de Michael Lesher
Care sunt lucrurile
pe care ni le-am amintit cu ocazia Zilei Comemorării Holocaustului?
În niciun caz nu
victimele ultimului măcel israelian din Gaza, în care au fost uciși peste 2.200
de civili cu mai puțin de trei ani în urmă. În lumea propagandistică a
„memoriei Holocaustului” numai evreii pot fi victime, așa că mass-media mainstream
marginalizează sutele de supraviețuitori ai holocaustului evreiesc și urmașii
lor care condamnă în public „masacrarea palestinienilor din Gaza” (cuvintele
lor).
Eliminarea suferinței
palestiniene din memoria publică este un aspect în mod particular ironic al
„comemorării Holocaustului.” Între pledoariile pentru păstrarea istoriei Holocaustului,
media mainstream încă evită orice referire la comentariile publice ale unui
important ofițer israelian care, în timpul celei de-a doua Intifade a solicitat
armatei israeliene să analizeze și să asimileze lecțiile armatei germane care a
luptat în ghetoul varșovian.
O tăcere selectivă
similară înconjoară invazia Irakului din 2003. Mai multe guverne prezente la
comemorările Holocaustului și-au trimis trupe în acel masacru, amintind într-un
mod straniu de invazia criminală a Poloniei din 1939. „Oamenii uită cum era la
Auschwitz”, spunea Halina Birenbaum, care s-a aflat în celebrul lagăr al morții
când era copil, „și asta mă înspăimântă, pentru că știu la ce fel de iad duce
asta.”
Ar trebui să fim de
două ori înspăimântați, mi se pare, când un asemenea eveniment este folosit
pentru a se promova exact acel gen de uitare, cel puțin când vine vorba de morțile
arabilor.
Scriitorul israelian
Boaz Evron avertiza acum mai mulți ani spunând „Conștientizarea Holocaustului”
este acum „o îndoctrinare propagandistică oficială...al cărei scop nu este
deloc înțelegerea trecutului, ci manipularea prezentului.” Oricine se îndoiește
de aceste vorbe trebuie doar să asculte cum „liderii” mondiali accentuează
genul de rele a căror memorie vor să o păstreze – și să observe atrocitățile pe
care aceștia le ignoră.
Decizia de a lupta împotriva prejudiciilor?
Fostul prim-ministru
britanic David Cameron spunea că „noi” toți, „indiferent de credința noastră,
indiferent de crezul nostru, indiferent de politicile noastre...trebuie să fim
uniți în decizia noastră de a lupta împotriva prejudiciilor și a discriminării sub
toate formele ei.”
Dar Cameron nu a
luptat cu regimul de apartheid al Israelului în Cisiordania ocupată și în Gaza;
de fapt a refuzat să oprească vânzarea de armanent britanic Israelului chiar atunci
când Israelul și-a folosit arsenalul în repetate atacuri asupra spitalelor din
Gaza (omorând mai mulți membri ai personalului medical) și în bombardarea cartierelor
civile, ucigând peste 500 de copii, distrugând 22 de școli și distrugând
complet peste 10.000 de locuințe.
Pe lângă separarea
victimelor importante de cele neimportante, „comemorările” Holocaustului adoptă
prioritățile politicilor puterilor vestice. De aceea președintele țării care
practic l-a înfrânt pe Hitler și a eliberat lagărele de concentrare europene,
nici măcar nu a participat la cea de-a șaptea aniversare a eliberării
Auschwitz-ului. Președintele Vladimir Putin a fost „absent”, cum s-a exprimat
delicat Vanessa Gera de la Associated
Press, „din cauza răcelii profunde a relațiilor dintre Vest și Rusia în
privința Ucrainei.”
Mai clar spus,
Putin se afla în dizgrație pentru că s-a opus loviturii susținute de SUA care
i-a pus la putere în Kiev pe simpatizanții naziștilor (acolo unde predecesorii
lor au asistat la masacrarea unor 30.000 de evrei în 1941), așa că nu avea ce
să caute la comemorarea Holocaustului. Pe de altă parte, niciunul dintre organizatorii
evenimentului nu a părut să obiecteze la prezența țărilor care au susținut
venirea la putere a neo-naziștilor în Ucraina, a cărei capitală (așa cum toată
lumea prezentă știa cu siguranță) se afla la mai puțin de 1000 de km de locul
ceremoniei.
Exploatarea istoriei
Președintele Congresului
Evreiesc Mondial, Ronald Lauder, s-a folosit de ceremonie pentru a defăima plângerile
în legătură cu masacrul din Gaza ca „demonizare a Israelului.” Steven Spielberg
a imitat mesajul, dând vina pentru „veșnicii demoni ai intoleranței” pe
„antisemiți, extremiști radicali și fanatici religioși” și avertizând despre
„un efort tot mai mare de alungare a evreilor din Europa.” (Nu a prezentat
nicio dovadă a acestui „efort tot mai mare”; în ceea ce mă privește, nu cunosc
alt politician proeminent care să fi cerut înlăturarea evreilor din Europa în
afara prim-ministrului Israelului, Benjamin Netanyahu).
Așa-zisa accentuare
a antisemitismului european reprezintă încă o exploatare a istoriei evreiești
pentru beneficiul propagandei israeliene. „Întrebarea dacă evreii au sau nu un
viitor în Europa este, din păcate, una actuală”, scria profesoara Dorothea
Wolfson de la universitatea Johns Hopkins, după o conferință la care Benjamin
Ginsberg, un alt profesor de la Johns Hopkins, susținea amenințător că a devenit
„mai greu pentru evrei să fie evrei în mod deschis în Europa fără să fie
hărțuiți.”
Apologeții Israelului
au un motiv evident pentru răspândirea unui asemenea mesaj, dar realitatea spune
o poveste diferită. În Franța și Germania, țările pomenite cel mai des în
afirmațiile panicarde, evreii au primit note copleșitor de favorabile într-un
sondaj din 2008 efectuat de Pew Research
Center privind părerea față de grupurile religioase – și asta în ciuda
furiei publice tot mai pronunțate față de ocupația brutală a pământului
palestinian de către Israel și a sprijinului ostentativ față de această
ocupație de către majoritatea liderilor evrei de pe întreaga planetă.
Un sondaj realizat
în 2015 de Comitetul Consultativ pentru Drepturile Naționale ale Omului din
Franța concluzionează că „evreii sunt, de departe, minoritatea cea mai bine
acceptată astăzi în Franța” – mult mai bine acceptată decât negrii și
emigranții de origine nord-africană și mult, mult mai bine decât musulmanii. Și
totuși, propaganda făcută de grupurile evreiești și de apologeții lor vor să ne
facă să credem că evreii și numai evreii sunt luați în colimator în Europa.
Pe lângă faptul că
nu este adevărată, șarlatania despre „noul antisemitism” este și cinică. Editorialul
caracteristic al jurnalistei Deborah Lipstadt din New York Times în vara celei mai recente ofensive israeliene asupra
Gazei – sincronizat perfect pentru a distrage atenția de la masacrul israelian –
conținea clișee despre pericolul tot mai mare în care se află evreii Europei de
vest. „Nu vorbim de un alt Holocaust”, scria aceasta, „dar e suficient de
grav.”
Pentru a susține și
mai bine cauza israeliană, Lipstadt menționa și carta Hamas ca izvor al
reînviatei uri față de evrei. Dar nicăieri în articolul ei, Lipstadt nu
menționa Ucraina, singura țară din Europa – probabil din lume – unde a revenit
la putere o mișcare politică legată de antisemitismul genocidar.
Dacă antisemitismul
ar fi fost subiectul ei real, Lipstadt nu ar fi putut rata o țintă atât de
evidentă. Dar neo-naziștii din Ucraina sunt susținuți de Statele Unite și nu au
fost condamnați de Israel, așa că... am spus destul.
Un imperativ moral
Toate lucrurile
acestea sunt suficient de grave, dar mi se pare că cel mai rău lucru în legătură
cu propaganda este faptul că manipulează amintirea Holocaustului pentru a eclipsa
ceea ce ar trebui să fie cele mai importante lecții ale sale. Există un val de intoleranță
care mătură lumea de astăzi, dar este ațintit în mod predominant față de
musulmani, nu de evrei.
Potrivit cifrelor
centrului de statistică Pew, atitudinile ostile față de musulmani le depășesc
pe cele favorabile într-un număr uluitor de țări: lista include Franța,
Germania, Spania, Polonia, India, Coreea de Sud, Japonia, China, Brazilia,
Argentina, Mexic și Africa de Sud. Lucru deosebit de tulburător dacă ne aducem
aminte că, începând cu 2001, atacurile forțelor vestice au ucis (cel puțin)
sute de mii de oameni în țări predominant musulmane, inclusiv dar nu numai în
Afganistan, Irak, Pakistan, Siria, Yemen.
În aceste
circumstanțe, lucrul de bun simț pe care ar trebui să îl facă evreii ar fi
acela de a face cauză comună împreună cu musulmanii opunându-se intoleranței
religioase și protestând împotriva războaielor imperialiste care au devastat
lumea musulmană – ca să nu mai pomenim de rolul Israelului în multe dintre
aceste războaie.
Scriind eu însumi
ca evreu, și mai ales în lumina istoriei Holocaustului, consider că un astfel
de răspuns ar reprezenta mai mult decât bun simț politic; pentru mine este un
imperativ moral. Și din același motiv nu pot rămâne tăcut când elitele
evreiești răstoarnă lecțiile genocidului nazist – întâmplător utilizând aceleași
metode pe care le-au folosit naziștii pentru a transforma Germania într-o
mașină de ucis.
„Oamenii pot fi
făcuți întotdeauna să se supună liderilor”, spunea Hermann Goering, un important
lider nazist, unui psiholog numit de Aliați în timpul procesului de la
Nuremberg. „Tot ce trebuie să faci e să le spui că sunt atacați și să denunți
pacifiștii pentru lipsă de patriotism și pentru a fi expus țara pericolului.”
În timp ce între
dărâmăturile Gazei se ridicau munți de cadavre, aglomerând atât de mult morgile
încât trupurile moarte ale copiilor au trebuit depozitate în congelatoare de înghețată,
mulți lideri evrei urmau afirmația lui Goering, cu un scriitor chiar din cercul
meu ortodox meditând la „curajul, motivația și credința” ucigașilor israelieni,
bătându-și joc de evreii care vorbeau despre „relele Israelului modern” și
condamnându-i pe apărătorii Gazei care cică ar fi „echipat adolescenții cu
centuri explozive sinucigașe.” Nicio dovadă, desigur, nu s-a adus în sprijinul
acestei afirmații.
Venerarea puterii
și a forței militare, uzurparea religiei pentru a camufla cucerirea în retorică fățarnică, demonizarea acelor oameni suficient de ghinioniști încât să se afle
în calea poftelor rasei dominante – toate acestea, din păcate, au supraviețuit
prăbușirii celui de-al Treilea Reich.
Faptul că au
contaminat atât de mult din discursul evreiesc contemporan dovedește doar că
aceste comemorări ale genocidului nazist nu servesc niciunui scop decent. Până nu
suntem pregătiți să îi asimilăm lecțiile – în interior, acolo unde este locul
tuturor lecțiilor morale – ar fi mult mai respectuos față de victime dacă am
putea să ne rezumăm pur și simplu, în cuvintele lui Norman Finkelstein, la „a
le păstra amintirea, a învăța din suferința lor și a le lăsa, în sfârșit, să se
odihnească în pace.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu