de Joe Sobran
Oamenii mă întreabă
adesea de ce critic atât de mult Israelul, de parcă ar trebui să dedic mai mult
din atenția mea Sri Lankăi sau poate Zairului. Dar întrebarea este mereu ușor
nervoasă, așa cum nu ar fi dacă aș scrie la fel de des despre Sri Lanka sau
Zair.
Aș înțelege această
curiozitate dacă o altă mică și oarecare țară ar fi una dintre cele patru sau
cinci puteri militare ale lumii; dacă ar primi un sfert sau mai mult din
ajutorul nostru financiar străin; dacă ar fi în permanență pe primele pagini
ale ziarelor noastre; și dacă simpatizanții săi ar ocupa în mod regulat mare
parte din spațiul editorial al New York
Times și al altor ziare principale. Dar există o singură țară căreia să i
se aplice toate lucrurile acestea și țara aia e Israelul.
Nimeni nu crede că
e ciudat că există 20 de editorialiști apărători ai Israelului; dar se pare că
e de neînțeles că există unul sau doi care critică Israelul.
Dar mai există un
motiv care este și personal și profesional. Israelul are un lobby foarte
puternic în această țară, cu un corp propagandistic expert. Iar acel lobby nu
se mulțumește să pledeze pentru Israel și să bage spaima în aproape toți
politicienii din Washington, care se presupune că reprezintă interesele
Statelor Unite. Nu, încearcă și să bage pumnul în gura opoziției din presa
liberă.
I-am simțit
presiunea. I-au simțit-o și Rowland Evans și Robert Novak. I-a simțit-o și
Patrick Buchanan. Și mulți alți redactori de ziar.
Încă auzim de teama
generată de Joe McCarthy. Dar oamenii vorbeau liber de acea teamă chiar în
momentul de glorie al carierei senatorului McCarthy. Cred că într-o zi istoricii
se vor uita înapoi cu mai multă uimire la frica mai paralizantă generată în
epoca noastră de puterea Zionistă domestică. Presa nu s-a temut niciodată de
senatorul McCarthy, dar se teme foarte tare de simpatizanții americani ai
Israelului.
O consecință a
acestui fapt este că știrile pe care le primim din Israel sunt puternic
cenzurate și expurgate. Americanul de rând crede că Israelul este o țară
„democratică” ale cărei probleme domestice sunt cauzate de arabii obraznici. Nici
măcar un creștin american din o sută nu realizează că dacă ar trăi în Israel,
ar fi victima discriminării oficiale, forțat să poarte un card de identificare
care efectiv l-ar stigmatiza.
Dacă propaganda
israeliană ar fi adevărată, nu ar mai avea nevoie să înăbușească și să
intimideze criticii. Însuși actul de a încerca reducerea la tăcere a opoziției
este o confesiune în sine.
Când riști să îți
pui în pericol cariera din Statele Unite pentru că aperi interesele Statelor
Unite, ceva e putred. O paralelă potrivită nu este cu Joe McCarthy, care măcar
încerca să afirme poziția Americii, ci cu industria publicistică din New York
în anii 30, când o carte critică la adresa Uniunii Sovietice avea foarte slabe
șanse să vadă tiparul.
Reprimarea este o
tactică bună dar o strategie proastă. Pe termen-lung, adevărul are tendința să
apară la suprafață. Nu contează câte scuze deștepte se pot inventa pentru un
Ițac Șamir, nu e o idee prea grozavă să îi faci pe americani să identifice
Israelul cu Ițac Șamir. Israelului i-a fost mult mai bine când americanii
identificau Israelul cu Abba Eban, exilat politic pentru moderația sa.
Și nu este
înțelept, pe termen lung, să-i faci pe americani să le fie frică, în propria
lor țară, să vorbească deschis despre o putere străină. Până la urmă vor fi
ofensați de colosala indecență. Și consecințele le va suporta țara în numele căreia
are loc reprimarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu