Drogaţi de război (de Uri Avnery)

Ascultam unul dintre discursurile zilnice ale primului nostru ministru. A spus la un moment dat: “Suntem un popor minunat!”, după care a adăugat: “Am câştigat deja acest război, este cea mai mare victorie din istoria statului nostru.”, şi mai încolo: “Am schimbat faţa Orientului Apropiat.”, şi alte fraze de acelaşi tip.

Bine, mi-am zis, chestii de-ale lui Olmert.

L-am cunoscut când avea aproximativ 20 de ani. În vremea aceea, eram membru al Knessetului. Şi Olmert era purtătorul de hârtii (literalmente) al unui alt deputat. De atunci, i-am urmărit cu atenţie cariera. N-a fost niciodată altceva decât un funcţionar de partid, un politician cu jumătate de normă specializat în manipulări, un demagog care se duce încotro bate vântul. Şi-a schimbat partidul de mai multe ori şi a fost primar de nota D minus [aproximativ 4-5 după sistemul de notare românesc de la 1 la 10], până când a urcat în trenul lui Ariel Şaron. Mai mult sau mai puţin din întâmplare, i s-a conferit titlul găunos de “prim-ministru adjunct”, şi, când Şaron a avut atacul cerebral, Olmert s-a trezit peste noapte prim-ministru.

De-a lungul carierei sale, a rămas un om cinic, fundamental de dreapta, dar care voia să se pozeze în liberal când se găsea în faţa oamenilor de stânga.

Deci, mi-am zis, încă unul din discursurile sale cinice. Dar dintr-o dată o idee oribilă mi-a trecut prin minte: omul chiar crede ceea ce spune.

Oricât de dificil pare de imaginat, după toate semnele Olmert crede realmente că este un război victorios. Că este pe punctul de a câştiga. Ca a schimbat radical situaţia Israelului. Că s-a îmbarcat în misiunea construirii Noului Orient Apropiat. Că este un conducător istoric, de departe superior lui Ariel Şaron (care, în cele din urmă, a fost bătut în Liban şi a permis Hizballahului să-şi constituie arsenalul de rachete). Că, pe măsură ce i se va permite să continue războiul, statura sa în Istorie va creşte.

Ehud Olmert s-a rupt în mod clar de realitate. El trăieşte singur într-o bulă de săpun. Discursurile lui arată că are o adevărată problemă.

Dintre toate pericolele cu care Israelul este acum confruntat, aceasta este cea mai gravă. Pentru că acest om decide, pur şi simplu, în privinţa sorţii a milioane de persoane ale căror vieţi vor fi distruse – care dintre ei va muri şi care va deveni refugiat.

Dar problema lui Olmert şi a megalomaniei sale nu este cu nimic comparabilă faţă de ceea ce se petrece cu Amir Pereţ.

În urmă cu exact nouă luni, după alegerea sa ca preşedinte al partidului muncitoresc, Pereţ a ţinut un discurs în piaţa Rabin de la Tel-Aviv în care-şi dezvăluia visul: construirea unui stadion în no man’s landul dintre Israel şi Fâşia Gaza, în care să fie disputat un meci între copiii israelieni din Sderot şi copiii palestinieni din Beit Hanun. Un Martin Luther King israelian.

Nouă luni mai târziu, se năştea monstrul de azi.

În campania electorală legislativă, Pereţ a apărut ca un revoluţionar social. A anunţat că va schimba societatea israliană, stabilind noi priorităţi naţionale, retrăgând miliarde din bugetul militar pentru a le transfera educaţiei şi bunăstării sociale, că va lua măsuri pentru a reduce enorma prăpastie dintre bogaţi şi săraci. În calitate de pacifist de cursă lungă, promitea să obţină, bineînţeles, pacea cu palestinienii şi ansamblul lumii arabe.

Acest discurs i-a adus voturile a numeroşi cetăţeni, inclusiv ale celor care n-ar fi gândit niciodată că pot vota pentru partidul muncitoresc.

Ceea ce a urmat face parte din istorie. Pereţ s-a transformat complet în momentul în care Olmert i-a oferit ministerul apărării. Era încă una din mişcările lui Olmert cel cinic. Ştia, ca şi noi toţi, că Pereţ intra într-o capcană, că în calitate de simplu civil fără o adevărată experienţă militară va fi o pradă facilă pentru generali. Dar Pereţ n-a dat înapoi. Obiectivul suprem al vieţii sale este acela de a deveni prim-ministru, şi credea că, pentru a deveni un candidat credibil trebuia să se poată prezenta cu o experienţă în probleme de securitate.

Din acel moment, Pereţ a devenit un partizan turbat al războiului. Nu numai că şi-a asumat toate exigenţele generalilor, nu numai că a devenit purtătorul lor de cuvânt, dar a ajutat la împingerea Israelului în război. Şi de atunci s-a lăsat târât în continuarea războiului, în extinderea lui, în multiplicarea masacrelor, a distrugerilor şi a ocupaţiei. A îndrăznit chiar să declare: “Nasrallah nu va uita niciodată numele lui Amir Pereţ!”, ca un copil răzgâiat care-şi înscrie numele pe un copac pentru că a câştigat într-un concurs la bâlci.

La ora actuală, încearcă să fie încă şi mai extremist decât Olmert. În timp ce primului-ministru îi este teamă să continue avansarea, temându-se că creşterea numărului de răniţi de rachete şi în bătălia de pe teren ar umbri strălucirea victoriei sale, Pereţ vrea atingerea râului Litani cu orice preţ. Nu este de ales, cine vrea să devină prim-ministru trebuie să meargă pe cadavre.

Aşa s-a născut un nou monstru. Bebeluşul lui Rosemary.

Astăzi, în a douăzeci şi cincea zi de război, putem face un bilanţ provizoriu. Care erau obiectivele? Care sunt rezultatele?

“Distrugerea Hizballahului”

Cine ar fi crezut, în a douăzeci şi cinea zi, că Hizballah este încă în picioare şi se luptă? Câteva mii de combatanţi contra celei de-a cincea cea mai puternică armată din lume. Nimeni nu mai vorbeşte de eliminarea Hizballahului. Nici Olmert, nici Pereţ, nici chiar Dan Haluţ – al treilea unghi al acestui triunghi infernal.

“Slăbirea Hizballahului”

Este o versiune edulcorată a primului obiectiv. Este mai comod, pentru că nu poate fi măsurat. În cele din urmă, după toate războaiele fiecare dintre combatanţi este slăbit. Oamenii sunt ucişi şi răniţi, armele sunt distruse, instalaţiile sunt demolate. Dar dacă armata israeliană poate mobiliza divizie după divizie, în timp ce americanii ne furnizează din ce în ce mai multe bombe, îşi poate amortiza Hizballahul pierderile?

Nimeni nu ştie câţi combatanţi a pierdut această organizaţie. Armata israeliană dă estimări fără să poată să le dovedească. Libanezii dau şi ei cifre mult mai puţin ridicate, dar nu aduc probe.

Dar esenţialul nu este acolo. O organizaţie ca Hizballah nu are probleme când este vorba de recrutat din ce în ce mai mulţi voluntari pentru “războiul sfânt”. Oricare ar fi pierderile, după război organizaţia va antrena exact numărul de combatanţi de care are nevoie. Arsenalele lor de arme vor fi reaprovizionate din Iran şi Siria. Frontiera este lungă, şi este imposibilă închiderea ei ermetică.

“Împingerea Hizballahului departe de frontieră”

Acesta este scopul rezidual, după ce cele două precedente s-au dovedit inaccesibile. Nici el nu a fost încă atins, şi nu va fi niciodată, pentru că este în egală măsură inaccesibil. Cea mai mare parte a combatanţilor Hizballahului vin din oraşele şi satele Libanului de Sud. Ei vor fi întotdeauna acolo, făţiş sau în clandestinitate. Nici o forţă internaţională nu-i poate împiedica, şi cu siguranţă nu armata libaneză.

Rachetele pot fi deplasate. Câţi kilometri? Zece? Douăzeci? Nimic nu se va schimba astfel în ameninţarea care apasă Nahariya, Haifa şi Tel-Avivul, mai cu seamă pentru că bătaia lor este susceptibilă să crească odată cu timpul, pe măsură ce sosesc modele mai avansate tehnologic.

“Omorârea lui Hassan Nasrallah”

Pentru moment, anunţarea morţii sale a fost exagerată, ca să-l cităm pe Mark Twain. Desigur, într-un fel de parodie, un Nasrallah a fost scos dintr-un spital din Baalbek, dar era un alt Hassan Nasrallah!

În acest timp, adevăratul Nasrallah este în plină formă. Comparat cu Olmert care-şi debitează discursurile pompieristice împănate cu clişee interminabile şi lovind cu pumnul în masă, conducătorul Hizballahului se prezintă ca un orator simplu, echilibrat şi mai ales pe deplin credibil.

“Recâştigarea puterii de disuasiune a armatei israeliene”

Nimeni nu se îndoieşte că armata israeliană este bună, profesionistă, capabilă să bate armatele regulate. Dar acest război dovedeşte că ea nu este capabilă să obţină un rezultat militar împotriva organizaţiilor de guerrilă competente, având combatanţi motivaţi. Dacă Hizballah este viu şi dinamic după 25 de zile, puterea disuasivă a armatei israeliene a fost slăbită, indiferent ce mai urmează de acum încolo.

Din acest punct de vedere, războiul a compromis securitatea Israelului. El a dovedit că apărarea este vulnerabilă, că luptătorii Hizballah nu sunt inferiori soldaţilor israelieni, că nu se poartă un război de operetă, că aviaţia nu poate câştiga fără forţile terestre, chiar dacă în circumstanţe ideala cealaltă parte nu are o apărare anti-aeriană demnă de acest nume.

Unii se consolează spunându-şi că arabii au văzut că noi suntem nebuni. Reacţionăm la o mică provocare locală cu o orgie de asasinate şi de distrugeri, făcând praf ţări întregi, un soi de tendinţă naţională spre nebunie. Dar a deveni turbat nu este o politică. Nici o problemă nu se rezolvă aşa. Este un reflex incontrolabil care nu-ţi permite să gândeşti corect şi care permite chiar celeilalte părţi să ne manipuleze cu provocări premeditate.

“Desfăşurarea unei forţe internaţionale de-a lungul frontierei”

Este un fel de ieşire de serviciu, după ce toate celelalte obiective s-au transformat în scrum.

La începutul războiului, Olmert însuşi s-a opus cu înverşunare unei asemenea forţe, pentru că ea ar fi restrâns libertatea de acţiune a armatei israeliene. Este clar că nici o forţă internaţională nu va îndrăzni să vină, nu înainte ca o încetare a focului şi un acord cu Hezbollah să fie concluzionate. Nimeni nu vrea să intre în linia tirului. Deci, această forţă va servi şi intereselor Hizballahului, de teama ca această guerrilă să nu se întoarcă împotriva ei. Pentru asta s-au făcut aceste sacrificii?

Vom crea o nouă situaţie în Orientul Apropiat.

Acest obiectiv a fost bineînţeles atins – dar nu în maniera în care şi-a spus-o (şi ne-a spus-o) Olmert.

Rezultatele pe termen lung ale războiului nu sunt evidente imediat. Ele aparţin categoriei definite de Bismarck prin termenul de “imponderabile” – lucruri care nu pot fi măsurate.

În fiecare zi, pe ecranele televizoarelor lor, zeci de milioane de arabi şi sute de milioane de musulmani văd imaginile atroce ale bebeluşilor zdrobiţi de bombe, imaginile oribilelor distrugeri. Aceste lucruri se înscriu profund în conştiinţa maselor şi vor lăsa în urma lor o acumulare de mânie şi de ură care este cu mult mai periculoasă decât un arsenal de rachete. În cursul acestor 25 de zile, au luat naştere mii de noi kamikaze. Şi, în vreme ce statura lui Nasrallah ca erou al lumii arabe creşte, respectul pentru regimurile arabe “moderate” suferă noi picaje – exact acel regimuri pe care Statele Unite şi Israelul se sprijină pentru a crea Noul Orient Apropiat.

După a douăzeci şi cincea zi, va urma a douăzeci şi şasea, şi aşa mai departe. Preşedintele Bush, care ne-a împins în acest război, ne împinge acum să continuăm lupta (“până la ultimul soldat israelian”, după cum a zis). Ca şi Olmert, trăieşte şi el într-o lume imaginară.

Bush, Olmert şi cei de teapa lor pot incita şi antrena masele în urma lor, până ce strigătul “împăratul este gol” găseşte urechi receptive.

Unul dintre aspectele cele mai revoltătoare ale războiului este imaginea diplomaţilor internaţionali făcând tot ceea ce pot pentru a permite lui Olmert & Co. să continue războiul. Naţiunile Unite au devenit de mult timp un agent al Casei Albe. Ipocrizia şi atitudinea moralizatoare se dezlănţuie într-o veselie în timp ce vieţi sunt distruse şi morţi sunt îngropaţi de ambele laturi ale frontierei.

Olmert vrea să “câştige” atâtea zile câte poate pentru a continua lupta. Ce câştigăm noi din asta. Suntem pe cale de a cuceri Libanul de Sud în modul în care muştele se aruncă peste o hârtie lipicioasă. Anumiţi generali prezintă hărţi cu săgeţi enorme care ne arată în ce fel Hizballah este împins spre nord. Acest lucru ar putea fi convingător dacă am vorbi de o linie a frontului într-un război purtat împotriva unei armate regulate, aşa cum se predă la şcoala statului-major. Dar acest război este cu totul diferit. În zona cucerită rămân oamenii Hizballah, şi soldaţii noştri sunt expuşi unor tipuri de atac în care Hizballah a excelat din prima zi.

Aşadar, vom ajunge la râul Litani. Dincolo de el, este un alt râu, şi dincolo încă unul. Libanul posedă un mare număr de cursuri de apă la care noi putem ajunge.

Poate ar trebui ca aceşti doi drogaţi, Olmert şi Pereţ, să coboare din “înălţimea” lor şi să studieze harta.

Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.