joi, iunie 17, 2021

Naftali Bennett sau cum să alternezi cu succes crima și Șabatul

 




Naftali Bennett, noul premier al Israelului, cică e evreu religios. Astfel se identifică și astfel se recomandă. Pentru el și alții ca el, se pare că a fi sionist este compatibil cu a fi religios. Pentru alți evrei este o contradicție în termeni. Deci, Bennett, același Bennett care se lăuda că a omorât mulți arabi, nevăzând o problemă în asta, crede în Dumnezeu și susține că duce o viață conform Torei și legilor date de Dumnezeu. Același Bennett care sprijină ocupația militară a Cisiordaniei și Ierusalimului de Est, crede în Dumnezeu. Același Bennett care aprobă uciderea civililor și copiilor în Gaza, crede în Dumnezeu și are senzația că duce o viață ce respectă legile divine. Același Bennett care face o politică ce îi discriminează pe palestinieni, o politică uzurpatoare, o politică criminală, crede în Dumnezeu și nu vede nicio problemă în acțiunile sale, nu vede nicio discrepanță în ceea ce face el și legile Torei. La fel de grav este că nici rabinii nu văd nicio nepotrivire flagrantă între cine este Bennett și ce ar trebui să fie un evreu religios. Cum se împacă religia cu furtul, cu minciuna, cu înșelătoria, cu crima? Naftali Bennett nici măcar nu se căiește pentru gravele încălcări ale poruncilor divine, el se și mândrește cu faptele sale și consideră că ceea ce face servește unui scop înalt, sacru chiar, adunarea tuturor copiilor lui Israel pe pământul promis odată de Dumnezeu poporului lui Israel. Însă, ca toți sioniștii, uită un aspect: Dumnezeu a promis acest pământ poporului lui Israel numai după venirea lui Mesia. Și în orice caz, adunarea evreilor pe acest pământ nu trebuie să fie forțată de om, cu arme și prin mijloace violente. Nu cu suferința a milioane de oameni. Nu cu prețul vieții miilor de copii. Dar acestea sunt detalii în care nu se încurcă sioniștii. Pentru ei, emigrarea evreilor pe pământul Palestinei grăbește venirea lui Mesia. Măcar de-ar veni să-i taie prin sabie pe toți hoții și pe toți criminalii. Dar semne nu sunt. 

 

Din punctul ăsta de vedere, îl preferam pe Netanyahu. Măcar acesta nu-l implica pe Dumnezeu în povestea cu palestinienii. Prefer oricând un ateu sincer, unui fals credincios. Unui credincios care se folosește de puterea pe care o deține pentru a asupri un popor. Un credincios care găsește scuze hoției și crimei. Mi-l și imaginez pe Bennett. Dimineața se trezește și de cum deschide ochii îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi sub sfântul soare. După care se spală pe mîini și pe față și mai rostește o rugăciune prin care slăvește numele lui Dumnezeu și binecuvântează actul de a îndepărta impuritățile acumulate pe timpul nopții. Înainte de a lua micul dejun mai spune o rugăciune și sfințește numele Domnului și bucatele puse pe masă. După care merge la serviciu unde mai dă niște legi prin care niște oameni își vor pierde casele și pământurile ca să facă loc unor settleri evrei să se instaleze acolo. Mda, e perfect logic. Puțină epurare etnică între mic-dejun și prânz nu strică. Nițel apartheid înainte de sendvișul cu somon pică taman la fix. După care își pune pe cap și pe braț filacterele, se învelește în șalul de rugăciune și pomenește din nou numele lui HaShem. Când armata israeliană bombardează copiii din Gaza, e primul care se roagă pentru sănătatea soldaților. Când vine sărbătoarea de Pesah, se roagă pentru eliberarea din Egipt. De Hannukah -- pentru minunea care a durat șapte zile. Mai un Șabat, de vineri până sâmbătă seara, mai un proiectil ce îngroapă căile de acces la spital în Gaza. Asta înseamnă să fii premier religios în Israel. 

 

Și când văd toată presa israelian leșinată de admirație pe motiv că Israelul are un prim-ministru „credincios”, îmi vine să vomit. Mi se pare absolut dezgustător că Times of Israel dedică un articol întreg faptului că Bennett poartă kippah pe creștetul capului și felului în care acesta și-o lipește ca să nu alunece. Felul în care se bate piua pe astfel de detalii, tocmai pentru a se sublinia, în caz că ne-a scăpat până acum, faptul că Bennett se prezintă ca fiind evreu religios, este, ca să citez titlul unei cărți scrise de profesorul Norman Finkelstein, „beyond chutzpah”, dincolo de orice limită a tupeului. 

 

Netanyahu e mort și îngropat -- vorba vine. Și merită să fie judecat pentru ce este -- un criminal de război. Dar un criminal de război religios, ca Naftali Bennett, parcă ar cam trebui de două ori să fie judecat. O dată pentru crimele pe care le-a înlesnit și încă o dată, pentru că pângărește Torah, de fiecare dată când pomenește numele lui Dumnezeu.


sâmbătă, iunie 05, 2021

Netanyahu OUT, Bennett IN. Viitorul palestinienilor încotro?

  



Coaliția Naftali Bennett-Yair Lapid pune capăt celor 12 ani de mandat în funcția de prim-ministru pentru Benjamin Netanyahu. Guvernul va fi alcătuit din 8 formațiuni politice și va fi unul de rotație. Naftali Bennett, liderul partidului de extremă dreapta Yamina, urmează să stea în funcție primii doi ani, urmând ca Yair Lapid, liderul partidului centrist Yesh Atid urmând să preia mandatul pe 27 august 2023. Benjamin Netanyahu s-a repezit să-l acuze pe Bennett că e prea moale și se dă cu stânga, exprimându-și grija pentru păstrarea caracterului evreiesc al statului Israel în astfel de condiții. Dar suporterii lui Bibi pot să stea liniștiți, Yair Lapid i-a asigurat că această coaliție nu va face Israelul mai puțin evreiesc sau sionist și că adevărații lor dușmani sunt Hamas, Hezbollah și Iran, nu cei care gândesc diferit față de partidul Yesh Atid. Cât despre Naftali Bennett, un om care s-a lăudat cu câți arabi a omorât el, nu cred că se pune problema că ar fi prea „moale.” Palestinienii vor avea în continuare de suferit, ca pe vremea lui Netanyahu, poate chiar mai rău.

 

Dar cine este Naftali Bennett? Un naționalist hardcore, care urmează linia sionismului religios, fost lider al unei grupări a settlerilor extremiști, care nu crede într-un acord pașnic cu palestinienii. Un politician care militează pentru anexarea Cisiordaniei și construcția de colonii și care se opune categoric formării unui stat palestinian în West Bank. A fost ministru al apărării, educației și al economiei în guvernul Netanyahu și întâiul premier israelian care se declară religios. Sioniștii religioși cred că statul Israel va grăbi sosirea lui Mesia, fără să aibă vreun suport în textele biblice pentru asemenea aserțiuni, dimpotrivă, evreii credincioși anti-sioniști susțin că sionismul religios modern forțează mâna lui Dumnezeu. Interesant cum acești sioniști ce susțin că ei cred în Dumnezeu nu își pun problema că încalcă legea divină cu fiecare nouă colonie ridicată pe pământul unde trăiesc alți oameni, cu fiecare casă demolată, cu fiecare familie lăsată pe drumuri, cu fiecare om batjocorit, umilit, nelăsat să trăiască și să muncească în liniște, cu fiecare bolnav de cancer sau alte boli grave căruia îi interzic accesul la spitalele din Ierusalim, cu fiecare copil ucis în Gaza. 

 

Dacă Netanyahu își mai modera afirmațiile făcute în public, mai ales cele din presa internațională, Bennett este direct și combativ și nu încearcă să-și îndulcească tonul. Astfel că este cunoscut pentru declarații anti-palestiniene extrem de dure. Într-o dispută televizată, l-a admonestat pe un membru arab israelian al parlamentului care susținea că evreii nu au niciun drept să colonizeze Cisiordania, spunându-i „Când voi încă atârnați prin copaci, noi aveam aici un stat evreiesc.” Din punctul său de vedere, crearea unui stat palestinian ar fi o sinucidere pentru Israel, conflictul nu trebuie soluționat, ci trebuie suportat, „ca o bucată de șrapnel în posterior”, teroriștii ar trebui uciși, nu eliberați (desigur, prin „terorist” el se referă la orice palestinian care se revoltă împotriva ocupației) și când a fost chestionat cu privire la actele de război ce vizau copiii din Gaza, a răspuns senin că aceia nu sunt copii, ci teroriști. 

 

Un lucru e clar: principalul obiectiv al lui Naftali Bennett este controlul israelian pe întreg pământul Palestinei istorice, de la râul Iordan la marea Mediterană. O administrație Bennett va putea fi orice, numai democratică nu. În orice caz, palestinienii nu au motive de bucurie. Cu un asemenea premier israelian, speranțele pentru pace și un stat independent nu pot fi decât foarte mici. Câtă vreme proiectul coloniilor continuă să lase palestinienii fără pământuri, câtă vreme se menține blocada impusă Fâșiei Gaza, câtă vreme mecanismele instituționalizate care perpetuează supremația evreiască și marginalizează palestinienii sunt consolidate de un guvern după altul, nu există vreo șansă pentru pace.


marți, iunie 01, 2021

Naziștii vechi și noi

  




Există un film de Woody Allen, ”Manhattan” se numește, e din 1979. Și dăm peste un dialog în filmul ăsta, în care personajul lui Woody Allen (care și regizează și joacă în film), Isaac, îi spune unui alt personaj că a citit cum că în New Jersey se adună niște naziști pentru un protest. Și că ar trebui să se strângă mai mulți, cu cărămizi și bâte de baseball, ca să le explice naziștilor care-i treaba. La care, personajul celălalt spune „A apărut în Times un articol devastator pe tema asta, o satiră dură.” Iar personajul lui Woody Allen îi dă replica, „Sigur, e bine și cu satira, dar când vorbim de naziști, cărămizile și bâtele de baseball sunt mai elocvente.” E un dialog care în general a stârnit râsul. Nimeni nu l-a criticat pe Woody Allen pentru replicile astea, nimeni nu l-a făcut anti-german, nimeni nu i-a reproșat că incită la violență. Eh, revenim în 2021. Scenariul e următorul: niște tipi, întâmplător israelieni, se îndeletnicesc cu următoarele: susțin genocidul și politicile de expulzare a altor tipi, să le zicem palestinieni, de pe teritoriul unde aceștia trăiesc de secole. Susțin rasismul instituționalizat, discriminarea, sunt de acord ca 2 milioane de oameni să fie închiși într-un țarc uriaș din care nu iese și unde nu intră nimeni, unde au apă potabilă și energie electrică cu țârâita, fără prea multă mâncare și medicamente, fără posibilitatea de a munci, de a merge la școală în condiții decente, fără posibilitatea de a se trata pentru boli grave, cum e cancerul. Este deplasat să îi comparăm pe tipii ăștia care susțin politicile de tip apartheid și anihilare a unei populații, cu naziștii? Din punctul de vedere al mai multor jurnaliști israelieni, cum sunt Gideon Levy și Amira Hass, cine susține genocidul, fie el și lent, întins pe parcursul a mai bine de 70 de ani și epurarea etnică este nazist, fascist. Iar respectatul intelectual israelian Yeshayahu Leibowitz, evreu religios pe deasupra, într-un interviu din 1990, avertiza că Israelul a devenit „un stat iudeo-nazist.”

 

Deci niște astfel de tipi se adună la New York să își manifeste în stradă susținerea față de asemenea de practici. Alți tipi, care se opun fascismului și genocidului, se întâlnesc cu un astfel de tip și îl zguduie puțin mai tare. Iar presa urlă: antisemitism! De ce este ok ca în anii 40 un nazist sau un susținător al naziștilor, ce participă la un marș de susținere a lui Hitler, să fie întâmpinat cu cărămizi și bâte de baseball, iar în 2021, un tip ce are aceleași apucături ca naziștii sau îi susține pe cei cu aceleași apucături ca naziștii trebuie întâmpinat cu panseluțe și garoafe sau cel mult ignorat? E simplu, pentru că individul din 2021 este evreu sionist, iar aceștia sunt mai presus de orice: de lege, de morală. Un nazist nu are drepturi și e foarte bine că își ia un șut în fund sau o bâtă de baseball peste picioare, dar un evreu care susține practici naziste nu poate fi atins nici cu o pană. Nu susțin violența, dar îmi este imposibil să trec cu vederea ipocrizia și standardul dublu. Iar în același timp, în Israel, evreii pot scanda „moarte arabilor” fără să pățească nimic, fără ca presa internațională să se revolte, fără ca opinia publică să ia foc. De ce? Pentru că sunt evrei, iar a fi evreu a ajuns a fi echivalent cu intangibil. De aceea și duce Israelul politica pe care o duce, pentru că i se permite. Ești evreu? Beneficiezi de licența de a ucide, a fura teritorii, a da oamenii afară din case, a teroriza, a discrimina, a face unor oameni nevinovați ceea ce Germania nazistă le-a făcut lor. De ce? Doar pentru că a existat Holocaustul iar de atunci, evreul a devenit victima supremă. Nimeni nu suferă ca evreul, nimeni nu este dicriminat ca evreul, el deține monopol asupra suferinței. Iar dacă faci cunoscute aceste lucruri ești etichetat ca antisemit. Eu voi fi etichetată ca antisemită pentru articolul ăsta. Este un instrument menit să reducă oamenii la tăcere, o minciună folosită pentru a întoarce realitatea cu susul în jos, pentru a transforma susținătorii statului Israel în victime și pentru a culpabiliza adevăratele victime, dând vina pe ele pentru propria suferință. Iar dacă permitem ca această minciună să treacă necontestată, ajutăm Israelul să scape cu mâinile curate. Nu veți găsi lucrurile acestea în presa mainstream, pentru că ea este preocupată să nu rănească sensibilitățile evreiești. Cu atât sunt mai de respectat evreii, israelieni sau nu, care denunță crimele Israelului și spun faptelor pe nume.


sâmbătă, mai 29, 2021

Ascultă, Israele...

  




Statele Unite și celelalte țări se comportă ca și când Israelul merită tratamentul special care i se acordă, doar pentru că acesta a suferit în trecut. Dar sunt atâtea populații care au avut de îndurat genocide și nenorociri. Și cu toate acestea, nu beneficiază de regimul unic ce se aplică Israelului. Iar aici ne lovim de încă un mit speculat din plin de statul sionist -- acela că nu există catastrofă mai mare decât Holocaustul. Dar cum rămâne cu genocidul americanilor nativi? Cu genocidul armean? Cum rămâne cu cel din Cambodgia sau cu cel din Rwanda? Dar cu era stalinistă? Hitler este considerat cel mai mare criminal din istorie, dar de Mao Zedong și cele 65 de milioane de chinezi care au murit ca urmare a politicilor sale s-a auzit? Dar de regele Leopold al Doilea al Belgiei și genocidul din Congo ne mai aducem aminte? 

 

Profitând de faptul că el dictează tonul discursului internațional privind istoria fondatorilor săi, Israelul se comportă precum un copil răsfățat. Dacă bate din picior și plânge, întreaga planetă se oprește din mers și caută să-l îmbuneze. „Vai, dar ce s-a întâmplat??” Ce să se întâmple? Ce se întâmplă de obicei. Israelul calcă palestinienii în picioare, le dărâmă casele, îi alungă de pe pământurile lor, îi bate și-i arestează fără motiv sau pe motive închipuite, îi omoară sau îi schilodește, după care tot el urlă că a făcut buba. Și o lume întreagă lasă totul, să alerge cu sufletul la gură și să pupe genunchiul sionist, ca să treacă. 

 

Aproape amuzant este felul în care Israelul se miră că nu este iubit de locuitorii săi palestinieni sau de cei din teritoriile palestiniene ocupate. Israelul ar vrea, dacă se poate, să facă ce-l taie capul, să îi umilească și să îi asuprească pe palestinieni, dar aceștia să se poarte frumos cu el, să nu-l urască, eventual să îi cânte și ode. Iar când acest lucru nu se întâmplă, dă vina pe faptul că palestinienii ar fi îndoctrinați de mici și învățați să-l deteste. Dragă Israele, cum să-ți explic, palestinienii nu au nevoie să îi învețe cineva să te urască, pentru ei e suficient să scoată capul pe fereastră sau să dea piept cu realitatea ocupației, pentru a te urî. Nu, nu îi învață nimeni să nutrească sentimente ostile față de tine, tu îi înveți, prin comportamentul tău. Atunci când ocupi și colonizezi pământul pe care oamenii trăiesc de secole, ar cam fi cazul să te aștepți ca aceștia să nu te aibă la suflet. Atunci când îi discriminezi prin legi și politici de stat, îi forțezi să te urască. Atunci când dai buzna în casele lor în miez de noapte, când le răscolești locuințele ca unor infractori, când iei pe sus tinerii sau chiar copiii și îi arunci în temniță fără a formula o acuzație oficială și fără a le asigura un proces just, îi înveți să te urască. Nu, nu e nevoie să-i învețe părinții lor, o faci tu, atunci când le demolezi casele, când le smulgi măslinii din rădăcini, când le omori animalele, cînd îi ataci în timp ce se roagă la moschee. Copiii palestinieni nu au nevoie să li se toarne propagandă pe gât pentru a manifesta aversiune față de tine, Israele, ei se nasc pe teritoriu ocupat, se nasc printre bombe care ucid sau buldozere care distrug. Ei ies afară din casă și se lovesc de realitatea punctelor militare de control. Ei vor să meargă la Ierusalim să se roage dar află că nu au voie, pentru că nu au buletinul potrivit. Pentru ca ei să-și poată vizita rudele din Gaza, au nevoie de permis de la tine, Israele. 

 

Însă tu trebuie că știi ce înseamnă propaganda, doar ai un minister care se ocupă cu asta. Doar pe propagandă și mit ai fost întemeiat. Îndoctrinarea sionistă a tinerilor evrei începe devreme. De mici sunt învățați că arabii sunt dușmanii și că trebuie uciși. Istoria care li se predă nu are legătură cu realitatea, ci cu miturile sioniste. Acești tineri au creat o societate extremistă, care se folosește de orice mijloace pentru îndeplinirea scopurilor sale. Iar odată ce o astfel de societate a prins rădăcini, este foarte greu de restructurat. 

 

Iar dacă israelienii au învățat ceva este să se folosească de antisemitismul real sau închipuit, în favoarea lor. Antisemitismul a stat la baza fondării statului Israel. Evreilor li s-a spus că au nevoie de un stat al lor, unde să fie departe de discriminările și persecuția cu care se confruntau în Europa la sfârșit de secol 19, început de secol 20. Însă acest stat a fost clădit pe sânge, cu prețul suferinței palestiniene. Evreii care au emigrat în Palestina istorică nu s-au mulțumit să trăiască laolaltă cu cei care deja locuiau acolo, arabii palestinieni, ei și-au pus în cap să-i expulzeze pentru a crea un stat exclusiv evreiesc. Și s-au folosit de forță și violență în acest scop. Iar acum trag din nou foloase de pe urma antisemitismului. Oricine se opune sionismului și crimelor acestuia este catalogat ca antisemit. La presiunea lobby-urilor sioniste, definiția antisemitismului a evoluat de la a defini ura față evrei la opoziția față de sionism, față de ultimul proiect colonialist al modernității. Te opui lui Netanyahu, te opui politicilor israeliene -- ești antisemit. O vorbă nu mai poți să sufli despre rasismul instituționalizat și discriminarea cu care sunt tratați palestinienii, că ți se lipește eticheta -- antisemit. Această etichetă acționează ca un pumn în gură, scopul său este de a reduce la tăcere orice critică adusă regimului de la Tel Aviv. Iar dacă antipatia față de evrei, în general, este în creștere, acest fapt este cauzat exclusiv de acțiunile Israelului și de pretenția acestuia că reprezintă evreii de pretutindeni, chiar și pe cei care nu doresc să fie reprezentați de acesta. De fapt, departe de a fi un refugiu pentru evrei, cum spunea propaganda sionistă că va fi statul Israel, acesta este cel mai periculos loc pentru evrei. Și totul este rezultatul politicilor criminale ale Israelului, al tratamentului brutal aplicat palestinienilor. Deoarece Israelul insistă că este statul evreilor, nu doar al cetățenilor israelieni, este lesne de înțeles că oamenii asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de luptă, cu soldații dotați cu cele mai noi arme și cu settlerii extremiști care urlă „moarte arabilor.” Iar politicienii speculează acest lucru, deoarece astfel pot pretinde că evreii se pot simți în siguranță numai în Israel. Iar faptul că a devenit imposibil să critici Israelul fără să suferi consecințe nu face decât să sporească antipatia oamenilor față de evrei. Este perfect normal să critici orice altă țară, mai puțin Israelul. Nimeni nu te va acuza că ești anti-francez dacă critici politicile lui Macron, nimeni nu te va acuza că ești anti-român dacă critici politicile lui Iohannis, nimeni nu te va acuza că ești anti-rus dacă critici politicile lui Putin, eh, îndrăznește să spui ceva negativ despre Netanyahu și politicile israeliene și vei vedea pe propria-ți piele ce se va întâmpla. Este incorect să amesteci evreii, istoria lor și Israelul și să faci o varză. Avem de-a face cu concepte diferite și trebuie să facem distincția între ele. Trebuie să facem distincția între iudaism și sionism, între Israelul modern, statul Israel și vechiul Israel, poporul lui Israel, între evrei și israelieni. Iar Israelul trebuie tratat ca orice altă țară, fără referiri la Holocaust sau alte masacre suferite de evrei.


vineri, mai 28, 2021

Bombardamentele au încetat, violența ocupației continuă




Ce importanță are un acord de încetare a bombardamentelor, dacă violența continuă? Reîntoarcerea la un statu quo inacceptabil nu este echivalentul păcii. Pacea în Israel și teritoriile palestiniene ocupate este imposibilă dacă nu se pune stop ocupației. Palestinienii nu vor accepta un proces de pace care să-i excludă, care să le ignore dorințele și aspirațiile. Câtă vreme Israelul va continua să ridice colonii evreiești pe pământ palestinian, evacuând locatarii palestinieni, câtă vreme Israelul va continua să considere întreg Ierusalimul drept capitală a sa, nu va fi pace. Lumea care se face că nu înțelege, repetă ad nauseam mantra „Israelul are dreptul la auto-apărare.” Deci ocupatorul unui teritoriu are dreptul de a se apăra de cei pe care îi ocupă? Interesantă interpretare a legii internaționale care spune că poporul aflat sub ocupație este cel care are dreptul la rezistență, prin orice mijloace dispune, inclusiv rezistența armată este dreptul său. Ocupatorul are dreptul să se apere, dar palestinienii nu au dreptul sau cum? Israelul s-a obișnuit să încalce legea cu impunitate, iar acest lucru trebuie să înceteze. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume și trebuie să denunțăm ocupația ca principalul obstacol în calea păcii. Această cea mai recentă escaladare a violențelor nu s-a petrecut într-un vid, ea este strâns legată de ocupația care durează de decenii, cu toată brutalitatea sa. Iar celelalte țări îi permit Israelului să se comporte ca și când ar fi mai presus de lege. Orice altă țară, dacă s-ar fi comportat precum Israelul, ar fi fost grav sancționată. De ce Israelul are un statut special? De ce i se permite să încalce legea internațională și restul lumii închide ochii? Doar pentru că evreii au avut de suferit din cauza Holocaustului? Ce vină au palestinienii în povestea asta, când nu ei sunt responsabili pentru Holocaust? Niciun alt stat nu are atât de multe rezoluții ale ONU formulate împotriva sa, rezoluții care îi cer încetarea ocupației, rezoluții care subliniază inadmisibilitatea actualului statu quo. Israelul va continua să se comporte ca și până acum pentru că știe că nu va păți nimic. ONU va continua să emită rezoluții iar el va continua să le ignore -- acesta este jocul pe care Israelul îl joacă din 1948, de la fondarea sa. Situația din teritoriile palestiniene ocupate nu se va rezolva cu un simplu acord de încetare a focului. Câtă vreme se va pune egal între victimă și opresor nu se va ajunge nicăieri. Politicile expansioniste ale Israelului perpetuează ciclul violenței și mențin viu focul conflictului. Comunitatea internațională trebuie să pună teoria în practică și să acționeze conform principiilor după care spune că se ghidează. Ocupația, deposedarea palestinienilor, umilirea acestora, anexarea și politicile coloniilor sunt practici care trebuie să înceteze pentru ca pacea să aibă o șansă în regiune.

marți, mai 25, 2021

Sheikh Jarrah, un simbol al epurării etnice și al marginalizării

 





Actuala criză din țara sfântă își are rădăcinile în fondarea statului Israel, în 1948, pe mai mult de 70% din Palestina istorică, acesta ignorând hotărârea ONU de a împărți teritoriul în două state egale și în războiul din 1967, când Israelul a ocupat Cisiordania și Ierusalimul de Est. Iar ambițiile statului sionist nu se opresc aici. Acesta își dorește un stat exclusiv evreiesc pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Pentru asta, cu fiecare an anexează mai mult din pământul Cisiordaniei, alungându-i pe locuitorii palestinieni, stabilind noi colonii evreiești, evacuează cartiere palestiniene din Ierusalimul de Est, demolându-le casele, gonindu-i pe aceștia. Un astfel de cartier este Sheikh Jarrah. Israelul și-a adus buldozerele acolo de mai bine de trei ani, începând lucrările la ceea ce se dorește a fi un nou cartier exclusiv evreiesc. Acum, încearcă alungarea rezidenților palestinieni, palestinieni care locuiesc acolo de generații, împroșcând cu apă fetidă întreg cartierul, oameni, case, tot ce prinde. Lichidul ce miroase respingător cauzează vomă, dureri stomacale, iritații ale pielii și se păstrează impregnat în haine și piele cu zilele. Așa știu sioniștii să se poarte cu orașul pe care pretind că îl iubesc, îl fac să pută a gunoi. Cei care protestează împotriva demolării caselor sunt bătuți și arestați. Acestea sunt forme de pedepse colective, iar pedeapsa colectivă este interzisă de a Patra Convenție de la Geneva, dar cui să-i pese de asta? Israelul s-a obișnuit să încalce legea internațională cu impunitate. 


Până să înceapă emigrarea în masă a evreilor europeni, la începutul secolului 20, în Ierusalim trăiau laolaltă, în pace, evrei orientali și arabi. De când cu ambițiile sioniste pentru crearea unui stat propriu, au izbucnit și conflictele. Iar Israelului nu îi ajunge partea vestică a orașului, el visează ca întreg Ierusalimul să îi aparțină și să-i fie capitală nedivizată, ignorând aspirațiile palestiniene pentru o capitală în Ierusalimul de Est a unui stat propriu, independent și suveran. Ceea ce a și făcut fostul președinte Donald Trump, când a recunoscut Ierusalimul drept capitală nedivizată a Israelului, decizie care nu este însă susținută de majoritatea comunității internaționale. 


De când cu ocuparea ilegală a Ierusalimului de Est în 1967, Israelul a încercat să păstreze o majoritate de 70% a evreilor, lucru obținut prin construirea de colonii (settlements) ilegale peste cartierele palestiniene, prin demolările locuințelor, prin confiscarea de terenuri și prin revocarea dreptului de rezidență. Momentan, raportul dintre evrei și arabi este undeva la 60:40. Din 1967, 14.500 de palestinieni și-au pierdut dreptul de a locui în Ierusalim. Cei care au cărți de identitate cu Ierusalimul ca oraș de rezidență trebuie să demonstreze în permanență că Ierusalimul continuă să fie „centrul vieții” lor. Știu, sună absurd, dar când vine vorba de palestinieni, Israelul nu dă doi bani pe logică. Deci, rezidenții palestinieni ai Ierusalimului trebuie să prezinte în mod regulat facturi și contracte de închiriere pe numele lor, pentru ca autoritățile să poată vedea că într-adevăr locuiesc și trăiesc acolo, iar pe lângă asta, sunt efectuate controale periodice la domiciliu, unde sunt verificate până și periuțele de dinți, tot așa, pentru a atesta că cei care spun că locuiesc acolo într-adevăr o fac. Fiecare astfel de control este abuziv și umilitor, dar așa îi tratează Israelul pe palestinieni, ca pe cetățeni de rang inferior. Și face tot ce îi stă în puteri, își bate joc de ei tocmai pentru a-i face să plece. 


Israelul susține că situația din Sheikh Jarrah este o dispută imobiliară, însă, de fapt, avem de-a face cu discriminarea endemică. Pe măsură ce guvernele israeliene s-au mutat tot mai spre dreapta pe spectrul politic și au devenit tot mai influențate de grupurile coloniștilor extremiști, inechitățile au ajuns să fie tot mai evidente. Sheikh Jarrah nu este un caz singular, astfel de lucruri se întâmplă peste tot în Ierusalimul de Est, unde epurarea etnică, marginalizarea și dezrădăcinarea sunt la ordinea zilei. Poate așa înțelegeți de ce palestinienii se revoltă, protestează, iar Hamas ripostează cu rachete. Proiectul coloniilor evreiești, care are ca scop consolidarea controlului israelian asupra Ierusalimului este considerat ilegal de legea internațională. Cu toate acestea, de zeci de ani guvernele israeliene și municipalitatea Ierusalimului au urmat politici menite să crească prezența evreiască în oraș și să restricționeze expansiunea comunității palestiniene. 


Sheikh Jarrah este un microcosmos al luptei palestiniene, care demonstrează că Nakba (epurarea etnică a palestinienilor de către Israel) nu s-a sfârșit în 1948, ci continuă până în ziua de astăzi.


Război în țara sfântă? Greșit, avem de-a face cu o ocupație.





Se tot folosește sintagma „conflictul israelo-palestinian”, însă este greșită, termenul e folosit în mod abuziv. Ce conflict, care conflict? Nu avem de-a face cu un „conflict” aici, nici cu o „dispută”, nici măcar cu un război în sensul tradițional al cuvântului. Ceea ce se întâmplă în teritoriile palestiniene și în Israel este violența ocupației. Tot aud replica asta, „e război, războiul e dur, așa e la război, se moare de ambele părți, nimeni nu are dreptate.” Poftim? S-avem pardon. Nu e niciun război, un război presupune confruntarea a două armate. Noi însă, suntem martorii ultimului proiect colonialist al epocii moderne, cu toată brutalitatea care vine la pachet cu acesta. Iar când vorbim de ocupație, înțelegem prin asta un grup de oameni care a fost sau este oprimat de către un alt grup de oameni și, în cele mai multe cazuri, alungat, strămutat din țara lui, fizic, cultural, politic sau toate la un loc. A spune că în țara sfântă e război este o manipulare grosolană, nerușinată. E o tentativă de a spăla puțin crimele Israelului. Că vezi Doamne, așa e războiul, urât. Nu Israelul e urât, nu Israelul e culpabil, războiul e urât și războiul e de vină. Că există două tabere care se ciocnesc și nasol, curge sânge. Nu există două tabere aici. Există un ocupator și un ocupat. O victimă și un asupritor. E la fel de simplu ca doi ori doi. 


De peste 70 de ani Israelul ocupă teritoriul Palestinei istorice și de peste 50 ocupă militar Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza. Acest lucru a dus la o încălcare sistematică a drepturilor omului pentru palestinienii ce trăiesc în aceste teritorii. Politicile dure de confiscare a pământului, de deposedare, cuplate cu discriminarea frenetică au cauzat multă suferință palestinienilor. Armata israeliană tulbură și subminează fiecare aspect al vieții palestiniene. Armata decide dacă și când locuitorii palestinieni pot circula pentru a merge la muncă și la școală, dacă pot călători în străinătate, dacă și în ce condiții își pot vizita rudele, dacă își pot câștiga traiul, dacă pot participa la un protest, dacă își pot munci pământul sau chiar dacă pot avea acces la electricitate și apă potabilă. Ocupația militară înseamnă umilință zilnică, frică, opresiune. Înseamnă să trăiești ca un prizonier într-o închisoare ceva mai mare. Nu mai vorbim de faptul că aproape 80% din populația nativă a Palestinei istorice a fost expulzată cu forța de către milițiile sioniste în 1948 și majoritatea celor alungați au și acum statutul de refugiați, Israelul interzicându-le să se întoarcă în țara lor, deși evreilor din toată lumea, oameni care nu au nicio treabă cu Palestina, li se permite emigrarea în țara sfântă. Cei rămași, se confruntă cu discriminări zilnice și cu regimul militar de care vorbeam mai sus. 


Iar lumea se așteaptă ca palestinienii să capituleze, să renunțe la visurile și aspirațiile lor, să renunțe la demnitate și egalitate de dragul unui „proces de pace” care ține prea puțin cont de voința lor. Palestinienii își doresc pace, dar își doresc să li se facă dreptate. Palestinienii au făcut deja concesii, renunțând la teritoriile pierdute în războiul din 1948 și limitându-se la granițele stabilite înainte de 1967. Dar Israelul nici pe acelea nu le-a respectat (apropo, Israelul nici până în ziua de astăzi nu își are granițele declarate în Constituția sa), el continuând să construiască settlements, colonii exclusiv evreiești pe pământ palestinian, ciopârțind întreaga Cisiordanie și întregul Ierusalim de Est. Israelul a continuat să încalce legea internațională, care interzice strămutarea populației native și înlocuirea acesteia cu propria populație în teritoriile pe care le ocupă. A continuat să ignore și nenumăratele rezoluții ONU care îi cereau să nu mai clădească pe pământ palestinian și să le desființeze pe cele existente. Dacă Israelul și-ar fi dorit cu adevărat pacea, s-ar fi conformat. Dar adevărul este că Israelul nu își dorește o entitate politică vecină cu statul său. Visul lui este un Israel pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Și nu se va opri dacă organismele internaționale nu o vor face, dacă nu va fi tras la răspundere, dacă nu îi vor fi impuse sancțiuni. Dar lumea e ocupată să dea vina pe victimă pentru că nu există pace. Lumea e ocupată să îi plângă de milă Israelului de fiecare dată când Hamas mai răspunde cu câte o rachetă la o provocare israeliană. Lumea e ocupată să numească situația aceasta îngrozitoare un „conflict”, de parcă am avea două tabere egale. Pacea este posibilă, dar nu putem aștepta totul de la palestinieni. Israelul nu a demonstrat nicio secundă că e deschis la existența unui stat palestinian vecin, iar fizic, în condițiile în care coloniile israeliene din Cisiordania și Ierusalimul de Est continuă să rămână în picioare, nici nu mai prea poate să încapă un stat palestinian acolo, că a avut grijă Israelul de asta. Cât despre un stat binațional în care și evreii și arabii să aibă drepturi egale, reprezentare politică egală, din care să dispară discriminarea și rasismul, Israelul nici nu vrea să audă. Ar trebui să înceapă cu un prim pas: să ridice blocada din Gaza, să își retragă trupele și să renunțe la ocupația militară din Cisiordania și Ierusalimul de Est. Dar ce face el, Israelul? Dărâmă cartier palestinian după cartier palestinian, pentru a clădi altele noi, exclusiv evreiești. Dacă voi aveți vreo soluție pentru o pace în astfel de condiții, vă ascult.


marți, mai 18, 2021

Conflictul dintre Israel și Gaza, o „Zi a cârtiței” ce se repetă iar și iar

 



Faptul că lucrurile au escaladat în Gaza și Israel nu e o surpriză. Din 2006, de când Hamas a câștigat alegerile în Fâșie, Israelul îi bombardează pe palestinienii din micuțul teritoriu odată la câțiva ani. Ultima ofensivă israeliană mai serioasă a avut loc în 2014, deci termenul se cam împlinise în ceea ce îi privește pe israelieni: era timpul să-i mai apese puțin pe palestinienii din Gaza cu talpa bocancului pe grumaz, să le reamintească cine e stăpânul. Israelul e mulțumit cu actualul statu quo. Cisiordania e sub ocupație militară, iar cu fiecare an, se construiesc tot mai multe colonii, așa numitele settlements, colonii care mai mănâncă puțin din teritoriul palestinian, în Gaza Israelul controlează spațiul aerian și maritim, are putere de decizie asupra persoanelor și mărfurilor care intră și ies de acolo, deci statul sionist nu are niciun interes ca lucrurile să se schimbe. E ca în filmul Ziua Cârtiței, în care protagonistul se trezește în fiecare dimineață și constată că se repetă iar și iar ziua precedentă. Actorul cel mai puternic în situația de față este Israelul, dacă ar vrea, ar putea schimba ceva. Dar Israelul, sub nicio formă, nu își dorește crearea unui stat palestinian lângă el, de aceea prelungește starea actuală cât de mult posibil, mimând democrația, pentru lumea care se face că se uită în partea cealaltă, când toți știm, că de fapt, avem de-a face cu ultimul proiect colonialist al lumii moderne. Însă mai e un aspect de luat în calcul. Câtă vreme palestinienii nu abandonează lupta, câtă vreme mai au resurse, energie, voință de a opune rezistență, de a nu capitula, conflictul se va menține. Iar poporul palestinian s-a făcut remarcat prin rezistența și dârzenia sa. Câtă vreme inimile lor vor bate, până la ultima, palestinienii nu se vor declara învinși.


Dar care a fost scânteia care a reaprins conflictul de data asta? Ca de obicei, Israelul a făcut un gest provocator. Expulzarea cetățenilor palestinieni din cartierul Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est, dărâmarea caselor acestora pentru a face loc unui cartier exclusiv evreiesc, precum și atacurile unor extremiști israelieni de dreapta asupra palestinienilor ce se rugau în moscheea Al Aqsa, al treilea cel mai sfânt loc al islamului, i-au făcut pe palestinieni să răbufnească. Au izbucnit o serie de proteste, iar în cele din urmă, Hamas au trimis câteva rachete din Gaza spre Israel, din solidaritate cu protestatarii. Israelul a făcut ce face de obicei. Pentru fiecare rachetă trimisă de Hamas, a răspuns cu cincizeci. Iar presa s-a grăbit să arunce vina în cârca palestinienilor, portretizând Israelul ca pe o victimă, uitând să menționeze că palestinienii nu au armată proprie, în timp ce statul sionist deține a patra armată din lume, fiind dotat inclusiv cu arsenal nuclear. Nu e clar până unde se va merge de data aceasta, în cele trei mari confruntări dintre Israel și micuța Fâșie, în 2008-2009, 2012 și 2014, lucrurile s-au intensificat până s-au transformat în războaie în toată regula, care au făcut mii de victime, majoritatea palestinieni. În ceea ce privește Israelul, chestiunea e cât se poate de clară. Nu există opoziție semnificativă la actuala situație. Toți actorii importanți ai scenei politice sunt de partea continuării anexării de pământ palestinian, într-o mai mică sau mai mare măsură. Iar dacă vi s-a părut că Benjamin Netanyahu joacă dur, stați să vedeți ce ne așteaptă din partea rivalilor săi, care i-au declarat politicile insuficient de aspre. Însă amplificarea acestui conflict servește intereselor prim-ministrului israelian, care este implicat într-un proces de corupție. Netanyahu poate miza pe cartea salvatorului: doar el poate scăpa Israelul din această încurcătură, așa cum a făcut-o de atâtea ori. Cât despre Gaza, Hamas pare să câștige simpatia tot mai multor oameni. Mahmoud Abbas și Autoritatea Palestiniană tac cuminți. Le convine că rivalii lor politici, Hamas, sunt ținuți departe, sub blocadă, fără posibilitatea de a-și extinde influența în Cisiordania. Presei îi place să îi numească pe cei din Hamas teroriști, pentru că atât o duce capul. Dacă Israelul spune că sunt teroriști, presa nu mai stă să verifice sau să gândească cu creierul propriu. De fapt, și dacă ar face-o ar fi degeaba, mulți dintre cei care dețin trusturile de presă sunt evrei, deci ei controlează ce se printează sau apare la televizor. Oricum, e o ipocrizie din partea lumii vestice să se arate indignată că palestinienii sunt apărați de Hamas. Nu vă place Hamas? Foarte bine, faceți VOI ceva pentru palestinieni. Implicați-vă mai mult decât la nivel declarativ. Dacă lumii i-ar păsa de palestinieni, nu ar mai fi nevoie de Hamas și rachetele lor să îi apere. Dar lumea vestică e lașă. Sau vândută intereselor mai mari. Și, în orice caz, e fățarnică. Palestinienii sunt singuri, se apără și ei cum pot. Să nu-mi spuneți că voi nu ați face la fel.


luni, mai 17, 2021

Rezistența nu e terorism

 





Ești terorist dacă te opui celui care ți-a colonizat și ocupat pământul pe care ai locuit din moși strămoși? Ești terorist dacă te împotrivești rasismului instituționalizat? Ești terorist dacă protestezi atunci când armata de ocupație îți pătrunde cu forța în casă în miez de noapte, ți-o răstoarnă cu susul în jos, îți răpește fiii și îi aruncă în închisoare fără a formula o acuzație oficială și fără un proces corect? Ești terorist dacă ripostezi atunci când buldozerele ocupatorului îți demolează locuința? Ești terorist dacă nu stai cu mâinile în sân când animalele îți sunt omorâte de settleri ilegali? Ești terorist când ripostezi atunci când ești atacat în timp ce te rogi în lăcașul tău sacru? Ești terorist dacă nu mai suporți umilințele și bătaia de joc și ridici piatra de pe jos și o arunci spre soldatul blindat până în dinți? Ești terorist pentru că te revolți atunci când nu mai tolerezi furtul, minciuna, crima, prigonirea? Ești terorist când nu mai rabzi violența folosită pe post de unealtă politică? Ești terorist dacă nu mai îngădui să ți se dicteze când și unde poți să te deplasezi în țara ta, pe pământurile străbunilor tăi? Ești terorist când te răzvrătești pentru că nu ți se permite să îți vizitezi rudele din alt oraș? Ești terorist pentru că nu accepți ca un zid să te separe de omul pe care îl iubești? Ești terorist pentru că îți repugnă politica de tip apartheid impusă prin forța bocancului? Ești terorist pentru că ți-e silă de discriminarea de orice fel? Ești terorist pentru că te opui purificării etnice? 


Atunci și eu sunt terorist.



duminică, mai 16, 2021

Despre Hamas și nu numai

  



Este nedrept să judecăm organizația Hamas de astăzi după direcția sa de început. Însăși denumirea sa înseamnă „mișcare islamică de rezistență”. Iar rezistența, inclusiv cea armată, este un drept garantat de legea internațională, pentru toate populațiile aflate sub ocupație. Hamas este o organizație paramilitară, sunită, naționalistă. Dar de ce israelienii au dreptul să fie naționaliști, iar palestinienii nu? De ce sunt de condamnat cei din mișcarea Hamas pentru că visează la un stat palestinian pe întreg teritoriul Palestinei istorice? Păi Israelul visează la același lucru și nu-l mai condamnă nimeni. Că la începuturile sale Hamas a fost implicată în acte ce ar putea fi considerate teroriste? Nimic din ce n-a făcut Israelul însuși. Nu e un secret faptul că Lehi și Irgun au fost două organizații teroriste israeliene care au activat pe teritoriul Palestinei istorice, atunci când aceasta se afla sub mandat britanic și care au săvârșit o serie de acte teroriste atât împotriva arabilor cât și a britanicilor. Marea Britanie trebuia să evacueze Palestina până la 1 august 1948, dar israelienii nu mai aveau răbdare și s-au dedat la acte teroriste pentru a grăbi plecarea britanicilor, israelienii urmând a-și declara independența, în mod unilateral, pe 15 mai 1948. Atacul cu bombă de la hotelul King David, pus la cale de sioniștii de la Irgun este ultra-cunoscut. Cu toate acestea, teroriștii sioniști sunt considerați eroi în Israel și au străzi ce le poartă numele. Deci, cu alte cuvinte, terorismul e acceptabil, e kosher, atunci când e înfăptuit de ai noștri, când alții fac exact ce facem noi, e reprobabil. Căci cei la care se află puterea decid care sunt teroriștii buni și care sunt teroriștii răi. Teroriștii buni nu sunt doar ai noștri, mai sunt și cei de pe urma cărora avem de câștigat. Cum ar veni saudiții. Deși sunt cei mai mari exportatori de terorism oriental, atât Israelul cât și Statele Unite au relații diplomatice și comerciale cu Arabia Saudită, pentru că așa le dictează interesele și banii. Câtă vreme se pot face bani împreună cu saudiții și câtă vreme aceștia nu se amestecă în conflictul israelo-palestinian, sunt băieți buni. 


Oricum, după cea de-a doua intifadă, Hamas a început să își modereze pozițiile și să renunțe la radicalism. Mai ales după 2006, când au câștigat alegerile legislative în Gaza, au fost de acord (și sunt de acord și în prezent) cu soluția celor două state (chiar dacă, în secret, poate tot mai speră la o Palestină unită, from the river to the sea, cum zic palestinienii). Există și un document oficial, emis în 2017, care atestă disponibilitatea negocierii cu Israelul. Și chiar liderii organizației confirmă că principiile enunțate în Carta inițială, cea din anii 80, nu mai sunt valabile. Dar gurile rele uită să menționeze aceste lucruei, pentru că Hamas trebuie portretizați ca fiind băieții răi. Israelul este personajul cel bun în povestea mainstream, care este atacat de niște oameni ticăloși, niște bestii fără suflet și fără omenie, care îi vor răul. Lucrurile nu pot fi mai neadevărate. Israelul are de partea lui armamentul de top, infrastructura, organizarea, Hamas au niște rachete artizanale, niște pocnitori un pic mai șmechere. Lupta nu este nici pe departe egală. Dar Goliath-ul își plânge de milă, așa cum face de decenii. Și profită de pe urma faptului că europenii încă se simt vinovați pentru Holocaust și sunt dispuși să le treacă orice cu vederea, chiar și genocidul. Căci genocid se cheamă când peste 3 mii de copii sunt uciși, așa cum s-a întâmplat în cadrul ofensivei israeliene asupra Fâșiei Gaza în 2014. Astăzi, în 2021, 7 israelieni au murit în urma rachetelor trase de Hamas asupra Israelului și presa e în doliu, fără să îi pese prea mult de cei 83 de palestinieni uciși în atacurile israeliene. Nu este nici egalitate a forțelor implicate în conflict, dar nu este egalitate nici când vorbim de importanța vieților omenești pierdute. Trei mii de copii au fost considerați victime colaterale și nu știu cum se face că tot Hamas pică vinovată. Șapte israelieni morți și lumea a sărit că e Israelul sub asediu. Viețile palestiniene pur și simplu nu contează la fel ca cele israeliene. Acesta este adevărul. Și iată-ne ajunși la încă un motiv pentru care Israelul și Statele Unite țin morțiș să îi numească pe Hamas teroriști. Dacă Hamas sunt teroriști, viețile lor și ale copiilor lor nu contează, pentru că, nu-i așa, sunt niște brute care nu valorizează viața. Hamas TREBUIE portretizați ca niște teroriști, pentru ca lumii să nu îi pese de ei, de soarta celor din Gaza, nici măcar de copiii din Gaza, pentru că ni se spune că aceștia sunt îndoctrinați de mici să urască Israelul. Ce ironie! Luați manualele școlare israeliene și veți vedea acolo lecție de îndoctrinare. Copiii israelienilor sunt învățați de mici că toți arabii sunt teroriști și deci nu e mare pagubă dacă mor. Copiii israelienilor sunt învățați că tot pământul acela e al lor și că arabii n-au niciun drept să locuiască acolo, deci nu contează că le sunt dărâmate casele și furate terenurile. Pur și simplu sunt învățați că viața unui arab e mai puțin valoroasă decât a unui câine. Și trist e că cei care ar trebui să cunoască mai bine de atât, adulții, presa, toți le cântă în strună. Palestinienii nu au de înfruntat doar israelienii, ci nații întregi care le sunt împotrivă pentru că au fost spălate pe creier de propaganda sionistă. De aceea e important să glăsuim, noi ăștia care mai avem voce și să nu ne lăsăm intimidați de încercările de a ne reduce la tăcere. Adevărul e incomod, altfel ne-ar lăsa să vorbim. Dacă n-am avea dreptate, ne-ar lăsa să vorbim. Dar ei știu că avem de partea noastră adevărul. Care nu poate fi ciuntit de nicio armă.


miercuri, mai 12, 2021

Israelul sub asediu? Nu, doar încă o gargară ieftină din partea presei.

 


Distribuit pentru: Public
Am văzut cu ochii mei, acum trei ani, cum buldozerele israeliene săpau în cartierul palestinian Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est. Abia începuseră lucrările, dar se știa de pe atunci ce urmărește Israelul: să își extindă prezența în partea estică a Ierusalimului, teritoriu pe care îl ocupă ilegal din 1967. Sheikh Jarrah urma a fi demolat, palestinienii evacuați și construit acolo un cartier exclusiv evreiesc. Asta se întâmplă acum, zilele acestea. Locuitorii palestinieni sunt alungați din casele lor ce urmează să fie dărâmate. Planul mai mare al Israelului este de a rări cât poate de mult palestinienii din Ierusalimul de Est, până la dispariția acestora, pentru a putea pretinde că Ierusalimul este exclusiv evreiesc, deci stabilirea orașului, cu cele două părți ale sale, Vestul și Estul, drept capitală unică, nedivizată, a Israelului este perfect logică și legitimă. Statul sionist își dorește cu orice preț să evite declararea Ierusalimului de Est drept capitală a unui potențial stat palestinian. Și face ce știe pentru a obține acest lucru: epurează etnic.

De aceea avem astăzi rachete Hamas ce zboară spre Israel. Hamas nu acționează din senin, ci doar când Israelul îi provoacă. Iar odată cu protestele masive împotriva demolării cartierului Sheikh Jarrah, au avut loc violențe și la moscheea Al Aqsa, soldații israelieni hărțuind și lovind palestinienii veniți să se roage.

Mi-e silă de ceea ce citesc în presă. Toți se găsesc să le plângă de milă israelienilor care, vai, sunt sub atac. Cu puține excepții, presa românească preia gata mestecat piureul pro-israelian al presei mainstream. Cam ce ați vrea de la palestinieni? Să nu riposteze în niciun fel? A Patra Convenție de la Geneva le garantează, așa cum garantează oricărei populații aflate sub ocupație, dreptul la auto-apărare, inclusiv la cea armată. A, nu vă place Hamas? Nasol. Hamas, de bine de rău, sunt singurii care au făcut ceva concret pentru palestinieni în ultimii ani. Sunt singurii care le-au luat apărarea și care au ripostat atunci când Israelul a lovit, prin diverse mijloace, în palestinieni. Cu o Autoritate Palestiniană coruptă și un Mahmoud Abbas care își vede de buzunarul propriu mai degrabă decât de interesul palestinienilor, cineva trebuia să le ia apărarea acestora. Golul acesta politic a fost ocupat de Hamas, formațiune politică ce a fost aleasă democratic, prin vot, de către populația din Gaza. Știu, știu, presa spune că Hamas sunt teroriști. Păi vai, dacă presa spune, înseamnă că așa trebuie să fie. Doar noi luăm CNN-ul mai în serios decât luăm Biblia. Nu, Hamas nu sunt teroriști. Hamas este o organizație politică militarizată, ce își are originea în Frăția Musulmană egipteană, dar care a evoluat mult, ca doctrină și comportament, față de zilele ei de început. Dacă inițial mai venea public cu câte-o declarație mai controversată, dacă în trecut mai organiza câte un atac împotriva civililor israelieni, în ultima multă vreme s-a cizelat și toate declarațiile politice pe care le face sunt mai mult decât decente. Dar ca să știi asta, trebuie să urmărești fenomenul îndeaproape, nu din an în Paști, luându-te după presa aservită intereselor ce nu-și doresc sub nicio formă independența palestiniană. Dar, atâta vreme cât Israelul și Statele Unite decid care sunt teroriștii planetei si care sunt teroriștii ăia buni și ăia răi, să nu vă așteptați la altceva din partea presei. Păi Israelul, logic, desemnează că oricine îi e dușman este terorist. Hezbollah (de la care au mâncat bătaie) sunt teroriști, Hamas sunt teroriști. Iar SUA îi cântă în strună Israelului de la nașterea acestuia. Nu e Israelul copilul răsfățat al Americii? Eforturile Israelului și ale SUA de a conecta rezistența palestiniană la terorismul global nu sunt noi. Făcând asta, cele două încearcă să speculeze și să profite de aversiunea lumii față de mișcări ce au luat drumul extremismului și-al terorismului, deși susțin că reprezintă islamul. Islamul adevărat nu are legătură cu terorismul. Așa cum nici creștinismul adevărat sau iudaismul adevărat nu au legătură cu persecutarea aproapelui tău (fix ceea ce fac Israelul și Statele Unite).

Dar ce face Israelul palestinienilor nu este terorism de stat? Opresiunea cu care se confruntă palestinienii de decenii nu este terorism de stat? Epurarea etnică începută din 1947-48, apartheidul, pedepsele colective, raidurile în miez de noapte în casele palestiniene, arestarea fără acuzații și aruncarea în temniță fără proces nu se cheamă terorism de stat? Cum se numește folosirea extinsă și sistematică a violenței în scopuri politice? La întrebările acestea nu răspunde nimeni. Mai la îndemână e să nu gândești cu propriul cap și să iei de bun tot ce îți livrează presa părtinitoare. La îndemână e să nu citești cărți, ci să te mulțumești cu 2-3 articole pe an, și gata, ți se pare că te pricepi la politică externă și la conflictul israelo-palestinian. De fapt, dacă jurnaliștii nu fac asta, ce pretenții să am de la cei care îi citesc? N-am nicio pretenție, urlu și eu a pagubă, sub clar de lună. Numai că pe ăștia îi vezi cei mai învârtoșați în a-și expune părerile. Iar multora dintre cei care chiar înțeleg realitatea acelor locuri le este frică să vorbească în public. Pentru că e la fel ca în cazul covidului. Poți să îți riști chiar jobul dacă nu te afli de partea care trebuie. Numai că eu sunt un om care mă descurc, treaba mea cum, și n-am nevoie nici de joburile voastre de rahat, nici de banii voștri. Așa că, ar fi o crimă să nu vorbesc. Huliți-mă, tocați-mă mărunt. Eu tot aici voi fi. Tot aici voi fi, în ciuda faptului că platforme precum Facebook mă cenzurează, așa cum au făcut-o în cazul acestui articol. Nu am nimic de pierdut, iar ce am, nu puteți voi să-mi luați, oricât v-ați întinde tentaculele încercând să mă prindeți. Adevărul e greu de înghițit? Vă sugerez să țineți la îndemână un pahar cu apă. Să alunece mai ușor.

duminică, aprilie 11, 2021

Despre legitimitatea protestului politic violent

 





Protestele. Funcționează? Pașnice sau violente? Este justificată vreodată violența protestelor politice? De un an de zile se tot iese în stradă în România. Se iese și în alte țări, la fel, împotriva măsurilor restrictive implementate cu scopul victoriei în lupta cu covidul. Proteste pașnice, gen plimbări, adunări în fața Guvernului, scandări de lozinci, discursuri rostite la microfon...Au vreun efect? 


Mă gândesc tot mai mult la intifadele palestiniene, rebeliunile populare violente, cauzate de frustrarea și mânia palestinienilor cărora le era refuzat dreptul la un stat veritabil. Sau chiar la ocazionalele răbufniri ale organizației Hamas, care atunci când nu mai suportă situația sufocantă din Gaza, mai trimite câte-o rachetă artizanală înspre Israel. Sau la tot mai rarele (acum) atacuri individuale asupra soldaților israelieni la punctele militare de control. Palestinienii au tot dreptul să se revolte. Sunt ocupați, terorizați, umiliți, de aproape un secol. Le este respinsă pretenția cât se poate de legitimă la un stat al lor, nu la un simulacru de stat, la o bătaie de joc oferită pe tavă în schimbul păcii, cum ar veni un stat ciopârțit, alcătuit din niște bantustane izolate între ele, unite printr-un tunel cu Fâșia Gaza. Au dreptul la egalitate civică, au dreptul să ceară sfârșitul discriminării la care sunt supuși de atâta amar de vreme. Nu vreau să vorbesc acum despre posibilitatea sau imposibilitatea construirii unui stat palestinian alături de unul israelian, dar ce vreau să spun este că oamenii aceștia au dreptul să aibă un stat al lor. Unul viabil. Punct. Aceasta este o realitate și este non-negociabilă. La fel de justificat este și dreptul lor la a se revolta, la a protesta. A patra Convenție de la Geneva le garantează statelor aflate sub ocupație dreptul la rezistență, inclusiv la cea armată. Deci dreptul palestinian la răzvrătire și protest, inclusiv violent, este un drept garantat de legea internațională. Ce ar fi trebuit să facă palestinienii în ultimii zeci de ani? Să protesteze pașnic? Să defileze cu bannere și flori? Să scandeze în fața Knessetului? Ar însemna să ne batem și noi joc de ei, pretinzând așa ceva. Oricât de tragice ar fi, pentru că pierderea de vieți omenești este tragică, în orice circumstanță, atacurile lor asupra soldaților israelieni sunt legitime. Am mai fi plâns după el, dacă Hitler ar fi fost ucis de un evreu? Mă îndoiesc. Și-așa mapamondul abia dacă îi bagă în seamă pe palestinieni, mass-media e ocupată cu alte chestiuni, în funcție de cum îi dictează păpușarii care o controlează. Iar când nu scrie la comandă, mass-media se dedică articolelor despre fundul lui Kim Kardashian sau despre moartea nu știu cărui membru al familiei regale de pe nu știu unde. Revoltele și atacurile palestiniene sunt născute din disperare. Din disperarea că nu se ajunge la o soluție care să îi avantajeze și pe ei, din disperarea că nimeni nu îi aude, nu-i vede. O intifada, la fel ca un atac singular, e un strigăt. Un strigăt cumplit, de deznădejde. Când vezi că orice ai face, lumii i se rupe de tine, lași la o parte mijloacele pașnice de acțiune și treci la ceva ce are mai multe șanse să capteze atenția: la violență. Să nu mai spunem că au existat multe propuneri și tentative de soluționare a acestui conflict pe cale diplomatică: conferințele de la Geneva, planul Mitchell, acordurile de la Camp David, acordurile de la Oslo, dar toate au eșuat. Dar aceste încercări nu aveau cum să aibă succes, dintr-un motiv foarte simplu: Israelul nu și-a dorit și nu-și dorește existența unui stat palestinian. Oricum, dacă stăm să comparăm violența palestiniană cu brutalitatea irațională a armatei israeliene, dezlănțuirea ei, disproporționalitatea mijloacelor folosite, concluzia e clară: avem de-a face cu un David contra unui Goliath. Orice am cataloga drept violență palestiniană, în fața forței dezlănțuite a unei armate în care Statele Unite bagă anual milioane de dolari, aceasta pălește ca o floare trecută. 


Revin la noi. Avem sau nu avem dreptul de a rezista și a ne răzvrăti împotriva unui guvern tiranic, împotriva unei dictaturi sanitare, împotriva unor politici injuste? Legile democrației spun că da. Protestele apar atunci când sunt epuizate toate celelalte opțiuni democratice, spune Wesley Lowery, jurnalist la Washington Times. Adică atunci când ți-a ajuns cuțitul la os și nu mai știi ce să faci. Iar protestele pot escalada, pe măsură ce se acumulează tensiune, pe măsură ce se constată inutilitatea marșurilor și practicării non-violenței. Nelson Mandela spunea că întrebarea nu este dacă va izbucni violența, ci cum să o limitezi și să o direcționezi. Protestăm de un an de zile. Ni se spune în continuare să purtăm mască, ni se spune să ne vaccinăm, ni se impune când și cât să ieșim din case. Ieri noapte, bolnavii din spitalul de ortopedie Foișor au fost evacuați în miez de noapte pentru că nu sunt suficiente paturi pentru bolnavii de covid, ni se spune. Am rezolvat ceva cu aceste proteste? Nu. Cei ce protestează sunt ridiculizați de presă, iar guvernul își bate joc de noi în continuare, prin măsuri absurde și umilitoare. Dacă nu se va ajunge la violență, să îi mulțumească guvernanții lui Dumnezeu că n-avem sânge palestinian în vene. Că nu avem rezistența, reziliența și curajul lor. Că răbdăm, chiar când simțim că nu mai putem. 


Toată trăncăneala propagandiștilor despre necesitatea purtării măștii și a efectuării injecției cu serul experimental (nu pot să-l numesc vaccin deoarece nu oferă niciun fel de protecție) nu are legătură cu sănătatea și nici cu știința. Avem de-a face cu un proiect al unui stat de tip polițienesc, născut din isteria publică, întreținut cu minciuni și care are aceeași legitimitate morală ca infama stea galbenă pe care evreii trebuiau să o poarte în piept pentru a-i separa de restul oamenilor. 


Iar campania agresivă prin care ni se spune că dacă vrem să beneficiem din nou de drepturile garantate de Constituție trebuie să facem injecția este un șantaj mizerabil. Un șantaj de o cruzime atroce, deoarece ni se sugerează că nu merităm libertățile de bază dacă nu ne transformăm în cobai. Și e incorect, fraudulos și lipsit de etică, pentru că ni se promite o libertate care nu va mai veni niciodată și pentru că suntem presați la modul cel mai cinic să ne supunem unor riscuri medicale nenecesare. Și nu în ultimul rând, pentru că drepturile omului sunt înlocuite cu ruleta rusească, noi fiind forțați să alegem între libertate și integritatea trupurilor noastre.


Dar, este posibil ca poporul român să mă surprindă. Poate într-un climat al disperării, acest activism pacifist se va transforma în ceva mai radical. Poate că încă nu ne este suficient de foame, poate că încă avem joburi, poate că încă ne putem permite să plătim facturile, poate că încă nu ne-am îmbolnăvit de altă boală decât covid și poate încă nu ne-a fost refuzat ajutorul. Nu spun că îmi doresc violență, mi-aș dori găsirea unei soluții pe cale pașnică. Dar vreau ca ceva să se schimbe. Și nu poți pretinde ca ceva să se schimbe în condițiile în care tu repeți mereu același și același lucru care a eșuat. Nu i-am dat păcii suficiente șanse? Oricum, parcă ne aflam în vremuri de război, așa ne-au spus autoritățile. Păi dacă suntem la război, război să fie. Dar nu puteți avea pretenția ca voi să ne administrați lovitură după lovitură și noi să rămânem impasibili. Celor care spun că violența este justificată doar ca un act de auto-apărare, le propun un exercițiu. Haideți să ne imaginăm că vedem un polițist imobilizând un om la pământ și sufocându-l cu mâinile, punându-l în pericol de moarte. Este justificat să vii tu, un terț, și să-i dai polițistului un jet de spray cu piper în ochi? Eu zic că da. Iar acum să ne întoarcem la situația noastră. Nu cumva ne aflăm și noi în postura de auto-apărare? Oare nu suntem cumva agresați de stat, terorizați, sufocați, de un an de zile? Ce ar trebui să ne mai facă, pentru a înțelege că suntem omorâți, cu încetinitorul, nu de covid, ci de niște politici absurde, maligne? Câți trebuie să mai moară din cauza acestui delir farmacologic? Câți oameni vor continua să fie demonizați, ridiculizați, jigniți, pentru refuzul de a se vaccina -- până când li se va tot repeta că sunt un pericol public? Nu e suficient cât ne-ați terfelit (și încă o faceți) pentru că nu aderăm la mesajul politic corect, la sloganurile voastre imbecile? Acum trebuie să trăim cu stigmatul că periclităm sănătatea celor din jur? Asta e lumea în care vreți să trăim? O lume guvernată de frică, ură, suferință, vinovăție? Prietenia și solidaritatea vor dispărea, fiind înlocuite de terorismul sanitar. Arta va pieri, disidența va fi înfierată, libertatea va fi numită egoism, viața va conta nu datorită spiritului, voinței, creativității, ci doar ca un număr manipulat în serviciul statului. Individul și individualitatea, personalitatea vor fi anihilate, vom fi reduși la cifre și statistici. Nu vom mai avea vise și aspirații, datoria noastră cea mai sfântă va fi sacrificarea pentru binele și bunăstarea marilor corporații. Asta e frumoasa civilizație în care vreți să trăim? Am întors destul celălalt obraz, poate că a venit și timpul ochiului pentru ochi și dintelui pentru dinte. Tot suntem norocoși, palestinienii au de plătit cu zece ochi pentru unul singur, cu zece dinți pentru un singur dinte.


marți, aprilie 06, 2021

A fi sau a nu fi sub ocupație -- de la Ierusalim la București

                                Punctul de control Qalandya, Ierusalimul de Est


Războiul împotriva covidului pare a urma același tipar cu războiul împotriva terorismului: nu e menit să fie câștigat, e menit să fie perpetuat la nesfârșit. Industria armamentului nu are nimic de câștigat de pe urma păcii, iar industria farmaceutică nu are nimic de câștigat de pe urma oamenilor sănătoși. E important să fim declarați bolnavi, pentru ca niște bogați să își lărgească și mai mult punga. 


N-am mai scris de mult pe tema conflictului israelo-palestinian, dar modalitatea în care statul român a decis să se ocupe de așa-numita pandemie a făcut să îmi fie imposibil să nu remarc similarități între statutul de popor ocupat al palestinienilor și al nostru, al românilor la nivel local, și al pământenilor, la nivel global. Statul Israel justifică ocupația militară din Cisiordania și Gaza ca măsură sau mecanism de „apărare” împotriva terorismului. Guvernul nostru (și altele de pe mapamond) se folosește de pretextul pandemiei pentru a justifica tot niște politici de ocupație. Sistemele de control sunt aceleași. Că e vorba de lockdown-uri, de izolare, de program strict de circulație, de reprimarea protestelor, de poliția gândirii, numiți toate „măsurile” cu care avem de-a face de un an de zile -- ele pot fi regăsite în politicile israeliene aplicate palestinienilor începând cu războiul din 1967. Lucrurile acestea sunt noi pentru români, pentru francezi, pentru americani, dar ele erodează viața palestiniană de zeci de ani. Viețile lor sunt guvernate de decizii arbitrare, absurde, de decenii. 


Jeff Halper, un antropolog american care trăiește în Israel din 1973, scria că „Israel-Palestina este microcosmosul lumii mai mari.” Ceea ce se întâmplă acolo are o importanță din ce în ce mai mare pentru restul lumii. Statul Israel testează pe palestinieni tactici, armament, sisteme de supraveghere și de securitate, care mai apoi sunt exportate în întreaga lume. Dacă avem un prototip pentru opresiune domestică, acela este Palestina. Într-un fel, e ca și când ceea ce se întâmplă în Palestina a fost o repetiție pentru ceea ce urma să se întâmple la nivel global. Sigur, palestinienii și-au luat și porția de război în toată regula, și nu o dată. Dar poți lupta și subjuga un popor nu doar cu tancuri, submarine nucleare și F-35-uri. Te poți folosi cu succes de detenții în masă, închidere a afacerilor, închidere a școlilor, înăbușirea protestelor, transformarea vieții cotidiene într-un calvar birocratic, impunerea restricțiilor de circulație, interdicția de a ieși din casă după o anumită oră -- iar israelienii s-au dovedit a fi foarte inventivi la acest capitol. Sună cunoscut? Mai rămâne să fim aruncați în pușcărie pentru proteste și postări pe Facebook, că în rest le cam avem pe toate. Și iată cum comportamentul Israelului față de palestinieni nu rămâne o problemă izolată, născută din niște circumstanțe istorice și religioase unice, el devine o crimă internațională care ne afectează pe toți. De fapt, Israelul chiar se laudă cu ocupația palestinienilor, deoarece metodele și tehnologia sa sunt atât de marketabile, atât de vandabile. Iar isteria covid nu e prea diferită de exploatarea emoțională a „terorismului”: un pericol adevărat dar limitat este manipulat cu neobrăzare pentru a intimida publicul să accepte măsuri care sunt mult nasoale decât răul pe care se presupune că îl vindecă.  


Așa că întrebarea nu este dacă ocupația israeliană a fost exportată dincolo de granițele Palestinei -- lucrul acesta e cât se poate de evident. Întrebarea este dacă avem curaj să recunoaștem acest lucru. Întrebarea este dacă suntem pregătiți să luptăm împotriva acestei ocupații, când și unde are loc aceasta.