marți, ianuarie 17, 2017

Ultimul cântec de dragoste pentru Israel al lui François Hollande




de Ali Abunimah

Barack Obama și omologul său francez François Hollande au multe în comun. Ambii au devenit președinți datorită unui val al speranței pentru o schimbare progresistă.

După ani de implementare a unor politici interne neoliberale dure și după angajarea în războaie inutile și sângeroase peste hotare, își vor părăsi birourile la o distanță de câteva luni, cu slabe realizări atașate numelor lor.

Cornel West scria că „guvernarea lui Obama nu a produs coșmarul Donald Trump – dar a contribuit la el.” Dacă regimul lui Hollande va fi urmat de coșmarul de extremă-dreapta al unei președinții a Frontului Național, va fi parțial din cauza moștenirii pe care liderul francez a lăsat-o țării sale.

Poate în nicio zonă eșecurile acestor doi oameni nu au fost mai abjecte și mai complete decât în aceea a presupuselor lor eforturi de a realiza așa numita „soluție a celor două state.”

Abordarea lor a fost similară: au pretins că se opun expansiunii coloniilor ilegale din Cisiordania și Ierusalimul de Est în timp ce i-au oferit Israelului protecție și asistență pentru a-și continua ocupația și colonizarea violentă cu impunitate.

Așa cum remarca jurnalistul francez Alain Gresh, Hollande a urmat cam aceeași cale. Președintele francez chiar i-a spus lui Benjamin Netanyahu în timpul unei cine intime organizate în casa prim-ministrului israelian în 2013 că și-ar fi dorit să aibă talentul muzical pentru a cânta „un cântec de dragoste pentru Israel și conducătorii săi” – un act de auto-umilire imortalizat într-un clip video:




Deși Franța nu își permite extravagantul ajutor militar oferit de Obama (38 de miliarde de dolari anual sub formă de armament american pentru următorii 10 ani – cel mai mare pachet de ajutor militar acordat vreodată de SUA în întreaga sa istorie), Hollande nu și-a permis să fie eclipsat în fervoarea sa anti-palestiniană în celelalte privințe.

Așa cum își amintește Gresh, guvernul lui Hollande a mers până într-acolo încât a interzis marșurile de solidaritate cu Palestina în timpul atacurilor israeliene din 2014 asupra Gazei care au omorât peste 2.200 de palestinieni, dintre care 550 de copii și bebeluși.

Acuzările și denunțările cetățenilor care susțin mișcarea de boicotare a Israelului, BDS, din partea administrației Hollande au făcut din Franța cea mai represivă țară din lume față de mișcarea de solidaritate cu Palestina.

„Ceea ce este uluitor”, remarca Gresh, „este discursul duplicitar al Franței, care susține că sprijină legea internațională dar în același timp își consolidează relațiile bilaterale cu Israelul, o țară care se află într-o permanentă violare a legii internaționale.”

Gresh citează un exemplu puternic: în noiembrie 2016, pentru prima dată, avioanele de război israeliene au efectuat exerciții împreună cu forțele aeriene franceze deasupra Corsicăi – un posibil precursor al operațiunilor militare comune în întreaga lume.

În ambele cazuri, rezultatul acestei efuziuni afective și financiare a fost același: Hollande și Obama vor părăsi biroul de președinte cu Israelul azvârlind în ei cu insulte.

Gresh subliniază reacția furibundă a lui Netanyahu la „conferința de pace pentru Orientul Mijlociu” pe care președintele francez a găzduit-o la Paris duminica trecută: „o ultimă palmă dată lui François Hollande, care, fără îndoială, va întoarce și celălalt obraz.”

Înainte de începerea conferinței – la care au participat reprezentanți ai 70 de țări, dar niciun israelian sau palestinian – Netanyahu a declarat că este „inutilă.” „Sunt ultimele suflări ale lumii de ieri. Lumea de mâine va arăta diferit”, a adăugat Netanyahu într-o aparentă anticipare entuziastă a pășirii lui Trump în Casa Albă.

Și reprezentanții lui Trump se pare că au condamnat conferința – iar guvernul britanic, mai dornic ca niciodată să se gudure pe lângă viitorul președinte american, s-a ținut departe.

Alți miniștri israelieni au rostit cuvinte chiar mai brutale. Ministrul apărării, Avigdor Liberman, a comparat conferința de pace cu afacerea Dreyfuss, celebrul caz de persecuție a unui ofițer al armatei franceze de origine evreiască, adesea considerat un exemplu fundamental al antisemitismului european modern.

Două viziuni rasiste rivale

Dacă, așa cum trecutul o arată, Hollande și Obama au fost cei mai pro-Israel lideri vestici din istorie, ce explică furia fără margini a Israelului?

Răspunsul este simplu. Obama și Hollande, pe de o parte, și Netanyahu și Trump, de cealaltă parte, reprezintă două viziuni pro-israeliene rivale.

Netanyahu reprezintă un Israel rasist mândru că este rasist, care nu mai este interesat să pretindă că dorește pacea sau că e dispus să le ofere palestinienilor drepturile în orice condiții.

Țările reprezentate la conferința de la Paris sunt la fel de dedicate susținerii dreptului Israelului de a fi rasist, dar ele cred că acest lucru poate fi asigurat numai dacă o opțiune bantustană rămâne deschisă palestinienilor.

Exact ca rezoluția U.N. care a fost adoptată cu multă fanfară în decembrie și la fel ca discursul lui John Kerry din ultimele sale zile ca Secretar de Stat, întâlnirea de la Paris era menită să reînvie această opțiune a bantustanelor – soluția celor „două state.”

Dar declarația finală a conferinței confirmă sterilitatea acestei abordări.

Falsa echivalență

Deși reafirmă – așa cum și trebuie – ilegalitatea coloniilor israeliene din teritoriile ocupate, aceasta consolidează fără încetare falsa echivalență dintre ocupator și ocupat ca fiind în mod egal responsabili pentru absența „păcii.”

Solicită „negocieri directe semnificative” într-un context al unui dezechilibru radical al puterii între Israel și palestinieni – o strategie al cărei eșec a fost demonstrat decisiv tuturor, mai puțin celor foarte încăpățânați și care refuză să vadă realitatea, de peste două decenii de așa-zis proces de pace.

Ziarul israelian Haaretz observa că produsul final a fost „mai puțin dur” – probabil pentru Israel – decât o ciornă care fusese dezvăluită săptămâna trecută.

Ca și rezoluția Consiliului de Securitate al U.N. 2334 din decembrie, declarația de la Paris nu amenință cu niciun fel de consecințe dacă Israelul nu pune capăt colonizării și opresiunii violente a milioane de palestinieni.

Kerry chiar a vorbit cu Netanyahu în ziua conferinței pentru a-l asigura că aceasta nu va duce la o acțiune viitoare în fața Națiunilor Unite sau într-un alt forum internațional.

Iar insistența panicardă a declarației finale că „ambele părți trebuie să își reafirme oficial devotamentul față de soluția celor două state, disociindu-se astfel de vocile care resping această soluție”, nu va suprima sprijinul tot mai mare pentru soluția unui singur stat ca cea mai realistă cale spre dreptate și pace în întreaga Palestină istorică.

Nimic din ce s-a întâmplat la Paris nu ar trebui să schimbe concluzia fundamentală: Israelul, la fel ca regimul de apartheid din Africa de Sud în urmă cu o generație, trebuie presat și izolat până va fi forțat să se schimbe.

Întreaga conferință nu s-a rezumat decât la cântecul de dragoste final al președintelui Hollande pentru Israel.



Niciun comentariu: