Judecătorii Israelului au pavat drumul pentru ceea ce s-a întâmplat în satul beduin

Viața palestinianului este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa.

                                     Umm al-Hiran, 2017.

de Amira Hass

Există judecători în Israel și ei au contribuit la pavarea drumului pentru ceea ce s-a întâmplat la Umm al-Hiran. Centrul Adalah pentru drepturile minorității arabe din Israel, care i-a reprezentat pe candidații la expulzare, a oferit judecătorilor oportunitățile profesionale, democratice și umane pentru a evita ce s-a întâmplat, dar aceștia nu au profitat de ele.

În 2009, judecătorul Gad Gideon de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva a acceptat poziția statului că anumiți locuitori ai satului Umm al-Hiran trebuie evacuați de pe pământurile pe care trăiau. Permisiunea de a trăi acolo pe care aceștia o aveau, a hotărât judecătorul ca răspuns la petiția celor de la Adalah, a fost revocată. Judecătorul a desconsiderat faptul că beduinilor nu li se oferise permisiunea de a se stabili acolo gratis, ci ca schimb pentru evacuarea lor de pe pământurile pe care le dețineau și pe care trăiau înainte de fondarea statului Israel.

Judecătorii Sara Dovrat, Rachel Barkai și Ariel Vago de la tribunalul Be’er Sheva au respins apelul făcut de Adalah la hotărârea judecătorului Gideon. În decizia lor din februarie 2011, aceștia scriau, „Afirmația că pârâtul are o intenție ascunsă sau poate deschisă de a-i evacua de pe pământ pentru stabilirea unui sat evreiesc acolo conține o bază pentru a ataca planurile de zonificare și politica pârâtului – dar în fața unui tribunal diferit și nu în contextul prezent...” Cu alte cuvinte: Da egalității, dar nu în tribunalul nostru.

În decembrie 2011, judecătorul Yisrael Axelrod de la Curtea Magistraților din Kiryat Gat a respins cererea din partea centrului Adalah pentru anularea ordinelor judecătorești de demolare emise în 2003 de judecătorul Jacob Spasser (de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva). Axelrod scria: „Interesele personale nu sunt mai presus de interesul public de împiedicare a construirii pe pământul deținut de stat și de a nu consimți la crearea haosului prin violarea legilor construcției și planificării, pentru ca păcătosul să fie recompensat în ultimă instanță. Autoritățile intenționează să construiască un oraș care face parte din consiliul local Meitar. Dacă planurile intră în acțiune, casele care sunt subiectul petiției din fața mea vor împiedica realizarea planurilor pentru acel loc.” Măcar era sincer: este pentru interesul public ca beduinii să fie evacuați pentru ca evreii să poată trăi acolo.

Judecătorii Elyakim Rubinstein și Neal Hendel de la Curtea Supremă au respins apelul făcut de Adalah la hotărârea judecătorească a Tribunalului Districtului. Rubinstein a scris, „Nu există nimic care să îi împiedice pe beduini să trăiască în comunitatea planificată (care, prin definiție, are un caracter general, nu unul beduin).” Familiile beduine puteau pur și simplu să ceară să se alăture comunității ca minoritate, a remarcat el, de parcă în Israel comunitățile mixte beduino-evreiești ar fi norma.

Rubinstein a mai spus și că cel mai potrivit forum pentru această discuție nu este Curtea Supremă, din moment ce apelul făcut de Adalah includea argumente „direcționate împotriva planificării din Hiran și, într-un sens mai larg...împotriva deciziei guvernului de a construi satul (evreiesc) Hiran și a politicii sale privind legalizarea așezărilor beduine în districtul Neghev.”

De asemenea, solicitanții au acționat cu întârziere, a spus Rubinstein, și de asemenea s-au ascuns în spatele fundamentelor procedurale. Ar fi trebuit să înainteze petiția în 2002 împotriva deciziei autorităților de a construi localitatea Hiran și în 2003 împotriva planului de zonificare. Adică: ați apelat târziu la facerea dreptății? Problema voastră. Judecătoarea Daphne Barak-Erez nu a fost de acord, dar majoritatea a decis.

Și majoritatea onorabililor judecători ne aduce aici: la împușcarea civililor, la moartea lui Erez Levi, la distrugerea unui sat, la minciunile ministrului Gilad Erdan și la Abu al-Kiyan lăsat să sângereze până la moarte. Și toate acestea sunt legate și explicate de un singur lucru: binele evreilor.

Viața palestinianului este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa. Dacă îl facem vinovat de propria-i moarte devine mai ușor să îi furăm mâine pământul și să scuzăm furtul din trecut al pământului său.

Viața și istoria palestinianului este ieftină pentru noi, așa că putem trăi în cartiere frumoase și emite decizii judecătorești în mod voit ignorante – de parcă fiecare caz nu ar avea legătură cu celelalte, de parcă fiecare este rupt de istoria israeliană a deposedării și expulzării palestinienilor. Ceea ce este cunoscut și sub numele de „interes public.”

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.767281?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=opinion%2F.premium-1.767281&utm_campaign=Amira+Hass&utm_term=20170125-03%3A30&writerAlerts=true