miercuri, ianuarie 04, 2017

Israelul este opresorul, Palestina este cea oprimată – încetați cu normalizarea anormalului!




de Zeina Azzam

Ideea „normalizării” este invocată atunci când se vorbește despre cum ar trebui comunitatea internațională să gestioneze relațiile cu Israelul. Criticii normalizării susțin că Israelul nu ar trebui tratat ca un stat „normal”, pentru că făcând asta se neglijează ocupația militară nenaturală și politicile de apartheid pe care acesta le impune populației palestiniene. În acest context, drepturile umane, civile și naționale ale palestinienilor, inclusiv dreptul de reîntoarcere al refugiaților, sunt abrogate zilnic de autoritățile israeliene. Orice discuție relevantă trebuie să se adreseze acestor probleme legate de practicile anormale ale ocupației, de coloniile din teritoriile ocupate, de zidul de separație, de demolările caselor, de restricționarea severă a circulației și de atacurile militare. Însă, majoritatea țărilor par să accepte acest statu quo drept unul „normal”, în cel mai bun caz punând, ocazional, sub semnul întrebării comportamentul Israelului și în cel mai rău caz servind pe post de apologeți ai politicilor nedrepte ale Tel Avivului.

„Normalizarea” poate fi privită pe două nivele interconectate: perceperea politicilor ocupației israeliene și a tratamentului aplicat palestinienilor ca fiind obișnuite; și acceptarea acestor politici și necontestarea lor. Mulți indivizi, multe organizații, comunități și țări acceptă comportamentul Israelului ca fiind „normal” fără să înțeleagă că există de fapt și o altă perspectivă. Această situație este adesea consecința felului în care guvernul american și mass-media contextualizează informația – de exemplu, folosesc o terminologie care diluează politicile israeliene virulente, cum ar fi numirea coloniilor ilegale cartiere sau comunități civile. În plus, oficialii și mass-media continuă să descrie Israelul ca fiind victima, chiar dacă este clasat ca având cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu. De asemenea, mass-media repetă ad nauseam stereotipul „terorismului” de fiecare dată când raportează despre orice act de rezistență palestiniană împotriva ocupației israeliene, zugrăvindu-i astfel pe palestinieni ca fiind inerent violenți și purtându-se anistoric.

Abordarea biblică a legitimității Israelului este un alt tip de normalizare ce impregnează societatea americană, mai ales în rândul creștinilor evanghelici – aceea care spune că israelienii au un „drept” asupra pământului Palestinei oferit de Dumnezeu. Această perspectivă este limpede rezumată într-un inteviu recent cu Salma Abu Sitta, un intelectual și cartograf palestinian, în care acesta se referă la dezrădăcinarea violentă și catastrofică a palestinienilor (Nakba) în timpul războiului din 1948, anul formării Israelului:

Pentru mine, Nakba este un cutremur, nu unul provocat de forțele naturii, ci de forțele răului. Nu este unul fulgerător, ci unul care se întinde pe zeci de ani. Nu voi putea înțelege niciodată de ce Zioniștii mi-au distrus viața, de ce au distrus viețile a milioane de alți palestinieni și cum reușește această crimă să fie zugrăvită ca o victorie a civilizației și împlinirea voinței divine.

Profesorii de știință politică John Mearsheimer și Stephen Walt explică felul în care, în Statele Unite, apărătorii Israelului pledează cazul acestuia în fața audienței americane neinformate, promovându-l ca pe un stat etic și democratic înconjurat de dușmani, susținând că poporul evreu a suferit mult în trecut și merită un tratament special și că Israelul s-a comportat într-o manieră mult superioară din punct de vedere moral celei a dușmanilor săi (virtuoșii israelieni vs. arabii cei răi). Mearsheimer și Walt deconstruiesc apoi fiecare dintre aceste aserțiuni și arată că realitățile curente de fapt subminează și nu susțin niciuna dintre aceste imagini proiectate și promovate cu grijă. Însă, decenii de construcție socială părtinitoare a conflictului israeliano-palestinian au ajutat la modelarea atitudinii anti-palestiniene a multor americani și la înțelegerea și acceptarea politicilor inumane ale Israelului. Mearsheimer și Walt afirmă că una dintre căile prin care lobby-ul israelian a fost  eficient este pentru că „acesta face eforturi pentru a se asigura că discursul public despre Israel îl portretizează într-o lumină pozitivă, repetând miturile despre Israel și fondarea sa.” O asemenea repetiție cultivă percepția că purtarea Israelului se încadrează în normele societății și că politicile sale sunt acceptabile și potrivite.

Normalizarea devianței

Mai spre începutul acestui an, jurnalistul și analistul politic Philip Weiss a publicat un articol despre viață și ideologie într-una dintre coloniile israeliene din Cisiordania. Acesta a scris:

David [un colonist israelian] muncește ca agent de pază pentru Ahmed și alți furnizori palestinieni [care fac rost de muncitori în construcții în colonia Tekoa] deoarece toți muncitorii palestinieni trebuie să fie însoțiți de un israelian înarmat. Este pentru liniștea mamelor evreice, explică David. Așa că el stă toată ziua într-un scaun cu o carte și cu pistolul său în timp ce muncitorii lui Ahmed își fac treaba. Câștigă 300 de șecheli pe zi, la fel cât un maistru. Uneori îl plătește proprietarul casei, dar cel mai adesea îl plătește furnizorul. David i-a spus lui Ahmed: „Vezi cât e de absurd? Tu mă plătești...ca să apăr pe altcineva...De tine!”

În mod cert, natura aberantă a acestei situații este percepută de oamenii care o trăiesc, dar totuși, continuă să o perpetueze de parcă ar fi normală. Atât lui Ahmed cât și lui David situația aceasta li se pare absurdă, totuși o îngăduie – Ahmed pentru că, evident, nu are de ales. Știm că evreii coloniști caută forță de muncă palestiniană ieftină și că muncitorii palestinieni, cu puține opțiuni de muncă, sfârșesc adesea, în mod ironic, prin a furniza mușchiul ce ajută la construirea de colonii israeliene. Există o neîncredere atât de mare încât furnizorului palestinian i se cere să angajeze un israelian înarmat pentru a „proteja” coloniștii de muncitorii palestinieni. Și toate acestea pentru susținerea activității și expansiunii coloniste – ilegale potrivit legii internaționale – pe pământul palestinian din Cisiordania. Unui observator extern i-ar fi greu să găsească logica într-o astfel de încurcătură ilogică.

Într-adevăr, obiectivitatea adesea pare să fie absentă în situații în care oamenii s-au obișnuit cu un statu quo ce durează de mult timp, chiar dacă este nedrept, inuman sau ilegal. Deși teoria sociologului Diane Vaughan de „normalizare a devianței” se aplică de obicei dinamicilor organizaționale, poate să clarifice și comportamentul în cazul comunităților și grupurilor sociale mai mari, cum ar fi israelienii și palestinienii. Această teorie afirmă că, în timp, oamenii devin atât de obișnuiți cu comportamentul „deviant” frecvent încât nu îl mai consideră în acest fel și de fapt încep să se raporteze la el ca la un „fenomen normal.” Există multe ilustrări notorii ale acestei teorii; exemplul cel mai frecvent citat este povestea unui defect de construcție (infamele inele O) al navetei spațiale Challenger care a dus la explozia acesteia în urmă cu 30 de ani și la moartea tuturor astronauților ce se aflau la bord. Vaughan a susținut că cea care a pavat drumul spre dezastrul de la bordul lui Challenger a fost cultura NASA de ignorare a problemelor aparent neimportante dar care se tot înmulțeau cu timpul. Pe ultima pagină a cărții sale putem citi că „istoria, puterea și politicile s-au combinat pentru a crea o greșeală dezastruoasă.”

O situație paralelă poate fi observată la cele mai înalte nivele ale guvernului israelian. Demonizarea publică și vătămătoare a palestinienilor de către oficialii israelieni a devenit atât de obișnuită încât abia dacă mai este remarcată sau admonestată – în Israel sau de către comunitatea internațională. Istoricul și analistul politic Vijay Prashad scrie:

Cabinetul lui Netanyahu duhnește de ură direcționată verbal la adresa palestinienilor. Adjunctul ministrului apărării, rabinul Eli Ben Dahan spunea despre palestinieni în 2013: „Pentru mine ei sunt ca animalele; nu sunt oameni.” Anul trecut, ministrul dezvoltării Haim Katz a spus, „Întreg pământul este pământul lui Israel. Nu există Palestina.” A spus că palestinienii ar trebui să meargă în Iordania. Ministrul israelian al apărării Moshe Yaalon a renegat cele mai esențiale elemente ale umanității referindu-se la natura palestiniană. Israelienii își plâng morții, spunea acesta mai la începutul anului, în timp ce palestinienii „caută moartea”, trăind într-o „societate care nu are respect pentru nimic.” Ministrul justiției, Ayelet Shaked i-a comparat pe palestinieni cu „șerpii” și a făcut apel la distrugerea acestora. „Trebuie să moară.” Nici Netanyahu nu s-a distanțat de o asemenea retorică plină de ură, nici suporterii Israelului nu au fost admonestați pentru un asemenea limbaj. Este trecut cu vederea ca fiind normal.

Cum se poate ca înalți oficiali israelieni să denigreze palestinienii într-un mod atât de extrem și comunitatea internațională să le accepte declarațiile? Teoria lui Vaughan este utilă deoarece ia în considerare istoria, puterea și politicile, dar cineva ar putea susține că nu se aplică atât de bine contextului israeliano-palestinian deoarece sugerează că factorii de decizie sunt adesea influențați în mod subtil unii de către alții și că își pot da seama de greșelile lor numai retrospectiv. În realitate, este evident că membrii guvernului israelian emit declarații, decizii și legi clare și intenționate care îi dezumanizează și oprimă pe palestinienii ce trăiesc atât în teritoriile ocupate cât și în Israel. Acestea sunt alegeri calculate.

Conceptul principal al normalizării practicilor deviante (care pot fi numite și nedrepte, nedemocratice și coloniale) se aplică foarte bine în cazul palestinian, deoarece scopul Israelului este acela de a fi tratat ca un stat „normal” în ciuda tratamentului său aberant aplicat palestinienilor. În mod clar, practicile sale opresive din teritoriile ocupate, ocupația militară consolidată și politicile de tip apartheid îndreptate împotriva palestinienilor din Cisiordania, Gaza și din Israel ar trebui să țină mereu în priză comunitatea internațională și să o facă să critice modul israelian de operare.

Normalizând anormalul

Eforturile de reconciliere ale celor două tabere ale conflictului au fost criticate pentru utilizarea ca punct de pornire a situației actuale și aparent „normalizate” și pentru nerecunoașterea politicilor nedrepte și vătămătoare ale Israelului existente încă din prima zi a vieții sale și în fiecare zi a existenței sale. Anul trecut, de exemplu, activiștii palestinieni au protestat față de o conferință ce discuta o inițiativă numită „Două state, o singură țară”, spunând că implicit legitimiza coloniile din Cisiordania, ceea ce este o formă de normalizare. (Este interesat de notat că în grupul purtătorilor de cuvânt la acea conferință se aflau și coloniști.) Un membru al comitetului luptei populare ce se opunea inițiativei, Mahmoud Zuwara, a explicat: „Mă aflu în contact cu sute de israelieni și susțin cooperarea noastră cu aceștia. Dar trebuie să o facem printr-un efort comun, printr-o luptă populară comună. Israelienii trebuie să se opună în mod deschis împotriva crimelor armatei și ale coloniștilor...” Pentru Zuwara, nexul inițial trebuie să includă contestarea statu quo-ului. Trebuie să implice, încă din start, eforturi de opunere și desființare a paradigmei acceptate a ocupației militare și a coloniilor.

Campania Palestiniană pentru Boicotul Academic și Cultural al Israelului (PACBI) descrie ideea excepționalismului israelian – numindu-l „normalizarea anormalului” – ca extinzându-se asupra a trei contexte diferite: 1) teritoriile palestiniene ocupate și lumea arabă; 2) cetățenii palestinieni ai Israelului; și 3) arena internațională. Primul caz avertizează în legătură cu implicarea în proiecte sau inițiative ce aduc împreună palestinienii și/sau arabii și israelienii aflați sub situația actuală a ocupației. În timpul primei conferințe palestiniene din Ramallah în 2007 pentru a se discuta mișcarea BDS (Boycott; Divestment and Sanctions), Islah Jad, feministă și teoretician politic, observa că proiectele comune între societățile civile israeliene și palestiniene „au subminat identitatea palestiniană și lupta pentru libertate dând falsa impresie a ‘echilibrului’ și a posibilității ajungerii la un „compromis” între opresor și oprimat, în loc să se pună capăt oprimării în totalitate .” Avocatul pentru drepturile omului Jonathan Kuttab este în asentimentul lui Islah Jad, scriind că „dialogul dintre ocupator și ocupat este asimetric, perpetuează statu quo-ul, adesea înlocuiește acțiunea și este în mod frecvent folosit de opresori pentru a coopta și a diviza ocupatul.” Cu alte cuvinte, normalizarea nu doar că oferă un fals sentiment al realității, dar chiar subminează situația palestinienilor și permite israelienilor să își intensifice controlul hegemonic asupra acesteia.

În legătură cu cetățenii palestinieni ai Israelului, normalizarea atrage după sine acceptarea discriminării instituționalizate ce include „relațiile coercitive” cum ar fi cele din viața de zi cu zi – locurile de muncă, școala, etc. – în care palestinienii nu au libertatea de alegere. Există 50 de legi în Israel care discriminează direct sau indirect cetățenii palestinieni ce trăiesc acolo.

Un alt exemplu este atunci când palestinienii și israelienii sunt încurajați să își asculte fiecare narativa celuilalt, de parcă ar veni de pe locuri egale de putere. Sigur că povestea fiecărei persoane este legitimă, dar anomalia rezidă în separarea contextului istoric de realitatea curentă. Autorul Samah Sabawi explică: „Aderarea la ideea aceasta a ‘narativei’ presupune ca noi să ștergem memoria noastră colectivă și să închidem ochii în fața realității prezente. Presupune să uităm istoria, evenimentele, cifrele, documentele U.N., rapoartele organizațiilor pentru drepturile omului, imaginea satelor distruse, taberele pline de oameni strămutați și taberele pline cu refugiații din 1949. Ne cere să uităm toate dovezile concrete deoarece totul se reduce la a spune povești și la narative.” Cu alte cuvinte, „dialogul” sugerat adesea nu rezolvă nimic, este ca și când s-ar pune un mic plasture peste o rană supurantă, contribuind cu nimic la soluționarea problemei fundamentale sau la vindecarea sa. Acesta este și cazul forumurilor israeliene și internaționale unde palestinienii pot alege să nu participe. Palestinienii care se implică în astfel de eforturi ar putea contribui în mod voluntar sau involuntar la „o aparență înșelătoare a toleranței, democrației și a vieții normale în Israel pentru o audiență internațională prea puțin informată. Absența vigilenței în această problemă are efectul de a ilustra că palestinienii pot trăi și accepta apartheidul și pot renunța la orice act de rezistență.”

În mod similar, pentru contextul internațional, PACBI spune că actorii societății civile palestiniene nu ar trebuie să participe la un „eveniment care pune pe picior de egalitate morală sau politică opresorul și oprimatul și prezintă relația dintre palestinieni și israelieni ca una simetrică. Un asemenea eveniment ar trebui boicotat deoarece normalizează dominarea colonială a Israelului asupra palestinienilor și ignoră relațiile și structurile de putere încastrate în opresiune.” Exemple sunt proiectele internaționale, adesea generos finanțate, care încearcă să falsifice un „parteneriat” sau o „inițiativă de pace” între israelieni și palestinieni în timp ce ignoră continua subjugare israeliană a populației palestiniene și furtul de pământ.

În 2005, societatea civilă palestiniană s-a opus normalizării și a emis un apel pentru boicotarea Israelului prin înființarea mișcării BDS, pentru a izola Israelul de restul lumii, la fel cum a fost marginalizată Africa de Sud în timpul erei apartheidului, pentru a-l forța să se supună legii internaționale. Această campanie globală condusă de palestinieni are ca scop exercitarea presiunii până când Israelul va recunoaște drepturile palestinienilor la libertate, egalitate și autodeterminare punând capăt ocupației pământului palestinian, spărgând zidul de separație, oferindu-le drepturi complete și egale cetățenilor palestinieni ai Israelului și implementând dreptul de reîntoarcere articulat de rezoluția U.N. 194. Mișcarea non-violentă, care a crescut în amploare în ultimii 11 ani, a înregistrat un număr de succese, de la muzicieni celebri care și-au anulat concertele din Israel, la biserici care și-au retras acțiunile de la companiile ce profită de pe urma ocupației israeliene, până la companii israeliene care au pierdut contracte majore în țări din întreaga lume.

Mirajul normalizării

La fel ca dezastrul de la bordul navetei Challenger, există multe aspecte ireversibile ale situației israeliano-palestiniene, cum ar fi miile de palestinieni uciși în războaie, decimarea Gazei și nenumăratele distrugeri suplimentare, precum și pierderea istorică și profundă a caselor și a pământurilor palestiniene. Realitatea apartheidului și a ocupației israeliene este însă continuă; ea nu este „normală” și consecințele sale cumplite continuă să se desfășoare și să se înrăutățească zilnic. Atâta vreme cât cetățenii și politicienii israelieni continuă să perceapă statu quo-ul ca pe unul „normalizat”, atunci, la fel ca în cazul ghinionistei navete spațiale, se vor tot aduna perspective deviante și volatile până când o explozie – sau poate o serie de explozii – va răni grav pe toată lumea implicată și va anula toate eforturile făcute.



Niciun comentariu: