de Natasha Roth
„O națiune fără
eroi este o casă fără uși.” Asta spune grotescul, dictatorialul general din
„Toamna patriarhului” a lui Gabriel Garcia Marquez, după ce le-a oferit onoruri
postume egale câtorva ofițeri ai armatei care muriseră într-o succesiune
rapidă, fie că fuseseră uciși într-un tragic accident, fie în urma propriilor
activități depravate.
Ideea că eroii
naționali formează o parte structurală a oricărui stat a penetrat Israelul încă
de la fondarea sa. Narativa anilor prestatali și a deceniilor timpurii ale
statului – cel puțin versiunea pe care majoritatea israelienilor și-o spun lor
înșiși – este, în principal, o secvență de bătălii militare ai căror
participanți (evrei/israelieni) sunt aproape uniform considerați eroi, iar
termenul „Gibor Yisrael” („eroul Israelului), în general rezervat oamenilor armatei,
este o parte intrinsecă a lexiconului național. (Merită să subliniem că acest
cuvânt, „gibor”, are aceeași rădăcină lingvistică precum „gever”, bărbat,
oferind eroismului un subtext fix al masculinității.)
Narativele introduc
memoria națională, care ea însăși formează identitatea națională. În Israel,
membrii milițiilor prestatale și generalii armatei sunt comemorați prin
nenumărate denumiri de străzi și monumente în întreaga țară, în același timp alcătuind
în mod colectiv imaginea pe care Israelul însuși a modelat-o.
Nu mai e nevoie să
spunem că nu atât conceptul de eroi naționali este problematic, ci mai degrabă
faptul că în majoritatea țărilor vestice criteriul rămâne dominat de persoanele
de sex masculin, albe, heterosexuale și, desigur, contextul. Cheia este
contextul și în Israel contextul este problematic – nu doar pentru că eroismul
este asociat în mod automat cu isprăvile militare ale bărbaților, ci și pentru
că definiția acestuia este atât de strâns legată de accepțiunea Israelului
privind cea mai bună versiune a sieși. Uniforma dictează valoarea persoanei
care o poartă, nu invers, și în această privință, relația Israelului cu armata
sa capătă caracterul unui devotament religios.
Armata e totul în
Israel: fundația sa, inima sa, istoria sa, viitorul său și busola sa – atât morală
cât și direcțională. A contesta acțiunile și motivele armatei este critica cea
mai gravă care i se poate aduce Israelului, din perspectiva sa, deoarece atinge
chiar sufletul țării. IDF-ul este cea mai venerată dintre vacile sacre ale
Israelului.
Un documentar
destul de recent, Censored Voices (2015,
regia Mor Loushy), conținând mărturii înregistrate, îngropate de mult, ale
soldaților IDF care au luptat în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, a
rulat câteva zile după care a fost oprit. Filmul perfora mitologiile
strălucitoare ale acestui război – moralitatea sa infailibilă de la început
până la sfârșit, comportamentul impecabil al soldaților din „cea mai morală armată a lumii.” Cei intervievați înțelegeau caracterul exploziv al mărturiilor
lor, la fel și guvernul – numai 30% din materialul înregistrat a primit
aprobarea cenzorului militar pentru a fi dezvăluit publicului. Temele
persistente în mărturiile acelor soldați variau de la ordine pentru împușcarea
a orice mișca până la execuția civililor neînarmați. Un veteran recunoștea că
dacă ai vorbi astăzi de asemenea lucruri, ai fi considerat trădător.
Noțiunea de datorie
militară activă ca ideal patriotic suprem este slujită de politicile
Israelului, de mass-media, de sistemul judiciar și cel academic israelian. O
armată este o instituție inerent violentă. Puterea violenței corupe și implicarea
în violență – oricât ar crede cineva în justețea cauzei sale – îl va lăsa
compromis din punct de vedere etic. Violența este devastator de contagioasă și
adictivă și transformă irevocabil atât victimele, cât și autorii violenței. Ideea
că o astfel de instituție ar trebui să reprezinte șablonul pentru normele
bunului caracter și ale ținutei morale, este profund problematică. Nu este
normal ca o instituție militară să definească idealurile și caracterul unui
stat. Deși există și lupte juste, violența și războiul nu sunt eroice în ele
însele și participarea la oricare dintre ele nu ar trebui să fie considerată
vârful datoriei civice, așa cum adesea se întâmplă în Israel, unde a face parte
din armată e la fel de normal ca mersul la școală.
Mai ales când
vorbim de o armată de ocupație, influența acesteia este și mai malignă. A transforma
un grup de oameni în stăpâni ai unui alt grup de oameni este o violare absolută
a egalității umane și face ca fiecare secțiune a societății să accepte o
întreagă matrice a violenței structurale. Normalizează violența, făcând din ea
o problemă de administrație, birocrație și ștampile. Și brutalizează profund în
ambele direcții. Violența pătează tot ce atinge și efectul său coruptibil este
deprimant de previzibil. Iar violența în Israel-Palestina nu este doar
instituționalizată, este țesută în textura societății și a politicilor de aici,
din cauza rolului central al armatei în această țară.
În plus, această
legare a eroismului de isprăvile militare face mai mult decât să îi ofere
violenței un mai mare respect decât merită. Înseamnă și că serviciul militar
este prezentat ca un semn aprioric al bunului caracter atunci când se nasc
întrebări legate de comportamentul personal al unui soldat.
Astfel, de exemplu,
termenul folosit în cazul primelor acuzații de agresare sexuală formulate
împotriva ofițerului IDF Ofek Buchris în martie 2015, a fost cel de „Gibor
Yisrael” (erou al Israelului). Buchris, care era suspectat de viol, sodomie și
alte ofense sexuale, s-a bucurat inițial de sprijinul multor ofițeri și soldați
IDF care s-au referit la el ca la un „erou” și „întruchiparea codului moral al
IDF-ului.” O pagină de Facebook ce solicita susținerea lui „Ofek Buchris, erou
al Israelului” are aproape 10.000 de urmăritori și a rămas activă – chiar după
ce Buchris a recunoscut câteva ofense sexuale după ce inițial negase totul (la
acuzația de viol s-a renunțat ca parte a înțelegerii în urma negocierii privind
pedeapsa aplicată inculpatului și Buchris nu a primit o pedeapsă în închisoare).
Ofek Buchris părăsind tribunalul militar din Jaffa, 29 septembrie 2016.
Rehavam Ze’evi, un
fost ofițer IDF și veteran al războiului din 1948, a beneficiat și el de
statutul de fiu al națiunii, chiar dacă postum. Ze’evi, care a fost asasinat de
palestinieni în 2001, a fost un rasist anti-arab virulent care a fondat un
partid politic ultra-naționalist la sfârșitul anilor 80 care cerea expulzarea totală
a palestinienilor din Cisiordania și Gaza. Dar asta nu l-a împiedicat să intre
în memoria națională oficială ca erou al Israelului, cu străzi numite după el
și cu o lege care s-a asigurat că milioane de șecheli vor fi cheltuite pentru
a-i păstra memoria.
Și renumele lui Ze’evi
continuă să fie protejat de moștenirea sa oficială: un eveniment anual de
comemorare se organizează in Knesset, în ciuda faptului că au apărut la iveală
acuzații istorice de viol și agresiune sexuală, făcute publice de o emisiune de
investigații a unui post de televiziune israelian. Mulți legiuitori au stat
deoparte, dar prim-ministrul Benjamin Netanyahu a cerut poporului să se concentreze
asupra „marii iubiri a lui Ze’evi pentru pământul lui Israel,” în timp ce președintele
Reuven Rivlin a citat „realizările sale în apărarea țării.”
Buchris și Ze’evi
reprezintă un gen de „înălbire” a fărădelegilor pe care o generează statutul de
erou, unde orice discuție asupra caracteristicilor și comportamentelor unei
persoane este direcționată către moștenirea sa militară. Dar există și un alt
tip de „înălbire” care se petrece în Israel, unul care servește pentru a salva
acțiunile de pe câmpul de luptă, nu pe cele din afara sa.
Aceasta este o
chestiune mai sensibilă deoarece merge în inima felului în care sunt creați
eroii Israelului – pe front, în uniformă, cu arma în mână. De asemenea, se
adresează mai direct nevoii de eroi, nevoii de a păstra idealurile pe care le
asociem cu aceștia și nevoia de a apăra ambele lucruri de critică. Până la urmă,
unde mai apelăm la convingere și inspirație dacă eroii noștri se dovedesc a fi
idoli falși și, mai mult decât atât, chiar ca rezultat al însăși actelor pentru
care îi transformăm în eroi?
Povestea avându-l
ca subiect pe Elor Azaria, soldatul IDF care a executat în Hebron un presupus
atacator palestinian rănit și dezarmat și a fost surprins pe cameră făcând
asta, ilustrează cât de înfiorător de greșită poate fi această abordare. Un număr mare de politicieni importanți de dreapta ai Israelului și-au exprimat opinia
că soldatul a făcut lucrul corect și o coaliție alarmant de largă a unor
legiuitori a cerut grațierea lui Azaria în ajunul condamnării acestuia pentru
omor din culpă.
Totuși, cea mai
tulburătoare reacție a venit din partea publicului israelian: poporul a susținut în număr copleșitor acțiunile lui Azaria și anumite secțiuni ale
societății l-au numit erou național care a fost abandonat de eșaloanele
superioare ale armatei (protestatarii de dreapta din fața tribunalului au putut
fi auziți scandând că Șeful Statului Major al IDF-ului Gadi Eisenkot îi va ține
companie lui Yitzhak Rabin; practic o amenințare deloc voalată cu moartea).
Protestatari exprimându-și solidaritatea cu Azaria în fața tribunalului militar HaKirya din Tel Aviv, 4 ianuarie 2017. Foto: Tomer Neuberg
Omorul din Hebron a
venit într-o perioadă intensă a violențelor care au caracterizat sfârșitul lui
2015 și începutul lui 2016 în Israel-Palestina, în care ziarele israeliene erau
pline de profiluri strălucitoare ale soldaților și ofițerilor de poliție care
împușcaseră atacatori palestinieni (reali sau presupuși). Eroi naționali
proaspeți erau creați în fiecare zi, înălțați în pantheon numai pentru că au
apăsat pe trăgaci și au atins ținta.
Și Azaria, cel mai
probabil, s-ar fi bucurat de aceeași soartă dacă nu ar fi fost surprins de camera
de filmat și dacă nu ar fi venit dintr-o familie de evrei orientali (sefarzi sau
mizrahi, cei care nu se bucură de același statut în Israel precum evreii „albi”,
așkenazi) cu venituri modeste, aparținând „armatei periferiilor” cum o numește
sociologul israelian Yagil Levy . Oricum, pentru popor, în ciuda verdictului
tribunalului, Azaria rămâne un erou patriotic, un „Gibor Yisrael.”
Dar nu Azaria este
problema. El este un simptom al unei boli mult mai ample a societății
israeliene: că armata, în ciuda purificării etnice înfăptuite și în ciuda ocupației,
în pofida atrocităților și a oprimării brutale zilnice, continuă să dețină
monopolul asupra deciziei care spune cine este sau nu considerat erou național.
Când acestea sunt ușile pe care Israelul le-a construit casei sale, este
dificil să-l contrazici pe Netanyahu când spune că Israelul „va trăi mereu sub
spectrul sabiei.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu