Care este consecinţa logică a acestui război? Dacă Israelul poate exista numai cu preţul distrugerii vecinilor, atunci a sosit timpul să fie declarat ca stat falimentar. Visul zionist s-a transformat într-un coşmar şi nu este viabil. Dacă viitorul promite multe asemenea dezastre, atunci a venit timpul reconsiderării întregului proiect. Fiecare stat are datoria să-şi protejeze cetǎţenii, dar şi pe aceea de a le oferi securitate, iar cele două lucruri sunt diferite. Perspectivele înfăţişează în continuare distrugere, fanatism, violenţă şi ură. Nici o separare unilaterală nu este în măsură să izoleze Israelul de viitorul pe care l-a construit. Nici regiunea, nici lumea nu pot trăi cu aceste consecinţe. Pare să mai existe doar o singură opţiune viabilă, iar Israelul trebuie să-şi facă atât sieşi cât şi celorlalţi un serviciu şi să plece de acolo.
Ocupaţia Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza arată o ţară lipsită de orice omenie. Cisiordania este o regiune în care până şi supravieţuirea este sub semnul întrebării, populaţia fiind strangulată în trei lagăre. Bariere de beton, garduri de sârmă ghimpată, drumuri ocolitoare, fiinţe omeneşti care ies ca şobolanii din tunele subterane, umilirea zilnică a sutelor de puncte de control ale armatei. Gaza se află sub asediu de când populaţia a îndrăznit să aleagă Hamas, infrastructura a fost făcută pulbere iar populaţia adusă la disperare într-un scenariu ce pare acum o ultimă repetiţie înaintea a ceea ce avea să devină Libanul.
Libanul s-a confruntat începând cu 12 iulie [2006] cu o realitate care poate distruge fibra intimă a societăţii. [A fost] divizat între cei care cred în soluţia politicilor consensuale, a împărţirii puterii într-un stat slab, şi cei care, asemenea Hizballah, văd necesitatea unei fortăreţe capabile să reziste în faţa unui inamic periculos. Comportamentul Israelului conduce la prevalarea celei de-a doua opţiuni.
Totuşi, sistemul libanez este în stare de replici viguroase. Primul-ministru Fuad Siniora, sub bombe, a fost capabil să obţină un consens asupra unui plan în cadrul căreia fortăreaţa victorioasă a acceptat să se eclipseze în faţa procesului politic pentru a rezolva criza. Libanul a reuşit chiar să înfrunte Statele Unite şi Israelul cu o îndârjire lipsită de echivoc, şi printr-un tur de forţă diplomatic a izbutit să dirijeze Consiliul de Securitate al ONU spre o soluţie politică mai degrabă decât una militară. Pentru prima oară, miniştrii de externe ai ţărilor arabe s-au mobilizat pentru susţinerea activă a legalităţii internaţionale.
Civilii libanezi au servit drept ţine militare – Israelul o poate nega, dar în cel mai rău caz, acei israelieni care executat misiunile ştiu că acesta este adevărul. Peste 17.000 de oameni au fost omorâţi în invazia din 1982, iar rezultatul clar a fost crearea Hizballahului, a Hamasului şi a Jihadului Islamic. Există o doctrină care spune că arabii trebuie zdrobiţi, că trebuie bombardaţi până când se supun, că în cele din urmă au să cadă în genunchi. Doctrina, şi nu aplicarea ei, este greşită. Ea prevede că terorizarea populaţie va duce la respectarea agresorului şi la pace, precum şi faptul că cei care îndrăznesc să reziste trebuie să fie eradicaţi prin asasinări extrajudiciare, în timp ce suporterii lor vor fi anihilaţi indiferent de costuri. Singura lecţie învăţară de Israel este că aceste acţiuni trebuie să fie desfăşurate şi mai bine data următoare.
Trei ţări arabe au tratate de pace sau relaţii diplomatice cu Israelul, cele mai multe dintre statele din Golf au sau au avut birouri comerciale, Arabia Saudită a venit cu planul regelui Abdallah de a oferi normalizarea relaţiilor cu Israelului – ceva ce nu s-a dobândit în cep 30 de ani de pace cu Egiptul. Tunisia şi Marocul au relaţii excelente cu Israelul. Chiar şi state ca Siria şi Libia emit semnale pozitive – prima fiind disperată să reia convorbirile de pace. Regiunea are o istorie a toleranţei şi a coexistenţei; minorităţile, inclusiv evreii, au supravieţuit şi au prosperat timp de secole. Israelul se dovedeşte orb în faţa oricăror propuneri pozitive, iar această stare va face ca aceste poziţii şi toţi cei ce le reprezintă să dispară curând, din cauza lipsei de realism.
Libanul îşi poate reconstrui aeroporturile, şoselele, podurile şi fabricile. Îşi poate înmormânta şi jeli morţii, reconstrui vieţile zguduite. Israelul există de abia 60 de ani, o milisecundă în cadrul istoriei, dar suficient timp ca să fie judecat după fapte. Dacă principala lui justificare morală este perimată, atunci a venit timpul să cedeze, să-şi facă bagajele şi să se ducă în altă parte.
Cf. versiunea în limba engleză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu