care îi spunea lui Napoleon: “Încă o victorie ca asta, Sire, şi pierdem războiul!”) după ce iei în calcul circumstanţele. Scopuri, mijloace, împrejurări – aceştia sunt termenii analizei noastre. La începutul războiului, scopul declarat al Israelului a fost recuperarea soldaţilor făcuţi prizonieri de Hizballah. Intrând în război, Şeikh-ul Hassan Nasrallah şi-a propus să facă daune materiale în “coloniile israeliene din Palestina” şi să reziste acasă, în Liban. A anunţat public acest lucru prin intermediul discursurilor transmise prin televiziunea al-Manar. Primul obiectiv al Israelului a fost un eşec. Ulterior, ambiţiile sale însă au crescut, planificându-şi nici mai mult nici mai puţin decât distrugerea guerillei Hizballah, ba chiar anunţând în cursul ostilităţilor reducerea capacităţii de luptă a inamicului cu un procent fantezist. Ultima zi dinaintea acordului de încetare a focului a însemnat pentru nordul Israelului o ploaie de 250 de rachete, cel mai mare număr de proiectile primite într-o singură zi. Cu o zi înainte, Israelul anunţa pierderea a 24 de soldaţi, cel mai mare număr într-o singură zi. Aşadar, oficialii zionişti fie au minţit în nobile scopuri propagandistice, fie nu izbutesc să facă distincţia între propriile aspiraţii şi realitatea de pe teren. Încă un obiectiv al Tel-Avivului, născut în focul luptei "defensive", s-a dovedit un eşec. Era însă, este drept, un obiectiv mare de tot, aşa că spre final a fost revizuit şi redus considerabil: alungarea Hizballahului la nord de râul Litani. Şi uite aşa a devenit statul Israel victorios pe ultima sută de metri, cu un plan de luptă promoţional, obţinut la solduri spre sfârşitul sezonului.

Monstruozitatea atacului israelian asupra Libanului decurge din obiectivele sale suprarealiste. Niciodată n-a fost eliberat un prizonier în urma atacării unei ţari, şi niciodată nu s-a reuşit eliminarea unei forţe de guerrilă în felul în care a încercat în vara lui 2006 statul Israel. Metodele folosite sunt halucinante: bombardarea populaţiei civile, masacrarea copiilor inocenţi, terorizarea în masă a populaţiei “invitate” să-şi părăsească locuinţele prin intermediul fluturaşilor şi a telefoanelor anonime, distrugerea infrastructurii de drumuri şi a convoaielor de refugiaţi care părăseau zonele de beligeranţă. Asaltul israelian te face să te gândeşti la un om care, constatând că pisica lui are nişte purici, pune mâna pe un ciocan şi începe cu sete o dezinsecţie generală şi metodică in zona capului. În finalul unei astfel de acţiuni, o bună parte din purici mor, dar ciocanul este plin de sânge, iar ce-a mai rămas din pisică nu mai prezintă interes pentru nimeni. Dorind să-şi elibereze soldaţii capturaţi, Israelul a început şi el de undeva: bombardând aeroportul internaţional din Beirut şi împiedicând astfel repatrierea zecilor de mii de turişti care se aflau în acel moment în capitală. A continuat apoi cu sudul Beirutului, apoi cu alte zeci de sate şi oraşe aflate în zonele locuite cu predilecţie de şiiţii libanezi. Apogeul mediatic al crimelor de război a fost în satul Qana, în care un bombardier israelian a masacrat câteva zeci de civili libanezi, preponderent copii. Conform organizatiei Human Watch International, nici un luptător Hizballah nu se afla pe aria localităţii. Cu câţiva ani în urmă, într-un adăpost ONU Israelul omora în acelaşi fel peste 100 de libanezi, în marea lor majoritate tot copii. Încă o crimă de război comisă cu sânge rece de guvernul de la Tel-Aviv, unul din multele sacrificii umane de care doctrina zionistă are nevoie pentru a-şi prelungi agonia. Nu se poate să nu constatăm, urmărind disproporţia dintre scopurile declarate şi mijloacele puse în operă, un decalaj care ne duce cu gândul la cealaltă tragedie, eclipsată în aceste momente de suferinţa Libanului: cea din Fâşia Gaza.

Începută şi ea prin capturarea unui soldat israelian, modelul de acţiune este acelaşi: Israelul reocupă mica suprafaţă de teren şi începe distrugerea infrastructurii civile (în discursurile ocupantului zionist este vorba de “infrastructura teroristă”): un aeroport dezafectat, o centrală electrică, importante clădiri ale Autorităţii Palestiniene. După care urmează un program lent de terorizare în masă a populaţiei civile. Vitejii piloţi israelieni aruncă asupra populaţiei palestiniene fluturaşi prin care autohtonii sunt avertizaţi că vor urma bombardamente ale căldirilor “în interiorul cărora se crede că se află arme”. Nicăieri în lume o structură statală care aspiră la recunoaştere internaţională n-ar îndrăzni un asemenea gest, dar în cazul nostru el este doar o prelungire “firească” a asasinatelor extrajudiciare cu care Israelul a obişnuit opinia publică internaţională. Ce mesaj transmit aceşti fluturaşi: că vor fi bombardate clădiri palestiniene după cheful şi bunul plac al aviatorilor din Ţahal. Cine stă să verifice dacă se află sau nu arme printre ruine? Nimeni. Absolut nimeni. Şi de ce ar face-o? După cum spune textul, nu este nevoie de certitudini pentru demolarea unei clădiri palestiniene, Israelul se mulţumeşte cu simple bănuieli. În acest fel, toţi cei un milion şi jumătate de locuitori ai Gazei pot fi bombardaţi în linişte, condamnaţi în bloc pentru vina de a nu fi dispărut din Istorie atunci când interesele invadatorului o cereau. De la capturarea caporalului evreu Gilad Şalit aproape 200 de palestinieni au fost asasinaţi de soldaţii israelieni. Pentru victimele din Gaza nu s-a votat încă nici o rezoluţie a Consiliului de Securitate, s-au spus doar câteva discursuri, s-au scris sute şi poate mii de articole în presa mondială, dar oamenii politici se feresc să privească în faţă atrocităţile Tel-Avivului din teritoriile ocupate.

Atât în Gaza cât şi în Liban, Israelul urmăreşte de fapt instaurarea unui climat de teroare menit să protejeze vieţile cetăţenilor israelieni. Scopurile clamate, distrugerea partidelor Hamas şi Hizballah, sunt doar efigii ale unui singur proiect: transformarea indigenilor din Orientul Apropiat într-o masă panicată, dispusă la orice umilinţă venită din partea Poporului Ales în schimbul unui dar din partea acestuia: viaţa proprie. În cadrul acestei viziuni halucinante, palestinienii trebuie să se resemneze şi admită că viaţa “cuminte” în Gaza este mai bună decât bombardamentele zilnice. Zidul ilegal construit de Israel în Cisiordania vizează crearea unor bantustane în care câţi mai mulţi palestinieni ar trebui să locuiască pe o suprafaţă cât mai mică, cedând astfel ocupantului sursele de apă şi cele mai bune terenuri. Restul locuitorilor Orientului Apropiat, libanezi, sirieni, iordanieni, egipteni, trebuie şi ei să se resemneze cu situaţia asta, altfel stăpânii de la Tel Aviv îşi retrag darul vieţii şi distribuie moartea şi distrugerea. Aceasta a fost lecţia pe care Israelul a încercat s-o predea Noului Orient Apropiat despre care vorbeşte secretarul de stat american Condoleezza Rice. Pentru cei ce n-o înţeleg încă, aceasta se numeşte “pacea durabilă”.

Atâta doar, că în calea acestei monstruozităţi s-a interpus o problemă mică, foarte mică: exigenţele Şeikh-ului Hasan Nasrallah şi ale grupării Hizballah în acest conflict. Nici nu era nevoie de foarte mult: pentru cel care aspiră la controlul perfect al situaţiei, este suficient să-l faci să devieze cu un grad de la direcţia sa. Rezistenţa libaneză şi-a propus, în circumstanţele date, două lucruri: să reziste în faţa maşinei de război israeliene şi să facă populaţia din nordul Israelului să guste din plăcerile pe care propriul stat le împrăştie cu generozitate în teritoriile ocupate: distrugerea locuinţelor şi a infrastructurii, omorârea civililor. Punct cu punct, din prima şi până în ultima zi a războiului, Hizballah şi liderul său şi-au îndeplinit obiectivele. Ca o onoare la care numai adevăraţii luptători au acces, procentul militarilor israelieni ucişi de şiiţii libanezi este cu mult mai mare decât cel al civililor, în timp ce israelienii se pot “lăuda” cu 10 civili libanezi morţi la un luptător Hizballah (nu ştiu cum aş băga în aceste statistici victimele din rândul forţelor internaţionale de menţinere a păcii, aşa că le las deoparte). Hizballah a reuşit să poarte cel mai lung război pe care arabii l-au avut cu zioniştii, şi să le facă cele mai mari pagube umane şi materiale. La acest nivel, Hizballah poate clama victoria, dar adevărata sa reuşită se află la nivel simbolic, cel mai abstract dintre toate, şi de aceea cel mai important: distrugerea halucinaţiei terorii totale israeliene, cea manifestată începând cu conceptul de unilateralism prin care Ariel Şaron îl desfiinţa nonşalant pe interlocutorul Yasser Arafat, şi indirect pe predecesorii săi din fotoliul de prim-ministru care negociaseră cu el. Giganticul balon de ideologic al securităţii infailibile a statului zionist s-a spart în contact cu mica înţepătură Hizballah, eterna problemă a baloanelor care au nevoie de o înţepătură cvasi-invizibilă pentru a pierde iluzia de soliditate ce le-o dă doar volumul.

Într-un plan superior, şi aici sugerăm lectorilor neobişnuiţi cu speculaţia tradiţională să întrerupă lectura, pentru că lucrurile “concrete” s-au zis, asta este, Israelul a vânat vânt şi-a obţinut câtă apă-n ciur, în timp ce Hizballah a dorit puţin şi a câştigat nesperat de mult, aşadar într-un plan superior problema Orientului Apropiat este una strict spirituală, şi merită să aruncăm o privire asupra ei, fără a avea pretenţia de a o epuiza în rândurile ce urmează. Reinventarea statului Israel s-a făcut de nişte atei care şi-au dat seama, la un momen dat, că “dă bine” să-şi însuşească discursul iudaismului sacru, pieptănat după cum le cântau lor interesele. Se ştie că Herzl nu s-a gândit nici o clipă la ipostaza unui stat evreiesc în Orientul Apropiat, opţiunile lui mergând mai degrabă spre un amplasament în Angola africană. Ca şi construcţie intelectuală, zionismul, declarat ideologie rasistă prin rezoluţia ONU 3379 (2) este din aceeaşi familie cu “religiile laice”: nazismul şi comunismul. Asemănările dintre ele vizează principiile, deosebirile ţin de circumstanţele specifice. Spiritul lor este deci comun. Toate trei şi-au propus crearea unui “om nou”. Toate trei au stabilit criterii de separaţie între acest produs “miraculos” al ingineriei sociale şi celălalt, omul incapabil să se ridice la noile pretenţii, fie pe considerente rasiale (nazismul şi zionismul) fie pe considerente de clasă (comunismul) şi l-au condamnat pe ce-l de-al doilea la dispariţie. Nazismul i-a închis pe untermensch în lagăre de concentrare, zionismul a creat lagărele din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Istoria comunismului este plină de gulagurile spre care au fost îndreptaţi cei ce trebuiau “reeducaţi”.

Caracteristica principală a acestor ideologii (dintre care zionismul este cea mai longevivă) este dorinţa reconstruirii realităţii în urma unei explozii a vechii stări de lucruri, considerate retrograde, depăşite, antiprogresiste. Atâta doar că fragmentele rezultate sunt îmbinate după o nouă logică, “ideală”, vor să ne asigure filozofarzii care le-au lăsat moştenire urmaşilor produs nefericitelor lor cogitaţii (Adolf Hitler, Karl Marx, Friedrich Engels, Theodor Herzl). Fiecare dintre ei şi-au dorit fericirea unui grup în detrimentul altui grup: Hitler a vrut să-i fericească pe arieni pe cheltuiala slavilor, a semiţilor şi a ţiganilor, pe care s-a străduit să-i elimine prin toate mijloacele din spaţiul vital al supraoamenilor nazişti. Marx şi Engels n-au fost nici ei naivi, ştiau prea bine că “lupta de clasă” nu va fi o trântă amicală într-o sală de sport. Benjamin Jabotinsky, teoretician al zionismului, nu s-a sfiit nici el să afirme clădirea fericirii poporului evreu pe tragedia arabilor palestinieni. Dacă cineva îşi imaginează că dramele suferite de oameni sub nazişti, comunişti, zionişti, sunt cumva colaterale, simple sacrificii neprevăzute în vederea unei “Epoci de Aur”, păcătuieşte prin naivitate. Singurele lucruri concrete aduse de religiile laice ale secolului XX sunt nefericirea celor care le-au cunoscut, stare premeditată şi nicidecum surprinzătoare.

Nazismul ne mai poate fi accesibil doar prin intermediul cărţilor şi al muzeelor. Comunismul a fost măturat şi el în afara istoriei în anul de graţie 1989, şi dacă agonizează împreună cu Fidel Castro în Cuba, nimeni nu-l mai vede ca pe o soluţie la problemele omenirii. Omenirea are tot interesul să menţină în formol cadavrele acestor două himere doctrinare, pentru că Răul ne este dator cu un minim avantaj post-mortem: disiparea iluziilor noastre. În stadiul în care am ajuns, avem obligaţia cunoştinţei binelui şi a răului. Nu se poate construi fericirea durabilă a unei părţi din umanitate pe nefericirea alteia. Este imposibil ca cineva să primească în mod constant iar altcineva să fie nevoit să jertfească totul, până la propria existenţă. Oricât de tehnologizată ar fi un anume grup uman, este imposibil ca să obţină controlul total asupra unui alt grup uman, fie el şi lipsit de cele mai elementare mijloace de apărare militară. Nebunia pe care o împărtăşesc cele trei doctrine totalitare este cea a controlului total, fără rest, asupra realităţii. Este o aspiraţie în măsura în care se menţine la nivelul dorinţei, şi o halucinaţie din momentul în care pretinde să devină singurul cod capabil să explice evenimentele. Aspectul sociopat al ismelor este cunoscut pentru fiecare în parte. Se cunosc, prin intermediul lui Bergier şi Pauwels, derapajele pe care le-a înregistrat paradigma ştiinţifică nazistă (2). Comunismul a blocat iniţiativele private şi a distrus structura tradiţională a satului românesc. Nu e anormal, în anormalitatea maladivă a zionismului, ca cei mai mulţi dintre israelieni să se autovictimizeze în raport cu palestinienii… ocupaţi de mai bine de 50 de ani. Lozinca propagandistică “Arabii vor să şteargă Israelul de pe hartă” este până la urmă o sfidare a Istoriei însăşi, în ce are ea mai vizibil: singura ţară ştearsă de pe harta Orientului Apropiat este Palestina!

Mai devreme sau mai târziu, este o realitate, simulacrele ideologice îşi găsesc sfârşitul. Ele suferă de de inadecvare. Realitatea este de tip ondulatoriu, formată dintr-o succesiune de suişuri şi coborâşuri, dintr-o alternanţă de bune şi rele. Falsele religii ale secolului XX au promis beneficiarilor lor, în răspăr cu noima, Binele absolut şi total, acceptând ca ceva de la sine înţeles o anume cantitate de Rău pe care au dedicat-o “suboamenilor”. Naziştii au vrut binele arienilor şi răul semiţilor, slavilor şi al ţiganilor. Comunismul a rezervat binele pentru “clasa muncitoare înfrăţită cu ţărănimea”, dedicând răul “burghejilor şi aristocraţilor decadenţi”. Zionismul a împărţit şi el viaţa: binele pentru evrei, răul pentru non-evrei, la mijloc un zid. Nimeni nu poate pretinde că mulţumeşte pe toată lumea la fel… Atâta doar, că aceste opere de inginerie socială sunt energofage, şi singura lor parte concretă este suferinţa celor aruncaţi la periferia Istoriei.

Atâta vreme cât visul ideologic continuă, tendinţa generală este aceea de instaurare a unui control total asupra evenimentelor. În practică, acest deziderat se manifestă în teritoriile ocupate ale Israelului prin jugularea aproape totală a circulaţiei persoanelor (creştinii din Gaza nu mai au “dreptul” de a ajunge la Locurile Sfinte din Ierusalim sau la Biserica Nativităţii din Bethleem, iar deplasări care în mod normal nu durează mai mult de jumătate de oră astăzi ajung la 3-4 ore din cauza barajelor “de securitate”), diferite exerciţii propagandistice ca încercarea de a nega existenţa fizică a palestinienilor şi pe cale de consecinţă a expulzării lor în 1948, diferite legi rasiste prin care se stabilesc diferenţe între palestinienii din Israel şi evreii israelienei (17 legi rasiale au fost recenzate ca atare de către ONU: legea întoarcerii, care permite obţinerea cetăţeniei israeliene de către orice evreu din lumea largă, dar nu şi întoarcerea palestinienilor şi a urmaşilor acestora alungaţi de pe propriile pământuri de către invadatorii zionişti; legea care permite confiscarea pământurilor arabilor în “folosul public” al coloniştilor evrei; legea care interzice arabilor să cumpere pământ de la evrei (obţinut prin furt în 1948); legea care interzice non-evreilor accesul în anumite oraşe (Carmiel, Nazareth-Illith, Haţor, Arad, Miţphen-Ramen etc) ş.a.m.d.) (3).

Ca orice simulacru, zionismul subzistă atâta vreme cât oamenii continuă să creadă în existenţa lui, şi în raport cu această atitudine discursurile şi acţiunile Şeikh-ului Hassan Nasrallah amintesc de strigătul unui copil dintr-o poveste de Andersen: “Regele e în pielea goală!” Nazismul, comunismul, zionismul, sunt regii care au traversat secolul XX în curul gol, străduindu-se să-i facă pe oameni că sunt îmbrăcaţi în straie nemaipomenite. Pentru doi dintre ei, vraja s-a rupt ineluctabil. Nici un om normal la minte nu mai visează la farmecele lor. Zionismul încă îşi mai plimbă goliciunea hidoasă în lume, dar zilele lui sunt numărate, şi la viteza la care se desfăşoară evenimentele în ultima vreme, îl vom vedea căzând mai devreme decât putem anticipa cu mijloace raţionale.

Ce va urma după disiparea coşmarului zionist este mai greu de anticipat, şi mai multe formule sunt la fel de posibile. Fie că statul Israel va extinde drepturile civile şi în teritoriile ocupate, renunţând la oprimarea palestinienilor din Gaza şi Cisiordania, abandonând deci pretenţia de a fi un stat “evreu”, segregaţionist. Fie că, dimpotrivă, Palestina va fi un stat bi-naţional, în care evreii vor trăi alături de arabii palestinieni, fără ca zionismul, şi deci crima şi furtul să tulbure viaţa oamenilor. În ambele situaţii, prea puţin contează dacă numele statului este Israel, Palestina sau, la rigoare Confederaţia Palestiniano-Israeliană (o structură în interiorul căreia convieţuiesc împreună diferite arii populate intens dar nu exclusiv de evrei sau arabi). Important este ca fiecărui dezmoştenit al sorţii să i se facă justiţie, lucru deloc simplu, dar absolut necesar pentru existenţa unei păci reale, şi nu a unui control ce se vrea total în menghina zionistă.

Nu ştiu cum se va ajunge la normalizarea vieţii în Orientul Apropiat. Nu mă hazardez să construiesc scenarii. Ştiu însă cu certitudine că nici Ţahalul, nici zidul construit în Cisiordania nu sunt în măsură să asigure securitatea evreilor sosiţi în Israel. Iluzia controlului total s-a prăbuşit în confruntarea cu Hizballah. Acvila israeliană, una din cele mai puternice armate din lume, a fost umilită de nişte muşte agasante. Romanii ştiau foarte bine asta, dar asta nu este de mirare, erau nişte oameni realişti. Ahile era invulnerabil, unul dintre călcâiele sale însă nu. Sigfried, eroul Cântecului Nibelungilor scufundat în sângele balaurului, păstra şi el un punct minuscul pe umăr prin care putea fi ucis. Istoria ne avertizează prin multe exemple: nimeni, niciodată, nu poate controla totul, iar cel ce aspiră la asta trăieşte cufundat într-o iluzie. Sub acest aspect, şi doar sub acesta, naziştii, comuniştii şi zioniştii sunt visătorii periculoşi ai postmodernităţii. Hitler, Marx, Engels, Herzl, Jabotinsky sunt filosofii pe mâna cărora Platon n-ar fi lăsat Cetatea. Aşa cum este el acum, Israelul zionist este agonic. Simpla lui existenţă are nevoie de câteva cadavre zilnice, ca un antic idol setos de sânge. Cu cât mai repede se vor trezi locuitorii săi, cu atât mai curând masacrele vor înceta şi Ţara Sfântă îşi va găsi pacea. Liderii israelieni şi-au pierdut cu siguranţă reperele, dacă şi-au imaginat că pot lupta împotriva muştelor libaneze transformând o întreagă ţară în moloz şi cenuşă. O minimă prudenţă ar fi trebuit să se oprească în faţa unui inamic al cărui mare atu este tocmai lipsa de comună măsură cu armatele moderne hipercentralizate. Iarăşi, lipsa lor de legătură cu realitatea este manifestată de ignorarea Artei Războiului, în care Sun Tzu avertizează că una din condiţiile câştigării unui conflict este comportamentul ireproşabil faţă de populaţia civilă. În caz contrar, inamicul primeşte avantaje nesperate. Înţeleptul chinez n-a văzut niciodată lumea prin gaura pe unde curg bombele dintr-un avion F-16, dar Istoria îi dă, a câta oară, dreptate: baza electorală şi de recrutare a Hizballah a crescut, practic simpatizanţii săi depăşesc cu mult numeric minoritatea şiită din Liban, Nasrallah este cel mai mare erou al lumii arabe din acest moment, iar capitalul de ură cumulat de Israel şi Statele Unite în Orientul Apropiat capătă densităţi palpabile.

Inadecvarea dintre scopuri şi mijloace, ca să ne exprimăm eufemistic asupra crimelor de război israeliene, costă. Iar pe termen lung, dacă Israelul nu izbuteşte să scape de zionism, va putea constata adevărul vorbei din bătrâni: “Cel ce seamănă vânt, culege furtună.”

Note:
(1) Seymour Hersh este un ziarist a cărei activitate a fost încoronată cu Premiul Pulitzer. Articolul la care facem trimitere poate fi citit on-line la http://www.democracynow.org/article.pl?sid=06/08/14/1358255

(2) Numită “Zionism is a Racism”, rezoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 3379 a fost introdusă de introdusă de Cuba, Lybia şi Somalia şi votată la data de 12 septembrie 1991. Ca celelalte zeci de rezoluţii îndreptate împotriva Israelului, nici aceasta nu a făcut vreodată obiectul unei anulări.

(3) Jacques Berger şi Louis Pauwels, Le Matin des Magiciens, Gallimard, 1960.

(4) André Gaillard, Le Sionisme en Israël, édition électronique.

Un comentariu:

energielibera-freeenergy spunea...

RAZBOI TERORIST PE CALEA UNDELOR

Mercenari, teroristi, comunisti, agenti secreti sprijiniti militar de SUA-ISRAEL, RUSIA, FRANTA si altele pentru actiuni teroriste, revolte populare si lovituri de stat.
RADIO FREE EUROPE
RADIO LIBERTY
ARE TERRORIST

http://www.youtube.com/watch?v=hc072wKlLyE
http://www.youtube.com/watch?v=3nEjQLmd2mo
http://www.youtube.com/watch?v=WV1uuoztlGw
http://www.youtube.com/watch?v=0k0wxP30iEg
http://www.youtube.com/watch?v=wICxTuaDLIs
http://www.youtube.com/watch?v=Xpy4mqGykxM
http://www.youtube.com/watch?v=4R3YWTv6kX0
http://www.youtube.com/watch?v=-Q-PbZCnHnI
http://www.youtube.com/watch?v=B7CYWq1FwN0
http://www.youtube.com/watch?v=6xuyIZfOEdk
http://www.youtube.com/watch?v=6pKjcpD21C8
http://www.youtube.com/watch?v=EtK3Ms4yu30
http://www.youtube.com/watch?v=9q6KHLUKRUk

HITLERISM, COMUNISM SI PRIN TERORISM LA SIONISM

Atacurile militare si atentatele de pe suprafata globului sunt provocate de sionismul mondial, prin NATO, GRU, CIA, MOSSAD, SAS, FSB-KGB, DST, MAD, CESIS si altele, pentru destabilizare economica si politica pentru COLONIZARE EVREIASCA PLANETARA.

http://www.youtube.com/watch?v=ZPQn0AOaQxs
http://www.youtube.com/watch?v=tCOw0fMyL3w
http://www.youtube.com/watch?v=KrdZRSDNh6Y
http://www.youtube.com/watch?v=nnRPX_BAcFc
http://www.youtube.com/watch?v=l_xZidTy388
http://www.youtube.com/watch?v=Dv7icoQSSY0
http://www.youtube.com/watch?v=M7IAdr3hT9s
http://www.youtube.com/watch?v=z8pu_u7McDI
http://www.youtube.com/watch?v=AjKVTZZFF_g
http://www.youtube.com/watch?v=f2duEE8XhAs