La sud de Zeitun, zona orientală a oraşului Gaza, cartierul locuit de clanul Samuni nu mai este decât un cimitir în ruine. Numai câteva case mai sunt încă în picioare. Douăzeci şi una de locuinţe şi o moscheie au fost reduse la starea de carcase de beton şi de fier. Ţahal a trecut pe acolo.
Mussa Samuni, în vârstă de 19 ani, povesteşte: “În timpul ofensivei terestre din 4 ianuarie, elicopterele au depus paraşutişti pe acoperişuri. Apoi, au scos toată lumea afară şi ne-au adunat într-o clădire. Eram aproape 120 de persoane. Am rămas acolo toată noaptea. Se auzeau explozii, focuri de arme. Era panică totală. Copiii plângeau. Era frig. Am deschis uşa ca să căutăm ceva lemne. Tatăl meu era în stradă, mort. Soldaţii ne-au ordonat să ne întoarcem. Apoi a avut loc un bombardament, şi apoi un al doilea, după care obuzele au căzut pe acoperiş. Au murit douăzeci şi două de persoane. Mi-am pierdut tatăl, mama, fratele, un unchi şi mai mulţi veri. Erau răniţi peste tot care-şi pierdeau sângele.” Mussa n-a fost atins. A încercat să iasă dar a fost arestat de către soldaţi care l-au legat la mâini şi i-au acoperit ochii. A devenit prizonier împreună cu un unchi. Timp de trei zile.
Trei zile de interogatorii. “Soldaţii ne-au acuzat că suntem din Hamas. Ne-au lovit. Le-am spus: Omorâţi-mă dacă sunteţi convinşi că sunt din Hamas. Au pus grenade în buzunarele unchiului meu şi în spatele meu, ameninţându-le că le vor detona. Unchiul meu ar prefera să moară de gloanţe, spunea el. Au vrut să ne ardă şi au dat foc la nişte pături. O să vă explodăm capul, spuneau ei.” În 7 ianuarie dimineaţa, amândoi au fost în cele din urmă eliberaţi. Soldaţii le-au dat ordin să nu spună niciun cuvânt şi le-au dat steaguri albe.
După plecarea Ţahalului din 20 ianuarie, corpurile celor 22 de victime au fost scoase din ruine şi îngropate. Joi 22 ianuarie, un cort mare de doliu a fost ridicat în mijlocul ruinelor pentru condoleanţe. Pe o pânză albă sunt scrise numele celor 22 de morţi plus cele ale altor 7 victime: “Martirii masacrului din Gaza ai familiei Samuni”. Mulţimea se înghesuie în acest decor de apocalipsă pentru a aduce un omagiu celor 29 de dispăruţi.
Într-una din rarele case rămase în picioare, zidurile sunt acoperite cu inscripţii trasate cu creta: “Locul arabului este sub pământ”, “Dacă eşti un adevărat Givati (soldat de elită), trebuie să-i omori pe arabi”, “Ierusalimul de Est aparţine Israelului”. Stelele lui David sunt aşezate ca nişte semnături sub strigătele de război. Acolo îşi instalaseră soldaţii tabăra şi posturile de tir, după cum mărturisesc cutiile cu cartuşe şi sacii de nisip de pe terasă.
“Era ca un joc pentru soldaţi”
Tot acolo s-a derulat o altă dramă. Fahed povesteşte: “Tatăl meu Atiyeh a lucrat în Israel. Vorbeşte ivrit şi ştie ce trebuie făcut. A lăsat uşa deschisă. Ei au început să tragă de peste tot. Atunci când au intrat, soldaţii ne-au cerut să ridicăm mâinile şi să ieşim. Erau opt sau zece. Au tras. Tatăl meu a fost omorât instantaneu. Avea treizeci de gloanţe în corp! A fost omorât sub ochii mei. Toată lumea a început să ţipe şi să plângă. Au tras din nou. Mai mulţi alţi membri ai familiei mele au fost răniţi, mai ales copii, printre care fratele meu Ahmed, în vârstă de 4 ani. A primit două gloanţe în piept. Apoi au dat foc la o cameră. Nu mai vedeam nimic, ne sufocam. La capătul a zece minute, am fost autorizaţi să ieşim şi să ne îndreptăm spre strada principală. Îl ţineam pe fratele meu în braţe. Israelienii ne-au scuipat. Ambulanţele nu puteau să se apropie. Am găsit refugiu într-o casă. Fratele meu Ahmed a murit.”
Conform mai multor martori, cinci alţi membri ai familiei Samuni au fost omorâţi de gloanţe, printre care un tânăr de 17 ani, care rămăsese ascuns într-o casă. Unii răniţi şi-au pierdut tot sângele. Un bunic de 75 de ani a murit zdrobit de un zid demolat de un buldozer. Zahwa, văduva lui Atiyeh, povesteşte detaliat, cu lacrimi în ochi, drama pe care a trăit-o. “Era ca un joc pentru soldaţi, aceştia râdeau”, afirmă ea. Zenaib, în vârstă de 12 ani, care şi-a pierdut tatăl, mama, fraţii şi verii. Şiffa, de 19 ani, şi-a îngropat şi ea tatăl, mama, mătuşa şi unchiu. Almassa, de 13 ani, îşi aminteşte cum un soldat a tras în Messauda, care avea copilaşul ei de 6 luni în braţe, şi care a murit. Toţi şi-au pierdut mai multe rude.
“De ce, de ce?” repetă Nabayia. “Nu exista rezistenţă, nu erau luptători, nu aveau arme. Care e crima noastră? Ce greşeală am comis? Să răspundă lumea întreagă la întrebarea aceasta. Nu mai poate fi pace cu Israelul. Pe fiul meu, când îl voi naşte, am să-l cresc să fie mudjahid, să-i răzbune pe toţi copiii ăştia, pe toţi morţii.”
Întrebat, purtătorul de cuvânt al armatei, Avital Leibovici, a asigurat joi că “o anchetă este în curs. Dar vreau să ştiţi că brigada Givati n-a fost antrenată pentru a omorâ femei şi copii şi că tiruri de aruncătoare de mine au fost semnalate cu provenienţa din Zeitun.” Biroul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Umanitare recenzase, în 8 iuanuarie, Zeitun printre “cele mai grave incidente” ale ofensivei israeliene.
Membrii familiei Samuni sunt agricultori. Câmpurile din jur au fost răvăşite de tancuri. Cel puţin 300 de persoane sunt azi fără adăpost. “Cum vreţi să-i iubim pe israelieni”, strigă Muna. “Ei omoară de plăcere şi nimeni nu spune nimic. Sângele nostru nu valorează nimic. Este cel mai mare masacru comis în Fâşia Gaza. Cât timp vom mai fi terorizaţi şi masacraţi?”
Vezi sursa în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu