marți, ianuarie 31, 2017

Ocupați sinagoga






de Michael Lesher

Cu mult înainte ca Anul Nou evreiesc să sosească, era deja clar că rabinii americani de pe întregul spectru al denominărilor aveau să își folosească amvoanele, pentru slujba cu cea mai mare participare din 2014, să aprobe unul dintre cele mai sângeroase masacre ale palestinienilor din istoria Israelului.

Rabinul Rachel Ain de la sinagoga (conservatoare) newyorkeză din Sutton Place a declarat pentru Steve Lipman de la New York Jewish Week că „efectele mai largi ale războiului” – „război” a fost cuvântul ei pentru masacrul unilateral în care au murit peste 2.100 de palestinieni (inclusiv peste 500 de copii), șase spitale din Gaza au fost atacate, peste 150 de moschei au fost rase de pe suprafața pământului și în jur de 10.000 de locuințe palestiniene au fost distruse – i-au îndemnat congregația să își „reafirme puternicul devotament față de poporul, statul și pământul lui Israel.” Febra războiului a urcat la fel de mult și în partea „stângă” a opiniei rabinice mainstream, cu rabinul Richard Block, președintele Congresului Central al Rabinilor Americani al mișcării reformate, insistând că miza este „însăși existența Israelului, pe care Hamas urmărește să o eradicheze, și evreii de peste tot, pe care Hamas dorește să îi extermine.” (Cum plănuia Hamas să facă toate astea fără tancuri, forțe navale, aeriene și fără un arsenal puternic rămâne neexplicat).

Și cum rămâne cu ortodocșii – care, până la urmă, reprezintă exact acel tip de iudaism pe care Zioniștii timpurii îl repudiau? Rabinul Zvi Romm, liderul spiritual al sinagogii Bialystoker din Lower East Side, vorbea de o „căutare a sufletului” ca răspuns la devastarea Gazei; dar „căutarea sufletească” pe care o avea în minte pentru evreii ortodocși avea „nevoie să includă necesitatea ca noi să ne întrebăm ce putem face mai mult pentru Israel.”

Și așa mai departe.

Activiștii pentru dreptatea în Palestina adesea subliniază că nu evreii sunt ținta campaniei lor, ci Israelul – o poziție de înțeles, mai ales în lumina insistenței maniace a propagandei israeliene că orice critică adusă Israelului este, prin definiție, o expresie a antisemitismului. Dar eu, ca evreu religios, nu pot să las deoparte atât de ușor „conexiunea evreiască” a Israelului. Evreii pretind că se mândresc cu o tradiție religioasă care, așa cum scria odată disidentul istoric israelian Ilan Pappe, a fost „temelia pentru cosmopolitism, socialism și universalism.” Dar când o astfel de tradiție este recrutată de moguli ai războiului – așa cum e clar că s-a întâmplat – cum pot ceilalți evrei religioși să scape de păcatul complicității dacă permit abuzarea de religia lor fără a protesta?

Ipocrizia ignorării rolului clerului nostru în delicvența Israelului mi s-a părut în mod particular acută după declarațiile halucinante ale lui Benjamin Netanyahu făcute în fața Națiunilor Unite, în care a sugerat că fiecare copil făcut bucăți în Gaza era de fapt o lovitură pe câmpul de bătălie sirian împotriva ISIS. Din moment ce singura „legătură” posibilă între cele două este că majoritatea gazanilor sunt musulmani, și din moment ce atribuirea vinei colective bazate pe religie de către Netanyahu nu a stârnit prea multe comentarii în Vest, e greu de înțeles cum evreii religioși pot pretinde imunitate când conducătorii lor (spre deosebire de majoritatea gazanilor) aprobă crimele de război pe scară largă.

Și situația este de fapt mult mai gravă. Principalele publicații evreiești au fost practic unanime susținând șovinismul religios. De exemplu, Jewish Press – cea mai citită publicație periodică ortodox-evreiască în limba engleză – lăuda o scrisoare „inspirațională” scrisă de comandantul israelian al brigăzii Givati în ajunul invadării teritoriului palestinian de către trupele sale. Jewish Press era încântată că Ofer Winter, același ofițer ale cărui ordine aveau să cauzeze mai târziu încă peste 150 de victime într-o singură zi (după ce lupta se presupusese a fi încheiată), i-a informat pe soldații aflați pe punctul de a intra în Gaza că oamenii săi „îndrăznesc să blesteme, să blasfemeze și să își bată joc de Dumnezeul Israelului.” Acest lucru ar fi fost suficient de rău dacă Jewish Press ar fi avut un discurs favorabil față de toți „jihadiștii”, dar de fapt, îi condamnă în mod frecvent. Nu, ziarul aprobă numai când un comandant evreu îi numește pe civilii pe care soldații săi urmează să îi masacreze dușmanii lui Dumnezeu și le cere trupelor sale să se răzbune cum se cuvine. Câți evrei au remarcat această ipocrizie, să nu mai vorbim câți au condamnat-o?

Mi-ar plăcea să spun că Jewish Press este o abatere, dar experiența mea îmi spune o poveste diferită. În timpul asaltului asupra Gazei, evreii tradiționali au ținut un post anual comemorând distrugerea Pământului Sfânt acum mii de ani. Am profitat de ocazie și am postat online un comentariu la un site de știri plângându-mă de „groaza de a privi cum evreii măcelăresc oameni nevinovați și alți evrei îi aplaudă.” Răspunzându-mi, un blogger evreu m-a mustrat spunându-mi că postul este de fapt menit să deplângă „distrugerea Templului al cărui loc a fost furat de musulmani” – deși, desigur, nu erau musulmani atunci când soldații romani au distrus Templul în 70 d.Hr. Un altul comenta că am un „tupeu neînfrânat” chiar și numai pentru faptul că am ridicat această problemă. „Fie ești un evreu mesianic”, scria respectivul, „caz în care nu ești deloc evreu, fie ești doar un prost nechibzuit...care nu știe nimic despre religia sa.” E greu de știut câți evrei religioși au citit acest schimb de replici, dar știu că nimeni nu a postat măcar un comentariu critic la adresa bloggerilor care m-au acuzat.

Dacă exemplul acesta vă pare prea personal, poate vă veți aminti cum, în urmă cu vreo 14 ani, proeminentul rabin israelian Ovadia Yosef i-a numit pe palestinieni „șerpi disprețuiți de Dumnezeu.” De fapt, dacă vă luați informațiile din presa evreiască, este posibil să nu vă amintiți deloc aceste cuvinte – sursele evreiești abia dacă le menționează. Dar o altă frază din aceeași slujbă, sugerând că evreii uciși de naziști plăteau pentru păcate comise într-o viață anterioară, a stârnit ceea ce Eric Greenberg de la Jewish Week numea „o furtună de reacții negative” din partea Comitetului Evreiesc American, Congresului Evreiesc American, Centrului Simon Wiesenthal și președintelui a ceva numit Fundația Memorială pentru Cultura Evreiască. Deci problema nu era că organizațiile evreiești nu prețuiau „memoria Holocaustului”. Problema era că „memoria” evreiască, sub auspiciile unei presupuse autorități religioase, acționa numai spre beneficiul evreilor. Poate cineva să aparțină aceleiași religii și să lase acest gen de șarlatanie să treacă neobservată?

Evident, răspunsul este nu. Pentru mine, ca evreu religios, este imposibil să evit criticarea atitudinilor evreiești care afectează oprimarea Palestinei. Corolarul acestei propoziții este că dreptatea pentru Palestina necesită, prin alte lucruri, examinarea atât a conducerii cât și a defectelor religiei mele.

De unde să începem? Ei bine, evreii trebuie să se întrebe, de exemplu, de ce au permis ca fibra sincer umanitară a tradiției lor să fie eclipsată de șovinism și paranoia. Trebuie să admitem că în timp ce evreii au cerut creștinilor să se elibereze de moștenirea lor religioasă antisemitică, noi ne-am complăcut în intoleranța față de non-evrei conținută de propria noastră istorie religioasă. Trebuie să confruntăm felul în care standardul dublu infiltrat în prea multe aspecte ale legislației talmudice – o regulă etică pentru evrei, una diferită pentru ceilalți – i-a făcut pe evreii religioși să accepte sinistrul dublu standard pe care israelienii îl aplică palestinienilor.

Nu sunt întrebări ușoare și nu intenționez să le sumarizez cu superficialitate. Dar e un lucru pe care ni-l datorăm atât nouă, cât și palestinienilor. „Nimeni nu mai poate ignora rolul fundamental pe care religia evreiască îl joacă în construirea politicilor criminale ale Israelului”, scria Ilan Pappe în 2008, retrospectiv, despre munca revoluționară a disidentului israelian Israel Shahak. Dar dacă rolul religiei în sprijinirea „politicilor criminale” este „fundamental”, atunci nu este suficient ca evreii preocupați de Palestina să critice guvernul israelian. Câtă vreme liderii religioși evrei se alătură corului propagandei israeliene, trebuie să vorbim și împotriva lor – și trebuie să înfruntăm ideologia religioasă care a făcut posibilă această alianță nesfântă.

În cele din urmă, de fapt, trebuie să facem mai mult de atât. Cei cărora le pasă de iudaism trebuie să îl reclame de la cei care l-au corupt. Trebuie să ocupăm sinagoga, ca să zic așa, până când sinagoga devine cu adevărat a noastră – și ceea ce trebuie să fie. Numai atunci putem vorbi cu adevărat pentru omenirea de oriunde altundeva.


Documentul vechi de 40 de ani care construiește temelia unui stat al apartheidului




de Jihad Abu Raya

În septembrie 1976, ziarul israelian Al Hamishmar a publicat un memorandum care făcea recomandări despre cum ar trebui gestionată situația palestinienilor ce trăiau în interiorul statului Israel, care sunt considerați cetățeni potrivit legii israeliene.

De ce a fost publicat atunci acest document secret și cine l-a scris nu se știa la vremea aceea. În anii ce au urmat după ce au fost „scurse” informații despre acest document, niciun personaj al guvernului israelian nu i-a repudiat recomandările, deși guvernul israelian a fost oarecum rușinat de faptul că a fost făcut public conținutul acestui document. Autorul (sau autorii) anonim și caracterul tainic al acestui document lasă loc de speculații.

Așa cum sugerează narativa documentului, publicarea sa ar fi făcut parte dintr-un plan de a incita intimidarea și ostilitatea față de palestinieni.

Ulterior, mai multe voci au cerut ca Israelul să fie judecat de tribunalul internațional pentru crime împotriva umanității, crime pe care le-a comis și continuă să le comită împotriva palestinienilor. Printre aceste victime se numără și arabii palestinieni cetățeni ai Israelului, care au de suferit din cauza discriminării rasiale a politicii de stat.

Unde se integrează Documentul Koenig în toate acestea?

Mascarea adevărului

Accesul la documente clare și explicite emise de guvernul israelian nu este ușor, lucru care contribuie la senzația că Israelul operează ca un sistem de apartheid. Statul este nerăbdător să acopere politica discriminării rasiale camuflând-o: descoperirea adevărului poate fi foarte dificilă. Poate Documentul Koenig a fost primul care a afirmat clar și explicit adevărurile ascunse.

Documentul a fost numit după Yisrael Koenig, despre care se spune că l-ar fi conceput, deși sursele sugerează că erau și alții care au contribuit la realizarea sa. Koenig a fost directorul general al Districtului Nordic al ministerului de interne începând cu 1967, vreme de 26 de ani. Acolo, era responsabil pentru cea mai mare proporție a palestinienilor din 1948 care trăiau în nordul țării.

Se mai crede că a contribuit la redactarea memorandumului Tsavi Aldaroti, care era considerat un expert în problemele arabe și care a ocupat mai multe poziții oficiale, dintre care cea mai importantă a fost cea de director general al biroului primului ministru.

Documentul în sine a fost realizat în două etape. Prima parte a fost pregătită înainte de protestele cu ocazia Zilei Pământului, pe 30 martie 1976, când mii de palestinieni au intrat în grevă și au demonstrat împotriva confiscării guvernamentale a teritoriului, primul lor act de dezobediență civilă colectivă față de regimul Zionist. A doua parte (apendixul) a fost pregătită după aceea. Este evident din această adăugare ulterioară că guvernul israelian a dorit să recomande pregătiri pentru stabilirea unei strategii pentru a face față cetățenilor arabi.

De la un capăt la celălalt, există o premisă: că cetățenii arabi, care constituie o cincime din cetățenii statului, trebuie să fie priviți ca dușmani și înapoiați, lipsiți de înțelegerea modernității sau a democrației. Acesta, sugerează documentul, este fundamentul în baza căruia ar trebui tratați acești cetățeni.

Conținutul documentului

Documentul se deschide cu un preludiu care analizează „problema” – așa cum sunt denumiți cetățenii palestinieni ai Israelului – și critică oficialii israelieni și metodele și instrumentele nesofisticate pe care le-au folosit pentru a se ocupa de această „problemă.”

De la început, spune documentul, nu a existat un tratament obiectiv și țintit implementat de oficialii israelieni pentru a asigura interesele evreiești naționale pe termen lung, nici suficientă pregătire pentru a pune la dispoziție unelte eficiente care să garanteze o legătură reală cu comunitatea evreiască.

Existau cinci subiecte, potrivit documentului, care trebuiau abordate: „problema” demografică și ramificațiile sale naționaliste arabe; liderii arabi și impactul lor; economia și munca; educația; și implementarea legii. De asemenea, oferea recomandări pentru rezolvarea acestor probleme în cadrul unei strategii menite să domesticească arabii și să garanteze supremația evreiască.

1. Strivirea nesupunerii arabe

Cetățeanul arab de rând nu mai este nici inferior, nici învins, în ciuda celor mai bune eforturi ale statului, spunea Memorandumul Koenig. În schimb, comunicarea dintre cetățenii palestinieni din Israel și palestinienii din Cisiodania a încurajat cetățenii arabi să se „ridice” și i-a motivat să își exprime opiniile naționaliste.

Schimbarea aceasta sfidătoare a arabilor, potrivit documentului, era legată de creșterea populației arabe din nordul Israelului. Pentru a remedia acest lucru, autorul (sau autorii) recomanda extinderea procesului de iudaizare în Galileea și potențiala strămutare a populației arabe. Acest lucru avea să fie făcut prin coordonarea completă și absolută cu instituțiile guvernamentale și avea să fie implementat cu strictețe și fermitate.


    Demonstrație pentru a marca Ziua Pământului în Deir Hanna, nordul Galileei. Foto: AFP


2. Slăbirea liderilor arabi

Se face apoi referire la populația arabă din Israel ca la un popor cu un „caracter arab levantin” și a cărui „imaginație tinde să depășească raționalitatea.” Ulterior, se menționează „arabul oriental, care este superficial și găunos în personalitatea sa și care este mai înclinat spre ficțiune decât spre realitate.”

Sunt și apeluri pentru unitate, pentru „exercitarea tuturor eforturilor posibile pentru a uni partidele Zioniste și pentru a le face să cadă de acord în mod unanim asupra chestiunii arabilor Israelului – pentru a-i elimina din disputele politice interne.” Consecința: refuzarea oricărei influențe semnificative a reprezentanților arabi din parlament – care au fost membri ai Knessetului încă de la primele alegeri parlamentare în 1949.

În a doua parte, Documentul Koenig afirmă că „evreii care au fost împuterniciți să se ocupe de această populație” și să o facă „loială” Israelului, au eșuat.

Documentul recomanda numirea „unei echipe speciale de lucru (servicii secrete) pentru a monitoriza comportamentul personal al liderilor organizației comuniste israeliene Rakah și alte personalități slabe, și pentru a face informațiile disponibile publicului care i-a ales”, cât și cercetarea tuturor personalităților „pasive.” Documentul mai cerea și cercetarea mai amplă a liderilor arabi, inclusiv a membrilor arabi ai Knessetului.

3. Refuzarea accesului la muncă pentru cetățenii arabi

Prea multe sectoare ale muncii, remarca documentul, sunt dependente de muncitorii arabi. Folosind un limbaj rasist și fascist explicit, documentul susținea că arabii au reușit să strângă „munți de bani” și că „siguranța economică și socială, care eliberează individul și familia sa de anxietăți, anticipări și presiuni zilnice, furnizează muncitorilor, în mod deliberat sau nu, oportunitatea de a avea mai mult timp pentru a discuta idei naționale și sociale.”


  Muncitori palestinieni la punctul militar de control Eyal, Qalqilya, Cisiordania. Foto: AFP


Astfel că documentul recomanda ca numărul muncitorilor arabi în fabrici să fie redus și să se ofere întâietate angajării muncitorilor evrei. De asemenea, recomanda strategii pentru a se asigura că cetățenii arabi aveau să întâmpine dificultăți economice ca să nu devină prea preocupați cu gânduri despre interesele lor naționale.

Și adăuga în continuare: „Guvernul trebuie să găsească o modalitate de a refuza beneficiile sociale familiilor arabe cu mulți copii, fie legând beneficiul de statutul economic, fie prin transferarea acestor beneficii de la securitatea națională la Agenția Evreiască sau Agenția Zionistă pentru a le face disponibile numai evreilor.”

4. Negarea educației

În privința tineretului arab, documentul vedea un pericol în îmbunătățirea educației pe care o primea acesta și susținea că această amenințare trebuie confruntată. Trebuiau introduse măsuri care să limiteze numărul arabilor educați și să încurajeze „studenții arabi să studieze subiecte vocaționale sofisticate și științele naturale deoarece astfel de subiecte lasă puțin timp liber pentru a le permite să se implice în activități naționaliste.”

De asemenea, pleda pentru „facilitarea călătoriilor în străinătate în scop educațional, făcând apoi dificilă reîntoarcerea și găsirea slujbelor. O astfel de politică îi poate încuraja să emigreze.”

5. Control mai strict

Cât despre „implementarea legii”, Memorandumul Koenig susținea că arabii sunt cunoscuți pentru încălcarea legii, mai ales când vine vorba de construcția caselor. Recomanda un control mai strict și o monitorizare riguroasă a activităților acestora, folosirea hărțuirii și acuzarea lor în instanță pentru a-i trimite la închisoare.


Confruntare între forțele israeliene de securitate și palestinieni protestând împotriva interzicerii accesului în moscheea Al Aqsa. Foto: AFP


După prima Zi a Pământului, pe 30 martie 1976, odată cu succesul grevei generale din interiorul Palestinei și cu uriașul sprijin public pentru liderii arabi, a fost publicată a doua parte – apendixul – a Documentului Koenig. Oficialii care l-au pregătit considerau că Ziua Pământului este o mișcare de nesupunere civică ce furniza legitimitate recomandărilor rasiste afirmate, susținând nevoia înăspririi măsurilor de controlare și monitorizare a populației arabe.

Ei mai recomandau numirea de comitete guvernamentale care să fie însărcinate cu implementarea recomandărilor documentului.

A adoptat guvernul israelian documentul?

Fără îndoială, materialul conținut de acest document ce pledează pentru discriminarea rasială împotriva cetățenilor arabi reprezintă un fundament ideal pentru un regim de apartheid. Percepe arabii ca pe o comunitate superficială și retrogradă care are nevoie de tratament special și observare constantă.

Ahmad H. Saadi, un conferențiar la Departamentul de Politici și Guvern la Universitatea Ben-Gurion din Neghev susține că „limbajul rasist al raportului și sugestiile sale draconice au cauzat o indignare a palestinienilor pe scară largă. Însă oficialii de stat au respins această reacție ca fiind nefondată.”

Ceea ce încearcă să creeze Documentul Koenig este o realitate fascistă care vânează arabii în toate aspectele vieții lor. Îi încurajează pe arabi să emigreze și le refuză drepturile legitime ca cetățeni ai statului. În contrast, amplifică și mai mult privilegiile de care se bucură evreii în timp ce caută stratageme necinstite indirecte pentru a implementa acest proiect, inclusiv transferul puterilor la instituțiile semi-oficiale, cum ar fi Agenția Evreiască și Agenția Zionistă, pentru a sluji doar interesele evreilor.

În plus, documentul recomandă unirea tuturor partidelor evreiești pentru a diminua orice influență ar putea avea partidele arabe în parlament.

Nu avem documente sau hârtii oficiale care să demonstreze că guvernul israelian a adoptat acest document. Totuși, este un lucru cunoscut în cercurile politice și juridice israeliene faptul că decizia luată de orice comitet de investigație este o acoperire pentru guvernul israelian. Nu știm însă statutul juridic al comitetului care a pregătit acest document.

Consiliul de Securitate al U.N. a comunicat câteva din răspunsurile la publicarea memorandumului. Un ziar israelian, Yedioh Ahronot, spunea la scurtă vreme după dezvăluirea acestui document că elemente importante apropiate de biroul primului ministru îi acordau însemnătate. Între timp, radioul israelian raporta că ministrul internelor de atunci, Yosef Burg, a reacționat la publicarea documentului spunând că avea încredere deplină în Koenig.

Pozițiile guvernamentale ocupate de Koenig și Aldaroti oferă autoritate oficială documentului. Astfel că, este datoria guvernului israelian să demonstreze că a respins acest document și că nu l-a adoptat niciodată.

Făcând din Koenig o realitate

Deci, a adoptat guvernul israelian acest document ca politică? Indicațiile inechivoce arată că a devenit o strategie, într-adevăr aproape o constituție, preluată de guvernele israeliene succesive.

După publicarea Memorandumului Koenig, a avut loc un uriaș proces de iudaizare a Galileei sub pretextul „Planului de dezvoltare pentru Galileea.” Au fost construite zeci de colonii exclusiv evreiești și sute de mii de evrei au fost transferați să locuiască în ele. În același timp, guvernele arabe succesive au încurajat emigrarea arabă în afara țării. Cetățenii arabi au continuat să fie hărțuiți prin confiscarea pământurilor și prin deposedarea lor într-o tentativă de a pricinui o înfrângere morală.


          Macarale și excavatoare israeliene în colonia evreiască Neve Yakoov. Foto: AFP


Poate cea mai clară dovadă a venit în octombrie 2000, când poliția și armata israeliană au ucis 13 arabi palestinieni, 12 dintre ei cetățeni ai Israelului, fără existența vreunei provocări, în timpul unui protest, pentru a-i descuraja pe arabi să-și ridice capetele și să își ceară drepturile.

Excludere politică

În ciuda participării partidelor arabe la alegerile parlamentare israeliene, parlamentarii arabi nu au aproape niciun fel de influență, lucru care amintește de recomandările documentului privind excluderea reprezentanților arabi din disputele interne. Acest lucru a fost posibil prin unificarea partidelor Zioniste împotriva oricărei participări efective a partidelor arabe în procesul decizional.

Cât despre beneficiile legate de securitatea națională alocate copiilor, copiii arabilor fiind tratați inițial ca egali, acestea au fost reduse semnificativ. Au fost inventate noi căi pentru a compensa exclusiv copiii evrei, de exemplu prin beneficii și recompense oferite celor care servesc în armată.

În privința rolului agențiilor evreiești și Zioniste, acestora li s-au oferit puteri de dezvoltare. Acest lucru a implicat bugete uriașe de miliarde de dolari pompate exclusiv în municipalitățile evreiești, din moment ce aceste agenții serveau numai cetățenii evrei.

Sistemul educațional arab din Israel a fost plasat sub controlul aparatului serviciilor de informații. Adică, niciun profesor sau director de școală nu putea fi angajat fără aprobarea serviciilor secrete. Au existat apeluri repetate în instanță pentru reducerea rolului jucat de serviciile secrete în aceste angajări, dar fără succes (într-adevăr, a fost confirmat că un reprezentant al aparatului serviciilor de informații supervizează aceste numiri în funcții).

Până și programa școlară a fost plasată sub supravegherea „specialiștilor”, într-o încercare de a domestici populația arabă și a o transforma într-una loială, așa cum s-a pledat în urmă cu patru decenii.

Iar „implementarea legii” așa încât să asigure sărăcirea populației arabe? Autoritățile israeliene au emis ordine de demolări pentru 50.000 de case și au impus amenzi usturătoare cetățenilor arabi. Efectul net a fost epuizarea și pauperizarea arabilor, o îndeplinire a recomandărilor prezentate în document.

Memorandumul Koenig a fost adoptat și implementat ca punct de referință și ca sursă esențială de guvernele israeliene succesive și ca strategie stabilită împotriva populației arabe. Este constituția pentru un sistem al apartheidului care a fost stabilit în interiorul teritoriilor ocupate de Israelul zilelor noastre.

Ce este apartheidul?

Apartheidul este o crimă împotriva umanității în concordanță cu Statutul de la Roma din 2002 al Curții Penale Internaționale. Trei condiții trebuie îndeplinite pentru ca o practică să poată fi catalogată drept „apartheid”:

1. Trebuie să existe două sau mai multe grupuri rasiale

2. Grupul rasial guvernant trebuie să folosească practici inumane împotriva celuilalt grup rasial (sau grupurilor)

3. Aceste practici inumane trebuie aplicate într-o manieră instituțională și metodologică de către rasa guvernantă, al cărei obiectiv este perpetuarea acestei situații.



luni, ianuarie 30, 2017

Bine ați venit în disonanța americano-evreiască


Evreii americani privesc interdicția musulmanilor ca pe o amenințare la adresa idealurilor pe care le prețuiesc, totuși, ei cred că prea mulți musulmani în Israel reprezintă o amenințare directă la adresa poporului evreu.



de Edo Konrad

La începutul lui decembrie, la doar o lună după alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite, liderul american al mișcării alt-right (dreapta alternativă), Richard Spencer, a acordat un interviu postului Al Jazeera. Vorbind cu Kristen Saloomey, Spencer, nedespărțit de viziunile sale de adept al supremației albilor care au fost catapultate în lumina reflectoarelor în ultimul an, a tunat și a fulgerat împotriva „marii eliminări” a „lumii albe”, despre diversitate și despre sub-reprezentarea americanilor albi în corporatista Americă, printre alte lucruri.

Spencer și-a construit o carieră speculând cu abilitate furia torențială a unei Americi albe după opt ani de președinte Obama. A inundat cu succes discursul public cu sentimente anti-musulmane, anti-imigrație, antisemitice și împotriva oamenilor de culoare, care cel puțin păreau că se află sub control sub Obama. Vreme de ani de zile, Spencer a promovat o viziune a lumii susținută de credința în supremația albă și cu negativul acesteia: că oamenii de culoare nu doar că sunt inferiori, ci sunt dependenți de măreția rasei supreme pentru orice succes ce le-ar aparține. Și toate acestea sub mantaua unui zâmbet cordial, a unei personalități afabile și a unei tunsori hipsterești.

Cea mai interesantă parte din interviul cu Spencer se concentrează asupra ideilor sale privind imigrația. În timp ce, nesurprinzător, se opune imigrației ilegale și susține planul lui Trump de a construi un zid la granița cu Mexicul, Spencer este mai interesat de felul în care „imigrația legală” a modelat structura demografică a Statelor Unite.




„Problema reală este schimbarea demografică ce apare prin imigrația legală” spune Spencer. „Acești oameni vin, sunt aici pentru a rămâne – cel puțin pentru un timp îndelungat – vin cu milioanele, votează, cu siguranță sunt integrați în sistemul de asistență socială. Asta este marea problemă. Pur și simplu trebuie să spunem: asta nu este țara voastră.”

Pentru liberali, obsesia lui Spencer legată de demografie este un afront față de însăși ideile ce stau la baza țării lor. Până la urmă, spun ei, Statele Unite au luat ființă pe spatele imigranților. Pentru mișcarea alt-right, acest lucru înseamnă un ultim efort pentru păstrarea dominării albe.

Viziunea lui Spencer reprezintă o provocare pentru majoritatea evreimii americane. Vasta majoritate a evreilor americani, care înclină spre stânga și votează cu democrații, cel mai probabil îl percepe ca pe un dușman, și pe bună dreptate. Vineri, Spencer a postat două sondaje Gallup publicate în apogeul persecuției regimului nazist și al exterminării evreilor. Potrivit primului sondaj, din 1938, vasta majoritate americană considera că exilații evrei din Germania nu ar trebui primiți în Statele Unite. Al doilea sondaj, publicat în 1944, dezvăluia că 44% dintre americani credeau că evreii dețineau prea multă putere în Statele Unite la vremea respectivă. Acum, când Trump efectiv a interzis intrarea musulmanilor în țară, nevoia repostării acestor sondaje nu poate fi mai clară.




Și totuși, când vine vorba de Israel, retorica privind demografia pe care o auzim la evreii americani, este mult mai apropiată de cea a lui Spencer. Unul dintre principiile de bază ale proiectului Zionist a fost de a le oferi evreilor un stat al lor, unde să fie în siguranță după secole de persecuție, violență și anihilare aproape totală. Dar împreună cu dorința legitimă și de înțeles pentru siguranță vine și obsesia păstrării unei demografii majoritar evreiești – cu orice preț. Ironia este că în dorința lor de a scăpa de persecuție, evreii israelieni au devenit „o majoritate opresivă obsedată de controlul rasial. Până în ziua de astăzi, poporul palestinian – fie că se află în tabere de refugiați, sub ocupație sau ca cetățean minoritar de mâna a doua în Israel – este privit de statul Israel ca o provocare existențială”, așa cum scria Amjad Iraqi.

Obsesia demografică a Israelului, ideea menținerii unei majorități evreiești atât prin metode legale cât și prin forța brută, a fost promovată de aproape toate segmentele societății evreiești israeliene încă de la nașterea statului. Este concluzia logică a ideologiei călăuzitoare a statului – într-o asemenea măsură încât contestarea ei este privită ca o amenințare la adresa evreimii de pe întreaga planetă. Este un proiect care a luat o nevoie umanitară și a transformat-o într-o structură colonială care necesită în permanență mentenanță și reinventare.

Palestinienii, între timp, privesc cum evreii israelieni din ambele capete ale spectrului politic se încaieră în legătură cu cea mai bună metodă de a-i domina și învinge demografic. Iraqi explică:

„Această obsesie privind ‘amenințarea demografică’ palestiniană a devenit atât de normalizată atât în Israel cât și în discursul internațional încât oamenii au uitat că în esență, acesta este un concept sinistru și rasist. Caracterul personal al palestinienilor, avansarea lor în societate și chiar indiferența lor față de politici înseamnă prea puțin pentru stat – sângele lor este cel care le determină statutul și îi definește ca pericol. Această viziune a servit pentru a legitimiza numeroase legi și politici care încearcă să manipuleze peisajul demografic al statului, cu scopul de a minimaliza și a păstra populația non-evreiască sub control.”

Sistemul evreiesc american a acceptat, în mare parte, ideea că păstrarea unei majorități demografice în Israel este singura cale de a asigura securitate evreilor de pe întreg globul. Generații de evrei americani au fost crescute nu numai cu noțiunea justeții inerente a Israelului, dar nu li s-a cerut niciodată să pună la îndoială ideea supremației etnice și religioase în statul evreiesc.  Ei sunt aceeași oameni care au fost crescuți cu idealurile americane de libertăți civile și drepturi egale pentru toți oamenii.

Disonanța devine și mai acută în lumina interdicției emise de președintele Trump la adresa musulmanilor. Două proeminente organizații americano-evreiești, Comitetul Evreiesc American (AJC) și Liga Antidefăimare (ADL) s-au pronunțat cu vehemență împotriva noilor politici ale lui Trump față de musulmani și refugiați și furia lor este împărtășită de majoritatea evreilor americani.

În Israel însă, guvernul a interzis reunificările familiale între cetățenii palestinieni ai Israelului și soții și copiii lor din teritoriile ocupate – efectiv destrămând familii. Legea a fost inițial promovată ca o „măsură de securitate”, dar acum este privită ca o metodă de a împiedica palestinienii să intre și să trăiască în Israel. Între timp, draconica politică israeliană privind refugiații se rezumă la un simplu test religios: dacă omul care fuge de război nu este evreu, devine foarte dificil pentru el să primească statut de refugiat, rezidență legală sau cetățenie.

La ce bun revolta morală în legătură cu Trump și Spencer când evreii americani susțin într-o măsură copleșitoare politicile trumpiste din Israel? Cum se poate ca interdicția musulmanilor să fie privită de ei ca o amenințare la adresa idealurilor pe care le prețuiesc și cu toate acestea să creadă că prea mulți musulmani în Israel reprezintă o amenințare directă la adresa poporului evreu? Evreii americani vor trebui să facă o alegere: să păstreze un standard dublu sau să lupte pentru egalitate pentru toată lumea – și asta înseamnă pentru TOATĂ lumea.



https://972mag.com/welcome-to-the-jewish-american-dissonance/124823/

duminică, ianuarie 29, 2017

Coloniile ca pungi de plastic


O revoluție a avut loc în Israel când magazinele au început să taxeze pentru pungile de plastic. Dacă gândul că trebuie plătiți 10 agoroți poate transforma țara într-o grămadă de ecologiști, ce s-ar putea întâmpla în cazul în care coloniile i-ar taxa pe oameni la buzunare?


 O nouă casă din colonia Ariel în Cisiordania ocupată. Foto: Illan Assayag


de Gideon Levy

Răul pe care îl fac este enorm. Nu se dezintegrează cu secolele. Se răspândesc, sunt peste tot și poluează spațiile deschise. De fapt poluează întreaga regiune și chiar ucid (animalele). Israelienii știau lucrurile acestea de mult timp, dar nu au ridicat un deget împotriva acestei probleme iritante – lucru care a sufocat mediul din ce în ce mai tare. Israelienii au reprimat, negat și ignorat problema din ce în ce mai gravă, crezând că făcând asta problema se va evapora de la sine. Dar ea nu a dispărut; doar s-a înrăutățit. Foarte rar sunt refolosite, cu excepția strângerii rahatului de câine, și israelienii folosesc 2,7 miliarde(!) de pungi de plastic pe an – 325 de pungi de persoană.

Și apoi s-a întâmplat ceva: a fost dată o lege. Zece agoroți (monedă israeliană, echivalentul a 2,6 cenți) pentru o pungă. Și gata – s-a terminat cu pungile. În parcare stă jeep-ul în valoare de un milion de șecheli și proprietarul acestuia economisește 10 agoroți pe o pungă. Dintr-odată, s-au găsit alternative: sacoșele bunicii, gențile-cărucior, plasele cu folosință multiplă – și s-a dovedit că sunt convenabile. Cum am fi putut continua să trăim cu aceste pungi toxice? Cum am putut să le folosim cu sutele, orbi la răul pe care îl fac ele?

Zece agoroți, asta a făcut toată diferența. Pentru 10 agoroți am schimbat realitatea dincolo de recunoaștere. Pentru 10 agoroți am salvat lumea. Pentru 10 agoroți, israelienii s-au trezit din apatia lor și au devenit ecologiști. Revoluția celor 10 agoroți. O mie de campanii de PR nu ar fi avut același rezultat. Concluzia: loviți-i la portofel.

Răul pe care îl fac este enorm. Nu se dezintegrează cu anii. Se răspândesc și poluează mediul și ucid (oamenii). Coloniile.

Majoritatea israelienilor știu asta dar nu le pasă. Sunt conștienți de răul ireversibil – dar cască. Da coloniilor, nu coloniilor – cui îi pasă? Cine naiba merge acolo? Dar coloniile își merită o lege proprie a celor 10 agoroți. Ceea ce a funcționat în cazul pungilor de plastic va funcționa și în acest caz.

Dar legea aceasta nu se va da în Israel. Coloniștii sunt prea puternici. Dar și dacă s-ar da, și israelienii ar trebui să plătească din buzunarul lor, din confortul și siguranța lor, pentru colonii – trezirea s-ar face de urgență. Plătim deja un preț uriaș pentru lăcomia, pentru pofta insațiabilă de pământ – un preț în sânge, bani, imagine morală și poziție internațională. Dar puțini sunt dispuși să recunoască legătura dintre cauză și efect, dintre crimă și pedeapsă. Sunt și oameni care fac ca această legătură să se estompeze și să dispară. La fel ca în cazul pungilor de plastic, e nevoie doar de un preț sincer. Israelienii nu vor fi dispuși să-l plătească.

Ziua în care majoritatea va ști că trebuie să plătească pentru colonii va fi începutul sfârșitului lor. Ziua în care răul va fi arătat ca fiind direct, prin ostracizări și sancțiuni economice, va fi ziua trezirii. De aceea boicoturile și sancționările sunt esențiale pentru Israel. De aceea mișcarea BDS încă poate salva Israelul – fără a intenționa asta, desigur. Este ironic: Forumul Juridic pentru un Israel Zionist Democratic a trimis o scrisoare uimitoare lanțurilor de supermarketuri, susținând că legea pungii de plastic nu se aplică în cazul coloniilor. Poate că și coloniștii au înțeles pericolul din succesul acelei legi.


Client într-un supermarket israelian folosind o pungă reutilizabilă, 7 ianuarie 2017. Foto: David Bachar


Uitați-vă ce au putut face 10 agoroți și gândiți-vă ce s-ar întâmpla cu sancțiunile reale pe care le-ar resimți fiecare israelian. Ce s-ar întâmpla dacă aeroporturile Charles de Gaulle, JFK și Heathrow ar fi închise pentru israelienii fără vize. Și dacă IKEA, Zara și McDonald’s și-ar închide sucursalele de aici. Ce s-ar întâmpla dacă mașinile Hyundai și Kia nu s-ar vinde în Israel și ar fi clar că este din cauza coloniilor?

Fără sancțiuni de acest tip, nimic nu se va schimba – la fel cum nimic nu s-a schimbat fără sancțiuni pentru pungile de plastic. La fel ca în cazul pungilor de plastic, rezultatul ne va surprinde în mod plăcut. La fel ca în cazul pungilor de plastic, ne vom întreba brusc de ce nu ne-am gândit mai devreme la asta. Și la fel ca în cazul pungilor de plastic, vom înțelege brusc cât de bine și sigur este fără ele.

Fără pungile de plastic și fără coloniile care ne-au poluat viețile și ne-au pus în pericol viitorul.



Cum putem opri normalizarea ocupației




de Yuval Halperin


După întemeierea statului Israel în 1948, peste 100 de state noi au fost create în jurul lumii. De fapt, majoritatea statelor suverane ce există astăzi au fost înființate în deceniile recente, cele mai multe dintre ele pe ruinele imperiilor globale în baza principiului autodeterminării pentru toate popoarele.

Israelul este, practic, singura țară care continuă să își mențină stăpânirea colonială sub forma unei guvernări militare peste mai mult de 4,7 milioane de oameni care se definesc ca națiune și tânjesc după independența națională. Acesta este unul dintre ultimele cazuri în care stăpânirea colonială este percepută ca fiind legitimă de către guvernul care o menține, cât și de publicul care susține guvernul și este influențat de el. În apărarea stăpânirii militare continue auzim aceleași argumente care erau folosite odată în momentul de culme al colonialismului, dar care acum sună la fel de perimat precum argumentele în favoarea sclaviei sau negării dreptului de vot pentru femei. De exemplu: „nu există popor palestinian” și „națiunile au folosit mereu forța militară împotriva altora,” etc.

Sunt oferite și argumente bazate pe elementul securității, dar acestea își pierd validitatea atunci când luăm în considerare faptul că guvernul Israelului se bazează pe o coaliție a unor partide politice care consideră nu doar că ocupația este justificată, dar că este și o datorie ideologică și naționalistă principială.

Sprijinul verbal al lui Netanyahu pentru soluția celor două state nu este decât o păcăleală foarte slab camuflată. Nu doar că Netanyahu nu a primit niciodată aprobarea cabinetului său pentru această poziție, dar în practică Netanyahu se opune cu vehemență politicii pe care pretinde că o susține.

Însă mai rău este sprijinul comunității internaționale pentru ocupație.

E adevărat, declarații împotriva construirii coloniilor israeliene în teritoriile ocupate se fac adesea – dar asemenea declarații sunt efectiv anulate de adoptarea internațională pe scară largă a sloganului lui Netanyahu: „Pacea va fi obținută numai prin negocieri fără precondiții.”

Rezultatul practic al acestei realități este că un guvern israelian susținător al ocupației poate perpetua serii nesfârșite de negocieri zadarnice, menținând astfel ocupația. De fapt, dreptul poporului ocupat la autodeterminare este dependent de buna – sau reaua – voință a ocupatorului.

Pacea va fi obținută, într-adevăr, prin negocieri, dar există o condiție necesară importantă pentru aceste negocieri: ele trebuie să aibă loc între două părți egale. Astfel, dacă una din părți este un stat suveran, și cealaltă trebuie să fie un stat suveran.


Soldați israelieni reținând un palestinian la un punct de control din Beit Enoon, lângă orașul cisiordanian Hebron, 4 aprilie 2016. Foto: Wisam Hashlamoun


Pentru ca negocierile să fie semnificative și să aibă succes, punctul lor de plecare trebuie să fie un ultimatum internațional – unul care să ceară ca un stat palestinian suveran și independent să fie acceptat ca drept fundamental al poporului palestinian, și nu ca o chestiune de dezbătut în timpul negocierilor. Totuși, rămân multe lucruri de hotărât în cadrul negocierilor: modalitățile și perioada în care se va sfârși ocupația, dimpreună cu aranjamente de securitate ce ar urma să fie implementate ulterior.

Mai mult, perspectiva păcii este vătămată de acțiunile ridicole și de prost gust ale celor care „stau alături de Israel” pe care le vedem peste tot în lume.  Din exterior, este imposibil de separat numele „Israel” de politica guvernului Israelului. Actul fluturării drapelului israelian în mari orașe europene după atacuri violente din interiorul Israelului nu previn atacurile viitoare, nici nu previn războaiele viitoare. Dimpotrivă, asemenea gesturi încurajează politicile israeliene și astfel lucrează împotriva intereselor reale ale palestinienilor și ale israelienilor deopotrivă. Același lucru este valabil pentru cei care condamnă imediat orice manifestare a protestelor publice și economice împotriva ocupației, fie sub forma demonstrațiilor, fie sub forma boicoturilor consumatorilor (având ca țintă toate produsele israeliene sau pe cele ce își au originea în colonii).

Responsabilitatea pentru continuarea ocupației nu cade pe umerii lui Donald Trump, ci pe cei ai lui Barack Obama. El a fost cel care în urmă cu peste opt ani de zile își exprima sprijinul verbal pentru un stat palestinian, dar în practică s-a opus realizării sale preluând sloganul lui Netanyahu, cel al „negocierilor fără precondiții.” Acest lucru a făcut ca președintele să își exprime dreptul de veto față de aproape toate rezoluțiile Consiliului de Securitate al U.N. care condamnau ocupația și să ofere guvernului Netanyahu cel mai mare pachet de ajutor militar oferit vreodată de o administrație americană, fără măcar să condiționeze acest ajutor de schimbarea politicilor lui Netanyahu.

Contrar celor spuse de prim-ministrul britanic Theresa May după discursul final al lui John Kerry, nu este posibil să separi politicile israeliene de alcătuirea guvernului Israelului. Guvernul este compus din părți care se opun soluției celor două state și politicile guvernului croite așa încât să zădărnicească această soluție dovedesc că suportul verbal al lui Netanyahu pentru cele două state este nesincer.

Deoarece Israelul își continuă acel tip de politici considerate ilegale de comunitatea internațională, nu există niciun motiv pentru ca Israelul să fie tratat altfel decât Africa de Sud în timpul regimului său de apartheid.

Israelul are peste un milion de cetățeni arabi-palestinieni, deși sunt departe de a fi cetățeni egali. Cetățenii palestinieni suferă diverse discriminări în sfere variate cum ar fi alocarea terenurilor, planurile de zonificare și crearea de noi comunități (din 1948 nici măcar o singură nouă comunitate arabă nu a fost creată pe teritoriul suveranului Israel, deși destul de multe sate au fost distruse).




În teritoriile capturate și păstrate începând cu 1967, Israelul operează un regim militar de apartheid cu drepturi absolute. Armata israeliană controlează teritoriul, în timp ce locuitorii palestinieni nu au cetățenie israeliană și sunt supuși unei guvernări militare. Autoritatea Palestiniană, care inițial era menită să fie un „embrion” al unui stat independent, nu are nicio putere reală; guvernul israelian o privește în același mod în care oficialii Africii de Sud tratau odată bantustanele. Pe de altă parte, coloniștii israelieni au cetățenie israeliană și drepturi civile complete.

Israelul este o democrație parlamentară în termeni de aranjamente interne, dar la fel era și Africa de Sud în timpul apartheidului – doar pentru cetățenii săi albi. Același lucru era valabil în cazul țărilor care și-au păstrat democrația în centrele metropolitane în timp ce stăpâneau peste imperii colonialiste uriașe. Din moment ce colonialismul este considerat acum ilegitim, perpetuarea sa nu ar trebui tolerată. Argumentele de tipul „există regimuri mai rele” decât al Israelului ar trebui respinse ca scuze jalnice. Comunitatea internațională poate și trebuie să ajute la realizarea dreptului la autodeterminare oriunde pe planetă.

În virtutea acestui drept, democrația nu trebuie impusă niciunei țări „din exterior.” Asemenea tentative nu implementează democrația; dimpotrivă – adesea duc la tiranie. La fel cum țările cu regimuri opuse și diferite au făcut parte din lupta împotriva apartheidului din Africa de Sud, așa ar trebui să se opună și un front internațional eterogen ocupației israeliene care refuză existența unui stat palestinian. O asemenea coaliție globală ar trebui să includă atât ONG-uri cât și guvernele, democratice sau de alt tip.

Astăzi există o mișcare națională palestiniană care în majoritatea ei susține retragerea israeliană la granițele de dinainte de 1967 și stabilirea unui stat palestinian pe teritoriile ce ar fi evacuate. Chiar și reprezentanții mișcărilor relativ extremiste din rândul palestinienilor spun că vor onora un asemenea acord, deoarece confirmă Inițiativa Arabă de Pace. Disputa de astăzi dintre facțiunile palestiniene se dă în legătură cu dimensiunea păcii oferite Israelului și în legătură cu cooperarea cu Israelul după stabilirea unui stat palestinian. Între timp, statul ocupator este condus de un guvern care privește ocupația perpetuă nu ca pe o măsură de securitate sau ca pe un dispozitiv de siguranță împotriva unei viitoare ostilități, ci ca pe un scop și o datorie ideologică și religioasă în sine.

Cei ce iubesc poporul lui Israel și sunt preocupați de viitorul lui și totuși se opun ocupației și politicilor apartheidice ațintite împotriva poporului palestinian, trebuie să nu susțină continuarea relațiilor normale dintre țările lor și Israel. De fapt, acești oameni ar trebui să facă eforturi pentru a împinge guvernele lor să exprime ilegitimitatea politicii Israelului. Ar trebui să se facă apel ca toate statele să recunoască statul Palestina între granițele de dinainte de 1967.


Articol tradus din ebraică de Adam Keller.                                              


https://972mag.com/how-we-can-stop-the-normalization-of-the-occupation/124767/ 

sâmbătă, ianuarie 28, 2017

Donald Trump și lumea trebuie să se hotărască unde se poziționează față de Ierusalim: pentru dreptate sau pentru ocupație


 


de Hanan Ashrawi

În timp ce președintele Donald Trump tocmai ce a preluat puterea la Casa Albă, mulți din Palestina ocupată sunt profund alarmați în legătură cu ce le rezervă viitorul. Se tem pentru soluția celor două state care vreme de decenii a fost acceptată pe plan internațional drept cadru pentru un acord de pace israeliano-palestinian și pentru sfârșirea ocupației militare a pământurilor lor, ocupație ce intră acum în al 50-lea an.

Inițial, în timpul campaniei sale prezidențiale, Trump a refuzat să atribuie cuiva vina pentru conflict sau să susțină mutarea ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim, accentuând nevoia unei „neutralități” în realizarea procesului de pace. Apoi a abandonat rapid aceste poziții, îmbrățișând cele mai radicale și mai intransigente elemente din Israel. Chiar a făcut un apel public pentru ca Israelul să construiască și mai multe colonii pe pământul palestinian ocupat. Aceste colonii sunt o violare flagrantă a legii internaționale, un obstacol serios în fața soluției celor două state și o abatere de la cinci decenii de politică americană. Iar acum oficiali din administrația Trump sugerează că va muta ambasada la Ierusalim.

Câțiva dintre principalii consilieri ai lui Trump, inclusiv Jared Kushner, care a fost numit consilierul privind pacea din Orientul Mijlociu și David Friedman, cel pe care l-a nominalizat pentru postul de ambasador în Israel, au legături apropiate cu mișcarea coloniștilor și cu armata israeliană și le-au furnizat ajutor financiar. De fapt, au ajutat și au ațâțat crimele de război israeliene. În acest context, declarațiile lui Trump în legătură cu mutarea ambasadei la Ierusalim, inversând aproape 70 de ani de politică americană sunt privite ca un gest extrem de provocare și agresiune.

Ramificațiile unei asemenea mutări ar fi dezastruoase. Acest lucru ar fi privit de mulți ca o dovadă a implicării Statelor Unite într-un război religios definit de Israel care riscă să transforme conflictul într-unul între evrei pe de o parte și creștini și musulmani de cealaltă parte. Ar reprezenta acceptarea americană a anexării ilegale de către Israel a Ierusalimului de Est palestinian și a cercului de colonii ce îl înconjoară. Și ar inflama și mai mult tensiunile dintr-o regiune deja instabilă, în timp ce ar submina pozițiile și interesele americane.

Cele mai extremiste, mai rasiste și mai anti-pacifiste elemente din Israel ar fi încurajate pentru a merge și mai departe cu planurile lor periculoase de a impune „Mai marele Israel” pe întreg pământul Palestinei istorice. De fapt, întreg Ierusalimul ar trebui negociat în baza legii internaționale, care nu recunoaște anexarea israeliană a niciunei părți a orașului.

Trump ar trebui să dea atenție avertismentelor generalului James Mattis, cel nominalizat de el pentru postul de secretar al apărării. În 2013, la puțin timp după ce și-a părăsit funcția de șef al comandamentului central al armatei americane, Mattis a explicat că „a plătit în fiecare zi prețul securității militare” în Orientul Mijlociu din cauza sprijinului Statelor Unite pentru Israel și pentru politicile acestuia față de palestinieni. Mattis observa și că dacă Israelul continuă să stăpânească milioane de palestinieni fără să le acorde drept de vot și drepturi egale va fi echivalentul unui stat al apartheidului, lucru subliniat de mulți alții, inclusiv de secretarul de stat John Kerry și de cel puțin patru foști prim-miniștri israelieni. În realitate, Israelul este deja un stat apartheidic și este astfel de multă vreme.

Astăzi, generații de palestinieni din teritoriile ocupate și-au trăit întreaga viață sub ocupație militară israeliană. Nu cunosc altceva în afara punctelor militare de control, a zidurilor, demolărilor caselor, coloniștilor înarmați până în dinți – mulți dintre ei americani – furându-le pământul, în afara soldaților străini năpustind în casele lor în miez de noapte pentru a-i lua pe cei dragi de lângă ei și în afara violenței și umilinței zilnice și abrazive a ocupației. În ciuda tuturor acestor lucruri, palestinienii rămân în continuare dedicați unei soluții pașnice la ocupația brutală.

Aceleași curente reacționare care au propulsat la putere lideri rasiști, xenofobi, misogini și populiști în Vest se află în ascensiune în Israel de peste zece ani. Fiecare dintre coalițiile prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu a fost mai extremistă, mai de dreapta și mai dominată de interesele coloniștilor decât cea anterioară. Membri din actualul guvern israelian văd în Trump un partener pentru politicile lor opresive, expansioniste, crezând că acesta le va oferi impunitate adițională și acoperire pentru criminalitatea și nelegiuirile lor.

Când Organizația de Eliberare a Palestinei a recunoscut dreptul Israelului de a exista în 1988 și din nou în 1993, i-a recunoscut dreptul de a exista pe 78% din pământul istoric al Palestinei în schimbul stabilirii unui stat palestinian pe numai cele 22 de procente rămase, cu Ierusalimul de Est drept capitală. Cererea Israelului ca Statele Unite să își mute ambasada este menită să legitimizeze controlul israelian asupra întregului Ierusalim, excluzând posibilitatea ca Ierusalimul de Est să devină capitala unui stat palestinian.

Momentul adevărului se apropie în Israel și Palestina. Dinamica actuală amenință să scufunde întreaga regiune într-un abis al violenței și al disperării. Acțiuni de tipul mutării ambasadei americane la Ierusalim ar face situația și mai periculoasă. Este nevoie ca forțe ale speranței și umanității să intervină în locul celor care caută să consolideze nedreptatea și ocupația.

Statele Unite și lumea trebuie să se decidă unde se poziționează. Se pot deplasa imediat către adoptarea soluției celor două state în baza rezoluțiilor U.N. și a legii internaționale, exercitând presiune pentru a face Israelul să se conformeze, inclusiv în privința Ierusalimului. Alternativ, pot recunoaște că Israelul este hotărât să își perpetueze la infinit ocupația, caz în care ar trebui să preseze Israelul să ofere drepturi egale tuturor oamenilor care trăiesc sub controlul său, inclusiv drepturi de cetățenie, indiferent de religia sau rasa acestora. Este un test al integrității comunității internaționale și al dedicării acesteia față de pace și justiție.


Hanan Ashrawi este politician palestinian și membră a comitetului executiv al Organizației pentru Eliberarea Palestinei.


http://europe.newsweek.com/trump-world-decide-stand-jerusalem-justice-occupation-ashrawi-547037?rm=eu

Terorist abject? Satul beduin din sudul Israelului plânge după un profesor preaiubit


Nimeni din Umm al-Hiran nu crede că Yacoub Mousa Abu Al-Qia’an, tatăl a 13 copii, a intrat intenționat cu mașina într-un polițist; locuitorii își amintesc apelurile sale împotriva violenței: „Lăsați-i să dărâme casa, numai să nu fie nimeni rănit.”





de Gideon Levy

Raba Al-Qia’an rătăcește printre ruine. Pășește printre ele în tăcere, singură, fără să articuleze un sunet. O femeie într-o rochie tradițională și un hanorac roz deschis plimbându-se mută pe nisipul deșertului printre rămășițele casei sale, cu privirea tristă și descurajată. Așa retrăiește ultimele sale clipe petrecute alături de Yacoub, spune nepotul său Akram, care studiază medicina în Moldova. Sora ei, Shifa, povestește că s-a trezit la 4 dimineața luni, în ziua în care am făcut noi vizita și a găsit-o stând lângă foc, oropsită.

Raba abia dacă a vorbit de când tragedia s-a abătut asupra ei săptămâna trecută. Semnele șocului sunt gravate în ea. Își plânge soțul.

La câțiva kilometri distanță, în curtea unei case de piatră decorată din orașul Hura, o altă femeie, Amal, își plânge și ea soțul. A fost căsătorită cu fratele lui Yacoub Abu Al-Qia’an, care a murit acum câțiva ani din cauza unei boli; urmând o tradiție poate revoltătoare pentru unii, ea s-a căsătorit imediat cu Yacoub și s-a mutat împreună cu el în casa soacrei sale. În curtea care freamătă de femei venite să o consoleze, Amal vorbește în șoaptă despre persoana care a fost cel de-al doilea soț al ei.


           Amal Abu Sa'ad, văduva lui Yacoub Abu Al-Qia’an. Foto: Eliyahu Hershkovitz


Amal este o femeie impresionantă, independentă. A devenit lector la Colegiul Academic Kaye din Be’er Sheva la vârsta de 24 de ani. Primul ei soț a fost primul beduin din Israel care a obținut un doctorat în chimie. Ea însăși are un doctorat în educație de la Universitatea Ben-Gurion din Be’er Sheva. Teza ei a fost despre predarea științelor și a medicinei, cu accent pe educarea oamenilor în legătură cu implicațiile genetice ale căsătoriilor între rude în societatea beduină. Având șase copii de la cei doi soți, Amal conduce acum programul de instruire a educatorilor de grădiniță pentru comunitatea beduină la Colegiul Kaye. Are 42 de ani; Yacoub avea 47.

Marțea trecută, cu o zi înainte să fie ucis, Yacoub a sosit seara la casa din Hura și le-a spus mamei și soției că a fost făcut un aranjament pentru casele din Umm al-Hiran care fuseseră programate pentru a fi demolate. „Nu-ți face griji”, i-a spus el mamei, „o sa semnăm în curând.” Și alții din sat au spus săptămâna aceasta că avuseseră impresia că exista un aranjament care ar fi privit toate casele și care ar fi urmat să fie pus la punct. Acum sunt convinși că autoritățile le-au întins o capcană, pentru a-i calma înainte să vină echipele de demolare. Amal își amintește și că în momentul în care au început lucrările pentru noua comunitate evreiască din Hiran, localitatea care este programată a fi construită pe ruinele satului lor, Yacoub i-a spus „Trebuie să-i lăsăm în pace. Muncitorii doar își fac treaba.”

În ultima noapte a vieții sale, Yacoub a părăsit casa din Hura la 11 noaptea – copiii săi dormeau deja – și s-a întors la casa sa din Umm al-Hiran. A fost împușcat și ucis în dimineața următoare, înainte de răsăritul soarelui, de către polițiștii care au pretins că acesta l-a călcat cu mașina în mod intenționat pe colegul lor, Erez Levi. Ministrul securității publice l-a etichetat pe Yacoub drept „terorist” iar comisarul poliției l-a numit un „terorist abject.”

Nimeni din Umm al-Hiran nu crede că Yacoub Abu Al-Qia’an a intrat în mod intenționat cu mașina în polițist. Cumnata sa, Shifa, l-a văzut la fața locului punându-și computerul, televizorul și câteva lucruri personale în noul său jeep Toyota pentru a le salva de la distrugere și apoi a început să conducă încet. O persoană care conduce încet pentru a-și proteja lucrurile nu are de gând să calce oamenii cu mașina, ne-au spus ei când le-am făcut o vizită.

A condus de-a lungul coastei nisipoase care începe din fața casei sale până când jeep-ul s-a oprit, acolo unde stătea poliția – la doar câțiva zeci de metri distanță. În timp ce conducea, l-a împușcat poliția, posibil înainte ca el să fi lovit pe cineva. Salim Abu Al-Qia’an, cumnatul lui Yacoub și unul dintre liderii Umm al-Hiran-ului, care ne-a găzduit în casa sa acum doi ani și jumătate în toiul luptei pentru soarta satului, l-a auzit pe Yacoub claxonând în permanență. Claxonul poate a sunat când Yacoub a căzut pe volan, rănit, sau poate l-a apăsat el intenționat. Dacă claxonezi, înseamnă că nu ai de gând să calci oamenii, spune Salim.


                  Case dărâmate în Umm al-Hiran, 25 ianuarie 2017. Foto: Alex Levac


O tristețe apăsătoare plutește în aerul Umm al-Hiran-ului săptămâna aceasta. Corpul decedatului încă nu a fost returnat de autorități pentru a fi înmormântat – se va întâmpla numai a doua zi – ruinele au fost puse grămadă ca un monument și două corturi mari au fost înălțate în mijlocul a opt case demolate, bărbații și femeile stând separați, plângându-l pe Yacoub și satul lor nimicit.

Un cuplu tânăr din Nazareth a scos din micuța lui mașină pături, produse igienice și cosmetice pentru cortul femeilor. „Măcar atât să facem”, a spus bărbatul.

Tatăl lui Yacoub, care are în jur de 100 de ani și trăiește în Umm al-Hiran, a fost martor la demolare și la uciderea fiului său. Acum a fost dus la un doctor. Mama, Sarah, care are vreo 80 de ani, a rămas în casa din Hura să deplângă moartea fiului său. „Este legal să omori așa?” a întrebat ea. Hussam, fiul lui Yacoub, care studiază medicina la Odessa, a sosit la timp pentru înmormântarea tatălui său, care a avut loc a doua zi. Fratele său, Nur, este student la Colegiul de Ingineri Sami Shamoon din Be’er Sheva.

Casierul micului magazin al benzinăriei de la intersecția Hura, Jihad Abu al-Riash, ne vorbește despre profesorul de matematică pe care îl admira. Yacoub a fost profesorul lui Jihad la liceul Ițac Rabin, din clasa a zecea până în clasa a douăsprezecea. Și chiar după ce a absolvit liceul, profesorul de mate l-a ajutat să se decidă să studieze contabilitatea mai departe. În ultimii ani, Yacoub preda la o altă școală din Hura.

Suntem însoțiți la Umm al-Hiran de activista Haya Noah, care i-a ajutat cu dăruire pe beduinii din Neghev în luptele lor vreme de mulți ani. Toată lumea din sat face parte din familia Qia’an.

Salim, a cărui cameră roz am vizitat-o ultima dată când am fost aici – casa sa încă nu a fost demolată – este foarte încărcată.


                  Case demolate în Umm al-Hiran, 25 ianuarie 2017. Foto: Alex Levac


„Aici a fost război” spune el. „Au venit să ucidă. Au vrut ca ai noștri copii să se trezească în zgomotul împușcăturilor. După ce am plătit cu [viața lui] Yacoub, nu mai avem nimic de pierdut. Situația noastră nu este mai bună decât a lui Yacoub. Suntem pierduți.”

Salim și alți locuitori ai satului relatează că l-au auzit pe Yacoub spunând că dacă i s-ar demola casa, ar pleca din sat să nu vadă ruinele și că sub nicio formă nu trebuie folosită violența, pentru că asta ar duce la și mai multă vărsare de sânge. „Lăsați-i să dărâme casa, numai să nu fie rănit careva”. Acestea au fost cuvintele sale, își amintește Salim. Când sute de polițiști au descins în sat în jurul zorilor, Salim l-a sunat pe Yacoub și i-a sugerat să ducă de acolo mașina („Tocmai ce fusese despachetată”) ca să nu pățească ceva. A fost ultima lor conversație. La puțin timp după aceea, Salim a auzit împușcăturile.

El subliniază că în calitate de angajat al ministerului educației, Yacoub evita să se afle în prima linie a luptei pentru viitorul satului. „Dacă ar fi fost să suspectez pe cineva de planificarea unui act terorist, m-aș fi suspectat pe mine înaintea lui. Întreg Neghevul o să vă spună același lucru. La fel și profesorii din nord care l-au cunoscut. Pur și simplu l-am pierdut. Îi spun comisarului de poliție: Ne-ați demolat casele – asta nu ma îngrijorează. Dar să ucizi cu sânge rece pe cineva a cărui absență o să o resimțim cu toții? Să omorâți un polițist care avea și el o nevastă și copii și familie și să dați vina pe noi? Și să numești pe cineva un ‘terorist abject’? Îți spun comisare, nici tu și nici eu și nimeni din cabinetul ministrului nu merită mai mult respect decât merita omul ăla.”

Yacoub a avut 13 copii, 10 de la Raba și 3 de la Amal. După ce s-a însurat cu Raba, s-a dus în Germania să studieze medicina dar s-a întors după un an.

La marginea Umm al-Hiran-ului, autoritățile au pus un gard pentru a ascunde lucrările de construcție la noul oraș evreiesc Hiran, care va fi întemeiat pe ruinele satului beduin vechi de 62 de ani. Când i-am vizitat pe oamenii din Umm al-Hiran ni s-a spus că săptămâna aceasta copiii nu au mers la școală și din cauza șocului și din cauză că ghiozdanele, manualele și caietele le-au fost distruse de buldozere împreună cu restul lucrurilor deținute de 8 familii din secțiunea vestică a satului. Locuitorilor nu li s-a permis să salveze nimic înainte ca locuințele să le fie rase de pe suprafața pământului.


      Rămășițele caselor dărâmate din Umm al-Hiran, 25 ianuarie 2017. Foto: Alex Levac


„Împărtășim durerea pentru polițistul care a fost ucis și durerea familiei sale” spune cumnata lui Yacoub, Akla, a cărei casă a fost distrusă și ea. Fiul ei, Akram, studentul la medicină în Moldova, adaugă: „Nu cred că există loc pe care să-l iubesc mai mult decât pe ăsta, aici unde m-am născut și am crescut.”

În Hura, văduva, Amal, își plânge pierderea. „Nu înțeleg cum s-a ajuns aici” spune ea. „Nu mi-am imaginat că vor veni să demoleze și să folosească gloanțe pentru a ucide. Nu e prima dată când au venit să dărâme. Uneori izbucnesc violențe după ce are loc demolarea – dar să începi să tragi cu arma din primul minut? Nu am nicio explicație pentru asta. Știu că Yacoub i-a spus mamei sale: Dacă se ajunge la demolare, eu plec.

„Vreau să le spun oamenilor din Israel să se trezească”, adaugă Amal. „Nu vrem să ajungem să fim dușmani. Soarta noastră – ca soarta lui Yacoub sau a polițistului – soarta noastră este să trăim pe același sol, pe același pământ, și viața omenească trebuie să fie sfântă pentru fiecare guvern.”

Lui Yacoub îi plăceau oile. Avea un mic țarc – acum distrus și el – în care le creștea, lângă casa sa din Umm al-Hiran. Yacoub se simțea cel mai bine cu oile, spune Amal. Îi plăcea tăcerea lor.

Toate amintirile ei au fost îngropate la Umm al-Hiran: albumul de nuntă și fotografiile de la ceremonia la care a primit diploma de doctorat și fotografii de familie de neînlocuit, amintirile vieții ei cu cei doi frați cu care s-a căsătorit și care sunt acum morți amândoi.



http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.767681?v=185B63B577F279AF6C89754284290C95