Numai vocea lui mai lipsea din dezbatere. S-a exprimat în sfârşit într-un text exemplar apărut în Le Point, « Să-i eliberăm pe palestinieni de Hamas ». Exemplar ? da, căci, ca şi cel al lui André Glucksmann, rezumă toate minciunile, toată reaua credinţă a celor care consideră că, dincolo de cutare sau cutare eroare, politica Israelului trebuie să fie apărată împotriva inamicilor săi, împotriva barbarilor care ameninţă să-l copleşească. Blogul acesta merită deci o analiză de text detaliată (fragmentele în bold sunt citatele lui BHL).
« Nefiind un expert militar, mă voi abţine de la consideraţii dacă bombardamentele din Gaza ar fi putut fi mai precise, mai puţin intense. »
Ciudat argument. Nu e necesar să fii specialist militar ca să ştii dacă nişte acţiuni violează sau nu dreptul internaţinal, chiar şi un filosof s-ar descurca... Pentru că declaraţiile confirmând acest viol sunt multiple.
« Nehotărându-mă niciodată, de decenii, să disting între morţii buni şi cei răi sau, cum spunea Camus, între victimele suspecte şi călăii privilegiaţi, sunt şi eu bulversat, evident, de imaginile copiilor palestinieni ucişi. »
« Acestea fiind spuse, şi ţinând cont de vântul nebuniei care pare, din nou, ca întotdeauna când este vorba despre Israel, să cuprindă anumite segmente ale mass-mediei, aş vrea să reamintesc câteva fapte. »
Bineînţeles, nimeni nu poate accepta moartea unui copil, în oricare tabără s-ar afla, dar admiraţi expresia « acestea fiind spuse »... care vrea să ne ducă la ideea că moartea se explică prin context.
« 1. Niciun guvern din lume, nicio altă ţară în afara acestui Israel blamat, aruncat în noroi, diabolizat, nu ar tolera să vadă mii de obuze căzând, timp de ani, deasupra oraşelor sale. Cea mai remarcabilă parte a acestei chestiuni, adevăratul subiect de uimire, nu este brutalitatea Israelului – ci, literalmente, lunga sa reţinere. »
Este suficient să comparăm numărul morţilor palestinieni şi ai celor israelieni (de dinaintea luptelor actuale) pentru a măsura « lunga reţinere ». În realitate, bombardamentele asupra Gazei nu au încetat niciodată, cu excepţia încetării focului semnate în 19 iunie 2008. Şi ce trebuie să spunem despre « lunga reţinere » a palestinienilor, care trăiesc sub ocupaţie de 40 de ani... Căci, trebuie să reamintim, originea rezistenţei nu este nici Fatah, nici Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, nici Hamas, ci ocupaţia, care suscită întotdeauna rezistenţă.
« 2. Faptul că rachetele Qassam ale Hamas şi, acum, rachetele sale Grad, au făcut atât de puţini morţi nu dovedeşte că ar fi artizanale, inofensive, etc., ci că israelienii se protejează, că trăiesc ascunşi în subsolurile imobilelor lor, la adăpost – o existenţă de coşmar, tresărind tot timpul, în sunetele sirenelor şi ale exploziilor – am fost în Sderot, ştiu prea bine. »
Că Bernard-Henri Lévy a fost în Sderot (în timp ce în Georgia, a putut scrie fabulaţii despre nişte locuri în care nu fusese niciodată), nimeni nu pune la îndoială. Dar a fost el vreodată în Gaza ? A văzut în ce condiţii trăiesc palestinienii, de zeci de ani ? Intervievată de televiziune, o locuitoare a Gazei, întrebată dacă îi făcea pe cei din Hamas responsabili de ceea ce suporta ea, răspundea : au exista bombardamente înainte de apariţia mişcării Hamas şi vor fi şi după ; toate astea nu sunt decât pretexte.
« 3. Faptul că obuzele israeliene fac, în schimb, atâtea victime nu înseamnă, cum răgeau manifestanţii din acest week-end, că Israelul se dezlănţuie într-un masacru deliberat, ci că liderii Gazei au ales atitudinea inversă şi-şi expun populaţia – vechea tactică a scutului uman care a condus Hamas, aşa cum a procedat în urmă cu doi ani Hizballah, să-şi instaleze centrele de comandă, stockurile de arme, bunkerele, în subsolurile imobilelor, ale spitalelor, ale şcolilor, ale moscheilor. Eficace, dar respingător. »
Ceea ce e respingător, este disproporţia de forţe. Aşa cum spune filosoful (unul adevărat, de data asta) Michael Walzer, pe care l-am citat deja : « trasul la ţintă după porumbei nu este o luptă între combatanţi. Atunci când lumea se găseşte iremediabil divizată între cei care lansează bombe şi cei care le primesc, situaţia devine moralmente problematică.
În ceea ce priveşte faptul că luptătorii Hamas se ascund în şcoli şi moschei, este vorba adesea despre propagandă pură, aşa cum o dovedeşte exemplul şcolii UNRWA bombardată de armata israeliană. De fiecare dată când observatori neutri au putut ajunge la faţa locului, au constatat că afirmaţiile israeliene erau mincinoase. Se înţelege de ce guvernul israelian refuză intrarea în teritoriu a ziariştilor străini.
Pe de altă parte, să reamintim faptul că Gaza este un teritoriu foarte mic, cu cea mai mare densitate de populaţie din lume. Unde ar trebui să se instaleze combatanţii ? Trebuie să meargă în faţa trupelor israeliene pentru a le servi drept ţintă. Cine ar putea să le reproşeze insurgenţilor parizieni din 1848 sau din 1870 că şi-au construit baricade pe străzile capitalei ? Şi adaug, aşa cum o face într-un text magnific datat din 10 ianuarie, militantul pacifist israelian Uri Avnery, « How many divisions ? »
« În urmă cu şaptezeci de ani, în timpul celui de-al doilea război mondial, o crimă plină de ură a fost comisă în oraşul Leningrad. Timp de mai bine de o mie de zile, o bandă de extremişti numită « armata roşie » a ţinut ostatici milioanele de locuitori ai oraşului, şi a provocat represaliile Wehrmacht-ului german ascunzându-se în mijlocul populaţiei. Germanii nu au avut altă opţiune decât să bombardeze populaţia şi să impună o blocadă totală care a provocat moartea a sute de mii de persoane. (...) Iată ce am fi putut citi în cărţile de istorie dacă germanii ar fi câştigat războiul. »
« 4. Între atitudinea unora şi cea a altora există, orice s-ar spune, o diferenţă capitală şi pe care nu au dreptul s-o ignore cei care vor să-şi facă o idee justă, şi în privinţa tragediei, şi a mijloacelor de a-i pune capăt : palestinienii trag asupra oraşelor, altfel spus asupra civililor (ceea ce, în dreptul internaţional, se numeşte « crimă de război ») ; israelienii trag asupra obiectivelor militare şi fac, fără să le vizeze, teribile pagube civile (ceea ce, în limbajul războiului, poartă un nume – « pagube colaterale » - care, chiar dacă este hidos, trimite la o adevărată disimetrie strategică şi morală). »
Disimetrie strategică ? Incontestabil. Un lider al Frontului Eliberării Naţionale algerian, Larbi Ben M’hidi, arestat în timpul bătăliei de la Alger din 1957 (apoi asasinat), şi căruia ziariştii francezi îi reproşau că a pus bombe în cafenele, răspundea : « Daţi-mi misterele voastre, vă voi da bombele mele. » Dacă a plasa bombe într-o cafenea este condamnabil, ce trebuie spus despre bombele aruncate din avion asupra populaţiilor civile ?
Disimetrie morală ? Pedepsele colective pe care le-a suferit de ani de zile Gaza sunt, conform lui Richard Falk, trimisul Naţiunilor Unite în teritoriile palestiniene, « o crimă împotriva umanităţii ». Ce să mai spune atunci despre ceea ce se petrece în ultima vreme...
Vorbind despre negocierile sale cu guvernul sud-african şi despre cererile sale de oprire a violenţei, Nelson Mandela scrie : « Răspundeam că Statul este responsabil de violenţă şi că întotdeauna opresorul, nu oprimatul, determină forma luptei. Dacă opresorul utilizează violenţa, oprimatul nu va avea altă opţiune decât să răspundă prin violenţă. În cazul nostru, nu era decât o formă a legitimei apărări. » (Nelson Mandela, Un long chemin vers la liberté, Livre de Poche, p. 647)
« 5. Pentru că trebuie pus punctul pe i, vom mai reaminti un fapt care a avut în mod ciudat prea puţin ecou în presa franceză şi în raport cu care nu cunosc totuşi niciun precedent, în niciun alt război, din partea niciunei armate : unităţile Ţahal au telefonat sistematic, în timpul ofensivei aeriene (presa anglo-saxonă vorbeşte de 100.000 de apeluri) locuitorilor din Gaza, care se aflau în proximitatea unei ţinte militare pentru a-i invita să evacueze locurile ; că aceasta nu schimbă nimic din disperarea familiilor, din vieţile distruse, din carnagiu, este evident ; dar faptul că lucrurile se petrec astfel nu este, totuşi, un detaliu total lipsit de sens. »
Ceea ce « filosoful » nostru uită, este că Israelul, care-i cheamă pe oameni să-şi părăsească locuinţele, nu-i lasă realmente să meargă în altă parte. Înaltul comisar pentru refugiaţi remarca faptul că este singurul conflict din lume în care i s-a interzis populaţiei civile să-şi părăsească teritoriul. Iar cei care se refugiază în locuri aşa-zis sigure sunt victimele bombardamentelor, ca cei 40 de civili omorâţi într-o şcoală a UNRWA. Se poate nota că, în conformitate cu Chris Gunness, purtătorul de cuvânt al UNRWA, armata israeliană a recunoscut că niciun tir nu venise din această şcoală.
Un indiciu, printre atâtea altele, legat de comportamentul armatei israeliene este dat de către CICR, care dă dovadă, în general, de o mare rezervă.
« În după-amiaza zilei de 7 ianuarie, patru ambulanţe ale Semilunii Roşii palestiniene şi ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) au reuşit să obţină pentru prima dată accesul la mai multe case atinse de bombardamentele israeliene în cartierul Zeitoun, din Gaza. »
« CICR ceruse din 3 ianuarie ca ambulanţele să poată accede în acest cartier în deplină securitate, dar nu obţinuse autorizaţia din partea Forţelor de Apărare Israeliene decât în după-amiaza zilei de 7 ianuarie. Într-o casă, echipa CICR şi a Semilunii Roşii palestiniene a descoperit patru copilaşi alături de mamele lor moarte. Erau prea slabi pentru a se ridica singuri. A mai fost găsit un bărbat în viaţă, prea slab pentru a se ridica în picioare. În total, cel puţin 12 corpuri zăceau pe saltele. »
« Într-o altă casă, echipa de ajutor a CICR şi a Semilunii Roşii palestiniene a descoperit 15 supravieţuitori ai atacului, dintre care mai mulţi răniţi. Într-o altă casă, echipa a găsit trei alte corpuri. Nişte soldaţi israelieni ocupând un post militar la 80 de metri de această casă au ordonat echipei de ajutor să părăsească zona, ceea ce ea a refuzat să facă. Mai multe alte posturi ale Forţelor de Apărare Israeliene se găseau în proximitate, precum şi două tancuri. »
« Acet incident este şocant, a declarat Pierre Wettach, şef al delegaţiei CICR pentru Israel şi teritoriile palestiniene ocupate. Militarii israelieni trebuiau să fi fost la curent cu situaţia, dar nu i-au ajutat pe răniţi. Nu au făcut nimic pentru ca CICR sau Semiluna Roşie palestiniană să poată să le vină în ajutor. »
(...)
« CICR a fost informată că mai mulţi răniţi îşi găsiseră refugiu în alte case distruse din cartier. Cere armatei israeliene să-i permită imediat, precum şi ambulanţelor Semilunii Roşii palestiniene, să acceadă în deplină securitate la aceste case şi să caute ceilalţi răniţi. Autorităţile israeliene nu au confirmat CICR că i-ar autoriza accesul. »
« CICR consideră că în cazul de faţă, armata israeliană nu şi-a respectat obligaţia de a se ocupa de răniţi şi de a-i evacua, aşa cum o prescrie dreptul internaţional umanitar. Întârziarea cu care a fost acordat accesul la serviciile de ajutor este considerată inacceptabilă. »
Oricine va putea afla mărturia bulversantă a unui medic norvegian, Mads Gilbert, prins sub bombe. A se citi şi traducerea în franceză : « Este un război total împotriva populaţiei civile palestiniene. »
« 6. Cât priveşte faimoasa blocadă integrală, în sfârşit, impusă unui popor înfometat, lipsit de toate şi aruncat într-o criză umanitară fără precedent (sic), nici această teză nu este faptic vorbind exactă : convoaiele umanitare nu au încetat niciodată să treacă, până la începutul ofensivei terestre, prin punctul de trecere de la Kerem Şalom ; numai în ziua de 2 ianuarie, 90 de camioane cu provizii şi cu medicamente au putut intra în teritoriu, conform New York Times ; şi nu evoc decât cu titlul de piesă la dosar faptul că spitalele israeliene continuă, la ora la care scriu, să primească şi să îngrijească, în fiecare zi, răniţi palestinieni. »
Este dificil, atunci când eşti filosof, să te informezi şi să cobori din cerul abstract al ideilor pentru a interesa de lucrurile concrete. Numărul de camioane pe care îl indică este absolut derizoriu atunci când cunoşti nevoile Gazei. În mod normal, tranzitează 500 de camioane pe zi pentru a hrăni populaţia ; blocada israeliană începând încă din 5 noiembrie (după ce Israelul a rupt armistiţiul intervenind în mod direct în Gaza), numai 23 de camioane au trecut în cursul lunii noiembrie. Şi această blocadă s-a intensificat înainte de lupte : populaţia era înfometată şi spitalele sub-echipate. Faptul că au putut trece câteva zeci de camioane, graţie câtorva declaraţii ferme ale Naţiunilor Unite, nu schimbă situaţia.
« Foarte repede, să sperăm, luptele vor înceta. Şi foarte repede, să sperăm şi asta, comentatorii îşi vor reveni din şoc. Vor descoperi, în ziua aceea, că Israelul a comis multe erori de-a lungul anilor (ocazii ratate, o lungă negare a revendicării naţionale palestiniene, unilateralism), dar că cei mai răi inamici ai palestinienilor sunt liderii extremişti care n-au dorit niciodată pacea, niciodată n-au vrut un Stat şi nu au conceput niciodată altă stare pentru poporul lor decât aceea de instrument şi de ostatec (sinistră imaginea lui Khaled Mechaal care, sâmbătă 27 decembrie, când se preciza iminenţa ripostei israeliene atât de dorită, nu ştia decât să-şi împingă « naţiunea » să-şi « ofere sângele ca martiri » - şi asta din exilul său confortabil, ascunzătoarea sa, din Damasc...). »
Să reamintim încă o dată că armata israeliană este cea care, în noaptea din 4 spre 5 noiembrie, a violat încetarea focului printr-o incursiune care a provocat moartea a patru palestinieni. Şi că, pe de altă parte, Israelul nu şi-a respectat niciodată una dintre clauzele acordului, care era deschiderea punctelor de trecere între Israel şi Gaza, contribuind astfel la înfometarea populaţiei.
Dar, mai ales, ce împiedică semnarea păcii ? Să amintim că, timp de mai mulţi ani, liderii palestinieni au afirmat că singurul obstacol la un acord era Yasser Arafat. După moartea sa, Mahmud Abbas (Abu Mazen) a fost ales. A fost salutat în Israel, în Statele Unite şi în Europa ca un lider moderat. Sunt patru ani de când este preşedinte, sunt patru ani de când negociază în numele Autorităţii Palestiniene cu guvernul israelian. Hamasul nu a participat la aceste negocieri, şi totuşi ele au eşuat, pentru că Israelul refuză aplicarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite, retragerea din teritoriile ocupate în 1967. Toate statele arabe au acceptat iniţiativa de pace a regelui Abdallah, care propune schimbul de pace contra teritorii, şi Israelul a refuzat în continuare...
« Azi, din două una. Ori Fraţii Musulmani din Gaza restabilesc armistiţiul pe care l-au încălcat şi, odată cu asta, declară caducă o cartă fondată pe refuzul pur al « entităţii zioniste » - preţ cu care se vor alătura compromisului care nu încetează să progreseze în regiune, Dumnezeu fie lăudat !, şi va fi pace. Ori se încăpăţânează să vadă în suferinţa alor lor combustibil pentru pasiunile lor veştejite, ura lor nebună, nihilistă, fără cuvinte – şi atunci nu numa Israelul, ci palestinienii vor trebui să se elibereze de dominaţia sumbră a Hamas. »
Cum să se elibereze ? Să reamintim că majoritatea palestinienilor au votat pentru Hamas în alegeri libere suscitate de către Statele Unite şi Uniunea Europeană. Au votat pentru a protesta împotriva nepăsării Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi împotriva eşecului procesului de la Oslo, pe care-l lăudase Fatah. În numele « valorilor noastre », am refuzat verdictul urnelor... Popor votează rău, să-l schimbă. Sau mai degrabă, să-i impunem o dictatură pe cinste sau o ocupaţie straşnică ce-l vor civiliza. Acesta era raţionamentul sovieticilor atunci când au intervenit în Afghanistan în decembrie 1979, şi pe care Georges Marchais îl evoca în termeni de opresiune. Trebuie să ne mirăm de faptul că Philippe Val, în editorialul său din Charlie Hebdo, « Gaza : porumbelul, vulturul şi tâmpitul » evocă această invazie : « Sovieticii înşişi, în 1979, simţind pericolul (islamismul), şi, cu sau fără dreptate (sic), invadaseră Afghanistanul). Aşa s-a întors vremea colonialismului : îi vom civiliza pe toţi indigenii care acceptă opresiunea, poligamia, voalul, etc., şi-i vom elibera de dominaţia sumbră a integriştilor.
Vezi sursa in limba franceza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu