marți, ianuarie 03, 2017

Terorism: cum a fost câștigat statul Israel




de Tom Suarez


Ne apropiem de centenarul Declarației Balfour, păcatul originar britanic ce a dus la așa-zisul conflict israeliano-palestinian, o tragedie care durează de atâția ani încât pare imuabilă și aproape normalizată. Dar, spre deosebire de alte conflicte fatale, acesta este unul căruia putem să îi punem stop, stă în puterea noastră – și când spun „a noastră” mă refer la Statele Unite și la Europa. Stă în puterea noastră deoarece noi suntem cei care îi permitem să continue. Rolul britanic în Palestina a fost un caz de „dă lovitura și fugi”: Declarația Balfour, prin care Marea Britanie oferea Zioniștilor pământul unui alt popor era lovitura dată palestinienilor; iar treizeci de ani mai târziu, rezoluția 181 de partajare a Palestinei – reprezenta fuga britanicilor de responsabilitate și plasarea acesteia în brațele americanilor, lăsându-i pe palestinieni abandonați într-un șanț.

Zionismul a fost una dintre încarnările etno-naționalismului ce s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al 18-lea. Rasiștii erau fanii înflăcărați ai Zionismului – antisemiții erau cei care îi apărau pe Zioniști. Gertrude Bell, faimoasa scriitoare, călătoare, specialistă în arheologie și spioană de origine engleză relata bazându-se pe experiența personală, că cei care sprijineau Zionismul o făceau pentru că furniza o modalitate de a scăpa de evrei.

Corespondentul publicației London Standard la prima conferință Zionistă din 1897 descria perfect Zionismul:

„...degenerescența care se autodenumește antisemitism [să nu uităm că la vremea aceea ‘antisemitismul’ era un termen foarte nou] a dat naștere degenerescenței ce se împodobește cu numele de Zionism.”

Majoritatea evreilor și a liderilor evrei ai vremii respingeau Zionismul ca pe cel mai recent cult antisemitic. Ei luptaseră pentru egalitate și nu le plăcea să li se spună că acum ar trebui să construiască un alt ghettou – și încă și mai rău, să o facă pe pământul unui alt popor. Nu le plăcea să fie considerați o rasă separată, așa cum cerea Zionismul. Doar avuseseră parte de așa ceva cu vârf și îndesat din partea rasiștilor non-evrei.

Pentru alții însă, ideea mutării într-un loc în care să-și poată manifesta superioritatea rasială era seducătoare. Așa cum s-a exprimat teoreticianul politic Eduard Bernstein în preajma formulării Declarației Balfour, Zionismul este „un soi de intoxicare ce se comportă ca o epidemie.” În momentul în care Declarația Balfour a fost finalizată, era clar că Zioniștii intenționau să purifice etnic pământul pentru a face loc unui stat bazat pe superioritate rasială; aceasta era viziunea liderilor Zioniști printre care se numărau Chaim Weizmann, David Ben-Gurion și baronul Rotchschild.


Soldat israelian în timpul unei operațiuni de stropire a Betleemului cu o substanță toxică, ca parte din strategia de a-i face viața imposibilă populației civile palestiniene. Foto: T. Suarez


Relatările de la fața locului ale colonizării Zioniste a Palestinei descriau un tablou al strămutării violente, rasiste. Am să menționez un raport mai puțin cunoscut, cel al doctorului Paul Nathan, un proeminent lider evreu din Berlin care se deplasase în Palestina din partea Asociației Naționale Germano-Evreiești de Ajutorare. Acesta a fost atât de îngrozit de lucrurile văzute acolo încât a publicat un pamflet în ianuarie 1914, în care descria coloniștii Zioniști ducând „o campanie teroristă modelată aproape întru totul după tiparul pogromurilor rusești.”

Câțiva ani mai târziu, limbajul în mod intenționat ambiguu al Declarației Balfour fusese finalizat. Scepticii – și cabinetul britanic – au fost asigurați că nu presupunea un stat Zionist. Totuși, simultan, Weizmann forța lucrurile pentru crearea imediată a statului. Acesta cerea ca statul său să se întindă până la râul Iordan în trei sau patru ani de la Declarație – adică până în 1921 – și apoi să se extindă dincolo de el.

În întâlnirile lor secrete, Weizmann și Rothschild considerau purificarea etnică a palestinienilor non-evrei ca fiind absolut necesară pentru planul lor și se plângeau adesea autorităților britanice că tratamentul aplicat coloniștilor evrei nu îi discrimina suficient de tare pe palestinieni. Și insistau ca britanicii să mintă în legătură cu planul Zionist până când era prea târziu ca cineva să mai facă ceva.

În concordanță cu Balfour, Weizmann și-a justificat minciunile calomniindu-i pe palestinieni și pe evreii indigeni ai Orientului Mijlociu care se opuneau cu vehemență Zionismului și pe care Weizmann i-a defăimat cu stereotipuri antisemitice clasice. Palestinienii pe care îi respingea ca pe o categorie umană inferioară erau printre motivele invocate de el și de alți lideri Zioniști pentru refuzarea democrației în Palestina – dacă „arabii” ar fi avut posibilitatea să voteze, spunea el, l-ar fi coborât pe evreu la nivelul unui „nativ.”

Odată cu intrarea în vigoare a Mandatului Britanic, patru decenii de rezistență palestiniană pașnică s-au dovedit a fi zadarnice și astfel a început rezistența palestiniană armată – incluzând aici și actele teroriste, rezistență ce a fost suprimată în mod brutal de britanici și de evreii Zioniști. Dar terorismul Zionist a fost cel care a dominat perioada, organizațiile acestuia atacând pe oricine s-ar fi opus țelurilor sale mesianice – fie că erau palestinieni, evrei sau britanici. Aceste organizații teroriste operau din interiorul coloniilor Zioniste și erau abilitate și protejate de colonii și de Agenția Evreiască, guvernul recunoscut semi-autonom al coloniilor Zioniste, ceea ce mai târziu avea să devină guvernul israelian.

Nu exista nicio diferență substanțială între organizațiile teroriste recunoscute – cele mai faimoase fiind Irgun și Lehi (sau Stern) – și Agenția Evreiască și miliția sa teroristă, Hagana. Agenția a cooperat, a colaborat și chiar a finanțat gruparea Irgun.

Relația dintre Agenția Evreiască și Irgun și Lehi era una simbiotică. Irgun mai ales avea să acționeze în numele Haganei pentru ca Agenția Evreiască să pretindă că este nevinovată. Agenția le spunea apoi britanicilor că dezaprobă actele teroriste în timp ce refuza cu hotărâre să coopereze la vreo acțiune împotriva grupării Irgun, ci, într-adevăr, făcând tot ce îi stătea în putere pentru a o proteja.

Natura fascistă a proiectului Zionist era clară atât pentru serviciile secrete britanice cât și pentru cele americane. Agenția Evreiască nu tolera disidența și căuta să dicteze soarta tuturor evreilor. Copiii erau radicalizați ca parte a metodologiei tuturor celor trei organizații, inclusiv a Agenției Evreiești. Alarma ce le-a dat trezirea britanicilor cu privire la îndoctrinarea copiilor a venit pe data de 8 iulie 1938. În acea zi, Irgun a aruncat în aer un autobuz plin cu săteni palestinieni. Nu era prima dată când Irgun făcea astfel de lucruri, dar de data aceasta autoritățile britanice au prins teroristul. Era o elevă de 12 ani.

Adolescenții, băieți și fete, erau folosiți în mod obișnuit pentru a planta bombe în piețele palestiniene și pentru a dirija alte atacuri teroriste. Profesorii erau amenințați sau înlăturați dacă încercau să intervină în îndoctrinarea elevilor lor iar studenților li se puneau tot felul de piedici dacă opuneau rezistență, fiind chiar învățați să își trădeze părinții dacă aceștia încercau să le inculce o viziune mai moderată. Evreii care s-au împotrivit și au căutat să avertizeze în legătură cu fascismul care lua amploare erau asasinați și într-adevăr, cele mai multe victime ale asasinărilor Zioniste – targetate mai degrabă, nu la întâmplare – erau din rândul populației evreiești.




De la începutul celui de-al doilea război mondial până în vara lui 1947 nu a avut loc niciun atac palestinian, deși terorismul Zionist îndreptat împotriva palestinienilor a continuat. O explicație britanică pentru lipsa de răspuns a palestinienilor era că aceștia înțeleseseră că atacurile Zioniste erau capcane menite să stârnească o replică palestiniană pe care Zioniștii să o însceneze drept atac împotriva căruia ar fi fost siliți să se „apere.” Aceasta era o tactică Zionistă remarcată de britanici încă din 1918 și a rămas strategia prestabilită a Israelului până în ziua de astăzi, mai evidentă în Gaza, dar prezentă și în Ierusalimul de Est și în Cisiordania.

Spre sfârșitul toamnei lui 1947, Agenția Evreiască devenise îngrijorată în legătură cu lipsa de reacție palestiniană la provocările sale, iar la sfârșitul anului Agenția nu a mai putut aștepta războiul civil de care avea atâta nevoie.

De-a lungul perioadei Mandatului, preluarea controlului și epurarea etnică a Palestinei a rămas țelul neschimbat al Zionismului. Ca să ilustrez asta voi rezuma o întâlnire-cheie a douăzeci de oameni ce a avut loc la Londra pe 9 septembrie 1941.

„Top secret” scria cu cerneală roșie pe transcrierea stenografiei. Erau prezenți Weizmann, cel care solicitase întâlnirea, David Ben-Gurion și alți lideri Zioniști precum Simon Marks (de la Marks & Spencer) și proeminentul industrialist non-Zionist, Robert Waley Cohen. Având ca subiect calea spre întemeierea propusului stat evreiesc, conversația se desfășurase în ton cu încă nepublicatul roman al lui George Orwell, „Ferma animalelor”, în care toate animalele sunt egale dar unele sunt mai egale decât altele.

Anthony de Rothschild a început prin a sublinia că nu va exista nicio „discriminare ...împotriva oricărui grup al cetățenilor săi” în statul evreiesc, nici măcar „pentru a asigura nevoile imediate.” Weizmann și Ben-Gurion i-au asigurat la rândul lor pe sceptici: „Arabii” – palestinienii – urmau să aibă drepturi egale. Însă, au clarificat că în cadrul acelei egalități absolute, coloniștii evrei trebuiau să aibă privilegii speciale. „Egalitatea absolută” a lui Weizmann includea transferul majorității populației non-evreiești din Palestina în timp ce se permitea „unui anume procent de arabi și alte elemente” să rămână în statul evreiesc, insinuându-se că ar fi reprezentat o mână de lucru ieftină.

Și viziunea lui Anthony de Rothschild privind egalitatea și nediscriminarea era la fel de fascinantă: ea „depindea de transformarea majorității arabe într-o minoritate” și pentru realizarea acestui lucru, nu ar fi existat „drepturi egale” pentru non-evrei.

Cohen a considerat că planul este periculos și a afirmat că Zioniștii „își propuneau aceleași țeluri pe care și le propusese și Hitler.” Cohen nu s-a oprit aici, el a sugerat că dacă într-adevăr intenția era crearea unui stat în care toți oamenii să fie egali, statul ar trebui să fie numit cu un termen geografic neutru, ca...„Palestina.” Ceilalți au fost oripilați de o asemenea idee, susținând că dacă statul avea un nume non-evreiesc „ei nu ar obține niciodată majoritatea”, recunoscând de fapt utilizarea fundamentalismului mesianic pe post de strategie politică.

Într-o altă evidentă dar rară recunoaștere publică a acestui fapt, Ben-Gurion a clarificat că „statul evreiesc” nu era bazat pe iudaism, ci mai degrabă pe calitatea de a fi „evreu”, adică pe baza definiției Zioniste rasiste.

Când a fost întrebat de granițele statului colonist, Weizmann a continuat în aceeași manieră suprarealistă. A replicat că va lua în considerare planul de partajare propus de Comisia Peel cu patru ani în urmă, în 1937, dar că „linia (de partiție) avea să fie Iordania.” Era absurd, Iordania era granița estică a Comisiei pentru cele două state și astfel că partajarea lui Weizmann însemna 100% pentru statul său, 0% pentru palestinieni. Dar Weizmann a mers și mai departe: el ar fi vrut „tare mult” să „treacă dincolo de Iordania”, adică să ia și Transiordania dimpreună cu Palestina.

La sfârșitul întâlnirii, Weizmann a căutat să înainteze propunerile sale în mod oficial în numele evreilor de pretutindeni. Cei care se situau împotriva propunerilor sale erau, după propriile-i spuse, „antisemiți”.

Între timp, cel de-al doilea război mondial făcea ravagii. Care a fost reacția Agenției Evreiești la cel mai teribil dușman al evreimii? De la început, a fost aceea de a face lobby pe lângă Yishuv, comunitatea coloniștilor evrei, să nu se înroleze în lupta aliaților împotriva naziștilor, deoarece făcând asta nu ar fi ajutat Zionismul – chiar a profitat de ziua de 1 mai 1940 pentru a instrui Yishuv-ul să rămână în Palestina, să nu se alăture războiului. O altă reacție a fost aceea de a conduce o operațiune de furt masiv al armelor și munițiilor aliaților, „de parcă însuși Hitler ar fi plătit pentru asta”, așa cum nota un document al armatei britanice.

S-a scris mult despre colaborarea dintre Zioniști și fasciști în timpul războiului, elementul cel mai cunoscut al acestei colaborări fiind Acordul Haavara de Transfer, cel care a spart boicotul anti-nazist. Un aspect mai puțin cunoscut este tentativa de colaborare a grupării Lehi cu fasciștii italieni. În aproape încheiatul „Acord de la Ierusalim” de la sfârșitul anilor 1940, Lehi urma să îi ajute pe fasciști să câștige războiul și în schimb, fasciștii ar fi dezrădăcinat orice comunitate evreiască din afara Palestinei și ar fi transferat cu forța populația evreiască în Palestina.




Dacă lucrul acesta sună ca un plan atât de extrem încât numai cineva ca Lehi ar fi putut să-l conceapă, este esențial să ne amintim ce a reușit statul israelian la începutul anilor 1950 când a condus o campanie teroristă sub steag fals împotriva evreilor din Irak pentru a distruge acea comunitate străveche și a-i transfera populația în Israel pe post de furaj etnic.

Violența îndreptată împotriva evreilor a fost – și aș spune că rămâne – o tactică fundamentală a Zionismului. De fapt, cel mai fatal atac terorist din întreaga perioadă a Mandatului Britanic nu a fost bombardarea hotelului King David în 1946, așa cum se crede. Chiar și unele bombardamente ale piețelor palestiniene de către Irgun au omorât mai mulți oameni decât atacul asupra hotelului King David. Cel mai ucigaș atac terorist a fost cel pus la cale de Agenția Evreiască asupra navei cu emigranți „Patria” pe data de 25 noiembrie 1940, acțiune ce a omorât 267 de oameni, dintre care peste 200 erau evrei fugind de naziști.

Agenția Evreiască a bombardat Patria deoarece aceasta transporta refugiații evrei în Maurițius, unde britanicii le amenajaseră niște așezări. Agenția avea nevoie ca refugiații sa devină coloniști în Palestina fără întârziere și a fost dispusă să riște vieților tuturor celor aflați la bord pentru a-i face pe supraviețuitori să vină în Palestina – lucru care s-a și întâmplat de fapt.

În continuarea manifestării violente față de victimele evreiești, Agenția le-a înscenat morților atacul cu pricina. A răspândit minciuna că refugiații au aruncat nava în aer, preferând să comită suicid în masă decât să nu ajungă direct în Palestina, recrutând postum victimele pentru a sluji mitului Zionist. Nu vorbim aici de o anomalie ci de însuși principiul călăuzitor al Zionismului: evreii persecutați slujeau proiectului politic, nu invers.

O altă tactică majoră a violenței îndreptate împotriva evreilor de către Agenția Evreiască și de conducerea Zionistă americană era sabotarea refugiilor acestora cu scopul de a-i forța să vină în Palestina. De exemplu, în 1944, liderii Zioniști americani au sabotat succesul provizoriu al președintelui Roosevelt de a crea jumătate de milion de locuințe pentru refugiații europeni, majoritatea dintre ele în Statele Unite și în Marea Britanie. Când Morris Ernst, consilierul lui Roosevelt, a vizitat liderii Zioniști într-o încercare de a salva programul, a fost, în cuvintele sale, „dat afară din cabinet și acuzat de trădare” – „trădare” deoarece era evreu și evreii erau proprietatea Zioniștilor.

Nici cei deja stabiliți nu erau în siguranță. În 1946, rabinul-șef al Palestinei, evreul așkenazi Yitzhak Herzog, a dirijat o masivă operațiune de răpire a orfanilor evrei care fuseseră adoptați de familii europene după ce părinții lor muriseră în anii anteriori. 10.000 de copii smulși din familiile lor adoptive a fost numărul pe care Herzog l-a menționat celor de la NY Times ca scop al său. În Arhivele Naționale am găsit o copie a propriei sale înregistrări a călătoriei.

Herzog i-a admonestat pe liderii evrei locali îngroziți care încercau să protejeze copiii. Dar Herzog și-a folosit influența politică pentru a-i păcăli. În Franța, de exemplu, confruntându-se cu refuzul hotărât al liderilor evrei de a trăda copiii, Herzog „s-a întâlnit cu prim-ministrul Franței căruia i-a cerut să promulge o lege prin care să oblige fiecare familie să declare particularitățile fiecărui copil pe care îl găzduiește”, așa încât toți cei de origine evreiască să fie expuși și plasați din nou în orfelinate până când puteau fi trimiși în Palestina – o răsturnare destul de kafkiană pentru acești copii care tocmai fuseseră salvați de naziști.

Herzog justifica aceste răpiri susținând că „era mult mai rău ca o crimă” ca evreii să fie crescuți într-un cămin non-evreiesc. Totuși, nici măcar această justificare îngrozitoare nu poate explica ce se întâmpla, deoarece în același timp în care Herzog „salva” orfanii evrei de această soartă „mult mai rea ca o crimă”, colegii săi din Agenția Evreiască sabotau casele adoptive din Anglia menite să găzduiască tinerii supraviețuitori. Adevăratul motiv pentru toate acestea este, desigur, acela că toți acești copii trebuiau să servească proiectului colonist, ajutând la crearea unei majorități evreiești în Palestina.

În acest scop, Agenția Evreiască l-a constrâns pe președintele Truman să segregheze refugiații evrei în tabere de îndoctrinare, în ciuda obiecțiilor care susțineau că aceste măsuri reflectau comportamentul nazist. Pentru acești oameni care tocmai supraviețuiseră inimaginabilului și apoi fuseseră separați de restul omenirii în aceste tabere de spălat creierul, nu exista conceptul de gândire liberă.

Taberele au cultivat un asemenea fanatism încât au șocat o comisie comună americano-britanică ce le-a vizitat în 1946. Înainte de aceste tabere, puțini refugiați doreau să meargă în Palestina. Dar acum, comitetul i-a găsit într-o stare delirantă, amenințând cu sinuciderea în masă dacă nu ajungeau în Palestina. Sugestia unor cămine și a unei vieți noi în Statele Unite, care întotdeauna a fost destinația favorită, a fost și ea întâmpinată cu amenințarea sinuciderilor în masă.

De asemenea, refugiații evrei au fost instruiți să aducă terorismul Zionist în Europa, bombardând trenurile și clădirile aliaților. Bombardarea ambasadei britanice din Roma în 1946, de exemplu, a fost făcută de refugiații evrei spălați pe creier în aceste tabere, la fel ca aproape-catastrofa din Alpii austrieci din 1947, când aceștia aproape că au aruncat în aer un tren, lucru care ar fi ucis 200 de civili și soldați ai aliaților.

Evreii germani care au emigrat în Palestina în timpul războiului au fost îngroziți de exploatarea Zionistă a ororilor naziste de care aceștia fugiseră. Una dintre aceste voci înfuriate a fost cea a jurnalistului Robert Weltsch, redactorul-șef al ziarului berlinez Jüdische Rundschau până când a fost interzis de naziști în 1938. Weltsch a avertizat că liderii Zioniști „încă nu au înțeles că dușmanul caută distrugerea evreilor...Noi știm ce înseamnă nazismul.”

Zioniștii „iau parte la prăbușirea evreimii europene mai degrabă ca spectatori”, luptând cu britanicii și împiedicându-i pe evrei să se alăture aliaților în lupta împotriva naziștilor în timp ce ei se instalează confortabil și se îmbogățesc de pe urma proiectului lor politic în Palestina. Emigranții recenți din Germania și din Europa Centrală, spunea el, nu au reprezentare în rândul sistemului Zionist aflat la putere. Dacă ar fi avut, „ar fi cerut ca Yishuv-ul să se pună la dispoziția Marii Britanii în lupta împotriva lui Hitler și a nazismului.”

Dar – și încă îl citez pe Weltsch – „ei nu vor să lupte împotriva lui Hitler deoarece metodele sale fasciste sunt și metodele lor...Ei nu vor ca tinerii noștri să se alăture forțelor aliate...zi după zi sabotează efortul de război al britanicilor.”

Acești evrei germani au fost marginalizați de către Zioniști, clădirile publicațiilor lor au fost bombardate. Până și chioșcurile erau bombardate pentru că vindeau ziare non-evreiești emigranților evrei germani.

În 1943, un bărbat pe care documentele britanice îl descriu ca pe „un evreu a cărui integritate nu poate fi pusă la îndoială” și-a riscat viața pentru a-i avertiza pe britanici în legătură cu amenințarea Zionismului. Pentru siguranța acestuia, referirile la persoana sa s-au făcut numai prin criptonimul său „Z”.

Z descria Zionismul ca pe o mișcare asemănătoare nazismului. El a avertizat că îndoctrinarea Zionistă a tinerilor evrei producea o societate a extremiștilor care vor folosi orice metodă necesară împlinirii scopurilor Zioniste; și sublinia că, așa cum a demonstrat fascismul în Europa, o astfel de societate este foarte dificil de demontat odată ce a prins rădăcini. Rezultatul este, mă tem, ceea ce noi sau mai precis palestinienii trăiesc astăzi în așa-zisul conflict.

Cât de demnă de încredere este această mărturie anonimă? Am descoperit în Arhivele Naționale o scrisoare privată în care Z este identificat – era J.S. Bentwich, inspectorul general al școlilor evreiești din Palestina.

Zioniștii „ar fi ajuns mai departe cu salvarea nenorociților din axa europeană dacă nu ar fi complicat problema târând Palestina în povestea asta” – spunea un raport al serviciilor secrete americane în Orientul Mijlociu, datat 4 iunie 1943, intitulat „Cele mai recente aspecte ale problemei palestiniene zionisto-arabe.” Raportul descria „Zionismul din Palestina” ca pe „un tip de naționalism care în orice altă țară ar fi fost stigmatizat ca nazism reacționar” și afirma că antisemitismul era un element-cheie al acestuia.

În timp ce „evreii integrați din Europa și America sunt oponenți categorici ai rasismului și ai discriminării”, în Palestina, Zionismul a cultivat o mentalitate opusă, „un spirit foarte apropiat de nazism, o încercare de a regimenta o comunitate, chiar cu forța, și de a recurge la violență pentru atingerea obiectivelor.”

Serviciile secrete americane contestau „cruda concepție” vehiculată despre poporul palestinian potrivit căreia aceștia erau niște „nomazi ce se plimbau cu cortul de colo-colo...cu puțină agricultură sezonală”, spunând despre această idee că era „prea absurdă pentru a avea nevoie să fie respinsă”. Raportul nota ironia faptului că de la palestinieni au învățat coloniștii Zioniști cum să cultive portocalele din Jaffa. În timp ce palestinienii erau independenți din punct de vedere economic, coloniile Zioniste se bazau pe finanțare externă masivă și dacă evreii din celelalte țări s-ar fi săturat la un moment dat să susțină coloniștii, „aventura acestora s-ar surpa ca un balon înțepat”. Concluzia acestui raport timpuriu al serviciilor de informații americane era totuși naivă: acum că lumea „a văzut ce a putut să facă din națiuni crezul nazist”, era logic ca Zioniștii „să se trezească dintr-o clipă în alta complet anacronici.”

După război, Agenția Evreiască și-a discutat dușmanii. Aceștia erau democrația; Carta Atlanticului, care desigur a devenit fundamentul Națiunilor Unite; diminuarea antisemitisemului, antisemitismul fiind dintotdeauna drogul Zionismului, fără de care ar fi irelevant. Agenția a căutat să exploateze antisemitismul și a blamat antisemitismul aflat în declin în Statele Unite pe așa-zisa „atitudine democratică” a Americii.

Acesta nu era doar un abuz postbelic. Când evreii încă erau trimiși în lagăre, Arieh Altman din Noua Organizație Zionistă susținea că antisemitismul trebuie „să formeze fundația propagandei Zioniste” și Henry Hunloke, ofițerul de securitate al apărării în Palestina, vorbea despre cât este de important ca Agenția Evreiască să „stârnească antisemitismul...pentru a forța evreii...să vină în Palestina.”

Acum, astăzi, orice atinge acest subiect este răstălmăcit într-un soi de declarație falsă peiorativă, cum ar fi, de exemplu, că vorbitorul – în acest caz, eu – îi învinovățește pe evrei pentru antisemitism.

Nu. Mai degrabă, simplul fapt că Zionismul are nevoie de antisemitism, este dependent de el și caută să îl provoace (sau, cel puțin, aparența unui antisemitism) nu se sfârșește niciodată. Nu e nevoie decât să ne uităm la satisfacția cu care este aplaudat adevăratul antisemitism al viitoarei administrații americane a lui Donald Trump de către jurnaliști israelieni precum Yaron London. Mai mult despre asta în câteva minute.

Am menționat și Reconstrucția. Așa cum a explicat un fost membru al coloniilor, un bărbat pe nume Newton, liderii Zioniști se temeau că odată cu îmbunătățirea condițiilor din Europa, va scădea presiunea asupra Palestinei. Orice îmbunătățire din viața europeană era o pacoste pentru planurile lor. Care a fost reacția Agenției Evreiești la rolul Marii Britanii în învingerea celui mai teribil dușman al evreimii? Șantajul. Războiul devastase economia britanică; dar când Marea Britanie a apelat la SUA pentru un împrumut pe termen lung pentru a-și reveni după lupta împotriva naziștilor, Agenția a încercat să preseze Washingtonul să le refuze împrumutul până când Marea Britanie ar fi aprobat cererile Zioniste. Împrumutul a fost acordat până la urmă, dar totuși, în 1948, Zioniștii i-au atacat pe congresmenii americani pentru poziția pro-planul Marshall și însăși administrația Truman a fluturat împrumutul pe la nasul britanicilor atunci când aceștia au încercat să atragă atenția asupra atrocităților Zioniste.

Până în 1946, terorismul Zionist devenise definitoriu pentru viața de zi cu zi a Palestinei și o sută de mii de soldați britanici s-au dovedit incapabili să-l țină sub control. Oricine sau orice menținea Palestina o societate funcțională era o țintă a Zioniștilor. Trenuri, drumuri, poduri, comunicații, stații petroliere și structurile Gărzii de Coastă erau bombardate în mod constant. Funcționarii publici, muncitorii feroviari, reparatorii de telefoane, geniștii erau uciși. Polițiștii se numărau printre țintele preferate ale Zioniștilor și erau omorâți cu duiumul.




Printre organizațiile teroriste mai mici ce apăruseră în perioada aceea era una dedicată în mod special temerii Zioniste de a nu se împrieteni evreii cu non-evreii, teama supremă fiind, desigur, poluarea a ceea ce pentru Zioniști era rasa evreiască pură. Ca mostră a metodelor sale – gruparea teroristă a aruncat cu acid peste o fată evreică neascultătoare, provocându-i răni grave și orbind-o de un ochi.

Terorismul Zionist a fost ajutat de rețeaua fenomenală de informații a Agenției Evreiești. Agenția avea informatori peste tot, inclusiv printre înalții oficiali americani simpatizanți ai cauzei sale care îi furnizau informații, așa încât britanicii se învățaseră să nu se bizuie nici măcar pe mesajele directe trimise președintelui Truman.




Când comitetul U.N. în Palestina, U.N.S.C.O.P., a vizitat Palestina în vara lui 1947, Agenția a înlocuit șoferii membrilor comitetului cu spioni; a înlocuit chelnerii de la principalul restaurant pe care aceștia îl frecventau; și, cel mai productiv, a trimis cinci tinere femei pentru a se infiltra în personalul menajer din clădirile unde erau găzduiți membrii comitetului, toți bărbați. Tinerele femei trebuiau să fie inteligente și educate, dar, mai presus de toate, în cuvintele Agenției, să fie „îndrăznețe”. Orice ar fi însemnat „îndrăzneț”, acestea au obținut un număr mare de informații de la oamenii-cheie ce decideau viitorul Palestinei.

Prostituatele evreice erau recrutate, involuntar, ca spioane. Li se spunea că după victoria Zionistă vor fi executate pentru că „s-au culcat cu dușmanul” dar ar fi fost cruțate în cazul în care cooperau. Practica era atât de răspândită încât a fost tipărit un chestionar standard pe care femeile să îl completeze după fiecare client britanic.



Extras din raportul de securitate Airborne Field, nr.54, pentru săptămâna ce se încheia cu 19 noiembrie 1947, cu privire la prostituatele evreice forțate să lucreze ca spioane Zioniste. Arhivele Naționale, Kew FCO 141/14286


Pentru a demonstra măsură în care spionii Agenției Evreiești erau infiltrați în guvern și în viața cotidiană, la câteva luni după ce o stație a Pazei de Coastă fusese atacată și bombardată de către Hagana, a sărit din nou în aer...dar britanicii au rămas consternați pentru că de data aceasta nu avusese loc niciun atac. Au descoperit ulterior că echipa de construcție care reconstruise stația după atacul anterior fusese a Haganei și pur și simplu a plantat explozibilul în structura reconstruită, pentru a fi detonat când s-ar fi dorit.

Dar cea mai gravă problemă a infiltrării era în serviciul militar, unde sabotajul ucigaș al spionilor Zioniști care s-au alăturat forțelor armate a dus la ordinul de a se înlătura toți evreii din serviciul militar din Palestina deoarece nu se putea ști care evrei erau Zioniști.

Până în 1948, această problemă se extinsese și asupra personalului medical. După ce Agenția Evreiască a contaminat conductele de apă din Acra cu febră tifoidă pentru a grăbi epurarea etnică a acestui oraș ce se afla de partea palestiniană a partiției, bacteriologul angajat de britanici s-a dovedit a fi membru sau simpatizant al Haganei, un obstacol în calea disponibilității vaccinului. [A se vedea documentul de mai jos. Pentru injectarea febrei tifoide în apeductul din Acra, a se vedea Ilan Pappé, The Ethnic Cleansing of Palestine, pg. 100-101 și Naeim Giladi, Ben Gurion’s Scandals, pg. 10-11]


Războiul chimic al Haganei și atitudinea obstructivă a bacteriologului. Extras din telegrama cu nr. 1293 de la Înaltul Comisar Cunningham, marcată ca urgentă. Arhivele Naționale, Kew, WO 275/79


Ca să vinzi terorismul îți trebuie un marketing eficient și în acest scop, Agenția Evreiască a manipulat suferința evreilor europeni în același timp în care îi exploata pe aceștia. O privire foarte scurtă asupra poveștii convenționale a emigrației Zioniste este ilustrativă – mă refer desigur la USS Warfield, redenumită Exodus pentru evidenta iconografie biblică.

Exodus a fost vândută lumii ca povestea unei încercări disperate a unui număr de 4.515 de supraviețuitori ai holocaustului de a atinge ultima lor speranță a unei vieți noi în siguranță, pământul lor promis. Britanicii însă, i-au forțat să se întoarcă, nu doar în Europa, ci la coșmarul lor suprem: Germania.

Asta a fost povestea pe care a primit-o publicul american și european.

În realitate, Exodus a fost un eveniment monstruos de propagandă, un mare act teatral, nu pentru beneficiul supraviețuitorilor evrei, ci cu prețul suferinței lor. Agenția Evreiască știa că pasagerii navei Exodus aveau să fie întorși, din cauză că, printre alte motive, inundarea Palestinei cu coloniști era o tactică pentru forțarea scopurilor politice Zioniste. Și să ținem cont că întregul cargo format din emigranți al navei Exodus reprezenta mai puțin de unu la sută din planul de relocare al lui Roosevelt pe care Zioniștii l-au sabotat. Însăși refugiații erau produsul taberelor Zioniste și fuseseră instruiți să execute, așa cum a relatat unul dintre martori, orice mambo-jumbo Zionist li se cerea.

Cât despre întoarcerea în Germania, Agenția Evreiască a forțat refugiații să se întoarcă, nu britanicii. Au existat încercări de a se găsi noi case pentru pasagerii navei Exodus în altă parte – Danermarca era una dintre posibilități – dar aceste încercări au fost sabotate de Ben-Gurion, deoarece ar fi stricat teatrul cu Exodus.

De fapt, exista deja o alternativă la Germania. Toți refugiații de pe Exodus aveau dreptul să debarce în sudul Franței, dar Agenția a folosit violența pentru a-i împiedica să o facă. Piesa de teatru Exodus avea nevoie de spectacolul emoționant al întoarcerii lor forțate în Germania.

Britanicii au decis să denunțe cacealmaua Agenției. Au vizitat-o pe Golda Meir (atunci Meyerson) și au vorbit de parcă ar fi fost de la sine înțeles că Agenția ar fi făcut orice pentru a împiedica îngrozitoarea întoarcere a refugiaților evrei în Germania. Au spus că poate refugiații nu își dau seama că au tot dreptul de a debarca în sudul Franței dacă își doresc sau poate că nu îi cred  pe ei, pe britanici, când le spun asta, și au sugerat ca Agenția să trimită un reprezentant care să le spună că pot debarca în sudul Franței. Meir a refuzat. Pentru a-l parafraza pe profesorul israelian Idith Zertal, cu cât mai mare era suferința acestor supraviețuitori ai holocaustului, cu atât mai mare era eficiența politică și mediatică pentru Zioniști.

La câteva luni după afacerea Exodus, Națiunile Unite au recomandat partajarea Palestinei, cu presupunerea că se va întemeia un stat Zionist. Această decizie a fost influențată direct de certitudinea continuării terorismului Zionist în caz contrar, la fel și porțiunea de pământ disproporționat de mare oferită Zioniștilor.

Potrivit documentelor cabinetelor britanice, oferirea unei bucăți atât de mari de pământ era o tentativă de a întârzia războaiele expansioniste ale Zioniștilor. Se știa că expansiunea israeliană era de neoprit, dar s-a sperat într-o întârziere a ei. Acest lucru nu s-a întâmplat, desigur: la câteva luni după rezoluția 181, armatele Zioniste deja se angajau în primul lor război expansionist, confiscând mai mult de jumătate din partea de pământ desemnată palestinienilor.

Dar, cu o ironie orwelliană, faptul că britanicii ocupau Palestina le-a permis liderilor Zioniști să își juxtapună proiectul lor colonist mișcării de eliberare împotriva colonizatorilor britanici și să își proclame campania teroristă de expropriere și purificare etnică din 1948 drept un război de „independență sau de „emancipare”.

Acest așa-zis război de independența presupunea, în realitate, pentru a-l cita pe Înaltul Comisar britanic al vremii, „operațiuni bazate pe bombardarea femeilor și copiilor terifiați.” Felul în care Zioniștii se lăudau peste tot cu succesele lor, „atât în privința conținutului cât și a manierei de realizare, seamănă incredibil de mult cu felul în care se lăudau naziștii.” Zioniștii „jubilau”, spunea el, odată cu succesul „campaniei lor calculate de agresiune cuplată cu brutalitatea.”

Serviciile britanice de informații raportau între timp că „mașinăria internă a statului evreiesc și întreg echipamentul unui regim totalitarist sunt desăvârșite, inclusiv un custode al Proprietății Inamice pentru a se ocupa de pământurile arabe.”

În interiorul Yishuv-ului, „persecuția evreilor creștini” – presupun că era vorba de convertiți – „și a altora care insultau disciplina națională crescuse în amploare, atingând în unele cazuri standarde medievale.”

Toate acestea se întâmplau, să fim bine înțeleși, înainte de orice rezistență arabă.

Într-un final, pe 15 mai 1948, Marea Britanie a părăsit scena crimei sale, crimă pentru care palestinienii plătesc până în ziua de astăzi. Perioada post-statală a continuat, cu pedala de accelerație călcată la maximum, cu aceleași scopuri mesianice violente, evoluând odată cu noile dinamici.

Documentele istorice clarifică ceea ce era deja evident în realitatea prezentă – că ceea ce pretind Zioniștii și Israelul în legătură cu evreii și iudaismul și mai ales faptul că pretind a fi o replică la antisemitism și la persecuțiile evreilor, sunt pretenții frauduloase, sunt o impostură. Este chiar pe dos, Zioniștii și Israelul prosperă exacerbând antisemitismul și persecuțiile evreilor și profitând de asta, transformându-le într-o afacere cinică, mortală.

Expunerea acestor lucruri este, în opinia mea, călcâiul ahilian al Israelului și al conflictului. Și ar trebui să fie un simplu caz al hainelor noi ale împăratului – numai că de fiecare dată când copilul arată că împăratul este gol, acesta este catalogat drept antisemit și este redus la tăcere.

Guvernul american și alte guverne potențează conflictul pentru propriile scopuri geopolitice, dar de ce colectivitățile acestor țări așa-zis democratice tac din gură cu complicitate?


Atacurile armatei israeliene în zona dintre taberele de refugiați Azza și Aida, din Betleem, în timp ce o ambulanță încearcă să salveze victimele. Decembrie 2015. Foto: T. Suarez


Israelul are una dintre cele mai puternice armate din lume, dar cea mai potentă armă a sa, fără de care ar fi neputincios este Narativa sa, este mitul său creaționist, este autobiografia sa.

În Zona Crepusculară a acestei Narative, Israelul nu este o entitate politică obișnuită, la fel ca orice altă națiune, ci s-a transformat în regatul Vechiului Testament al cărui nume a fost adoptat în scop strategic și de marketing, atingând o coardă foarte sensibilă a subconștientului colectiv vestic.

Toți știm Narativa mai mult sau mai puțin, dar pentru ca Narativa să fie atotprezentă, Israelul a înghesuit-o într-o mantră formată din două cuvinte: „statul evreiesc”.

Această frază – identitatea auto-proclamată a Israelului – este o construcție unică în lumea modernă. Este distinctă calitativ de relația oricărei alte țări cu orice altă religie sau grup cultural. Iudaismul nu este religia de stat a Israelului în sensul unei credințe naționale pe care orice națiune ar putea-o adopta. Mai degrabă, Israelul se prezintă ca ÎNSUȘI statul evreiesc, întruparea metafizică a evreimii, a iudaismului, a istoriei evreiești, a culturii, a persecuției, și – elementul cel mai cinic și mai manipulant – a holocaustului cu H mare.

Nicio țară nu susține că este însuși statul catolic. Costa Rica, de exemplu, este un stat catolic; nu sugerează că este proprietarul catolicismului, al catolicilor sau al martiriului catolic istoric. Nu vedem guvernul britanic să emită legi care să dicteze când anume critica adusă guvernului costarican devine discurs al urii anti-catolice. Norvegia este un stat luteran; Tunisia este una dintre țările în care islamul este credința națională; Cambodgia este un stat budist. Israelul, prin contrast, nici măcar nu ar accepta posibilitatea unui alt stat evreiesc deoarece el a răpit tot ce este evreiesc și îl ține ostatic pentru a-i autoriza crimele.

Criticați terorismul israelian și vă veți trezi că vă loviți de scutul acesta uman din două litere – „Statul Evreiesc” – în spatele căruia se ascunde Israelul. Cărei alte țări de pe pământul acesta i se permite această pretenție tribală de proprietate asupra unui grup religios sau cultural? Acest excepționalism auto-proclamat ar trebui să ne lovească în moalele capului cu bizareria și anomalia sa – și totuși continuăm să fim părtași la farsa aceasta.

Auzim multe despre antisemitism zilele acestea și sigur că există antisemitism pe lumea asta, așa cum există rasismul și intoleranța în toate soiurile ei. Dar haideți să rostim ceea ce este mai mult decât evident: toate acuzațiile de așa-zis antisemitism pe care le auzim din partea Zioniștilor sunt o minciună, sunt calomnii calculate pentru a reduce la tăcere pe oricine încearcă să pună capăt ororii.

Această campanie de defăimare a fost comparată cu vânătoarea de vrăjitoare mccarthyistă a anilor 50, dar este mult mai gravă, pentru că în timp ce comunismul este o simplă teorie politică și economică pe care cineva o poate susține sau i se poate opune, antisemitismul este inerent diabolic. Cu alte cuvinte, cu mccarthyismul cineva putea până la urmă să răspundă „Bun, să zicem că sunt un comunist, așa, și?”

Felul în care Zionismul abuzează de antisemitism, felul în care exploatează iudaismul și persecuția istorică a evreilor în scopuri imorale este profund antisemitic. Zionismul a făcut din iudaism un complice la crimele sale. Între timp, așa cum putem vedea tot mai clar în Statele Unite, adevăratul antisemitism este îmbrățișat de Zioniști pentru că este, invariabil, pro-Israel.

Acum o sută de ani, Edwin Montague, membru al parlamentului, a acuzat guvernul britanic de antisemitism pentru că a conspirat împreună cu Zioniștii. Istoria a dovedit că a avut dreptate. Dacă Israelul este forțat să înceteze cu abuzul acesta antisemitic, dacă este forțat să iasă din spatele scutului său uman, conflictul va putea fi privit așa cum este în realitate și astfel, nu va putea să mai continue. Israel-Palestina va deveni o țară democratică, seculară, în care toți cetățenii ei vor fi egali.

Și în ce an mai poetic ar putea să se întâmple asta decât în anul care marchează centenarul Balfour?



Niciun comentariu: