de Michael Lesher
Mai întâi de toate,
menționez că nu vreau să scriu despre Elor Azaria. El e nimeni: un bătăuș
arogant care a ucis un palestinian neajutorat pentru că statul Israel i-a pus
în brațe o pușcă, l-a corupt cu o ideologie rasistă și i-a împietrit conștiința
cu o ocupație militară a Cisiordaniei ce durează de 50 de ani – căreia Azaria
i-a adăugat încă o victimă anul trecut, în martie.
Despre un asemenea
om nu se poate spune mai mult.
Dar vreau să scriu
câteva cuvinte despre Fadi Qunbar, tânărul palestinian, tatăl a patru copii,
care pe 8 ianuarie 2017 a devenit încă o victimă a ocupației israeliene.
Da, acel Fadi
Qunbar – acel Fadi Qunbar a cărui viață este rezumată acum de mass-media
printr-un singur cuvânt, „terorist”, din cauza că și-a folosit camionul pentru
a ucide 4 soldați ai forței dușmane care îi ocupă pământul, înainte ca ceilalți
soldați să apuce să-l omoare. Fadi Qunbar, a cărui moarte nici măcar nu a fost
socotită în titlurile care urlau despre „cei 4 uciși în atacul din Ierusalim” –
patru soldați, atât – pentru că un palestinian mort nu poate fi menționat în
aceeași frază cu israelienii, în același mod în care ziarele i-au deplâns pe
opresorii săi, dar nu au avut cerneală de irosit pentru a identifica în mod
corect locul morții lui Qunbar și anume „Ierusalimul de Est ocupat.”
De ce scriu despre
un palestinian care a murit ucigând soldați israelieni? Nu pentru că aș aproba
ultima sa acțiune pe acest pământ; și nu pentru că sunt insensibil la suferința
pe care a cauzat-o. Nu, scriu despre Fadi
Qunbar, pentru că și el a fost o victimă a ocupației israeliene sângeroase;
pentru că, la fel ca ceilalți locuitori ai satului Jabel Mukaber din
Ierusalimul de Est ocupat, a suferit sub ocupația militară din momentul în care
s-a născut până în momentul în care a fost împușcat mortal de dușmanii săi;
pentru că și el a avut o familie, a cărei durere nu va fi menționată de presa
evreiască sau americană.
Cortul îndoliaților înălțat în memoria lui Hadi Qunbar
Și scriu despre
Fadi Qunbar pentru că dacă nimeni nu o face, va fi uitat – și m-aș face părtaș
la ștergerea unei vieți umane nu mai puțin importante decât cea a soldaților
care l-au ucis (poate în mod inutil chiar și după standardele israeliene) în
urma a ceea ce a fost, din câte știu, singurul act violent al vieții sale.
Cine a fost Fadi
Qunbar?
Fadi Qunbar a fost
un bărbat de 28 de ani, tatăl a patru copii mici. Dacă a avut cumva dosar
penal, nu a fost raportat. Nu pare să fi aparținut vreunei organizații naționaliste
palestiniene (măcar atât a recunoscut prim-ministrul israelian, care oricum a
insinuat că Qunbar trebuie să fi avut vreo legătură cu ISIS.) Se pare că Fadi
Qunbar pur și simplu a atins limita rezistenței. Potrivit membrilor familiei,
atacul său asupra ofițerilor IDF probabil a fost „un răspuns la ceea ce se
întâmplă la Al-Aqsa”, unde invaziile și atacurile soldaților asupra palestinienilor
au devenit norma.
Rudele lui Qunbar
au fost citate în relatările presei spunând astfel de lucruri, dar reporterii
nu au scris despre durerea lor – deși au fost atenți să noteze fiecare cuvânt
și fiecare lacrimă vărsată pentru soldații israelieni uciși. Nici nu va primi
familia lui Qunbar un telefon plin de compasiune din partea primului ministru,
așa cum a primit familia lui Azaria după arestarea acestuia, pentru a-i
înștiința că guvernul israelian le înțelege durerea. Răspunsul israelian la suferința
familiei lui Fadi Qunbar a fost să-i arunce în închisoare pe cinci dintre ei.
Presa nu se
întreabă ce fărădelegi se presupune că au comis cei cinci sau de ce rudele
israelienilor care ucid palestinieni nu sunt tratate la fel. Până la urmă, doar
știm răspunsul, nu-i așa?
Între timp, satul
lui Qunbar, Jabel Mukaber, se află sub pedeapsă colectivă. Casele și mașinile
sunt percheziționate, intrările în sat sunt blocate cu plăci de beton, „soldații
israelieni au demontat un cort al îndoliaților înălțat pentru a-i primi pe
vizitatorii veniți să ofere condoleanțe”. Aceste lucruri sunt relatate de
presă, dar nu există niciun comentariu în legătură cu ele și niciun fel de
furie publică, așa cum s-ar întâmpla dacă lucruri similare li s-ar întâmpla
evreilor israelieni. Nu protestează nimeni nici față de întreruperea jelirii palestiniene;
palestinienii ocupați trebuie să trăiască și să moară în tăcere.
Intrările în satul Jabel Mukaber sunt blocate
Astfel de evenimente
au o istorie, despre care cu toții știm, dar pe care mass-media pare că a uitat-o.
În octombrie 2013, mukhtar-ul satului
Jabel Mukaber a declarat pentru Times of
Israel, „La Al-Aqsa nu e vorba de coexistență. Acolo sunt douăzeci de linii
roșii. Orice vătămare a acesteia aprinde o flacără de la Jenin la Rafiah. Și vă
spun: opriți-i pe evrei să mai vină la Al-Aqsa...În ziua în care Netanyahu va
anunța asta, violența va lua sfârșit.”
Dar guvernul
israelian nu i-a oprit. Dimpotrivă, a înmulțit incursiunile evreiești în
Al-Aqsa – localizată acolo unde toți cei 15 judecători ai Curții Internaționale
de Justiție au căzut de acord că este „teritoriu palestinian ocupat.” Aceste invazii
și atacurile asupra musulmanilor ce le acompaniază adesea, în cele din urmă au
dus la un act de răzbunare disperată din partea unui locuitor al satului ocupat
Jabel Mukaber – exact cum a avertizat mukhtar-ul.
Și totuși, Netanyahu spune că acțiunea lui Qunbar a fost „neprovocată” și face
aluzii murdare la o legătură cu ISIS. Și presa israeliană nu spune nimic.
Ce spun ’telectualii? Când catadicsesc să discute
despre Qunbar – și nu este prea des – singura întrebare care pare să îi intereseze
este dacă acuzarea lui Azaria nu cumva i-a reținut pe soldații IDF să îl împuște
mai repede pe Qunbar. Nu discută despre cum imaginea unui palestinian
sângerând, culcat la pământ, cu creierii împrăștiați pe cimentul din Hebron – și
suportul public masiv pentru criminal și fapta sa – se poate să fi influențat palestinienii. Nu, a menționa astfel de
lucruri poate submina propaganda care spune că întreaga rezistență palestiniană
este „neprovocată” – deși, cu luni înainte de crima lui Azaria, un alt locuitor
din Jabel Mukaber i-a spus unui reporter israelian că exact astfel de acte
încurajează un răspuns violent din partea palestinienilor.
Nu e nimic nou. Cu mai mult de un an în urmă, se puteau găsi „zeci de
videoclipuri” online care arătau „soldați împușcând în spate palestinieni
neînarmați, de pe acoperiș...În 99% din cazuri, soldații fie nu au primit nicio
pedeapsă, fie doar o amendă nesemnificativă.” Dar media încă pretinde că Elor Azaria a fost primul soldat israelian
care a ucis un palestinian din Cisiordania după ani de zile și că acuzația
diluată adusă lui Azaria – omor din culpă, nu omor calificat – reabilitează sistemul
justiției militare din Israel.
Cât despre insulta pe care judecătoarea Maya Heller a adăugat-o injuriei
acuzației neadecvate, referindu-se la victima lui Azaria ca la un „terorist” –
chiar dacă în afara mărturiei convenabile a soldaților IDF nu a existat nicio
dovadă reală că omul ucis ar fi rănit pe cineva și chiar dacă un atac asupra
unui soldat în uniformă într-un teritoriu ocupat NU este terorism, potrivit
legii internaționale – nu, mass-media nu va pomeni nimic despre asta. Așa cum
palestinienii care trăiesc sub ocupație nu au dreptul să fie supărați că sunt
tratați ca vitele, așa cum nu au dreptul să opună rezistență celor care îi
persecută, așa nu au nici dreptul de a fi descriși în același limbaj care se ni
se aplică nouă tuturor.
Ceea ce mă aduce înapoi la Fadi Qunbar. Din nou, nu aprob actul violent
de răzbunare cu care și-a încheiat viața. Dar insist că dacă întreaga
identitate și istorie a unui palestinian poate fi lichidată prin cuvântul
„terorist”, pur și simplu pentru că a ripostat violent față de soldații
invadatori, exact același lucru ar trebui să fie valabil și pentru israelienii
pe care i-a ucis, fiecare dintre ei îmbrăcând cu bună știință uniforma unei
armate dedicate ocupării pământului palestinian – cu toată violența împotriva
civililor pe care o presupune în mod necesar o asemenea ocupație.
Unul dintre acei soldați, de fapt, locuitor al coloniei ilegale Alon
Shvut, a cerut să fie acceptat în IDF deoarece a spus că e „datoria lui de a
contribui” la ocupație. Nu văd cum un asemenea om este superior din punct de vedere moral lui Fadi
Qunbar. Și totuși este transformat în vedetă de către presa evreiască și
israeliană, aceeași presă care menționează numele lui Qunbar doar pentru a-l
lega de un epitet malițios și incorect.
Și aici, insist, este cinicul dublu-standard fără de care ocupația
israeliană ar fi condamnată. Israelul nu ar putea tortura copiii palestinieni
dacă toți israelienii (și americani și evrei) și-ar aminti numele și chipurile acelor
copii în același mod în care își amintesc numele și fețele victimelor
israeliene. Israelul nu ar putea demola casele palestiniene dacă am cunoaște cu
toții oamenii care au trăit în ele și am ști ce au pierdut când au pierdut
totul. Israelul nu ar putea ucide palestinienii cu impunitate dacă acei
palestinieni ar fi reali pentru noi; nu ar putea crește mai mulți Azaria dacă
nu ar putea să îi șteargă pe toți Fadii Qunbar din conștiința publică.
De aceea, cei care ne fac să folosim în scris o asemenea memorie selectivă,
o asemenea ignorare voluntară a suferinței palestiniene, sunt complici la
crimele ocupației. Odată ce umanitatea oamenilor este negată, nu există limite
în privința lucrurilor care li se pot face – ceva ce evreii ar trebui să știe
mai bine ca oricine. Este intolerabil ca jurnaliștii evrei să contribuie acum
la același proces sinistru.
De aceea îl plâng pe Fadi Qunbar dimpreună cu celelalte victime ale violenței
ocupației – palestiniene și israeliene. Și de aceea îi deplâng și pe
jurnaliștii care s-au transformat în criminali combinând propaganda cu știrile
prin inversarea rolurilor de opresori și oprimați și pavând drumul spre
distrugerea trupurilor omenești prin abuzul de limbaj uman și suprimarea
memoriei umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu