vineri, ianuarie 16, 2009

O Palestină liberă nu a fost niciodată mai aproape (Yousef Abuddayeh)

În timp ce profunzimea şi amplitudinea masacrului zionist care are loc acum împotriva poporului palestinian sunt incomensurabile, victoria poporului. Deşi ultimele 18 zile de zaiafet fascisto-zionist al crimei au ucis până acum mai mult de 971 de palestinieni şi au rănit peste 4.400, semnele locale, naţionale, regionale şi internaţionale indică o criză politică la scară monumentală pentru axa tripartită. Compusă din Statele Unite, politica israeliană zionistă şi diferite regimuri arabe, axa tripartită a cuceririlor coloniale şi neo-coloniale se confruntă cu o fundătură mortală la nivel geopolitic, demografic şi economic.

Per total, balanţa politică de acum arată că cele două forţe care sunt diametral opuse una celeilalte (colonişti şi colonizaţi) sunt mult mai decise ca înainte să-şi respecte poziţiile. Pe de altă parte, axa coloniştilor şi a neo-coloniştilor pierde treptat din spaţiul politic de manevră.

Lupta de azi se dă în cele mai intime locuri ale căminului (de fapt, în casele) în care trăieşte poporul arab, fie el în Palestina, Liban, sau Iraq. În acest context, singura opţiune rămasă este cucerirea fizică nu numai a familiilor care locuiesc în acest cămin, ci şi impunerea unei structuri politice care să fie acceptabilă aceloraşi familii angajate în luptă. Libanul şi Iraqul au arătat că acest lucru nu este nicidecum posibil, oricare ar fi nivelul cotropirii militare antrenat. În cazul Palestinei, s-a încercat înainte de numeroase ori, şi a dat greş de fiecare dată fără excepţie. De fapt, aceleaşi regiuni ale Gazei atacate acum de către zionişti sunt cele care au fost literalmente rase de pe faţa pământului cu buldozerele în timpul primilor ani ai deceniului şapte [din secolul XX – n. tr.] pentru a face loc avansului armatei zioniste. Politica zionistă a pământului pârjolit face ravagii în mod eficient şi în privinţa abilităţii zioniste de a-şi impune voinţa, atât direct prin dominaţie militară cât şi indirect prin intermediul marionetelor politice de tipul lui Mahmud Abbas.

Pe lângă toate acestea, brutalitatea repetată din ultimii ani îndreptată împotriva Iraqului, a Libanului şi acum din nou a Palestinei, ţintind toate aspectele societăţii prin bombardare directă şi înfometare forţată pe termen lung, a expus cu claritate rolul jucat de către complicii locali şi regionali. Masele arabe din fiecare stat arab cer acum din ce în ce mai tare schimbări de regim, acuzându-şi în mod direct liderii de trădare, într-o manieră fără precedent. Fără îndoială, acesta este preludiul necesar dinaintea organizării mişcărilor politice care vor aduce schimbările. Situaţia este foarte periculoasă pentru toţi despoţii arabi, întrucât acum şi-au expus în totalitate rolul, inclusiv inabilitatea de a cuceri conştiinţa poporului arab. Pentru acest motiv anume, Statele Unite au optat să nu opună dreptul de veto la rezoluţia 1860 a Consiliului de Securitate al ONU, dându-le regimurilor arabe aliate o acoperire cu care să se întoarcă acasă. Oricine urmăreşte televiziunea oficială egipteană şi presa scrisă poate detecta o defensivă vizibilă şi o retragere deschisă din partea regimului care încearcă să arate că nu a comis o trădare. Chiar aceştia sunt termenii pe care îi utilizează. Este un lucru fără precedent, cu atât mai mult cu cât vasta majoritate a populaţiei egiptene formulează această acuzaţie de trădare cu riscul privării de libertate, semnul elocvent al regimului dictatorial.

Interdicţia formulată împotriva participării partidelor politice arabe palestiniene la alegerile israeliene care vor avea loc în curând este probabil cel mai mare indiciu al crizei în care se află zioniştii şi aliaţii lor. În vreme ce suntem siguri că majoritatea activiştilor politici se vor repezi să arate cu degetul spre caracterul rasist, din punct de vedere organic şi structural, al politicii zioniste, şi cu certitudine au dreptate, noi optăm pentru trecerea în revistă a cauzelor reale şi a implicaţiilor unei asemenea decizii.

Efectiv, liderii politici zionişti cedează nevoii exclusive pentru auto-prezervare ca organizare colonială. Efectiv, zioniştii sunt incapabili să utilizeze fie chiar şi un paravan fragil cu care să-şi protejeze sistemul de tip Apartheid. Cum altfel ar putea un stat să priveze 20% din populaţia sa de reprezentare politică, altminteri superficială, în timp ce simultan îşi pârjoleşte împrejurimile în sensul literal al cuvântului? Sistemul politic zionist arată acum clare semne de implozie. Nu poate reconcilia colonialismul cu reprezentarea democratică, şi în mod cert nu poate reconcilia cetăţenia cu excluderea teocratică. Aşadar, cele două atribute majore ale zionismului (excludere şi colonialism) sunt aceiaşi factori cu care se confruntă acum sistemul politic israelian.

Acesta a fost cazul în Africa de Sud. La câteva decenii după ce fusese fondată ca şi colonie, şi apoi în anii următori în care se impusese sistemul de Apartheid ca politică de stat, a trebuit şi ea să se confrunte cu inevitabilul: colonialismul şi reprezentarea democratică nu pot fi reconciliate. Apoi a implodat la rândul ei într-o perioadă în care mulţi credeau că este cea mai mare putere militară din zonă şi una dintre cele mai mari din lume. În mod firesc, cel mai puternic aliat al Africii de Sud a fost în vremea aceea însăşi regimul zionist, dată fiind echivalenţa ideologiilor, a formei de guvernare şi a naturii militaristice. De fapt, aşa cum regimul zionist atacă în mod continuu Libanul, regimul de Apartheid şi-a atacat în mod continuu statele vecine.

Destul de interesant, cele două decenii care au condus la implozia Apartheidului au dezvăluit o scenă politică similară cu cea pe care o prezintă acum zioniştii:

(1) Condamnare internaţională care a condus în cele din urmă la boicoturi generalizate, sancţiuni şi acuzaţii de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Toate acestea sunt pe cale de a se petrece şi de a se generaliza. La rândul nostru, facem apel la un boicot generalizat al tuturor aspectelor aflate în legătură cu regimul zionist, inclusiv economic, cultural, sportiv, politic şi diplomatic. Acest boicot trebuie să se transforme în sancţiuni. Ca un prim pas, sancţiunile populare pot fi implementate prin procesul de retragere a investiţiilor, fiind urmate apoi de sancţiuni oficiale. Poporul arab trebuie să se afle în fruntea acestui efort, punând capăt tuturor paşilor normalizării cu zionismul, la nevoie cu forţa.

(2) Colapsul regimurilor vecine, conducând spre izolare economică, diplomatică şi politică. Toate regimurile dimprejur se confruntă cu provocări majore care necesită schimbare politică structurală.

(3) Constradicţii interne cauzate de dinamica politică, schimbările demografice, şi inabilitatea de a-şi impune pe termen lung structura rasistă a guvernului împotriva unui popor colonizat; de aici interdicţia îndreptată împotriva participării la alegeri a partidelor arabe palestiniene.

(4) Desinteresul politic şi organizaţional în structura socială precum şi la nivelul aliaţilor.

(5) Eşecul opţiunii militare asupra unei populaţii semnificiativ mai puţin echipate. În timp ce armata zionistă trebuie acum să prezinte o victorie militară şi control deplin, palestinienii au nevoie doar să reziste asaltului şi brutalităţii. La finalul asaltului, armata zionistă va trebui să se retragă, lăsând mişcarea de rezistenţă care cuprinde întreg spectrumul politic palestinian (nu doar Hamas) cu mult mai puternică în termeni de influenţă politică. Fâşia Gaza nu va fi guvernabilă de vreo entitate lipsită de suportul poporului palestinian.

(6) Inabilitatea regimului de a impune un sistem de guvernare care să fie acceptabil în ochii celui colonizat, o inabilitate care este în mod semnificativ exacerbată cu nivelul de brutalitate impus. De aici, opţiunea Autorităţii Palestiniene obedientă este nulă şi neavenită în acest moment.

(7) Recunoaşterea de către Statele Unite şi de către aliaţii occidentali că rolul jucat de către regimul zionist este o ameninţare a intereselor puterilor occidentale în regiune. Acest lucru încă nu s-a întâmplat în cazul zioniştilor, dar începe.

(8) Pierderea comerţului şi a aprovizionării cu resurse naturale, inclusiv cel cu forţă de muncă.

(9) Un revers în fluxul de oameni, în care mai mulţi colonişti pleacă decât sosesc.

(10) Un colaps generalizat al tuturor încercărilor de a normaliza cucerirea. Aceasta este sarcina majoră pentru întreg spectrumul politic din tot Căminul Arab (Al-Wattan Al-Arabi).

Aceşti factori conduc spre concluzia că zionismul ca sistem politic este incapabil să supravieţuiască pe termen lung, la fel cum a fost cazul Apartheidului. Aceasta pentru că este nevoie de o extraordinară brutalitate timp de o perioadă lungă de timp pentru a impune cu forţa prezenţa unui sistem politic exclusivist care nu poate supravieţui altfel.

Ca atare, în cazul actual al rezistenţei palestiniene împotriva fascismului zionist, singura urmare pentru palestinieni este să se apropie şi mai mult de victorie, iar singura opţiune pentru zionişti este să susţină o înfrângere cumulativă. Va veni un punct în care va fi suficientă schimbare cantitativă în spectrumul geopolitic încât să survină o schimbare calitativă. Aceasta se va întâmpla atunci când încăpăţânarea palestiniană, sprijinită de o mişcare populistă arabă dintr-o mare a solidarităţii internaţionale, va trece de pragul dincolo de care pierderile pentru axa colonialistă sunt mai mare decât câştigurile. Suntem foarte aproape de acel punct.

Aici, este critic să recunoaştem importanţa mişcărilor progresiste şi bazate pe solidaritate. Acestea constituie singurul mediu în care o mişcare de eliberare poate supravieţui. La fel cum rezistenţa în Fâşia Gaza este împărtăşită de întreg spectrumul populaţiei palestiniene (nu este vorba despre Hamas împotriva Israelului, ci despre poporul palestinian în întregime împotriva proiectului colonialist din Gaza şi de peste tot), mişcarea de solidaritate trebuie să ne cuprindă pe toţi. FPA (Alianţa pentru Eliberarea Palestinei – n. tr.) recunoaşte rolul principial jucat de multe organizaţii şi partide politice de peste tot din lume, şi cerem ca acest rol să fie amplificat. Lupta palestiniană rămâne un reper critic pentru toate luptele anti-coloniale de peste tot din lume, inclusiv lupta pentru a pune capăt războiului şi ocupaţiilor.

În Statele Unite, Coaliţia A.N.S.W.E.R. a fost aliatul favorit al poporului palestinian, stând ferm pe fundamentele luptei de eliberare naţională chiar şi sub atacuri zioniste şi liberale masive. În vreme ce recunoaştem că întotdeauna vor fi pagube cauzate de atacurile zioniştilor camuflaţi, câştigurile unei astfel de poziţii depăşesc cu mult pagubele. În acest context, Coaliţia A.N.S.W.E.R. a evoluat şi a fost spaţiul politic şi organizaţional din comunitatea arabă şi palestiniană care s-a organizat la scară mare în Statele Unite. Este de asemenea vehiculul care face legăturile necesare de solidaritate reciprocă cu alte popoare şi comunităţi victime – cu cât va fi mai puternică mişcarea, cu atât mai rapid va veni victoria.

Sursa in limba engleza.

Un comentariu:

Alexandru-Iustinian spunea...

Brilliant piece!

Sunt 100% de acord. Sacrificiul zilelor astea de cosmar nu va fi in zadar. O Palestina libera nu a fost niciodata mai aproape!