vineri, ianuarie 20, 2017

Soldații israelieni ucid un palestinian la el acasă, apoi îi încuie mama


Un palestinian de 32 de ani ce trăia cu mama sa suferindă într-o tabără de refugiați din Cisiordania se trezește în miezul nopții cu soldații năvălindu-i în casă. Aceștia îl împușcă de 11 ori, pretinzând că i-a amenințat cu un cuțit.




de Gideon Levy

Fawziya stă întinsă în pat, acoperită cu câteva pături maronii, ca să îi țină de cald. O fotografie a fiului său este lipită pe peretele de lângă ea. Din patul acesta s-a ridicat marți, săptămâna trecută, când soldații IDF i-au ucis singurul fiu în fața ochilor, cu o ploaie de gloanțe. Apoi, în timp ce trupul fiului său zăcea pe podea lângă ușa de la intrare, trupele au încuiat-o în mica sa odaie vreme de câteva ore, până când au părăsit casa. Acum zace aici, o mamă îndurerată plângându-și unicul băiat, Mohammed Salhi, în vârstă de 32 de ani în clipa morții. Fiica sa Rana, celălalt copil al ei, trăiește în Nablus. O boală genetică a făcut ca o parte din copiii Fawziyei să se nască morți. Numai Mohammed și Rana au trăit. Tatăl lor a murit de cancer acum un an și jumătate.

Cât despre Mohammed, el a petrecut trei ani într-o închisoare israeliană, din 2005 până în 2007.

Tabăra de refugiați Al-Fara, aflată între Nablus și Tubas, pe drumul spre valea Iordanului, este una dintre cele mai sărace și mai izolate tabere ale Cisiordaniei. Casa Fawziyei Salhi, la care se ajunge pe o potecă îngustă de beton, este mică și dezolantă. Este înconjurată pe toate părțile de un amestec de case neterminate, a căror construcție probabil nu va fi finalizată niciodată. O viță de vie ofilită crește la întâmplare prin curte, lipsită de vlagă. Fawziya, în casa căreia nu se găsește nici măcar un televizor, are 67 de ani și suferă de mai multe boli. Își petrece majoritatea timpului în pat. Mohammed era cel care avea grijă de ea. Vânzător ambulant, putea fi văzut adesea lângă școala locală vânzând porumb fiert copiilor pentru câțiva bănuți.

S-au dus la culcare ca de obicei în acea seară de marți, ea în patul ei, Mohammed pe lavița de lângă el. Ziua următoare, Mohammed trebuia să își întâlnească pentru prima oară potențiala viitoare mireasă. Mama sa deja îi vizitase pe părinții acesteia într-un sat de lângă Jenin și acum mai rămânea ca Mohammed să își dea acordul. Înainte să adoarmă, îi promisese mamei sale că se va însura în curând.

Mai devreme, în aceeași seară, cumpărase niște bomboane de ciocolată Krembo, semințe de floarea soarelui și chipsuri pentru amândoi. Mamei sale îi cumpărase prăjitura preferată, cu nucă de cocos. Fawziya ne spune acum că acel desert îi amintea de copilăria lui, când i-l cumpăra ea. Fawziya nu s-a simțit bine și nu a putut să adoarmă. Era îngrijorată că diabetul și presiunea ridicată se agravaseră. Mohammed îi pregătise un remediu băbesc – o băutură din plante.

Au citit împreună din Coran, ritualul fiecărei seri. El a încercat să o liniștească: „Nu-ți fă griji, o să fii bine. Nu o să mori. O să vii la nunta mea.” Fawziya și-l amintește ridicându-și mâinile spre cer și spunând, „Doamne, nu o lăsa pe mama să moară și dă-i voie să vină la nunta mea.”

Fawziya îi amintește acum toate acestea, luni, săptămâna aceasta, fără lacrimi. Au adormit într-un final după ora 9. Ea s-a tot foit. În jur de 2:30 dimineața, a auzit pași pe acoperișul de azbest al casei alăturate și apoi a auzit zgomote în micul lor vestibul. Ușa din față nu era încuiată – nu o încuiau niciodată; nu era nimic de furat.

Între timp, Mohammed se trezise și el. A crezut că erau hoți. Mama sa i-a spus să rămână în pat. Ea a deschis ușa și a văzut soldații, unii dintre ei mascați. Prima oară a crezut că erau ai Autorității Palestiniene. S-a proptit în ușă, Mohammed era în spatele ei. Încercase să-și protejeze fiul cu corpul ei, povestește ea, „așa cum o pasăre își protejează puii.”

„Ce vreți?” i-a întrebat. Mohammed i-a spus că sunt soldați israelieni. Mâna soldatului care stătea în fața ei tremura, spune Fawziya. A făcut-o să meargă înăuntru și să se așeze pe un scaun de plastic.

S-au schimbat câteva cuvinte între fiul său și soldați. La un moment dat, el a exclamat „Allahu akbar” – „Dumnezeu e mare.” Mohammed folosea tot timpul expresia asta, spune mama sa, dar probabil că pentru soldați asta i-a pecetluit soarta. Fawziya își amintește că a văzut un fulger roșu țâșnind din pușca soldatului, apoi au început să curgă gloanțele. Unul l-a atins în picior, un altul în tors și în cele din urmă unul i-a penetrat ceafa.

Raportul inițial spunea că Mohammed a fost lovit de 6 focuri de armă, dar mama sa spune că, potrivit raportului medicului legist palestinian (pe care nu îl are), a fost lovit de 11 gloanțe. În orice caz, Mohammed a căzut la podea, sângerând puternic, lângă ușa de la intrare.

Podeaua încă este pătată cu urme de sânge.

„Imaginați-vă cum v-ați simți dacă soldații v-ar intra în casă și v-ar omorî copilul în fața ochilor. Te trezești și fiul tău nu mai e. Ce lege le permite soldaților să ne ucidă copiii în casele noastre? Ce ați face voi în locul meu?” Întreabă Fawziya, continuând cu ochii secați povestea din noaptea aceea. Rana suspină încet. Era acasă în Nablus în acea noapte și când a sunat telefonul, înainte de răsăritul soarelui, inițial nu a răspuns. Apoi s-a gândit că i s-a întâmplat ceva mamei ei și a ridicat receptorul. Era mătușa ei. „Fratele tău a fost omorât.”

Fawziya crede că toate gloanțele le-a tras un singur soldat. Armata susține că Mohammed ținea un cuțit în mână și a distribuit și o fotografie menită să îi întărească afirmația.

Purtătorul de cuvânt al unității IDF a emis următoarea declarație: „O investigație preliminară a concluzionat că marți, 10 ianuarie, în timpul unei operațiuni de arestare a unor indivizi căutați din tabăra de refugiați Al-Fara, un terorist fluturând un cuțit și strigând ‘Allahu akbar’ a alergat spre soldați într-o încercare de a-i înjunghia. Ca răspuns, soldații au inițiat procedura standard de arestare a unui suspect, în timpul căreia au tras câteva gloanțe în terorist. Teroristul a fost împușcat în curtea casei și a fost declarat mort la puțin timp după aceea. În timpul operațiunii, au fost trase focuri de arme și au fost aruncate dispozitive explozibile înspre forțele armate.”

Rana și mama ei sunt tulburate de acuzațiile referitoare la fluturarea cuțitului. Fotografia pusă în circulație de IDF arată un cuțit care nu este din casă, spun ele, și nici peretele din fundal nu e al lor. Fawziya e de neclintit, fiul său nu a atacat soldații. „Cum pot să spună că el i-a atacat? Ei au venit să ne atace.” Și, mai târziu, „Și hai să spunem că el ar fi avut un cuțit în mână. Asta le dă dreptul să-l omoare?”

Fawziya adaugă, „Vreau să o întreb pe mama unui soldat: Ai vrea ca asta să i se facă fiului tău? Ești mândră de ceea ce a făcut fiul tău?” Mohammed, spune ea, a căzut la podea „ca un înger.”

S-a aplecat peste el și i-a cuprins fața în mâini, întorcându-i-o într-o parte și cealaltă până când și-a dat seama că e mort. Un soldat i-a coborât pantalonii. Un paramedic militar i-a ascultat pieptul cu un stetoscop și l-a pronunțat mort. Un alt soldat-o a întrebat-o dacă era soțul ei. „E băiatul meu”, le-a spus ea. „L-am hrănit din sânii ăștia”, a adăugat ea, lovindu-și pieptul.

A început să urle la ei, blestemându-i și cerându-le să plece. Au mutat-o în cameră și au încuiat ușa. Spune că soldatul care i-a omorât fiul a amenințat-o că dacă nu tace din gură o omoară și pe ea. A rămas încuiată în cameră vreo două ore, estimează ea, timp în care fiul său zăcea mort de cealaltă parte a ușii, cu soldații.

Fawziya a aflat mai târziu că trupele îi invadaseră casa ca să ajungă în casa vecină, la Mahmoud Jabarin, și să-l aresteze. Încă trei tineri au fost arestați în aceeași noapte în această tabără prăpădită.

După ce l-au ucis pe Mohammed, soldații i-au luat și cardul de identitate și încă nu l-au înapoiat. Se pare că nu știau pe cine au ucis. După ce au plecat, o ambulanță palestiniană a ridicat trupul neînsuflețit al lui Mohammed. Zorile stăteau să crape deasupra taberei.



Niciun comentariu: