duminică, august 06, 2006

O introducere la Hezbollah (de Lara Deeb)

Hezbollah, mişcarea şiită libaneză ai cărei membri luptă acum împotriva armatei israeliene în Sudul Libanului, este prezentată într-o manieră eronată în majoritatea abordărilor mass-media ale conflictului în curs. Cu mult mai mult decât o simplă miliţie, această mişcare este şi un partid politic, care joacă un rol fundamental în viaţa politică libaneză şi care furnizează servicii sociale considerabile populaţiei. Câtuşi de puţin o emanaţie a nu-ştiu-cărui sponsor isranian sau sirian, Hezbollah s-a născut în timpul luptei împotriva ocupaţiei israeliene a Sudului Libanului între 1982 şi 2000 şi, pe plan mai amplu, în scopul apărării comunităţii şiite din Liban, oprimată în cursul secolelor. Deşi are mulţi adversari în Liban, Hezbollah este totalmente la el acasă în această ţară, în calitate de element constitutiv. Unicul aspect pozitiv al campaniei militare israeliene este demonstrarea acestei teze.


Şiiţii libanezi şi statul libanez

În Liban, relaţia dintre stat şi societate este de natură “confesională”. Puterea guvernamentală şi responsabilităţile sunt alocate pe baza apartenenţei religioase. În zilele noastre, această ţară recunoaşte optsprezece comunităţi etnico-confesionale în mod oficial. Distribuţia puterilor, fixată în 1943 printr-o lege nescrisă – Pactul Naţional, concluzionat între creştinii maroniţi şi musulmanii suniţi la sfârşitul Mandatului francez – conferă esenţialul puterii preşedintelui Republicii (obligatoriu) creştin maronit şi primului-ministru (obligatoriu) musulman sunnit, funcţia relativ mai puţin prestigioasă a preşedintelui Parlamentului revenind unui musulman şiit. Celelalte funcţii guvernamentale şi locuri din Parlament fiind distribuite în funcţie de o raţie de 6 creştini la 5 musulmani. Aceste aranjamente pretind să respecte repartiţia populaţiei libaneze aşa cum a fost ea constatată în timpul recensământului din 1932, ultimul (!) care a fost realizat în această ţară.

Sistemul confesional este depăşit, căci nu ia în calcul schimbările demografice. Comunitatea şiită cunoscând o creştere mai rapidă decât celelalte comunităţi, inflexibilitatea sistemului a agravat subreprezentarea ei în guvern. Concomitent, apartenenţa comunitară a devenit din ce în ce mai mult un mijloc de a accede la resursele statului, guvernul aruncând bani cu amândouă mâinile pentru a crea reţele şi instituţii cu bază confesională, precum şcolile şi spitalele. Şiiţii fiind subreprezentaţi în guvern, n-au putut să canalizeze tot atâtea resurse financiare ca şi ceilalţi spre comunitatea lor, ceea ce a avut ca efect crearea unei sărăcii disproporţionate a şiiţilor libanezi. Acest efect a fost agravat de faptul că locurile şiiţilor în Parlament erau în mod tradiţional ocupate de proprietari feudali de pământ şi de alte elite distanţate de popor.

Până în anii 1960, majoritatea şiiţilor din Liban trăia în regiuni rurale, în principal în Sud şi în valea Bekaa, în care condiţiile de viaţă erau foarte departe de a atinge nivelul de dezvoltare a altor regiuni ale ţării. În urma unui program de modernizare care a creat o reţea rutieră şi a introdus noi abordări în agricultură, mulţi musulmani şiiţi au emigrat în Beirut, unde s-au instalat creând o zonă de periferie săracă în jurul capitalei. Urbanizarea rapidă a Libanului, rezultând în urma inserţiei sale în economia capitalistă mondială, a accentuat şi mai mult disparităţile economice în sânul populaţiei sale.


Originile

Iniţial, această populaţie urbană compusă esenţialmente din şiiţi libanezi săraci nu era mobilizată în funcţie de specificul ei. În anii ’60 şi începutul anilor ’70, şiiţii constituiau partea cea mai numeroasă a militanţilor şi conducătorilor Partidului Comunist Libanez şi ai Partidului Socialist Naţional Sirian. Dar, la sfârşitul anilor ’70, Sayyid Musa al-Sadr, cleric musulman charismatic care studiase în oraşul sfânt şiit irakian Najaf, a început să intre în concurenţă cu partidele de stânga, cucerind loialitatea tinerilor şiiţi. Al-Sadr le oferi alternativa unei “Mişcări a Dezmoşteniţilor”, dedicată obţinerii de drepturi politice în sânul societăţii civile libaneze. O miliţie emanând din această mişcare, Amal, a fost fondată la începutul războiului civil libanez, în 1975. Alături de Al-Sadr se aflau şi alţi şefi religioşi şiiţi libanezi, dintre care cei mai mulţi studiaseră şi ei la Najaf şi lucrau în mod activ la stabilirea reţelelor sociale şi religioase de bază în periferiile şiite din Beirut. Printre ei, îl vom cita pe Sayyid Muhammad Husain Fadlallah, care este astăzi una dintre “sursele de emulaţie” cele mai respectate printre şiiţi în Liban, dar şi dincolo de frontierele libaneze, precum şi pe Sayyid Hasan Nasrallah. O “sursă de emulaţie” (marja’ al-taqlîd) este un erudit religios a cărui erudiţie este atât de recunoscută încât şiiţii musulmani doresc să-i cunoască părerile în chestiuni religioase, şi să le urmeze. La şiiţi, titlul de “sayyid” (maestru) indică revendicarea apartenenţei la moştenirea spirituală a lui Muhammad, profetul Islamului.

Între 1978 şi 1982, o serie de evenimente a propulsat în avanscenă tânăra mobilizare şiită şi a tăiat într-o bună măsură relaţiile cu partidele de stânga: două invadări ale Libanului de către Israel, dispariţia inexplicabilă a lui Musa al-Sadr şi revoluţia islamică din Iran. În 1978, în vizită în Libya, Al-Sadr a dispărut misterios, şi această dispariţie a suscitat imensa lui popularitate. În acelaşi ani, pentru a-i respinge pe luptătorii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) aflaţi atunci în Liban, Israel invadează sudul ţării, provocând refugierea a 250.000 de persoane. Prima consecinţă a acestor două evenimente a fost revitalizarea mişcării Amal, a cărei miliţie s-a luptat împotriva guerillelor OEP din Sudul Libanului. Şiiţii aveau din ce în ce mai mult sentimentul că stânga libaneză eşuase, atât în ceea ce priveşte obţinerea de drepturi suplimentare pentru săraci cât şi în protejarea Sudului împotriva luptelor dintre OEP şi Israel. În anul următor, revoluţia islamică din Iran a oferit un nou model musulmanilor şiiţi din lumea întreagă, precum şi o viziune asupra unei lumi alternative capitalismului liberal occidental, diferită de cea slăvită de mişcările de stânga.

Ultimul ingredient – fără îndoială cel mai important – în acest amalgam de evenimente, a fost a doua invazie a Libanului, din iunie 1982. De această dată, trupele israeliene, hotărâte să alunge complet OEP din Liban, au înaintat până în nord şi au asediat Beirutul. Zeci de mii de libanezi au fost omorâţi şi răniţi în cursul acestei invazii, iar 450.000 de libanezi au fost alungaţi. Între 16 şi 18 septembrie 1982, sub protecţia şi supervizarea armatei israeliene comandate de Ariel Şaron, pe atunci ministru israelian al apărării, o unitate de miliţie a falangiştilor libanezi a intrat în taberele de refugiaţi de la Sabra şi Şatila, în Beirut, unde au violat, asasinat şi mutilat atroce mii de civili. Aproximativ un sfert dintre aceşti refugiaţi erau şiiţi libanezi care se refugiaseră din calea violenţei dezlănţuite în Sud. Importanţa rolului jucat de invazia israeliană în Liban, în 1982, în apariţia Hezbollah nu poate fi subestimată.

În urma evenimentelor din 1982, mulţi dintre membrii eminenţi ai mişcării Amal au părăsit acest partid, care era din ce în ce mai mult implicat în politici venite de sus şi din ce în ce mai detaşat de luptele populare împotriva sărăciei şi a ocupaţie israeliene. În timpul acestor ani, un număr redus de mici grupuri armate compuse din tineri, organizaţi sub steagul Islamului, au apărut în Sud, în valea Bekka şi în periferiile Beirutului. Aceste grupuri erau destinate luptei împotriva armatei israeliene de ocupaţie şi luară parte de asemenea la războiul civil libanez, în care se confruntau aproape cinsprezece (15 !) armate şi miliţii diverse. Formaţia militară de bază şi echipamentul miliţiilor şiite fură furnizate de Iran. Cu timpul, aceste grupuri fuzionară, fondând Hezbollah, dar existenţa formală a acestui “Partid al lui Dumnezeu” (căci aceasta este traducerea termenului Hezbollah) şi a aripei sale armate, Rezistenţa Islamică, nu a fost anunţată decât în 16 februarie 1985, într-o Scrisoare deschisă adresată oprimaţilor din Liban şi din lumea întreagă.


Structură şi comandă

Din 1985, Hezbollah a dezvoltat o structură internă complexă. În anii 1980, a fost format consiliul religios reunind conducători eminenţi, numit “majlis-aş-şura” (consiliul sfatului). Acest consiliu, compus din şapte membri, s-a îmbogăţit cu ramuri însărcinate cu diverse aspecte ale funcţionării grupului, cu comitete responsabile de chestiuni financiare, juridice, sociale, politice şi militare. La acestea se adăugau consilii locale, în Beirut, în Bekaa şi în Sud. Spre sfârşitul războiului civil libanez, Hezbollah începând să ia parte la viaţa politică a statului libanez, două alte organisme decizionale au fost instituite: un consiliu executiv şi un birou politic.

Sayyid Muhammad Husayn Fadlallah este adesea calificat drept “şeful spiritual” al Hezbollah. Totuşi, atât el însuşi cât şi partidul au respins în multiple rânduri acest tip de relaţie şi, în fapt, a avut loc, timp de o perioadă, o ruptură între el însuşi şi partid asupra naturii instituţiei islamice şiite care este marja’iyya. Este vorba de instituţia tradiţională constând în imitarea unui marja’ al-taqlîd, adică a unui erudit musulman şiit demn de a fi emulat. Fadlallah consideră că teologii trebuie să muncească în tot felul de instituţii şi că nu trebuie să fie afiliaţi unui singur partid politic, nici să fie implicaţi în afacerile triviale ale guvernului lumesc. Din acest punct de vedere, el este foarte apropiat de jurisprudenţa şiită tradiţională, şi foarte îndepărtat de conceptul de velayat-e faqih (guvernul clericilor promulgat de Ayatollahul Ryhollah Khomeini al Iranului).

Hezbollahul şi al său majlis aş-şura (consiliul consultativ) merg pe urmele Ayatollahului Ali Khamenei, succesolul lui Khomeini în calitate de conducător suprem al Republicii islamice Iran. Dar, la nivel individual, partizanii sau membrii partidului sunt liberi să aleagă ce marja’ (ce exemplu) aleg, şi mulţi preferă să-l ia de exemplu pe Fadlallah, în locul lui Khamenei. Important de reţinut este că (pentru fiecare şiit, în cazul de faţă libanez), fidelitatea politică şi emulaţia religioasă sunt două lucruri separate, independente unul de celălalt, care pot, sau nu, să aibă ca obiect una şi aceeaşi individualitate.

Sayyid Hasan Nasrallah este actualul conducător politic al Hezbollah. Deşi este el însuşi teolog şi şi-a făcut studiile la Najaf, nu are suficient prestigiu pentru a fi un marja’ al-taqlîd, şi este el însuşi un discipol religios al lui Khamenei. Nasrallah a devenit secretar general al Hezbollah în 1992, după ce Israelul l-a asasinat pe predecesorul său, Sayyid ‘Abbas Musâwî (alături de soţia şi fiul său în vârstă de cinci ani). Nasrallah este în general considerat în Liban – chiar de către cei care nu sunt de acord cu ideologia şi acţiunile partidului său – ca un conducător care “spune lucrurile aşa cum sunt ele”. Sub conducerea sa Hezbollahul s-a angajat să muncească în interiorul statului şi să înceapă să participe la alegeri – o decizie care a antrenat îndepărtarea clericilor celor mai revoluţionari de conducerea partidului.


Hezbollah şi Statele Unite

În Statele Unite, Hezbollah este în general asociat atentatelor cu bombă care au distrus, în 1983, ambasada americană, cazarma puşcaşilor marini şi cartierul general al unei forţe multinaţionale sub comandament francez din Beirut. Al doilea dintre aceste atentate a condus în mod direct la plecarea din Liban a armatei americane. Mişcarea este citată de către Departamentul de Stat în legătură cu răpirea de occidentali în Liban şi criza ostaticilor care a condus la scandalul Iran-Contra, cu deturnarea unui zbor al TWA în 1985 şi cu atentatele cu bombă împotriva Israelului şi a unui centru cultural în Buenos Aires la începutul anilor ’90. Aceste bănuieli sunt motivul declarat al prezenţei numelui Hezbollah pe lista organizaţiilor teroriste a Departamentului de Stat. În 2002, vice-secretarul de stat Richard Armitage a dat o descriere a Hezbollah rămasă celebră: “Este o bandă de terorişti”, capabilă să “lovească peste tot în lume”. El sugeră ideea că “Al-Qa’ida este poate numai o echipă de categoria B în materie de terorism.” Totuşi, implicarea Hezbollahului în această listă de atentate este contestată. Dar chiar dacă ar fi admisă, este la fel de eronat ca şi de lipsit de inteligenţă să i se atribuie mişcării Hezbollah eticheta de “terorism”.

Şi există mai multe raţiuni. Înainte de toate, activitatea militară a Hezbollah a fost în general consacrată îndepărtării ocupaţiei israeliene din sudul Libanului. De la retragerea Israelului, în mai 2001, membrii Hezbollah au operat esenţialmente în interiorul “regulilor jocului” tacite dar acceptate mutual ale conflictelor frontaliere de joasă intensitate, evitând victimele civile. Mai apoi, Hezbollah a evoluat şi s-a schimbat considerabil de la creaţia sa, a devenit un partid politic libanez legitim şi o organizaţie adăpostind o multitudine de organisme sociale.

Alt pretext invocat pentru a introduce Hezbollah pe lista organizaţiilor teroriste: reputaţia acestui grup de a fi organizat numeroase “atentate kamikaze” sau “operaţiuni cu martiri”. În realitate, dintre sutele de operaţiuni militare întreprinse de către această formaţiune în timpul invaziei şi a ocupaţiei Libanului, doar douăsprezece implicau moartea intenţionată a unui combatant Hezbollah. Cel puţin jumătate dintre “atentatele sinucigaşe” îndreptate împotriva forţelor de ocupaţie din Liban au fost efectuate de către membrii partidelor laice şi de stânga.

În cele din urmă, un al treilea motiv, pentru Statele Unite, de a califica Hezbollah drept organizaţie teroristă: ideea că această organizaţie are ca raţiune de a fi distrugerea Israelului, sau a “Palestinei ocupate” conform retoricii partidului. Această perspectivă este enunţată clar în Scrisoarea deschisă din 1985, care conţine expresii ca: “plecarea definitivă a Israelului din Liban este preludiul ştergerii sale definitive de pe hartă şi a eliberării venerabilului Ierusalim de sub jugul ocupaţiei”. Putem să ne punem întrebări asupra fezabilităţii unui asemenea proiect, îndeosebi din cauza asimetriei în termeni de putere militară şi de putere de distrugere disponibile actualmente. Atacurile cu rachete ale Hezbollahului, în această lună iulie 2006, care au început după bombardamentele israeliene asupra Libanului, au omorât până acum nouăsprezece civili şi au avariat mai multe clădiri – dar nu se poate face nicidecum comparaţia cu devastările şi morţile cauzate de aviaţia israeliană în Liban. Până în mai 2000, cvasi-totalitatea activităţii militare a Hezbollah se limita la eliberarea teritoriului libanez de sub ocupaţia israeliană. Atacurile transfrontaliere, din mai 2000 şi până în iulie 2006, erau mici operaţiuni tactice (de altminteri, Israelul nici n-a replicat militar la toate acestea).

Documentul fondator al Hezbollah afirmă, pe de altă parte: “Nu recunoaştem nici un tratat cu Israelul, nici o încetare a focului şi nici un acord de pace, nici bilateral, nici global.” Acest limbaj fusese adoptat în perioada în care invadarea Libanului de către Israel dăduse naştere miliţiei Hezbollah. Augustus R. Norton, autor al mai multor lucrări şi articole consacrate Hezbollahului relevă că, “deşi inamiciţia Hezbollahului faţă de Israel nu trebuie să fie trecută cu vederea, este un fapt indubitabil că negociază, în mod tacit, de ani de zile, cu Israelul”. Discuţiile indirecte ale Hezbollahului cu Israelul, în 1996 şi 2004, la care se adaugă voinţa lor declarată de a ajunge la un schimb de prizonieri – toate acestea denotă un anume realism din partea conducerii acestui partid.


Rezistenţa, politica şi regula jocului

În 1985 Israelul se retrase din cea mai mare parte a teritoriului libanez, dar continua să ocupe partea de sud a ţării, controlând aproximativ o zecime din Liban prin intermediul soldaţilor israelieni şi a unei miliţii de supletivi libanezi, Armata Libanului de Sud (ALS). Rezistenţa islamică a Hezbollah a preluat conducerea operaţiunilor, chiar dacă şi alte contingente participau la lupta împotriva ocupantului. Partidul s-a implicat şi în apărarea şi reprezentarea intereselor şiiţilor în politica libaneză.

Războiul civil libanez a luat sfârşit în 1990, după semnarea, în anul precedent, a acordurilor de la Ta’if. Acestea reafirmau o variantă a Pactului Naţional, acordând mai multă putere primului-ministru şi crescând numărul miniştrilor musulmani din guvern. Chiar dacă forţa numerică sau confesională a diverşilor constituenţi ai populaţiei libaneze este puternic contestată, analizele cele mai prudente estimează că la sfârşitul războiului civil musulmanii şiiţi reprezentau cel puţin o treime din populaţie, deci cea mai importantă comunitate confesională. Alte estimări sunt încă şi mai generoase.

Atunci când în Liban s-au ţinut primele alegeri de după războiul civil, în 1992, multe dintre diferitele miliţii (care, cel mai adesea, erau emanaţii ale partidelor politice) şi-au regăsit statutul de partid politic, şi au participat la alegeri. Hezbollah a decis, la rândul său, să ia parte, declarându-şi intenţia de a munci în cadrul sistemului politic libanez existent, conservându-şi concomitent armele în scopul continuării campaniei sale de guerilla împotriva ocupaţiei israeliene în Sud, aşa cum era autorizat de acordurile de la Ta’if. La aceste prime alegeri, partidul a obţinut opt locuri în Parlament, ceea ce îl transforma în cel mai important grup dintr-o adunare generală de o sută douăcezi şi opt de locuri, aliaţii săi obţinând încă patru locuri. De atunci, Hezbollah şi-a câştigat reputaţia – chiar în rândurile celor care îi resping cu vehemenţă ideologia – de partid politic “curat” şi competent, atât la nivel naţional cât şi la nivel local. Această reputaţie este deosebit de importantă în Liban, unde corupţia guvernamentală este mărturisită şi asumată, unde clientelismul este norma şi unde responsabilităţile politice sunt adesea ereditare. Priviţi ca o corporaţie, parlamentarii libanezi constituie corpul legislativ cel mai bogat din lume.

Politica parlamentară a partidului fiind în general respectată, susţinerea naţională pentru acţiunile Rezistenţei islamice, în Sud, a fluctuat de-a lungul anilor. Atacurile israeliene îndreptate împotriva civililor şi a infrastructurii Libanului – putem cita distrugerea de centrale electrice, în Beirut, în 1996, 1999 şi 2000 – au contribuit în general la creşterea susţinerii naţionale a Rezistenţei. Acest lucru s-a întâmplat mai ales după bombardarea, de către Israel, a unui refugiu ONU, în care găsiseră refugiu nişte civili, în Qana, pe data de 18 aprilie 1996, soldat cu moartea a 106 civili.

Ocuparea sudului Libanului a fost deosebit de costisitoare pentru Israel. Primul-ministru israelian Ehud Barak a făcut din retragerea din sudul Libanului un element al promisiunilor sale electorale, în 1999, apoi a anunţat că această retragere va fi efectuată în iulie 2000. O lună şi jumătate după data limită anunţată, după dezertări din ALS şi prăbuşirea eventualelor tratative cu Siria, Barak dădu ordinul unei retrageri haotice din Liban, care îi luă pe mulţi prin surprindere. La ora trei dimineaţa, în 24 mai 2000, ultimul soldat israelian părăsea pământul libanez şi închidea în urma lui poarta punctului de frontieră Fatima. Mulţi observatori preziseră că anarhia, violenţa sectară şi haosul ar veni să umple vidul lăsat în urma lor de către forţele israeliene de ocupaţie şi ALS, aceasta din urmă neîntârziind să se risipească. Prezicerile au fost dezminţite de Hezbollah, care a reuşit să menţină ordinea în regiunea frontalieră.

În ciuda retragerii israeliene, a rămas un conflict teritorial: este vorba de o zonă de câţiva kilometri pătraţi, numită Fermele Şebaa, rămasă sub ocupaţie israeliană. Libanul şi Siria afirmă că flancul colinelor este teritoriu libanez, în timp ce Israel şi ONU au declarat că este parte constitutivă a Înălţimilor Golan şi că aparţine, în consecinţă, Siriei (deşi ocupată de Israel). Din 2000, Libanul aşteaptă de altminteri ca Israelul să-i înmâneze harta indicând localizarea a aproximativ 300.000 de mine instalate de armata israeliană în sudul Libanului. “Reguli ale jocului” tacite, fondate pe acordul de a nu ataca civili, convulsionate după bombardarea satului Qana în 1996, au prezidat contenţiosul frontalier israelo-libanez de după anul 2000. Atacurile Hezbollah împotriva posturilor militare israeliene din Fermele Şebaa ocupate, de exemplu, primeau ca răspuns un bombardament israelian limitat a avanposturilor Hezbollah şi câteva treceri dincolo de limita sonică a avioanelor de război israeliene deasupra teritoriului libanez.

În anumite ocazii, cele două tabere au violat aceste “reguli ale jocului”. Totuşi, raporturile asupra violărilor frontierei stabilite de către observatorii ONU indică faptul că Israel a violat de zece ori mai mult decât Hezbollah Linia Albastră marcând frontiera dintre cele două ţări. Forţele israeliene au răpit păstori şi pescari libanezi. Hezbollah a răpit un om de afaceri israelian, în octombrie 2000, afirmând că era vorba de un spion. În ianuarie 2004, prin intermediul mediatorilor germani, Hezbollah şi Israel au făcut un târg prin care Israel se angaja să elibereze sute de prizonieri libanezi şi palestinieni, în schimbul acestui om de afaceri şi a corpurilor a trei soldaţi israelieni. În ultimul minut, responsabilii israelieni au respins ordonanţa Curţii Supreme israeliene, şi au refuzat să elibereze pe ultimii trei prizonieri libanezi, printre care Samir al-Qantar, cel mai “vechi” dintre aceşti prizonieri, încarcerat în urmă cu douăzeci şi şapte de ani pentru că omorâse trei israelieni după inflitrarea dincolo de frontiera teritoriului israelian. Hezbollah s-a angajat să procedeze la noi negocieri, atunci şi acolo unde se va dovedi oportun.


Naţionalismul Hezbollahului

Aşa cum am indicat, Hezbollah îl urmează în mod oficial pe Khamenei în calitate de marja’ al partidului, şi întreţine relaţii călduroase cu Iranul din anii ’80, epocă în care această ţară a contribuit la înarmarea şi antrenarea miliţiei care avea să devină Hezbollah. Se consultă în mod regulat cu liderii iranieni, şi primeşte un ajutor economic care nu poate fi evaluat. Iranul a continuat să ajute militar Rezistenţa islamică, furnizând mai ales rachete din arsenalul propriu. Aceste relaţii totuşi nu înseamnă câtuşi de puţin că Iranul dictează ceva în politica Hezbollahului, nici că ar fi în măsură să controleze acţiunile acestui partid. De altminteri, eforturile iraniene vizând infuzarea în mediile şiite libaneze a unei identităţi pan-şiite irano-centrate s-au lovit de identitatea arabă şi n-au făcut decât să decât să confere mai multă putere naţionalismului libanez al Hezbollahului însuşi.

Aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut cu Siria, adesea considerată atât de aproape de Hezbollah încât miliţia acestui partid este uneori calificată drept “atuul libanez” al Siriei în eforturile de a relua controlul platourilor Golan din mâinile Israelului. Chiar dacă Hezbollah întreţine bune relaţii cu guvernul sirian, Siria nu controlează a fortiori şi nici nu dictează deciziile sau acţiunile Hezbollahului. Deciziile partidului sunt luate în mod independent, în acord cu reprezentarea pe care Hezbollah şi-o face asupra intereselor Libanului şi a intereselor sale proprii în sânul politicii libaneze. După asasinarea primului-ministru libanez Rafîq al-Harîrî, în februarie 2005, şi după retragerea siriană din Liban care a urmat-o, poziţia Hezbollah a fost adesea descrisă, în mod eronat, ca fiind “pro-siriană”. În realitate, retorica partidului a fost aleasă cu grijă în scopul de a nu se opune retragerii siriene, astfel încât să confere imaginea unei retrageri care nu ar conduce la ruperea legăturilor cu Libanul, şi care să se deruleze într-o atmosferă plină de “gratitudine” faţă de Siria.

Fără îndoială, Hezbollah este un partid naţionalist. Viziunea sa naţionalistă diferă de cea a multor Libanezi, şi îndeosebi de naţionalismul “fenician” al dreptei creştine maronite, precum şi de naţionalismul neo-liberal susţinut de Statele Unite al partidului lui Harîrî. Hezbollah proclamă un naţionalism care consideră Libanul ca fiind un stat arab ce nu doreşte să întoarcă spatele cauzelor precum cea palestiniană. Ideologia sa politică conservă aspectul exterior islamic. Scrisoarea deschisă din 1985 afirmă aspiraţia partidului de a se crea un stat islamic, dar numai pornind de la voinţa populară. “Nu dorim un Islam care să domnească în Liban cu forţa”, indică acest document. Decizia luată de partid să participe la alegerile din 1992 a subliniat angajamentul de a lucra în sânul structurilor existente ale statului libanez, şi a marcat, de altminteri, deplasarea atenţiei partidului de la o rezistenţă panislamică împotriva Israelului spre politica internă libaneză. În plus, din 1992, conducătorii Hezbollah au recunoscut frecvent contingenţele proprii societăţii multiconfesionale libaneze, precum şi importanţa coexistenţei intercomunitare şi a pluralismului în această ţară. Trebuie amintit şi faptul că mulţi dintre electorii Hezbollah nu doresc să trăiască într-un stat islamic. Nu, ceea ce ei doresc, este ca partidul Hezbollah să le apere interesele şi să-i reprezinte în sânul unui Liban pluralist.

Natura naţionalistă a partidului a devenit din ce în ce mai pronunţată de-a lungul tranziţiei Hezbollah, din miliţia rezistentă care era, până la partidul politic şi dincolo de asta. După retragerea siriană, a devenit evident că acest partid avea să joace un rol şi mai important în guvernul libanez. De fapt, în cadrul alegerilor din 2005, Hezbollah şi-a mărit reprezentarea parlamentară, trecând la 14 locuri, în sânul unui bloc parlamentar cu alte partide, care a obţinut treizeci şi cinci. Tot în 2005, pentru prima dată, partidul a decis să participe la guvernare, deţinând actualmente ministerul Energiei.

Hezbollah nu consideră că participarea sa la guvernare intră în vreun fel în contradicţie cu menţinerea statutului său de miliţie non-statală. În fapt, primul punct al programului electoral al Hezbollah, în 2005, era o chemare la “salvagardarea independenţei Libanului şi protejarea sa împotriva ameninţării israeliene menţinându-se Rezistenţa, conservându-se aripa militară a Hezbollah şi armamentul său, în vederea obţinerii eliberării totale a teritoriilor libaneze încă ocupate.” Această poziţie plasează partidul în contravenţie cu rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU, care chema la “desfiinţarea şi dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze şi non-libaneze”, în septembrie 2004, precum şi cu forţele politice care, în Liban, caută să pună în aplicare rezoluţia menţionată. Înaintea evenimentelor actuale [iulie 2006], Nasrallah şi alţi conducători ai partidului au participat la o serie de întâlniri vizând discutarea termenilor unei dezarmări a Hezbollah. Acest dialog nu a ajuns la nici o concluzie înaintea declanşării violenţelor actuale, parţial şi din cauza insistenţei cu care Hezbollah a afirmat că armele sale era în continuare necesare, în scopul asigurării apărării Libanului.

Dar acest partid are şi o platformă socială, şi se consideră reprezentant nu doar al libanezilor şiiţi, ci al tuturor libanezilor săraci. Miliţia Amal creată de Sayyid Musa al-Sadr s-a transformat şi ea în partid politic, principal rival politic al Hezbollah printre şiiţii libanezi, deşi lucrând în tandem în acest moment. Nabih Berri, de mult timp preşedinte al Parlamentului, şi şef al Ammal, este intermediarul între Hezbollah şi diplomaţii aflaţi în căutarea de condiţii de încetare a focului şi schimb de prizonieri. Partidul joacă de altminteri jocul politic obişnuit în Liban, în concordanţă cu alianţele regionale multiconfesionale mai degrabă decât cu individualităţi, şi se aliază (în mod tranzitoriu, totuşi), cu oamenii politici care nu-i susţin în mod necesar programul. În timpul alegerilor parlamentare din 2005, sunnitul, pe lista Hezbollah din Saida (Sidon), era Bahiyya Al-Harîrî, sora fostului prim-ministru libanez asasinat. De la alegeri, cel mai puternic aliat am mişcării şiite este fostul general Michel Aun, personaj “anti-sirian” prin excelenţă în politica libaneză. Mişcarea lui Aun, alături de Hezbollah, a adus o contribuţie importantă la manifestaţiile monstru organizate în 10 mai 2006 în Beirut pentru a protesta împotriva proiectelor de privatizare ale guvernului, care ar fi antrenat suprimarea a numeroase posturi în sectorul public libanez.


Acţiunea socială

Între alte consecinţe ale războiului civil libanez putem cita corupţia guvernamentală, stagnarea economică şi o prăpastie din ce în ce mai adâncă între clasa mijlocie din ce în ce mai puţin numeroasă şi săracii din ce în ce mai numeroşi. Cartierele şiite din Beriut trebuiau să facă faţă deplasărilor masive de populaţie provenind din Sud şi din valea Bekaa. În acest climat economic, clientelismul comunitar devine un instrument indispensabil supravieţuirii.

O reţea socială musulmană şiită s-a dezvoltat, de-a lungul anilor 1970 şi 1980, avându-i ca actori cheie pe Al-Sadr, Fadlallah şi Hezbollah. Azi, Hezbollah joacă rolul unei organizaţii sub umbrela căreia sunt gestionate multe instituţii sociale. Unele dintre ele distribuie alocaţii lunare şi asigură un ajutor în domeniul alimentar, educativ, locativ şi al sănătăţii populaţiei sărace; altele se consacră susţinerii orfanilor; altele sunt destinate reconstrucţiei zonelor afectate de război. Există şi şcoli sponsorizate de Hezbollah, clinici şi spitaluri cvasi-gratuite. Există chiar şi o şcoală specializată în educaţia copiilor atinşi de sindromul Down.

Aceste instituţii sociale sunt situate peste tot în Liban şi se află în serviciul populaţiei fără discriminare, chiar dacă sunt concentrate mai ales în regiunile şiite ale ţării. Sunt în cvasi-totalitate gestionate de voluntari benevoli, mai ales femei, şi cea mai importantă parte a finanţării lor provine din daruri individuale, burse destinate orfanilor şi binefaceri religioase. Musulmanii şiiţi varsă anual un impozit religios numit khums, ceea ce înseamnă “cincime”, corespunzând efectiv celei de-a cincea părţi din economiile lor după cheltuielile curente. Jumătate din această danie este alocată întreţinerii marja’ la care aderă. Din 1995, anul în care Khamenei l-a numit pe Nasrallah şi pe un alt conducător al Hezbollah ca mandatarii săi religioşi în Libani, veniturile khums ale şiiţilor libanezi adepţi ai lui Khamenei au mers direct în vastele case de bani ale Hezbollahului. Aceşti şiiţi dau şi zakât, adică milostenia obligatorie pe care trebuie s-o dea toţi musulmanii care se bucură de o oarecare stare materială, vastei reţele de institiţii sociale locale ale Hezbollah. Cea mai mare susţinere financiară provine de la şiiţii libanezi care trăiesc în străinătate.


Cine susţine Hezbollah?

Unul dintre scopurile proclamate ale războiului actual al Israel fiind “eliminarea” Hezbollahului din Sudul Libanului, este fundamental să relevăm faptul că acest partid beneficiază de o foarte mare susţinere, nu numai în Sud, dar şi în ansamblul Libanului – o susţinere care nu depinde câtuşi de puţin de apartenenţa comunitară. A fi născut într-o familie musulmană şiită, chiar a fi un musulman şiit pios şi practicant, nu determină câtuşi de puţin afilierea politică a cuiva.

Statutul socio-economic nu intră nici el în calcul. Unii presupun uneori că Hezbollah s-ar servi de organizaţiile sale sociale pentru a cumpăra susţinere, sau că aceste organizaţii nu sunt decât acoperiri pentru “activităţi teroriste”. Asemenea reprezentări ale lucrurilor nu fac decât să trădeze o viziune simplistă a ceea ce este realmente acest partid. O lectură mai atentă şi exactă sugerează că popularitatea de care se bucură acest partid este fondată în parte pe devoţiunea sa faţă de săraci, dar şi pe programul său politic şi realizările din Liban, pe ideologia sa islamistă, pe rezistenţa la ocupaţia Libanului şi violările suveranităţii sale de către Israel.

Popularitatea Hezbollahului este fondată pe o combinaţie de ideologie, de rezistenţă şi o abordare a dezvoltării politico-economice. Pentru unii, ideologia Hezbollahului este considerată ca reprezentând o alternativă viabilă la un guvern libanez susţinut de Statele Unite şi la proiectele neo-liberale în Liban, precum şi o opoziţie la rolul jucat de Statele Unite în Orientul Apropiat. Electorii săi nu sunt doar săraci, ci din ce în ce mai mulţi libanezi aparţinând claselor mijlocii, şi se găsesc de asemeni mulţi libanezi extrem de educaţi. Mulţi dintre partizanii săi sunt musulmani şiiţi, dar printre ei sunt mulţi libanezi aparţinând altor comunităţi religioase, care susţin acest partid şi/sau Rezistenţa islamică.

Partizan al Hezbollahului” este în sine o expresie cât se poate de vagă. Există membri oficiali ai partidului şi/sau ai Rezistenţei islamice. Există voluntari care lucrează în organizaţii sociale afiliate partidului. Există cei care au votat pentru Hezbollah la ultimele alegeri. Există cei care susţin Rezistenţa în conflictul actual, fie că sunt sau nu de acord cu ideologia ei. A pretinde să debarasezi Sudul Libanului de Hezbollah, a face din asta un obiectiv, riscă să însemne depopularea totală a Sudului, ceea ce ar echivala cu o epurare etnică a acestei regiuni.

În conflictul actual, în timp ce opinia publică libaneză pare divizată asupra chestiunii dacă Hezbollah sau Israel trebuie incriminat pentru devastarea care s-a abătut asupra ţării, această divizare nu urmează în mod obligatoriu falia confesională. Încă şi mai important este faptul că mulţi libanezi, care nu sunt de acord cu ideologia islamistă a Hezbollahului, sau cu programul său politic, şi care gândesc că operaţiunea de pe 12 iulie (în cursul căreia doi soldaţi israelieni au fost făcuţi prizonieri) a fost o eroare, susţin acum Rezistenţa islamică şi văd în Israel duşmanul lor. Aceste poziţii nu sunt cu nimic exclusive. Unul dintre efectele bombardamentelor israeliene asupra anumitor cartiere din Beirut a fost accentuarea opoziţiilor de clasă din Beirut, ceea ce nu va putea decât să crească popularitatea Hezbollahului printre libanezi care se simţeau deja excluşi de stilul de reconstrucţie şi de dezvoltare pus în operă de Harîrî.


Violenţele actuale

În 12 iulie, combatanţii Hezbollahului au atacat un convoi al armatei israeliene, capturând doi soldaţi. Partidul a declarat că i-a capturat pe aceşti soldaţi pentru a-i folosi ca monedă de schimb în cursul negocierilor indirecte în vederea eliberării celor trei prizonieri libanezi deţinuţi fără proces şi împotriva avizului Curţii Supreme a Israelului. Aşa cum am indicat, existe precedente ale negocierilor de acest fel. Raidul Hezbollahului fusese planificat de luni de zile, şi partidul făcuse cel puţin o tentativă vizând capturarea de soldaţi israelieni. Nasrallah declarase deja dinainte că anul 2006 va fi anul în care vor avea lor negocieri în vederea eliberării celor trei prizonieri libanezi care se află în puşcăriile israeliene. În cursul unui interviu difuzat în 20 iulie de canalul arab Al-Jazeerah, el a declarat că alţi lideri, în Liban, erau la curent cu intenţia sa de a da ordinul pentru o tentativă de capturare (de soldaţi israelieni), deşi nu erau la curent cu detaliile acestei operaţiuni particulare.

După capturarea soldaţilor săi, Israelul a declanşat un asalt al aviaţiei împotriva oraşelor şi ansamblului infrastructurii Libanului la o scară inedită de la invazia din 1982. Acest atac a fost însoţit de o blocadă maritimă, apoi, mai recent, de o incursiune terestră. Invazia terestră a întâmpinat opoziţia puternică a combatanţilor Hezbollah, precum şi a celor aparţinând altor partide. Atât Partidul Comunist Libanez cât şi partidul Amal au anunţat moartea unor luptători proprii în linia întâi a bătăliei. Cel puţin 516 libanezi şi-au pierdut viaţa, cei mai mulţi civili. Bilanţul morţilor comunicat de către guvernul libanez se ridică la 750 de persoane, cel puţin. O statistică ONU indică faptul că o treime dintre victime sunt copii. În mai multe împrejurări, sătenii fuseseră preveniţi de Israel prin intermediul manifestelor lansate din avion sau a mesajelor telefonice automatice să-şi abandoneze casele ce aveau să fie bombardate, iar apoi au fost omorâţi pe drum, israelienii luându-le maşinile drept ţinte. În 30 iulie, avioanele israeliene au bombardat un imobil de trei etaje utilizat ca adăpost la Qana, omorând minim 57 de persoane [cifra victimelor comunicată în 3 august], reamintind masacrul perpetrat în acelaşi loc în 1996. Guvernul libanez estimează că 2000 de persoane au fost rănite din 12 iulie încoace, iar 750.000 de persoane au fost constrânse să-şi părăsească domiciliul. Hezbollah a replicat practic de la începutul campaniei de bombardamente israeliene, trăgând sute de rachete asupra Israelului şi omorând până acum 19 civili israelieni. De notat şi faptul că 33 de soldaţi israelieni au fost omorâţi în luptă.

În Liban, mai ales în Sud, sate întregi au fost rase de bombe, aşişderea cartiere întregi din periferiile sudice ale Beirutului. Pistele şi rezervoarele de kerosen ale aeroportului din Beirut, străzile, porturile, centralele electrice, podurile, staţiile de service, camioane transportând medicamente, ambulanţe şi autobuze pline ochi de civili au fost luate drept ţinte şi distruse. ONU avertizează asupra unei crize umanitare şi a indicat că sunt în curs anchete asupra unor crime de război după folosirea ca ţinte a civililor atât în Liban cât şi în Israel. Asociaţia Human Rights Watch a documentat utilizarea de către Israel a muniţiei explozibile, despre care spune că “violează interdicţia atacurilor nediscriminatorii ale dreptului umanitar”, “bombele ciorchine” fiind larg răspândite în bombardamente şi neexplodând la impact cel mai adesea, cum ar trebui s-o facă, devin astfel mine terestre. Martori oculari, în Beirut, au raportat că tipul de distrugere, în cartierele puternic bombardate, evocă cele cauzate de armele termonucleare, sau “bombele în vid”, ale căror suflu loveşte prin definiţie orbeşte. Medicii libanezi care primesc corpurile morţilor şi ale răniţilor au susţinut că bombele israeliene pot conţine fosfor alb, o substanţă care este considerată, dacă este utilizată în cadrul unor operaţiuni ofensive, ca armă chimică prohibită.

Scopul iniţial afişat de Israel, cel al eliberării celor doi soldaţi capturaţi, a dispărut din discursul oficial israelian, cedând locul pentru două noi obiective: dezarmarea, sau cel puţin “slăbirea” miliţiei Hezbollahului, şi eliminarea ei din Sudul Libanului. Conform unui articol publicat în 21 iulie în cotidianul american San Francisco Chronicle, “un înalt responsabil al armatei israeliene” a prezentat unor diplomaţi americani şi ai altor ţări planuri în vederea unei ofensive având aceleaşi scopuri cu un an înainte ca Hezbollah să captureze cei doi soldaţi israelieni. Violând numeroase rezoluţii ONU, armata israeliană pare să încerce, de capul ei – totuşi cu susţinerea Statelor Unite – să pună în aplicare Rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU.
Nu ne putem da seama în ce fel bombardarea aeriană a infrastructurii Libanului şi asasinarea de civili libanezi ar putea contribui în vreun fel la realizarea acestor obiective, cu atât mai mult cu cât susţinerea pentru Hezbollah şi Rezistenţa islamică pare să crească. Mânia împotriva crimelor Israelului este mai importantă acum decât dezacordul ideologic al multor libanezi. În consecinţă, este verosimil ca susţinerea de care beneficiază acest partid va continua să crească.

[Lara Deeb, antropolog, este profesor asistent la Universitatea Irvin din California, unde predă sociologia femeilor. Este autorul lucrării O modernitate re-vrăjită: gen şi manifestări publice de pietate la Şiiţii din Liban (An Enchanted Modern: Gender and Public Piety in Shi'i Lebanon)].

Confer versiunea în limba engleză.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Foarte ampla si interesanta descriere a gruparii teroriste Hezbollah. Acest text ma ajutat la examenul de Jurnalism si Terorism de la Facultatea de Jurnalism. Multumesc. Cred ca este foarte bine sa stim ce se intampla in tarile arabe, ce grupari teroriste exista acolo, cine conduce in acele teritorii si cum suntem noi amenintati de conflictele din Orient.

IRIS spunea...

Lara, foarte tare materialul despre Hezbollah !!! Multumesc, este exact ce-mi trebuia pentru lucrarea la Psihologia Terorismului !

abbu spunea...

ce hezbolhh,cu cine lupta ca seful ei de trei ani nu iese din buncar de frica ii tremura salvarii sa nu-l ocheasca israelienii de peste gard....LUPTA PE DRACU.....terorism nu e lupta,acapararea unei tari nu e lupta si nici declansarea razboiului civil nu e lupta ...E TERORISM DI DISTRUGERE