marți, iulie 29, 2008

Ocupantul cel lacom: dezvăluiri despre Camp David (de Jonathan Cook)

După şapte ani de rumori şi memorii inutile, media israeliană a publicat în sfârşit pasaje din documente oficiale ale negocierilor de la Camp David, din vara anului 2000. Pentru prima dată apare posibilitatea de a aprecia “oferta generoasă” a premierului israelian Ehud Barak facută palestinienilor şi motivele pentru care Yasser Arafat a respins-o.

În plus, documentul furnizează analize valoroase asupra marilor obiective pe care Israelul spera sa le obţină la Camp David şi felul în care ambiţii similare îi influenţează politica de azi.

Suplimentul de 26 de pagini, publicat în cotidianul Haaretz, a fost alcătuit de către instituţiile politice şi de securitate ale ţării în ajunul întâlnirii de la Camp David ca un ghid a disensiunilor dintre parţi. Intitulat “Statutul procesului diplomatic cu palestinienii: Puncte de urmat pentru viitorul premier”, documentul a fost din timp realizat pentru alegerile generale din februarie 2001.

Deşi, departe de singurul subiect al negocierilor de la Camp David, acesta este primul document oficial care oferă explicaţii despre ceea ce s-a discutat şi, cu siguranţă, nu poate fi acuzat ca nu simpatizează cu poziţia israeliană.

Documentul a ieşit la lumina după ce a fost prezentat actualului premier israelian Ehud Olmert, cu scopul de a-l pregăti pentru întâlnirea de la Annapolis cu palestinienii. Sub presiunea americană, Olmert a acceptat să reia negocierile pentru prima dată de la eşecul de la Camp David şi să participe la convorbirile de la Taba, câteva luni mai târziu. Este clar că, departe de a-şi revizui punctele de vedere de la Camp David, Olmert a ales să adopte câteva din cele mai dure poziţii ale lui Barak.

Negocierile anterioare din iulie 2000 au vizat încercările lui Barak de a masca toate punctele importante ale conflictului dintre Israel şi palestinieni, care nu au fost atinse prin retragerile israeliene din teritoriile ocupate, prevăzute în acordurile de la Oslo.

Barak, susţinut de preşedintele american din acea vreme, Bill Clinton, l-a obligat pe Arafat - Preşedintele Autorităţii Palestiniene, la atingerea grăbita a stadiului final al negocierilor, chiar dacă liderul palestinian considera că este nevoie de mai mult timp pentru a construi încrederea între cele două parţi. Contrar spiritului înţelegerilor de la Oslo, Israelul şi-a dublat în anii ’90 numărul de aşezări în teritoriile ocupate şi a eşuat în îndeplinirea promisiunilor de retragere totală.
Poate nu surprinzător, documentul israelian nu face referire la cea mai generoasă ofertă din cate au existat în timpul celor şase decenii de conflict israeliano-palestinian: decizia OEP din anii ’80 de a renunţa la cea mai mare parte a teritoriului palestinian şi de a înfiinţa un stat în două teritorii separate, Teritoriul de Vest şi Gaza – doar 22% din Palestina istorică.

Dată fiind marea concesie teritoriala făcută de conducerea palestiniană acum 20 de ani, cum apar acum termenii lui Barak? Documentul arată că Barak a insistat asupra a trei principii de bază pentru a accepta sfârşitul ocupaţiei şi constituirea unui stat palestinian:

1. Aşezările ilegale israeliene vor rămâne cu 80% din colonişti în Teritoriul de Vest, într-o zonă anexată Israelului.

Teritoriul de Vest constituie o bază pentru orice viitor stat palestinian. Conform documentului, aproximativ 8% din teritoriu ar urma să fie anexat Israelului pentru a menţine aşezările. În schimb, palestinienii ar fi compensaţi cu o fâşie mai puţin valoroasă, probabil în deşertul Negev.

Propunerea israeliană cerea rămânerea a 400.000 de evrei în Teritoriul de Vest şi Ierusalimul de Est în comunităţi fortificate, legate de Israel prin şosele care brăzdează întreg teritoriul. Aşezările şi infrastructurile care le susţin s-ar afla în afara limitelor palestiniene, păzite de armată, în zone militare închise, adânc înfipte în Teritoriul de Vest. Toate acestea sunt o reţetă sigură pentru distrugerea viabilităţii viitorului stat palestinian. Lui Arafat i s-a cerut să aprobe un labirint de coridoare israeliene care ar consolida o serie de ghetouri palestiniene cu infăţisare de stat.

2. O mare “zonă de securitate” supravegheată de armata israeliană, ar fi menţinută în Valea Iordanului, pe malul de vest, de la Marea Moarta până la aşezarea israeliană din nord de la Meholah.

O asemenea zonă de securitate există deja, deci nu trebuie să speculăm asupra modului în care va arăta aceasta. Câteva mii de colonişti din Valea Iordanului certifică faptul că această zonă, aproape o cincime din Teritoriul de Vest, a fost deja anexată de Israel de câteva decenii. Majorităţii palestinienilor, în afara celor care efectiv locuiesc în Valea Iordanului, le este restricţionat accesul în zonă. Valea este una din cele mai fertile zone din Teritoriul de Vest, uriaşul său potenţial agricol fiind exploatat în cea mai mare parte de câtre Israel. Privarea palestinienilor de controlul teritorial şi economic al Văii Iordanului ar face din Palestina un stat neviabil.

3. În Ierusalimul de Est, Israelul a pretins masive cedări de teritorii în prelungirea anexării ilegale a părţii din oraş ocupată în 1967.

Israelul a vrut să îşi păstreze aproprierea teritoriilor faţă de coloniile sale ilegale din Ierusalimul de Est, locuite de aproape de un sfert de milion de evrei, în timp ce palestinienii ar fi fost forţaţi să locuiască într-o serie de ceea ce Haareetz numeşte „baloane”.

Menţinerea graniţelor municipale extinse ale Ierusalimului de către Israel ar fi avut două consecinţe devastatoare pentru palestinieni: în primul rând, ar fi izolat oraşul, centru economic si turistic al oricărui stat palestinian, de restul teritoriilor de vest, iar în al doilea rând, marile aşezări de la Maale Adumim şi Har Haoma, construite adânc pe teritoriul palestinian, dar considerate acum de Israel ca facând parte din Ierusalim, ar fi rămas sub guvernare israeliană. Teritoriul de Vest ar fi fost tăiat în două creându-se astfel noi restricţii de circulaţie pentru palestinieni.

În ceea ce priveşte Oraşul Vechi, Israelul a cerut ca părţi ale aşa-numitului „Bazin Sacru” din afara zidurilor, precum si cartierele arăbeşti şi armene să fie anexate Israelului, iar moscheile din Sanctuarul Nobil (cunoscut evreilor drept Muntele Templului) să fie puse sub o autoritate „ambiguă”, care ulterior ar fi fost exploatată, fără îndoială, de cea mai puternică parte, respectiv Israelul. Aceste cereri ar fi făcut ca zonele palestiniene din Ierusalimul de Est să fie încastrate într-un şir de ghettouri, o imagine în oglindă a politicii israeliene în Teritoriile de Vest.

În plus, Israelul a sperat că reuniunea de Camp David va legitima tardiv anexarea din 1967 şi epurările etnice ale unei zone din Teritoriul de Vest, situată aproape de Ierusalim, numită Latrun Salient. În prezent zona a fost transformată de Fondul National Evreu într-o rezervaţie naturală „israeliană” numita Canada Park, cu ajutorul unor donaţii scutite de impozite ale canadienilor.

Scopul global al acestor propuneri „generoase” a fost acela de a le oferi palestinienilor mult mai puţin decât cele 22 de procente ramase din teritoriul lor istoric naţional. Ar fi trebuit să excludă din statul format Gaza şi Teritoriile de Vest, părţi importante din zona municipală extinsă a Ierusalimului, la fel ca şi Latrun Salient, pentru a face loc coloniilor, şi încă 20% pentru o zonă de securitate în Valea Iordanului.

Cu alte cuvinte, li s-a cerut palestienilor să semneze un acord care le-ar fi oferit o suveranitate compromisă deja asupra a nu mai mult de 14% din teritoriul istoric naţional sau ceva foarte similar bantustanelor, care au fost create pentru ei înainte şi după Camp David prin dezvoltarea coloniilor şi anexarea mascată a teritoriului lor prin zidul de demarcaţie.

În schimbul „generozităţii” lui Barak, ce pretenţii au avut palestinienii care au blocat discuţiile şi au arătat adevărata faţă a lui Arafat, aşa cum a fost susţinută pentru mult timp de Barak si Clinton? Ce dovada incriminatoare este citată? Conform documentelor, palestinienii erau dispuşi să satisfacă „nevoile demografice” ale Israelului şi au fost de acord cu modificarea graniţelor. Totuşi, au insistat asupra îndeplinirii a doua condiţii: ca anexarea Teritoriilor de Vest de către Israel să nu depăşească 2,3 % din teritoriu şi ca orice schimb de teritorii să fie bazat pe principiul egalităţii. Se pare că Israelul nu a putut accepta condiţiile lor.
Palestinienii au mai vrut ca ei să deţină autoritatea asupra coridorului care făcea legătura între cele două părţi ale statului lor: Teritoriile de Vest si Gaza, probabil pentru că această punte de legătură să nu poată fi folosită după bunul plac al Israelului. În plus, Arafat a dorit să aibă însemnele obişnuite ale unui stat suveran: armata si controlul asupra spaţiului aerian palestinian. Israelul s-a opus tuturor acestor cereri.

În ceea ce priveşte Ierusalimul, palestinienii au vrut „un oraş deschis” similar cu ceea ce prevedea iniţial Planul de Securitate al Natiunilor Unite din 1947, conectat atât la teritoriile israeliene, cât şi la cele palestiniene.

Palestinienii s-au opus perspectivei de a trai în „baloane” şi au cerut în schimb continuitate teritorială în Ierusalimul de Est. De asemenea, au cerut mare parte din cartierul armean din vechiul oraş, dar în schimb au părut dispuşi să renunţe la cartierul evreu epurat de palestinieni în 1947.

Referitor la celălalt subiect major de dispută, Arafat a dorit ca Israelul să admită că poartă singur responsabilitatea pentru refugiaţii palestinieni din războiul din 1948. Documentele notează însă că palestinienii „au manifestat înţelegere pentru sensibilitatea Israelului faţă de aceasta problemă şi dorinţa de a găsi o formulare care să armonizeze aceste sentimente cu nevoile lor naţionale”. Aceasta sugerează cel puţin că liderii palestinieni erau dornici să ajungă la o înţelegere în privinţa refugiaţilor.

Conform părerilor unor critici, Barak a venit la negocierile de la Camp David cu un sentiment de neîncredere şi a ridicat atât de sus ştacheta încât evreii si palestinienii nu aveau cum să ajungă la o înţelegere. Dar de ce ar fi vrut sau măcar ar fi riscat, Barak să obţină un alt fel de rezultat? Documentul sugerează doua motive legate între ele.

În primul rând, se spune acolo că în paralel cu pregătirea pentru negocierile de la Camp David, Barak lucra la un plan de „separare” în caz că discuţiile ar fi eşuat. Planul a fost gata în iunie 2000, cu o lună înainte de negocieri şi a fost aprobat de cabinet în condiţiile începerii intifadei, în octombrie 2000. Conform spuselor lui Haaretz, planul de separare a lui Barak îngloba toate aspectele vieţii palestinienilor şi urma să fie implementat peste câţiva ani.

Multe din aceste planuri secrete ale lui Barak sunt redate în cartea „Sânge şi religie”, inclusiv faptul că adjunctul ministrului său al apărării, Ephraim Sneh, a desenat o „harta a separării” la scurt timp înainte de Camp David. Shlomo Ben Ami, negociatorul principal a lui Barak, a observat ulterior: „el [Barak] era foarte mândru pentru că harta lui lăsa Israelului aproape o treime din Teritoriul de Vest”. Conform lui Ben Ami, primul ministru a spus, referindu-se la ghetourile pe care intenţiona să le lase palestinienilor: „Uitaţi-vă, acesta este un stat, pe măsura intenţiilor si scopurilor sale”.

După ce Barak şi-a pierdut postul, la începutul anului 2001, el a susţinut public ideea separării unilaterale şi ulterior pe cea a abandonării poziţiilor. Ariel Sharon, mentorul său militar şi succesorul său în funcţia de prim-ministru a fost cu greu convins să-şi abandoneze poziţia radicală şi să se mulţumească cu planul lui Barak. El şi-a dat acordul cu privire la zidul din Teritoriile de Vest - rezultatul logic al separării - in vara anului 2002 şi la abandonarea poziţiilor din Gaza la începutul anului 2004.

Din document reiese clar faptul că Barak şi majoritatea liderilor israelieni au presupus din start că va trebui să îi închidă pe palestinieni în ghetouri sau în bantustane, cunoscute din apartheid-ul sud-african. Eşecul negocierilor de la Camp David le-a oferit pur şi simplu lui Barak şi succesorilor lui pretextul pentru a-şi implementa politicile.

În al doilea rând, documentul atesta că Barak i-a cerut lui Arafat ceva despre care ştia că liderul palestinian nu putea să accepte. Barak nu dorea recunoaşterea formală a Israelului, ci a Israelului ca stat al evreilor.

Acceptarea unei astfel de concesii implică mult mai mult decât probleme de semantică. Presupunea ca Arafat să renunţe la drepturile a doua grupuri etnice, care formau majoritatea covârşitoare a palestinienilor.

Recunoaşterea Israelului că stat evreu ar fi dus la pierderea dreptului - protejat de legislaţia internaţională şi de hotărârile Naţiunilor Unite - refugiaţilor asupra locurilor din care au fost epuraţi etnic de armata israeliană în 1948. Dreptul lor la întoarcere, indiferent dacă era sau nu un proiect rezonabil, a fost sfânt pentru palestinieni de atunci înainte.

De asemenea, recunoaşterea ar fi însemnat condamnarea a mai mult de un milion de cetăţeni israelieni de origine palestiniană la statutul permanent de intruşi marginalizaţi într-un stat etnic care privilegiază drepturile evreilor în dauna cetăţenilor non-evrei. De fapt, lui Arafat i s-a cerut să-şi dea acordul pentru încercările Israelului de a scoate în afara legii demersurile minorităţilor palestiniene pentru transformarea ţării intr-un "stat al tuturor cetăţenilor săi" sau democraţie liberală.

Atât Olmert, cât si ministrul său de externe, Tzipi Livni, au fost informaţi pe scurt despre conţinutul documentului de la Camp David înainte de întâlnirea de la Annapolis cu Mahmoud Abbas, preşedintele de atunci al autorităţii palestiniene. Astfel, este semnificativ că în loc să abandoneze o pretenţie care a dus la sistarea negocierilor de la Camp David, ambii au făcut din recunoaşterea Israelului ca stat evreu o condiţie hotărâtoare a acordurilor, chiar înainte ca cele doua părţi să se întâlnească.

De asemenea, este interesant că, în timp ce Barak nu a fost dornic să divulge cererea pe care i-a făcut-o lui Arafat la Camp David, guvernul Olmert a trâmbiţat în stânga şi în dreapta despre aceasta. De ce aceasta schimbare de atitudine?

Ceea mai probabila explicaţie este că Barak s-a aşteptat ca negocierile de la Camp David să eşueze şi se temea că cererile lui de recunoaştere ar fi putut demasca adevăratele intenţii ale Israelului. Pe de alta parte, Olmert a reuşit să mascheze recunoaşterea Israelului ca stat evreu în suprema formă de testare a seriozităţii palestinienilor în a accepta soluţia celor doua state.

Este o manevră pe care a pus-o la cale anul trecut când voia să întoarcă opinia statelor lumii împotriva mişcării Hamas după victoria acesteia în alegeri.

De fapt, cerinţa Israelului de a fi recunoscut ca stat evreu este o dovadă că el nu este un stat democrat, ci mai degrabă unul etnic care trebuie să-şi apere privilegiile rasiste prin falsificarea datelor referitoare la graniţe şi populaţie. Se prea poate şi ca Olmert să folosească testul recunoaşterii pentru a-l încolţi pe Abbas, un lider palestinian slab si nereprezentativ, ceea ce Arafat a reuşit să evite.

Înainte de întâlnirea de la Annapolis, Livni a declarat: "Trebuie să fie clar pentru toata lumea că Israelul ca stat este teritoriul naţional al poporului evreu." El a adăugat că cetăţenii israelieni de origine palestiniană vor trebui să abandoneze pretenţiile de egalitate în momentul în care conducerea palestiniană va accepta condiţiile Israelului.

Olmert a descris negocierile de la Annapolis în aproximativ aceiaşi termeni. Ele aveau ca scop crearea a doua naţiuni, a spus el: "Statul israelian - naţiunea poporului evreu şi statul palestinian - naţiunea poporului palestinian".

Olmert a subliniat în mai multe rânduri că se teme ca palestinienii să nu îşi dea seama într-o zi că, după eşecul negocierilor de la Oslo şi Camp David, Israelul nu le va da niciodată un statut viabil. Ei s-ar putea astfel decide să urmeze calea luptei sud-africanilor pentru votul democratic nominal într-o ţară democratică.
Olmert a avertizat recent asupra acestui pericol într-o altă ocazie: "Alegerea este între ... un stat evreu pe o parte a teritoriului israelian sau un stat binaţional pe tot teritoriul israelian".

Confruntat cu această perspectivă, Olmert - ca şi Sharon şi Barak înaintea lui - a ajuns la concluzia că Israelul trebuie să-l convingă urgent pe Abbas să renunţe la varianta celor două state. Dar bineînţeles că nu în favoarea a două state democratice sau măcar viabile, ci în favoarea unui stat evreu rasist şi a unuia palestinian de tip ghettou.

Jonathan Cook este un ziarist stabilit în Nazareth - Israel. Cea mai recentă carte a sa "Israelul şi ciocnirea civilizaţiilor: Irakul, Iranul şi planul de refacere a Orientului Mijlociu" va fi publicată luna viitoare. Site-ul său este www.jkcook.net.

Traducere din limba engleză: Stelian Hossu

joi, iulie 24, 2008

Schimbul Hizballah-Israel: israelienii sfâşiaţi între bocete şi cântece războinice (de Gilad Aţmon)



Făcând o revistă a presei în ebraică asupra pornograficului lamento colectiv israelian, am găsit, spre marea mea surpriză, un editorial critic, scris de către Dr. Mordechai Keidar, un universitar israelian de dreapta: “Inamicii noştri”, scrie Keidar, “văd, în faţa lor, o naţiune frenetică, emoţională, înlăcrimată, coruptă, hedonistă, posesivă şi liberală. Oameni care şterpelesc şi crapă în ei, oameni fără rădăcini istorice, oameni lipsiţi de ideologie, fără valori, fără cel mai mic simţ al solidarităţii. Oameni preocupaţi de “aici şi acum”, oameni care sunt gata să plătească orice preţ, fără cea mai mică atenţie faţă de gravele consecinţe ale inconştienţei lor.” (Dr. Mordechai Keider)

Este oarecum reconfortant să descoperi că cineva, în Israel poate fi conştient de severitatea cu care realitatea israeliană este percepută în altă parte. Keidar percepe amplitudinea cu care festivalul doliului actual pare jalnic celor din exterior, îndeosebi vecinilor Israelului. Chiar dacă cineva ar putea resimţi simpatie faţă de durerea încercată de rudele soldaţilor, ceea ce nu poate fi schimbat este faptul că Regev şi Goldwasser erau oameni în uniformă care servind într-o armată deosebit de ostilă. În timpul răpirii lor, patrulau de-a lungul frontierei în dispută dintre Israel şi Liban. Pentru cei care încă n-au înţeles bine topografia: era vorba despre nişte soldaţi, şi nu de simpli “civili inocenţi”. Teoretic, erau în măsură să se apere.

Cazul lui Gilad Şalit nu este cu adevărat diferit. Şalit, pe care mass-media planetară îl prezintă ca pe o “victimă inocentă”, nu era nimic altceva decât un gardian postat într-un lagăr de concentrare israelian numit Gaza. Şalit, ca şi Goldwasser şi Regev, purta o uniformă a armatei israeliene în timpul capturii sale. Nici Regev, nici Goldwasser, nici Şalit nu sunt nişte victime. Toţi trei erau în serviciul unei ţări care recurge la tactici genocidare devastatoare, printre care înfometarea, epurarea etnică şi asasinarea celor pe care îi consideră drept inamici.

Este totuşi deosebit de uimitor să constaţi în ce măsură memoria colectivă israeliană este scurtă. Ratarea operaţiunii de salvare a lui Regev şi a lui Goldwasser, întreprinsă de armata israeliană ca urmare a ambuscadei reuşite a Hizballah, a antrenat declanşarea celui de-al doilea război cu Libanul de către Israel. Ca represalii, dorind să se răzbune, Israelul a demolat infrastructura Libanului, a culcat la pământ oraşe şi sate întregi în Sudul Libanului, precum şi anumite cartiere ale Beirutului. A omorât aproximativ o mie de civili libanezi. Într-un anume fel, israelienii au reuşit să uite toate acestea. Singurul lucru pe care israelienii îl văd, sunt cele două sicrie negre. Au reuşit chiar să ignore faptul că în schimb, ei înşişi tocmai livraseră 190 de sicrie rudimentare conţinând corpurile combatanţilor Hizballah.

Israelienii sunt deosebit de dotaţi pentru a se vedea doar pe ei înşişi. În ochii lor, durerea personală este, cumva, superioară celei pe care alţii o pot resimţi. Există totuşi ceva care mă intrigă. Spectacolul colectiv al smiorcăielii necrofile israeliene mă lasă perplex. Dacă Israelul şi israelienii nu izbutesc să treacă peste moartea (desigur tragică) a doi militari israelieni, cum vor putea să-şi asume războiul mondial pe care ard să-l declanşeze împotriva Iranului? Dacă israelienii nu izbutesc să suporte imaginea a două sicrie, cum vor putea rezista atunci când Tel Avivul va deveni o imensă groapă comună? Strigătele lor de război sugerează totuşi că în direcţia aceasta par să dorească să se îndrepte.

Dr. Keider sugerează un răspuns mai degrabă caraghios: “Doar o naţiune îmbibată de convingere ideologică, o naţiune care crede cu tărie în justeţea cauzei ei, o naţiune care simte că participă la un proces istoric, o naţiune capabilă să suporte durerea şi să-şi cumpere supravieţuirea cu sânge, sudoare şi lacrimi, doar o asemenea naţiune este în măsură să dureze în Orientul Mijlociu.”

“Această regiune”, continuă el, “nu are loc pentru cârpe post-evreieşti, care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor arăta adevăratul chip post-zionist.”

Trebuie să admit că Keidar, acest zelot israelian de dreapta, nu greşeşte întru totul. Oameni care se prăbuşesc în faţa a două sicrie ar face mai bine să nu declanşeze un nou conflict internaţional. Israelienii pur şi simplu n-au tăria necesară. Nu este vorba cu adevărat de o naţiune de războinici spartani. Pe cât de mult le place să provoace suferinţe atroce altora, cu atât sunt incapabili să suporte ideea de a trebui să sufere ei înşişi, pe scurt, nu sunt gata de sacrificiu, nu sunt decât o gaşcă de laşi învinşi.

Ar face mai bine s-o rupă la fugă cât mai repede, dacă vor să-şi salveze pielea. Aşa cum a remarcat-o Keider, şansa lor să supravieţuiască în această regiune se reduce la zero.

Vezi sursa în limba engleză.

duminică, iulie 20, 2008

Reflecţii asupra schimbului de prizonieri Hizballah-Israel (de Khalid Amayreh)


Recentul acord de schimb de prizonieri dintre Israel şi Hizballah este un indicator că există arabi care încep să înţeleagă mentalitatea depravată zionistă, şi să acţioneze în consecinţă. Această mentalitate este bazată pe aroganţă, insolenţă, şi un sentiment de superioritate religioasă şi etnică.

Israel, o ţară a cărei mentalitate colectivă vede non-evreii aproape ca pe nişte animale sau cel puţin ca pe nişte oameni de rangul doi, a trebuit să se confrunte cu un nou inamic, un inamic care nu s-a lăsat înfricoşat de brutalitatea zdrobitoare, dar care a opus terorii Statului Israel duritate, hotărâre şi sfidare.

Este vorba despre o nouă realitate pe care israelienii, îndeosebi liderii israelieni, trebuie s-o accepte, mai ales la nivel psihologic.

Faptul că încă nu au ajuns până acolo explică profunda frustrare care se manifestă în tonul liderilor israelieni ca reacţie la ultimul acord de schimb, mai ales faptul că Israelul a fost forţat să-l elibereze pe luptătorul de guerrilă Samir Kuntar.

Israelul, ignorând complet propriile asasinate nenumărate, a ajuns să-l vadă pe Kuntar ca fiind prototipul teroristului suprem – ca şi cum zecile de mii de asasini şi de terorişti evrei care au enorme cantităţi de sânge inocent pe mâini ar fi îngeri ai dragostei şi ai milei Domnului.

Într-adevăr, dacă Israelul ar fi un Stat normal, şi poporul său un popor normal, ar fi adoptat o atitudine onestă şi justă faţă de vecinii săi, o atitudine care nu ar face distincţie între “sângele [evreilor] şi sângele [non-evreilor]”, între “viaţa [evreilor] şi viaţa [non-evreilor]”.

Nu există nici o îndoială că o asemenea atitudine ar fi salvat mii de vieţi omeneşti, evreieşti şi arabe, şi ar fi îndepărtat din regiune şi de la popoarele sale decenii de durere şi de suferinţă. Dar, în acest caz, zioniştii şi-ar pierde faţa, spiritul şi inima, şi ar avea o altă înfăţişare.

Din nefericire, este probabil inutil să se predice zionismului morală, o mişcare în mod evident demoniacă a cărei experienţă arată că nu este capabilă să se comporte moral şi uman.

Ei bine, permiteţi-mi să examinez unele dintre declaraţiile şi observaţiile liderilor zionişti în legătură cu ultimul acord de schimb cu Hizballah.

Şimon Peres, eroul masacrului de la Qana din 1996, care este acum Preşedintele Israelului, a spus: “Nu dorim ca asasinii să fie liberi, dar avem o obligaţie morală în direcţia aducerii acasă a soldaţilor pe care i-am trimis să-şi apere ţara.” Peres ar mai fi spus că “inima mea este sfâşiată de decizia graţierii lui Kuntar”, adăugând că decizia sa “nu constituie în nici un caz o iertare.”

Nimeni, desigur, arab sau de altă naţionalitate, nu poate fi deosebit de entuziast de ceea ce Kuntar a făcut în 1979, deşi armata israeliană a fost cel puţin parţial responsabilă de omorârea de către guerrila libaneză a celor trei israelieni, dintre care un poliţist paramilitar, un bărbat şi fata lui.

Cele trei vieţi, ca şi numeroase alte victime, arabe şi evreieşti, ar fi fost cruţate dacă insolenta instituţie militară israeliană s-ar fi comportat în mod judicios.

La urma urmei, Kuntar, şi prietenii săi care au fost omorâţi în această operaţiune de salvare, nu a venit în Israel pentru a omorâ şi a face sângele să curgă, ci pentru a forţa Israelul să-i elibereze pe prizonierii arabi.

Cu toate acestea, suntem incitaţi să punem întrebări dificile, întrebări pe care celor mai mulţi dintre israelieni nu le place să le audă – şi cu atât mai puţin să răspundă la ele, din faţa cărora încearcă să se sustragă sau să tergiverseze şi să şicaneze în răspunsurile lor.

Cine a omorât mai mulţi inocenţi, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine are mai mult sânge, inclusiv sânge de copii, pe mâinile sale, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine a adus mai multă teroare, suferinţă şi moarte unor persoane inocente, Şimon Peres sau Samir Kuntar?

Dacă onestitatea trebuie să fie arbitrul suprem între oameni, atunci nu se poate scăpa de concluzia inevitabilă că asasinii în masă ca Peres, Ariel Şaron şi alţi lideri israelieni, morţi sau vii, sunt cei care au nevoie să ceară iertare pentru oribilele lor crime împotriva umanităţii.

De fapt, ar trebui să li se amintească israelienilor cu ocazia asta că un post prezidenţial, un costum cu cravată şi capacitatea de a lua cuvântul cu elocvenţă şi în mai multe limbi în faţa unui auditoriu de oameni de stat şi de vipuri din lumea întreagă, nu transformă un criminal într-o adevărată fiinţă umană.

Un criminal este un criminal, îndeosebi dacă refuză să-şi asume crimele şi dacă refuză să prezinte scuze victimelor. Inutil s-o spunem, Peres nu a făcut nici una nici alta. Dar criminalii nu sunt preocupaţi de păcatele lor.

O femeie în vârstă israeliană interviewată de ziarul Ha’aretz s-a revoltat împotriva Hizballah pentru că această mişcare refuzase până în ultimul moment să spună dacă cei doi prizonieri israelieni erau morţi sau vii.

“Este cea mai tristă zi pentru Israel. Ne-au făcut să aşteptăm până în ultima secundă pentru a afla soarta fiilor noştri”, a spus femeia conform ziarului.

O înţeleg, desigur, pe această femeie la nivel personal. Totuşi, aş vrea s-o întreb pe această doamnă evreică de ce consideră ea că vieţile evreieşti ar avea mai multă valoare decât cele non-evreieşti?

Aş vrea în egală măsură s-o întreb ce ar spune ea mamelor, familiilor şi apropiaţilor miilor de prizonieri arabi care au mucezit în obscurele celule subterane ale Israelului din 1967 încoace?

Vorbim despre prizonieri de război şi despre dispăruţi în luptă, despre alţi oameni obişnuiţi ale căror familii nu au nici un mijloc să ştie dacă sunt morţi sau vii. Aceşti “prizonieri uitaţi” nu sunt şi ei fiinţe omeneşti? Sunt ei copiii unui Dumnezeu mai mic?

Din nefericire, celor mai mulţi dintre israelieni, totalmente egocentrici, nu le place să li se pună acest gen de întrebări de teamă să nu-şi etaleze complexele lor de superioritate şi psihoza colectivă.

În cele din urmă, ultimul schimb arată că Israelul nu înţelege decât limba Realpolitik-ului rece care este, prin definiţie, imoral şi coercitiv.

Pentru palestinieni, care au mai mult de 10.000 de-ai lor mucezind în lagărele de concentrare israeliene, mesajul este foarte clar: dacă doriţi să obţineţi eliberarea lor de către Israel, luaţi ostateci israelieni şi schimbaţi-i cu prizonierii palestinieni.

Vezi sursa în limba engleză.

Prima colonie zionista in Palestina, 1878

vineri, iulie 18, 2008

Generalul cepelor şi al usturoiului (de Gideon Levy)

Următoarea „problemă” în războiul împotriva terorii: războiul împotriva saloanelor de coafură. După ce Hamas a preluat conducerea a jumătate din populaţia palestiniană din cauza politicilor israeliene, după ce am încercat să luptăm cu Hamas pe calea armelor şi a asediilor, a distrugerilor şi a crimelor, a arestărilor în masă şi a deportărilor, Forţele de Apărare Israeliene şi serviciul pentru securitate Shin Bet au inventat ceva nou: un război asupra mallurilor, brutăriilor, şcolilor şi orfelinatelor. Mai întâi în Hebron şi acum în Nablus. I.D.F închide saloane de frumuseţe, magazine cu îmbrăcăminte şi clinici şi chiar şi o fermă de lactate, toate sub pretextul că sunt legate de Hamas sau chiria pe care o plătesc este dată unei organizaţii teroriste.

Aceste imagini bizare ale unei închideri ordonate de către generalul de comandă lipite în vitrina unui magazin de cosmetice sau al unui centru de fizioterapie sau ale unui ordin de confiscare lipit pe un cuptor de pâine arată că ocuparea israeliană a înnebunit. Acum câteva luni am vizitat instituţiile de caritate şi centrele comerciale pe care I.D.F a început să le închidă în Hebron; am văzut scene absurde de-a dreptul revoltătoare. O şcoală modernă, intenţionată pentru 1.200 de studenţi, stă închisă din ordinele GOC-ului şi o librărie pentru tineret este pe punctul de a fi închisă.

Aşa demonstrează ocuparea, încă odată, că nu există loc în viaţa palestinienilor în care să nu ajungă şi că nu are limite: o armată care închide o şcoală, o librărie, o brutărie şi un internat; soldaţi care fac o razie într-o staţie de televiziune licenţiată confiscând echipamentul şi ameninţând cu închiderea aşa cum s-a întamplat recent la staţia de televiziune Afaq din Nablus.

În Israel nu s-a auzit nici o voce care să protesteze, bineînţeles, împotriva închiderii şcolii ori a staţiei de televiziune. Conform firului israelian de gânduri, dacă închidem o brutărie care face covrigi pentru orfani, puterea Hamasului va slăbi; dacă din internat aruncăm în stradă sute de copii nevoiaşi, Israel poate va arăta înţelegere faţă de ei şi de rudele lor; dacă închidem un mall aglomerat atunci patronii şi clienţii furioşi vor deveni suporteri ai Fatah.

Ocupaţia israeliană nu a mai fost văzută de foarte mult timp într-o lumină atât de ridicolă şi de inumană ca în aceste operaţiuni de închidere şi confiscare ordonate de către comandamentul central GOC, Gadi Shamni, generalul cepelor şi al usturoiului dacă e să judecăm după produsele confiscate de către soldaţii săi din magaziile cu mâncare din Hebron. Ilegal, în mod sigur imoral, dar nu mai puţin ignorat, aceste operaţiuni transmit un mesaj clar: ocupaţia a pierdut toate inhibiţiile morale şi orice urmă de înţelepciune. Cât de jalnică este o armată care goleşte depozitele de alimente şi îmbrăcăminte pentru nevoiaşi, cât de ridicol că GOC semnează ordine pentru a închide saloane de coafură, cât de patetic este un raid militar în brutării şi cât de crudă este o ocupaţie care închide clinici sub orice pretext.

Hamas a umplut golul creat în Cisiordania şi Gaza. Ca orice mişcare religioasă, a izvorat din ţărâna suferinţei şi a sărăciei. Acum Israel vine şi zice să facem şi mai mare sărăcia şi suferinţa. De ce? Ca să luptăm cu Hamas. Nu este nimic mai absurd. Zeci de mii de copii săraci din Cisiordania nu au spre cine să se îndrepte înafară de organizaţiile islamice de caritate pe care Israel le suspectează de a fi în legatură cu Hamas, deşi multe au fost înfiinţate cu mult timp înainte ca organizaţia să ia naştere. Israel a încetat să mai aibă grijă de bunăstarea populaţiei de sub ocupaţie deşi este obligaţia ei sub legea internaţională iar Autoritatea Palestiniană, de asemenea, nu arată un interes special pentru nevoile economice sau sociale. Fatah întotdeauna a alocat mai multe resurse pentru baze militare, arme şi maşini oficiale decât pentru orfelinate, paturi pentru spitale şi aparate pentru dializă.

Acesta este golul pe care îl umple Mişcarea Islamică oferind un impresionant nivel de servicii. Orfelinatul pe care l-am vizitat în Hebron este unul din cele mai frumoase şi mai bine îngrijite din câte am văzut. Este nevoie de puţină cruzime pentru a-l ameninţa cu închiderea, de puţină îndrăzneală ca să susţii că realizând acest lucru serveşte cauzei războiului împotriva terorii şi de puţină stupiditate ca să gândeşti că o asemenea măsură va ajuta. Închiderea magazinelor şi a mallurilor nu va avea altă consecinţă decât altă lovitură dată economiei palestiniene, care şi aşa se zbate să se menţină în condiţiile de carantină. Oare Israel nu a învăţat nimic din asediul eşuat asupra Gazei?

Oricine vizitează instituţiile de caritate va vedea că nu toţi banii care curg spre aceste organizaţii sunt însemnaţi pentru cumpărarea de explozibil şi centuri explozive. Rezidenţii din Cisiordania nu pot fi în acelaşi timp închişi, împiedicaţi să-şi câştige existenţa şi să nu li se ofere asistenţă socială în timp ce noi lovim în cei care încearcă să facă acest lucru indiferent de motivele lor. Dacă Israel vrea să se lupte cu asociaţiile caritabile trebuie măcar să ofere servicii alternative. Pe cheltuiala cui luptăm noi împotriva terorii? Al văduvelor? Al orfanilor? Este ruşinos.

13 iulie 2008
Haaretz

luni, iulie 07, 2008

Pacea începe şi se încheie la Ierusalim (de Walid M. Awad)

Îşi revin în simţuri? Discursul preşedintelui francez de săptămâna trecută în faţa Parlamentului israelian, cerând Israelului să îngheţe activităţile de ocupare din Cisiordania şi să accepte Ierusalimul de Est drept capitală a statului independent Palestina, constituie un progres major cu privire la poziţia Franţei, o ţară europeană importantă, vis-a-vis de conflictul palestiniano-israelian.

În iulie, primul ministru britanic, Gordon Brown, va vizita Israel şi Palestina. Marea Britanie a avut un rol istoric negativ în regiune şi pentru poporul palestinian, fiind la fel de vinovată ca Israelul pentru Naqba palestiniană de acum 60 de ani. Totuşi, de atunci, poziţia Marii Britanii nu prea s-a schimbat şi a fost mereu în ton cu poziţia Statelor Unite, acordând Israelului suportul lor necondiţionat.

Cel mai mic lucru pe care poate să-l facă Gordon Brown în viitoarea lui vizită în Palestina este să adopte noua poziţie franceză şi să declare suportul Marii Britanii pentru Ierusalimul de Est drept capitală a Statului Palestinian. Dacă se doreşte să se ajungă undeva cu procesul de pace este fundamental să se declare acest lucru şi poporul palestinian să fie susţinut în chestiunea Ierusalimului arab. Este fundamental şi pentru a transmite Israelului mesajul că nu are nici un drept în Ierusalimul de Est indiferent de ce schimbări a făcut şi dacă nu încetează cu politicile distructive din oraş, pacea va fi imposibil de obţinut, iar pacea în regiune sau în lume va fi permanent ameninţată.

Aceste lucruri sunt spuse deoarece Ierusalimul de Est este într-un mare pericol. Încă din 1967, Ierusalimul de Est este furat de identitatea arabă şi islamică, pământurile sale sunt confiscate pentru folosirea numai de către evrei, istoria îi este distorsionată şi schimbată, populaţia fragmentată, fiind dominată şi eliminată .

Când vorbim despre furtul Israelului în Ierusalimul arab nu spunem teorie. Ce se întâmplă sunt măsuri concrete luate de către guvernul israelian şi de variatele organe oficiale din oraş, în ordine de a obţine eventualul lor scop de a iudaiza oraşul, şi de a minimaliza, dacă nu de a elimina orice prezenţă palestiniană în oraş cu totul.

Tsunamiul iudaic care sufocă şi îneacă Ierusalimul de Est nu poate fi înfruntat numai de către palestinienii, care locuiesc în Ierusalim, singuri.

Pentru a arunca lumină asupra acestor lucruri, municipalitatea evreiească din Ierusalim ignoră prezenţa a 256.000 de palestinieni care plătesc 25% din bugetul municipalităţii, dar de abia dacă le oferă şi lor unele din serviciile municipale. Plănuieşte să construiască 40.000 de apartamente în oraş, dar numai pentru folosul imigranţilor evrei importanţi, ca şi cum miile de cupluri palestiniene nu au nevoie de locuinţe sau zeciile de mii de şcolari palestinieni nu au nevoie de săli de clasă – etc.

În Oraşul Vechi şi în partea de nord-vest, Wadi Al-Joz, At-Tur, Al’Isawiva si Lifta, Ateret Cohaim sunt în conivenţă de a fura şi a controla proprietatea palestiniană, islamică şi creştină. La est de Ierusalimul arab, Israel planifică să implementeze aşa-zisul plan E1 de a mări aşezarea evreiască Ma’le Adummim. În Silwan, Ras Al-Amud, Jabal Al-Mukabbir adică în sud şi în sud-estul oraşului, organizaţia colonială Elad foloseşte orice mijloace posibile de a evacua palestinienii care locuiesc în Ierusalim de pe pământurile lor şi din casele lor.

Ministerul israelian pentru lucrările publice şi locuinţe a emis propuneri pentru nu mai puţin de 8.000 de apartamente de la conferinţa „de pace” de la Annapolis. Mari suprafeţe de pământ plantate cu crânguri de măslini au fost distruse de buldozerele israeliene în Benit Hanina săptămâna trecută. Departamentele oficiale israeliene, cum este Autoritatea israeliană pentru Antichităţi şi, aşa-zisa, Autoritatea Naţională a Parcurilor lucrează ca subantreprenori pentru grupul colonial iudaic Elad, furând efectiv pământ palestinian în Ierusalimul de Est sub pretextul declarări lor ca parcuri naţionale sau arii care trebuie excavate şi ulterior sunt înmânate Eladului.

Suferinţa şi mizeria cauzate de Elad populaţiei din Silwan (un cartier în Ierusalim) sunt incomensurabile, iar locuitorii din trecutul, prezentul şi viitorul Silwanului sunt ameninţaţi cu eliminarea.

La cum stau lucrurile acum, aşa zisa „Grădina Regelui” sau zona Al-Bustan cu cele 88 de case palestiniene urmează a fi demolată pe baza ordinelor municipalităţii Ierusalimului şi a instanţelor israeliene. În ultimele zile, avocatul municipalităţii din Ierusalim, Yossi Chabilio, a susţinut că din cele 88 de case din „Gradina Regelui”, şapte au fost demolate, 40 sunt în diferite faze ale procedurilor judecătoreşti pentru demolarea lor. Procese împotriva a altor 20 sunt în progres, iar structurile vor fi demolate din „motive speciale” dacă instanţa va consimţi, 10 structuri nu sunt pentru locuinţe şi alte şapte au fost construite înainte de 1967. Chabilio s-a lăudat că din 2004 şi până acum, nici măcar o singură structură nu a fost ridicată în zonă.

Grupul colonial Elad, susţinut şi finanţat de către miliardarii din Rusia, UK, America şi Israel, implementează un proiect, chiar acum, de a goli zona Silwan Wadi Helweh de populaţia palestiniană indigenă. Palestinienii ierusalemiţi nu pot, doar pe cont propriu, să oprească acest „tsunami” colonial care înghite în totalitate Ierusalimul de Est cu cele doua componente ale sale atât cea islamică cât şi cea creştină şi al cărui spate este acoperit de către guvernul israelian. Iar înafară de vorbe goale şi sloganuri Autoritatea Naţionala Palestiniană ( PNA ) nu este capabilă să facă ceva de substanţă pentru a întoarce roata şi să diminueze prejudiciul.

Vestul trebuie să înţeleagă că PNA-ul şi preşedintele Mahmoud Abbas nu vor semna nici o înţelegere cu Israel fără recuperarea Ierusalimului de Est. Schimbări efective şi imediate asupra politicilor israeliene în Ierusalimul de Est ar trebui revendicate acum. Pacea începe şi se termină în Ierusalim. Acţiunile israeliene în Ierusalim sunt văzute de către palestinieni, arabi şi musulmani ca o acţiune de război. Dacă vestul vrea pace, trebuie să oprească imediat războiul israelian împotriva Ierusalimului Arab de Est.

30 iunie 2008 – Maan News Agency

joi, iulie 03, 2008

Schimb de prizonieri între Statul zionist şi Hizballah – Israelul primeşte o palmă formidabilă

“Promisiune sinceră”, primisiunea de eliberare, făcută de Sayyd Hassan Nasrallah, secretarul general al Hizballah, în iulie 2006, celui mai vechi prizonier arab din temniţele zioniste, Samir Qintar, este pe punctul de a fi onorată. La doi ani după capturarea celor doi soldaţi zionişti care se aventuraseră până la frontierele dintre Palestina ocupată şi Liban, în vederea schimbării lor cu Samir Qintar şi nobilele resturi pământeşti ale martirilor, Israelul a admis în cele din urmă fundamentul revendicării formulate de rezistenţa islamică din Liban: doar negocierile indirecte şi un schimb putea să-i aducă pe soldaţii capturaţi înapoi la familiile şi Statul lor.

Israelul a încercat totul după această captură: un război ucigaş de 33 de zile împotriva Libanului şi îndeosebi a sudului acestei ţări, mii de martiri căzuţi şi răniţi, mii de refugiaţi, distrugerea infrastructurilor libaneze, cu un sprijin occidental nelimitat şi îndeosebi american, presiuni asupra guvernului libanez ilegitim prin intermediul aliaţilor săi americani şi europeni, ameninţări de război. Nimic, nimic nu a dus la înapoierea celor doi soldaţi. Aşa cum anunţase Sayyid Hassan Nasrallah, doar negocierile indirecte şi schimbul putea să conducă la restituire. Doi ani mai târziu, Israelul primeşte o palmă zgomotoasă, încă o dată, dată de partidul rezistenţei, Hizballah!

Este adevărat că acest război era pregătit, dar capturarea soldaţilor l-a precipitat, Olmert vrând să creeze impresia că Statul său este încă în măsură să interzică ceva în regiune! Nici el, nici Statul său, nici măcar toate forţele mondiale reunite nu pot obliga partidul Hizballah să dea înapoi atunci când este vorba despre ceea ce consideră că este dreptul său cel mai legitim: eliberarea prizonierilor şi a resturilor pământeşti ale martirilor, eliberarea fermelor Şebaa şi a înălţimilor Kfarşuba, asigurarea suveranităţii pământului libanez, rezistenţa împotriva Statului colonial instalat în Palestina.

În faţa fermităţii dreptului la rezistenţă, Israelul a încercat să se joace! Încă o dată, a pierdut. Liderii săi se simt umiliţi, presa lui e la pândă, populaţia împărţită între speranţa de a sfârşi cu un coşmar care se numeşte rezistenţă şi aroganţa rasistă exprimată prin incapacitatea de a admite că arabii pot câştiga războaie, pot reuşi operaţiuni, îşi pot ridica fruntea şi-şi pot impune voinţa.

Victoria rezistenţei din 2006 se întinde până azi. Este exact ceea ce a anunţat secretarul general al Hizballah, în timpul conferinţei de presă din 2 iulie, amintind ceea ce anunţase deja: vremea înfrângerilor arabe a trecut, am început faza victoriilor: victoria eliberării din 2000, victoria rezistenţei în august 2006 cu întoarcerea refugiaţilor şi eşecul usturător al americano-zioniştilor, victoria rezistenţei în Fâşia Gaza, victoria actuală a întoarcerii prizonierilor şi a nobilelor resturi pământeşti ale martirilor căzuţi pentru ca Palestina să trăiască, victoria dreptului arab împotriva spolierii israeliene, victoria demnităţii arabe care ştie să-şi recupereze martirii.

În cursul acestei conferinţe de presă, Sayyud Hassan Nasrallah a furnizat câteva detalii importante, nu toate (celelalte vor fi dezvăluite în momentul primirii prizonierilor şi a resturilor pământeşti), pentru a nu jena ultimele măsuri înaintea zilei cu pricina.

Samir Qintar, cel mai vechi prizonier arab (29 de ani petrecuţi în temniţele zioniste) va fi eliberat împreună cu ceilalţi patru prizonieri ai “promisiunii sincere”, căzuţi prizonieri în timpul războiului din 2006. Samir Qintar, eroul rezistenţei palestiniene şi arabe, a fost unul dintre punctele cele mai arzătoare în negocieri, căci Israelul nu şi-a îndeplinit promisiunea de eliberare a lui în 2004, zioniştii considerând că are “mâinile mânjite cu sânge”, adică este un rezistent de primă importanţă.

Nobilele resturi pământeşti ale martirilor, libanezi, palestinieni şi arabi, în jur de 200 de cadavre, vor fi înmânate familiilor şi poporului lor, toţi aceşti martiri fiind împuşcaţi în timpul operaţiunilor de rezistenţă împotriva Statului zionist sau răpiţi de către zionişti, din Liban. Rămăşiţele pământeşti ale opozantei Dalal Moghrabi, plecată în martie ’78, împreună cu camarazii săi, dintre care Kamal Adwan, vor fi în sfârşit redate familiei şi poporului său. În privinţa eroului Yahya Skaf, se va face lumină în privinţa sorţii sale: prin analiza ADN-ului, familia lui va fi în măsură să ştie dacă rămăşiţele pământeşti pe care zioniştii vor să le înapoieze sunt efectiv cele ale fiului lor sau într-adevăr acesta trebuie să fie considerat “dispărut”.

Pentru diplomaţii iranieni, răpiţi în 1982 de către Forţele Libaneze ale lui Geagea şi Başir Gemayel, un raport detaliat israelian va face lumină asupra sorţii lor: au fost asasinaţi de către Forţele Libaneze sau livraţi şi apoi asasinaţi de către zionişti?

În ceea ce priveşte eliberarea de prizonieri palestinieni şi arabi, zioniştii refuzau, din diverse motive, să-i includă în schimb, dar se pare că mai mulţi prizonieri palestinieni vor fi în sfârşit eliberaţi cu această ocazie. Zioniştii, conform presei lor, se tem că Hizballah şi mai ales secretarul său general, să nu fie consideraţi în lumea arabă şi musulmană, şi mai ales în Palestina, drept adevăraţii lideri ai rezistenţei din lumea arabă şi musulmană. Zioniştii au dorit, în negocieri, să facă departajări între prizonieri, şi formulau ca pretext faptul că erau angajaţi în negocieri cu rezistenţa palestiniană în schimbul soldatului Şalit, pe de o parte, şi cu autoritatea palestiniană pe de altă parte, pe subiectul eliberării prizonierilor. Dar Hizballah şi-a menţinut totuşi revendicările, şi Israelul este pălmuit!

În momentul în care Libanul se pregăteşte să-şi primească eroii şi rămăşiţele pământeşti ale martirilor, morţi eroic, cu bucurie, cu excepţia câtorva corbi libanezi (în primul rând Geagea), “durerea” înfrângerii planează asupra publicului israelian. Această “durere” va fi cu atât mai profundă cu cât bucuria ca cuprinde publicul din Liban, libanezi, palestinieni şi arabi, timp de săptămâni, în cursul acestei veri 2008 pe care David Welsh voia s-o transforme în “vară fierbinte”, în vară de sânge şi lacrimi pentru rezistenţii din Liban. Sayyid Nasrallah a minimizat dimensiunea “durerii” lor, spunând că israelienii aveau obiceiul să considere că ei sunt tot timpul victime, la fel cum a minimizat ameninţarea britanică de a include “ramura înarmată” a Hizbullah în rândul “organizaţiilor teroriste”, pentru că i-ar ajuta pe rezistenţii din Irak şi din Palestina. La aceste cuvinte, Sayyid Nasrallah a spus că măsura britanică nu ar avea nici o importanţă, dar că momentul ales pentru a o anunţa are ca scop punerea de beţe în roate la negocierile în curs pentru schimb: “că Marea Britanie, ţara declaraţiei Balfour, primul şi principalul Stat care a instalat Statul zionist” ameninţă, ce contează? “Pentru rezistenţă este o onoare!”

Care este adevărata semnificaţie a acestui schimb istoric?

Mai întâi, că Hizballah nu are decât un singur cuvânt şi că israelienii n-au nici unul. Samir Qintar trebuia să fie eliberat în 2004, împreună cu ceilalţi prizonieri libanezi. Dorinţa de a se juca cu soartea lui i-a adus Statului zionist eşecuri repetate.

Pseudo-criteriile israeliene pentru eliberarea prizonierilor au dispărut: Samir Qintar va fi eliberat, ca erou, în ciuda criteriilor stabilite de către zionişti, ceea ce suscită deja conflicte între ei, între “puri” şi “realişti”. De altfel, zioniştii studiază în acest moment schimbarea criteriilor: nu “mâinile mânjite cu sânge” ar conta, ci “potenţialul prizonierilor de a se întoarce la luptă”.

Pentru rezistenţa palestiniană care-l deţine pe Şalit, acest schimb îi va permite să fie fermă în revendicări, lucru subliniat de presa zionistă. De altfel, este ceea ce a declarat Abu Mujahid, purtătorul de cuvânt al comitetelor populare, afirmând că preţul lui Şalit va creşte, şi că drumul e deschis pentru capturarea unor soldaţi zionişti în vederea altor schimburi, atât timp cât vor exista palestinieni prizonieri.

Schimbul sparge o atitudine israeliană care s-a congestionat din 2001 încoace: Israelul considerând că nu ar elibera niciodată “un terorist”, termen care a luat o semnificaţie mai generală în urma lui septembrie 2001. Or, e obligat să elibereze membrii rezistenţei palestiniene şi arabe, pentru că nu poate face nimic altceva, dacă vrea să-şi potolească populaţia, care trăieşte momentele cele mai critice de la începutul istoriei ei, în 1948.

Pentru prima dată, un Stat arab (Libanul) îşi închide dosarul prizonierilor şi a nobilelor rămăşiţe pământeşti ale martirilor şi ale dispăruţilor săi, fără să facă nici o concesie Statului zionist, şi fără să fie obligat să semneze vreun tratat oarecare.

Manifestaţiile, celebrările, bucuria care vor inunda Libanul, Palestina şi ţările arabe şi musulmane, în timpul acestei eliberări, reculegerea şi demnitatea care se vor instala în timpul înmormântării celor 200 de martiri, în taberele palestiniene şi în satele Libanului, vor fi un declanşator repetat de mii de ori pentru a afirma, sus şi tare, ferm şi solemn, apartenenţa noastră la această rezistenţă pe care nici o forţă din lume n-o va putea îndupleca, acum că a pornit pe drumul victoriei asupra inamicului spoliator, Israelul şi aliaţii săi.

CIREPAL (Centrul de Informare asupra Rezistenţei din Palestina)

marți, iulie 01, 2008

I se refuză dreptul de a se duce acasă (de Zeina Ashrawi)

Sunt Palestiniancă – născută şi crescută – şi rădacinile mele palestiniene datează de secole. Nimeni nu poate schimba acest lucru, chiar dacă îmi spun că Ierusalim, locul meu de naştere, nu este Palestina, chiar dacă îmi spun că Palestina nu mai există, chiar dacă îmi i-au toate actele şi îmi refuză dreptul de a intra în propria mea casă, chiar dacă mă umilesc şi îmi i-au toate drepturile. SUNT PALESTINIANCĂ.

Nume: Zeina Emile Sam’an Ashrwai; Data de naştere: 30 Iulie 1981; Etnie: Arabă. Asta este ce s-a scris pe cardul meu de identitate emis în Ierusalim. Un card de identitate este mai mult decât o bucată de hârtie pentru un palestinian; este singurul document legal care păstrează relaţia cu Palestina. Născută în Ierusalim, am primit un card de identiate din Ierusalim (CI-ul albastru), un document de călătorie israelian şi un paşaport iordanian ştampilat ca palestinian (nu am nici un drept legal în Iordania). Nu am un paşaport israelian, un paşaport palestinian sau un paşaport american. Aceasta este povestea mea:

Am venit în S.U.A când aveam 17 ani pentru a termina liceul în Pennsylvania, am urmat un colegiu, am absolvit şcoala şi ulterior m-am căsătorit, iar în momentul de faţă trăim în Virginia de Nord. Am fost acasă cel puţin o dată în fiecare an pentru a-mi vedea părinţii, familia şi prietenii şi să-mi înnoiesc documentul de călătorie deoarece nu pot să prelungesc valabilitatea documentului decât o dată pe an din Washington DC. Tatăl meu şi cu mine stăteam în rând la Ministerul israelian de Interne din Ierusalim, alături de mulţi alţi palestinieni, de la 4:30 dimineaţa, pentru a ne încerca norocul ca să trecem, înainte de prânz, de uşile metalice ale ministerului – când ministerul îşi închidea porţile – şi să ne reînnoim documentul de călătorie. Am făcut asta an după an. Ca un popor locuind sub ocupaţie, a te confrunta constat cu umilinţa la care eşti supus de către un ocupant era un fel de normă, dar noi făceam ce trebuia să facem pentru a ne asigura că identitatea noastră nu ne este furată.

În august 2007 am fost la Ambasada Israeliană din Washington DC pentru a încerca să-mi prelungesc documentul de călătorie şi să primesc, ca de obicei, „returning resident” visa pe care israelienii o eliberează palestinienilor care deţin un document de călătorie israelian. După ce am privit cum câtorva americani şi altora li se spune că vizele lor vor fi gata în câteva săptămâni, a venit şi rândul meu. Am mers până la fereastra cu geam anti-glonţ care proteja o femeie lucrând în spatele ei şi sub o poză masivă cu Cupola Stâncii şi a Zidului de la Ierusalim care atârnă pe peretele Consulatului israelian, i-am întins documentele mele prin mica fantă de la baza ferestrei.

„Shalom”, a spus ea cu un zâmbet. „Bună”, i-am răspuns cu un presentiment şi speriată. Odată ce mi-a văzut documentele de călătorie atitudinea ei s-a schimbat imediat. Zâmbetul nu mai era acolo şi a fost doar o mică discuţie de complezenţă, ca de obicei. După ce a răsfoit prin hârtiile pe care i le-am dat, m-a întrebat: „unde îţi este paşaportul american?”, i-am explicat că nu am unul şi că singurul document pentru a călători este cel pe care ea îl ţinea în mâini. A tăcut pentru câteva secunde după care a întrebat: ”nu ai un paşaport american?” suspectând că aş ascunde informaţii faţă de ea. „Nu!” am spus. A fost tăcută pentru încă o perioadă, după care a spus: „Păi, nu cred că putem să-ţi extindem documentul de călătorie”. Am simţit cum mi se urcă sângele la cap deoarece acesta este singurul meu mod de a ajunge acasă! Am întrebat-o ce vrea să zică iar ea a continuat să-mi spună că din moment ce trăiesc în S.U.A şi am Green Cardul, ei nu pot să-mi extindă documentul de călătorie. După ce am tras adânc aer în piept pentru a încerca să-mi controlez temperamentul, i-am explicat că Green Cradul nu este un paşaport şi nu pot să-l folosesc pentru a călători înafara Statelor. Vocea îmi tremura şi deveneam din ce în ce mai supărată (şi un mini joc de răstiri a rezultat) aşa că am rugat-o să-mi explice ce trebuia să fac. Mi-a zis să-mi las documentele şi să vedem ce se va întâmpla.

După câteva săptămâni mai târziu am primit un telefon de la doamna spunându-mi că a putut să-mi extindă documentul de călătorie dar că nu voi mai primi „returning resident” visa. În schimb, voi primi o viză ca turist pentru o perioadă de 3 luni. La început am fost fericită să aud că mi-a fost prelungit documentul de călătorie, dar abia apoi am realizat că a spus „tourist visa”. De ce primesc o viză ca turist pentru a mă duce acasă? Nevrând să mă cert cu ea în acel moment pentru viza de 3 luni, ca să nu pun în pericol extinderea documentului meu de călătorie, pur şi simplu am blocat această informaţie şi am continuat să-i explic că nu mă duc acasă în urmatoarele 3 luni. M-a instruit să mă duc să aplic din nou pentru o viză când intenţionez să mă duc. Nu a mai adăugat prea multe şi mi-a mai zis doar că viza este gata pentru a o ridica.

Soţul meu, fiul meu şi cu mine planificam să mergem acasă în Palestina în această vară. Aşa că, cu o lună înainte de când eram pregătiţi să plecăm (8 iulie 2008), am fost la Ambasada Israelului în Washington DC, cu documentele în mână, ca să întreb de o viză să mă duc acasă. Din nou am stat la rând şi am privit cum alţii primesc vize ca să se ducă acasă la mine. Când mi-a venit rândul, am mers până la fereastră; „Shalom”, a spus ea cu un zâmbet pe faţă, „Bună”, i-am replicat eu. Am strecurat hârtiile în mica fantă de sub geamul anti-glonţ şi am aşteptam obişnuita reacţie. I-am spus că am nevoie de viza „returning resident” pentru a mă duce acasă. A luat documentele şi i-am dat un cec pentru suma pe care o cerea şi am părăsit Ambasada fără nici un incident.

După câteva zile am primit un telefon de la Dina, de la Ambasada Israeliană, spunându-mi că îi trebuie data de expirare de pe paşaportul meu iordanian şi de pe Green Card. De fiecare dată le-am dat toate documentele de care aveau nevoie şi m-am gândit că este o metodă bună de a pierde timpul ca să nu-mi dea viza în timp. Totuşi, am sunat în continuu numai ca să îmi intre căsuţa vocală. Am lăsat un mesaj cu informaţiile de care aveau nevoie dar am continuat să sun după 10 minute, sperând să vorbesc cu cineva, pentru a mă asigura că au primit informaţiile, într-un efort de a grăbi procesul greoi. În sfârşit am dat de cineva. I-am spus că am nevoie să mă asigur că au primit informaţia lăsată pe căsuţa vocală şi dacă actele mele sunt în ordine. A spus, după ce s-a consultat cu cineva din fundal (am presupus că este Dina), că trebuie să trimit prin fax copii de pe paşaportul iordanian şi de pe Green Card şi că nu este acceptabil să le dau aceste informaţii la telefon. Aşa că imediat am făcut copii şi i le-am trimis prin fax Dinei.

Câteva ore mai târziu, mi-a sunat telefonul mobil. „Zeina?” a întrebat ea. „Da”, i-am replicat, ştiind exact cine este şi am întrebat-o imediat dacă a primit faxul pe care i l-am trimis. Mi-a spus: „ăăă, nu mă uitam pe dosarul tău când ai sunat mai devreme, dar cererea ta pentru viză a fost respinsă şi CI şi documentul de călătorie nu mai sunt valabile”. „Poftim?”, am întrebat eu neîncrezătoare. „Scuze, nu pot să-ţi dau o viză iar CI şi documentul de călătorie nu mai sunt valide. Această decizie a venit din Israel, nu de la mine”.

Nu pot să descriu sentimentul pe care l-am simţit până în adâncul stomacului. „De ce?” am întrebat-o, iar Dina a continuat să-mi spună că e din cauză că am Green Cardul. Am încercat să raţionez cu Dina şi să-i explic că nu pot să facă asta, acela fiind unicul meu mod de a călători acasă şi că vreau să-mi văd părinţii, dar fără nici un rezultat. Dina s-a ţinut tare pe poziţie şi mi-a spus că nu voi primi viza, după care a adăugat: „Lasă-i pe americani să-ţi de un document de călătorie”.

Întotdeauna am fost o persoană puternică şi nu una care să-şi arate slăbiciunile, dar în acel moment am pierdut controlul şi am început să plâng în timp ce Dina era la celălalt capăt al firului, ţinând în mână singurele mele documente legale care mă legau de casa mea. Am început să o rog să încerce să facă rost de viză şi să nu-mi revoce documentele; „pune-te în locul meu, tu ce ai face? Vrei să te duci acasă să-ţi vezi familia şi cineva îţi spune că nu poţi! Tu ce ai face? Uită că eşti israeliancă şi că eu sunt palestiniancă şi gândeşte-te la asta pentru un minut!” „Scuze”, a spus ea, „Ştiu, dar nu pot să fac nimic, decizia a venit din Israel”. Am încercat să-i explic în continuare că nu pot să călătoresc fără documentul meu de călătorie şi că nu pot să facă asta – ştiind că pot şi că au făcut-o deja!

Asta se întâmplă multor palestinieni care au un CI din Ierusalim. Guvernul israelian a tot practicat şi a perfecţionat arta purificării etnice încă din 1948, chiar sub nasul întregii lumi şi nimeni nu are puterea sau curajul să facă ceva în legătură cu asta. Unde altundeva în lume cineva trebuie să implore să se ducă la el acasă? În ce altă parte din lume cineva trebuie să renunţe la propria identitate pentru singurul motiv de a trăi în altă parte pentru o perioadă de timp? Imaginaţi-vă dacă un american, care trăieşte în Spania pentru câţiva ani, vrea să se ducă acasă numai ca să i se spună de către guvernul american că paşaportul lui american a fost revocat şi că nu va putea să se întoarcă! Dacă eram evreică trăind în oricare altă parte a lumii şi nu aveam nici o legătură cu zona şi nici nu am pus vreodată piciorul acolo, aveam dreptul să mă duc când vroiam şi să şi obţin un paşaport israelian. De fapt israelienii încurajează asta. Eu, în schimb, nu sunt evreică dar am fost născută şi crescută acolo, părinţii mei, familia şi prietenii încă trăiesc acolo iar eu nu mă mai pot întoarce! Nu sunt nici un criminal, nici nu prezint vreun pericol pentru una dintre ţările cele mai puternice din lume, dar sunt înstrăinată şi expulzată din propria mea casă.

Aşa cum stau lucrurile acum, nu voi putea să mă duc acasă – eu sunt una din mulţi.

24 Iunie 2008 http://www.righttoenter.ps/ Campania pentru Dreptul de Intrare/Reintrare în Teritoriile Palestiniene Ocupate