În mod subtil, încetul cu încetul, în cursul ultimilor ani, liderii politici dar şi mass-media europeană şi-au schimbat maniera de abordare a dramei Palestinei şi a soluţiei conflictului israelo-palestinian. În timpul a ceea ce s-a numit “procesul de la Oslo”, era clar că soluţia trece printr-o negociere de ansamblu fondată pe o retragere a trupelor israeliene din teritoriile ocupate în 1967, inclusiv partea de est a Ierusalimului, stabilirea de frontiere durabile între statul palestinian şi Israel, la care se adaugă o soluţie acceptabilă pentru refugiaţii palestinieni. Negocierile de la Camp David (iulie 2000), precum şi cele de la Taba (ianuarie 2001) au avut ca obiect acest contencios.
Izbucnirea celei de-a doua Intifada, la sfârşitul lui septembrie 2000, represiunea sângeroasă pusă în operă de armata israeliană încă din primele zile – cu luni înaintea primelor atentate sinucigaşe -, escaladarea violenţei, alegerea lui Ariel Şaron în postul de prim-ministru, multiplicarea atentatelor îndreptate împotriva civililor israelieni, apoi reluarea controlului total al armatei israeliene asupra teritoriilor ocupate au punctat ultimii ani. Totuşi, din punct de vedere al dreptului internaţional, şi oricare ar fi aprecierea pe care o putem avea asupra strategiei şi a tacticii Autorităţii Palestiniene, problemele de bază rămân: Cisiordania, Gaza şi Ierusalimul de Est rămân teritorii ocupate, Israelul este o putere de ocupaţie, şi crearea unui stat palestinian independent rămâne cheia păcii.
Crime de război trecute cu vederea
Totuşi, citind declaraţiile liderilor politici europeni, urmărind actualităţile aşa cum sunt ele percepute prin intermediul mass-mediei, se constată o răsturnare a perspectivei: în acest moment palestinienii, adică cei ocupaţi, trebuie să dea dovadă de bunăvoinţă. Referirile Uniunii Europene la obligaţiile uneia sau celeilalte tabere ascund cu greu ralierea la viziunea primului-ministru israelian: orice avans pe calea păcii depinde de Autoritatea Palestiniană; tot ea este cea care trebuie să se reformeze, să lichideze grupurile armate, să dea dovadă că doreşte realmente coexistarea împreună cu Israelul. Această raliere se simte foarte acut şi în jurnalele de ştiri, care tind să şteargă cu buretele realitatea politică israeliană de pe teren, subestimând caracterul ei represiv şi contrariu dreptului internaţional, ascunzând crimele de război comise. În Franţa, violentele campanii duse împotriva anumitor jurnalişti şi intelectuali, de la Daniel Mermet la Edgar Morin, fără să-l uităm pe Jean Ferrat, au contribuit la blocarea iniţiativelor unora dintre ziarişti: cine şi-ar dori să fie taxat, chiar şi din greşeală, drept antisemit?
Un caz clasic este furnizat de editorialul ziarului Libération din 2 ianuarie 2006, care deplânge situaţia prevalentă în Palestina. Dar a cui este vina? “În urmă cu un an, scrie Patrick Sabatier, alegerea lui Mahmud Abbas în fotoliul lui Arafat fusese un motiv de speranţă. O fereastră a oportunităţii se deschisese, prin care putea sufla un vânt al democratizării şi al reformelor în Teritoriile palestiniene (sic!, mai ales nu trebuie rostit cuvântul “ocupaţie”), în acelaşi timp cu cel al unei demilitarizări a politicii palestiniene în vederea unei reluări a negocierilor cu Israelul. Azi, această fereastră este pe punctul de a fi trântită în nasul partizanilor păcii.” Responsabilitatea guvernului Şaron este de-abia evocată…
Evacuarea Fâşiei Gaza în timpul verii lui 2006 a reorezentat, din acest punct de vedere, un alt exemplu edificant. Timp de săptămâni, mass-media internaţională şi-a îndreptat proiectoarele asupra celor câteva mii de colonişti evacuaţi, întinzându-se asupra suferinţelor lor ca şi asupra lacrimilor soldaţilor însărcinaţi cu evacuarea lor. Puţini jurnalişti au reamintit că activitatea de “colonizare” reprezintă, conform normelor Curţii Penale Internaţionale, o crimă de război. Că mulţi dintre aceşti colonişti sunt fanatici care nu de puţine ori au deschis focul asupra civililor palestinieni. Că zeci de mii de palestinieni din Gaza au fost dislocaţi în cursul anilor din urmă, fără ca acest lucru să suscite cea mai mică emoţie în Occident.
Mai rău, evacuarea din Gaza a fost prezentată ca un “gest” semnificativ al lui Ariel Şaron. Ea a permis creşterea creditului acestuia în Statele Unite şi Europa, deschizându-i porţile spre o vizită oficială cu mare pompă în Franţa. Totuşi, aşa cum o reamintesc Naţiunile Unite, Gaza rămâne un teritoriu ocupat, trupele israeliene operează acolo numeroase incursiuni – guvernul israelian tocmai a decis să instaleze o “zonă de securitate” pe teritoriul palestinian, evacuând din ea o parte din populaţie… Ameninţarea întreruperii furnizării electricităţii pentru toată Fâşia Gaza constituie şi ea o pedeapsă colectivă, contrarie convenţiilor de la Geneva. Organizaţia americană Human Rights Watch remarca, într-un comunicat din 23 decembrie 2005, că o asemenea măsură ar reprezenta o violare a legilor războiului, asemeni celei pe care Tel-Avivul o decretase interzicând, între 24 septembrie şi 12 noiembrie, intrarea în teritoriul său a 5.000 de muncitori palestinieni, adăugând o suferinţă suplimentară celor pe care le trăieşte deja o populaţie care trăieşte în proporţie de 68% sub pragul sărăciei (1).
Colonizarea avansează
Mustafa Barghuti, candidatul care obţinuse aproximativ 20% din sufragii la alegerile prezidenţiale pentru Autoritatea Palestiniană, în ianuarie 2005, împotriva lui Mahmud Abbas, a publicat recent un articol intitulat Adevărul pe care nu-l auziţi (2). În acest text face un bilanţ al situaţiei de pe teren din Cisiordania şi Gaza, un bilanţ foarte îndepărtat de versiunea israeliană care “prezintă o imagine absolut opusă realităţii”; foarte distanţată şi de imaginea pe care o pot transmite cele mai multe dintre canalele mediatice occidentale.
Astfel, colonizarea avansează rapid. “Populaţia totală a coloniştilor (…) este acum de 436.000: 190.000 în Ierusalim şi 246.000 în Cisiordania. Doar 8.475 de colonişti ilegali, adică 2% din acest total, au fost evacuaţi din Gaza şi din regiunea Jenin. În aceeaşi perioadă, populaţia coloniilor din Cisiordania a crescut cu 15.800 de noi colonişti.”
El povesteşte şi aspecte ale vieţii cotidiene impuse de zidul de separaţie care înconjoară complet un oraş precum Qalqiya, cu o singură poartă a cărei cheie este la soldaţii israelieni. “Este nevoie de un permis pentru a trece dincolo de zid, un permis care este practic imposibil de obţinut. Chiar şi atunci când cineva reuşeşte, trebuie să se încadreze în orare speciale de deschidere. În regiunea Jayus, puteţi trece între 7,40 şi 8,00 dimineaţa, între 14,00 şi 14,15, şi între 18,45 şi 19,00 – în total 50 de minute pe zi. Uneori armata uită să deschidă poarta, şi elevii, profesorii, fermierii, bolnavii şi ceilalţi oameni trebuie să aştepte indefinit.”
Consecinţele construcţiei zidului de separaţie asupra oraşului Ierusalim sunt confirmate printr-un raport al şefilor misiunii Uniunii Europene în Ierusalimul de Est (3). Acest text relevă, printre altele, anumite aspecte ale politicii israeliene în oraşul sfânt:
- construirea în cvasi-totalitate a barierei din jurul Ierusalimului de Est, departe de linia verde (linia încetării focului din 1967);
- construcţia şi expansiunea coloniilor ilegale de către entităţi private şi de către guvernul israelian, în interiorul şi în jurul Ierusalimului de Est;
- demolarea caselor palestiniene construite fără permis (acestea fiind aproape imposibil de obţinut);
- planul de expansiune al coloniei Maaleh Adumim, care ameninţă să desăvârşească încercuirea oraşului de către coloniile evreieşti şi divizarea Cisiordaniei în două sectoare geografice.
Iar consulii europeni la Ierusalim subliniază că “acţiunile Israelului în Ierusalim sunt exemple ale violării angajamentelor sale faţă de Foaia de drum şi dreptul internaţional”. Rezultatul acestor constatări? Uniunea Europeană a decis, plină de curaj, să nu dea publicităţii acest raport…
Autoritatea [Palestiniana] nu este un stat
Amira Haas, corespondenta permanentă a cotidianului Haareţ în teritoriile ocupate, cunoscută pentru reportajele sale curajoase, comenta astfel victoria Hamasului la alegerile municipale din decembrie 2005 în Cisiordania: “Victoria Hamasului la alegerile locale a înflorit pe un teren fertil. Oamenii s-au săturat de minciunile care le-au însoţit viaţa în timpul ultimilor treisprezece ani [de la semnarea acordurilor de la Oslo]; că Oslo va aduce pacea; că crearea unei Autorităţi Palestiniene este o victorie şi un simbol, care ar aboli toate eşecurile; că Autoritatea este un stat (4).”
Jurnalista nu justifică totuşi Hamasul, a cărei propagandă se sprijină, în opinia ei, pe trei minciuni: mişcarea islamistă pretinde că Fâşia Gaza a fost “eliberată”, în timp ce [retragerea] este rezultatul unei decizii unilaterale israliene; că această evacuare este rezultatul “luptei armate”, în timp ce “atentatele sinucigaşe n-au făcut decât să întărească susţinerea opiniei publice israeliene pentru toate formele de control asupra Cisiordaniei”; că alegerile legislative din ianuarie 2006, la care Hamas a decis să participe, sunt fundamental diferite de cele din 1996, când de fapt ele se derulează în acelaşi cadru, cel fixat în cursul acordurilor de la Oslo.
Apelurile la democratizarea Autorităţii Palestiniene apar la fel de vide de sens. În timpul alegerilor prezidenţiale din ianuarie 2005, era clar că Uniunea Europeană nu dorea decât un învingător, Mahmud Abbas: numeroasele presiuni exercitate de către Fatah asupra comisiei electorale nu au fost denunţate de către observatorii internaţionali şi nici transmise prin media (5). Însă în ultima situaţia, Javier Solana, înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externă şi securitate comună ameninţă cu retragerea susţinerii Bruxelles-ului pentru Autoritatea Palestiniană în cazul victoriei Hamasului la scrutinul din ianuarie 2006. În concluzie, Europa celor Douăzeci şi Cinci acceptă alegerile legislative cu condiţia ca să fie victorioşi candidaţii preferaţi de ea…
Cum să fii uimit atunci că Uniunea Europeană întăreşte relaţiile pe care le are cu Israelul, că ea este mai promptă atunci când este vorba de făcut presiuni asupra Autorităţii Palestiniene decât la punerea în operă a sancţiunilor prevăzute de acordurile asociaţiei euro-mediteraneene în caz de violare a drepturilor persoanei, violări care sunt cotidiene în teritoriile ocupate; că-i primeşte pe conducătorii israelienei pentru a-i “încuraja” să urmeze aceeaşi cale, atunci când această cale duce direct la anexarea unei mari părţi a Cisiordaniei şi a Ierusalimului de Est. Franţa, trebuie s-o spunem cu regret, a renunţat la acţiunea ei autonomă şi vizibilă în favoarea drepturilor palestinienilor. Ea îl primeşte pe primul-ministru Ariel Şaron şi-şi reia cooperarea militară şi chiar securitară cu Israelul (6). Mulţi dintre miniştrii ei, printre care Nicolas Sarkozy, îşi multiplică vizitele în Israel. Două firme franceze construiesc o linie de tramway care face legătura între centrul Ierusalimului şi două colonii evreieşti situate la estul oraşului, contribuind astfel la politica israeliană de ocupaţie. Această strategie, care se înscrie într-o apropiere mai largă cu Statele Unite în Orientul Apropiat, din Irak şi până în Afghanistan, merge împtriva deceniilor de politică franceză în privinţa conflictului israeliano-palestinian.
“Procesul de pace” deschis prin acordurile de la Oslo a murit şi a fost îngropat. Putem crede că ar fi putut reprezenta o cale spre reglementare, că ocazie după ocazie au fost ratate. Oricare ar fi adevărul, nu mai este posibil să revenim în urmă. Trebuie să sperăm în aplicarea “Foii de drum”, în victoria “centristului” Ariel Şaron în martie următor? Nu, căci ecuaţia rămâne aceeaşi: palestinienii continuă să trăiască sub ocupaţie, viaţa lor cotidiană este insuportabilă, aspiraţiile lor la independenţă pălmuite. Este iluzoriu să credem că vom putea asista, în perioada următoare, la o schimbare de orientare a guvernului israelian sub presiuni internaţionale susţinute pentru a conduce la aplicarea dreptului internaţional, doar a dreptului internaţional, a între dreptului internaţional. Rezistenţa palestinienilor şi mobilizarea fracţiunii pacifiste a opiniei publice israeliene trebuie să fie susţinute prin sancţiuni internaţionale.
Aşa cum o cere Mustapha Barghouti: “O manieră de a corecta situaţia este să se facă ceea ce s-a făcut cu succes în Africa de Sud, aplicarea de sancţiuni. Un element-cheie este ruperea relaţiilor militare cu Israelul, al patrulea exportator de arme din lume. Avem nevoie de o mişcare de non-cooperare militară care să se concentreze asupra descurajării investiţiilor în acest domeniu şi care să condiţioneze relaţiile economice cu Israelul de aplicarea dreptului internaţional şi aplicarea rezoluţiilor internaţinale.” O mişcare puternică în acest sens s-a dezvoltat în lumea anglo-saxonă. Acordul de asociere între Uniunea Europeană şi Israelul oferă la Bruxelles imense posibilităţi, pentru că prevede în mod explicit posibilitatea suspendării acestuia în caz de violare a articolului 2: “Relaţiile dintr părţi, la fel ca toate dispoziţiile prezentului articol, stipulează el, sunt fondate pe respectul drepturilor omului şi a principiilor democratice, care ghidează politica lor interioară şi internaţională şi constituie un element esenţial al acestui acord.” Din această, cauză, în 10 aprilie 2002, în plină operaţiune “Metereaza” în Cisiordania, parlamentul european ceruse comisiei şi consiliului, cu o largă majoritate, “suspendarea acordului de asociere euro-mediteraneană UE-Israel”. În van… Nu este timpul să se revină la această măsură care va permite Uniunii Europene să-şi pună actele în acord cu cuvintele, susţinând aplicarea dreptului internaţional şi jucând un rol activ în Orientul Apropiat?
Note:
(1) http://hrw.org/english/docs/2005/12/22/isrlpa12345.htm
(2) The truth you don’t hear, Al-Ahram Weekly, Cairo, 1-7 decembrie 2005. http://weekly.ahram.org.eg/2005/771/op2.htm
(3) www.france-palestine.org/article2868.htm
(4) Haaretz.com, 21 decembrie 2005.
(5) A se citi excelenta analiză a lui Roger Heacock, « Les élections palestiniennes », Confluences Méditerranée, n°55, automne 2005, L’Harmattan.
(6) În decembrie 2005, ministrul israelian al securităţii publice Gideon Ezra, şi şeful poliţiei israeliene Moşe Karadi, au petrecut patru zile la Paris la invitaţia lui Sarkozy, pentru a oferi consultaţii - după Haaretz – poliţiştilor francezi asupra metodelor de gestionare a confruntărilor de tipul celor care au loc în suburbiile franceze…
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu