Arthur Balfour și John Kerry
de Jonathan Ofir
În recentul său discurs intitulat „Observații
asupra păcii din Orientul Mijlociu”, secretarul de stat american John Kerry a
oferit o traiectorie istorică simetrică incluzând „pietrele de hotar” despre
care dumnealui crede că „ilustrează cele două părți ale conflictului și
formează baza pentru rezoluția sa.”
Traiectoria sa în trei puncte este bazată pe
trei date: 1897, 1947 și 1967. A început acum 120 de ani, în 1897, cu Primul
Congres Zionist din Basel, la care a participat „un grup de evrei vizionari,
care a decis că singurul răspuns eficient la valurile ororilor antisemitice
care măturau Europa era crearea unui stat în căminul istoric al poporului
evreu, acolo unde legăturile lor cu pământul datează de secole – un stat care
să își poată apăra granițele, oamenii, și care să poată trăi în pace cu vecinii
săi. Aceasta era viziunea. Acesta a fost începutul modern și rămâne și astăzi
visul Israelului”, a afirmat Kerry.
A continuat cu un moment de acum aproape 70 de
ani, marcând rezoluția 181 a Consiliului General al Națiunilor Unite, care, a
spus Kerry, „a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o
realitate. Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare –
unul evreiesc, unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale
evreilor, cât și ale palestinienilor.”
S-a sfârșit cu 1967, care, așa cum afirmă
Kerry, marchează „50 de ani de la sfârșitul Războiului de Șase Zile, când
Israelul a luptat din nou pentru supraviețuirea sa. Iar palestinienii vor marca
opusul: 50 de ani de ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242
a Consiliului de Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe
teritoriul pe care l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure,
ca fundament pentru sfârșirea conflictului.”
Aș dori să ofer o traiectorie chiar mai
simetrică, una care nu anulează evenimentele menționate de Kerry (însă cu o
descriere oarecum diferită a naturii lor), care a început exact cu un secol în
urmă, odată cu Declarația Balfour pe care, interesant, Kerry o omite complet
din analiza sa istorică; apoi continuă cu ocupația din 1967 pe care o menționează
Kerry; și sfârșește cu ziua de astăzi – 2017, pe care aș dori să o marchez ca
moment particular în această traiectorie istorică.
Kerry se raportează la prezent ca la ceva ce
încă este, într-un anumit fel, pe linia orizontului. Dar, așa cum se întâmplă
adesea să fim surprinși cât de repede apune soarele în apa mării exact în
ultimul punct al amurgului, viitorul ne ia adesea prin surprindere ca fiind deja aici, în
timp ce vorbim despre el ca fiind aproape. Am avut o conversație cu jurnalistul
israelian Gideon Levy despre
discursul acesta, acum câteva zile, în care a spus:
„În discursul său, John Kerry a descris o
realitate a ceea ce s-ar întâmpla într-un scenariu al ‘unui singur stat’, cu
palestinienii trăind în enclave, lipsiți de drepturi – dar el de fapt descria
realitatea de astăzi! De ce spui când
va deveni ‘un singur stat’? Asta se întâmplă astăzi! De ce în viitor? ‘Viitorul’
lui Kerry este astăzi!”
Într-adevăr, astăzi. Haideți să ne întoarcem
acum 100 de ani.
1917
Motivul pentru care plasez anul 1917 ca dată
semnificativă în această simetrie istorică nu este pentru că aș ignora
realitatea și importanța Primului Congres Zionist din 1897. Ci pentru că la
data acelui congres, Zionismul era abia la începuturi și în acel stadiu
embrionar nu era complet fixat asupra Palestinei într-un mod practic. De
exemplu, în 1903, la cel de-al șaselea congres Zionist, Herzl a propus un plan
sponsorizat de britanici pentru o colonizare în Africa de Est, bazându-se pe o
scrisoare britanică oficială ce avea ca subiect „o schemă pentru ameliorarea
poziției rasei evreiești” [sic]. Din acest motiv, congresul a devenit cunoscut
drept „Congresul Uganda” și deși Herzl asigura membrii Zioniști că acest plan
nu va fi cu prețul sacrificării scopului creării unui cămin evreiesc în
Palestina, a existat o nemulțumire puternică în rândul multor membri ce
considerau această idee o deviere de la scopul principal și planul a fost
anulat prin vot doi ani mai târziu.
Unul dintre principalii oponenți față de acel
plan era cel ce avea să devină primul președinte al Israelului, Chaim Weizmann.
Este interesant de remarcat că lordul Balfour a lăudat planul respectiv în introducerea
sa la cartea „Istoria Zionismului
1600-1919” a proeminentului lider Zionist Nahum Sokolov, publicată în 1919. Balfour scria:
„Schema [Africa de Est] era bine intenționată
fără îndoială și avea, cred, destule calități. Dar avea însă un singur defect
serios. Nu era Zionism. Era o tentativă de a găsi un cămin pentru oamenii
religiei evreiești și rasei evreiești într-o regiune foarte îndepărtată de țara
în care a fost cultivată rasa și în care a luat naștere religia. Conversațiile
pe care le-am purtat cu domnul Weizmann în ianuarie 1906 m-au convins că
istoria nu poate fi ignorată și că dacă trebuie găsit un cămin pentru poporul
evreu, fără de casă de aproape 1900 de ani, este inutil să fie căutat în altă
parte decât în Palestina.”
Momentul în care Zionismul a început să pună
stăpânire asupra realpolitikului cu privire la Palestina a fost așadar, acela în
care secretarul de externe britanic, același lord Balfour, a trimis o scrisoare
Zionistului baron britanic Walter Rothschild, pe 2 noiembrie 1917, comunicându-i
că „Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil stabilirea unui cămin
pentru poporul evreu în Palestina și va depune toate eforturile pentru a
facilita realizarea acestui obiectiv.” Această scrisoare a devenit cunoscută
sub numele de Declarația Balfour.
Cu toate că termenul „rasă” a fost înlocuit cu
„popor” și cu toate că „declarația” se încheia cu amendamentul că „se înțelege
foarte clar că nu va fi făcut nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și
religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina sau
drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară”, au
fost mulți cei care au considerat că noțiunile fundamentale ale Zionismului
erau excesiv de problematice. Unii dintre cei mai vocali oponenți ai săi erau
chiar evreii. Secretarul de Stat britanic pentru India, Edwin Montagu, un evreu
britanic, a făcut o critică usturătoare la adresa intențiilor guvernului de a
sprijini „un cămin național evreiesc” în Palestina spunând:
„Afirm că nu există nicio națiune evreiască.
Membrii familiei mele, de exemplu, care se află în țara aceasta de generații,
nu se aseamănă în viziuni sau dorințe cu orice altă familie evreiască din altă
țară dincolo de faptul că împărtășesc, mai mult sau mai puțin, aceeași religie.
Nu e cu nimic mai adevărat a spune că un evreu englez și un evreu maur fac
parte din aceeași națiune decât a spune că un creștin englez și un creștin francez
fac parte din aceeași națiune: poate din aceeași rasă, depistată de-a lungul
secolelor – de-a lungul secolelor istoriei unei rase ciudat de adaptabile.”
Deși unii evrei au considerat Zionismul periculos,
liderii Zioniști au reușit să-i convingă pe liderii britanici că acei evrei „nu
erau din cei care trebuie”. Așa cum își amintește Weizmann în memoriile sale (Trial and Error, 1949), una dintre
conversațiile sale cu Balfour a decurs cam așa:
[Balfour a spus] „Sunt mulți evrei care gândesc
ca d-voastră?” Am răspuns: „Cred că vorbesc în numele a milioane de evrei pe
care nu îi veți putea vedea și care nu pot vorbi pentru ei.”...La asta mi-a
spus: „Dacă este așa, într-o zi veți fi o forță.” Cu puțin înainte să mă
retrag, Balfour a spus: „E curios. Evreii pe care îi întâlnesc eu sunt
diferiți.” I-am răspuns: „Domnule Balfour, nu ați întâlnit evreii care
trebuie.”
În 1915, Balfour deja îi spunea lui Weizmann
„știți, mă gândeam la conversația aceea a noastră și cred că după ce armele se
vor opri din împușcături vă veți putea căpăta Ierusalimul”, oferind un stat
care nici măcar nu se afla sub controlul său, unei alte așa-zise „națiuni” care
era puțin prezentă acolo.
Într-adevăr, proiectul Zionist a fost încă de
la început proiectul colonialist al unui stat-națiune rasist. Deși scrisoarea
lui Balfour face referire la un „cămin național” nu e cazul să fim naivi, știm
foarte bine ce presupunea asta. De fapt, într-o însemnare în jurnalul său din
1895, Herzl scria: „Trebuie sa încercăm să încurajăm populația săracă să plece
în afara granițelor furnizându-i locuri de muncă în țările de tranzit în timp
ce vom refuza să o angajăm în țara noastră”, dezvăluind deja adevăratele
scopuri ale Zionismului încă de la începuturile sale. Motivul pentru care asemenea planuri erau (și
încă sunt) în general ascunse de ochii publici este subliniat de Herzl însuși,
în continuarea însemnării din jurnalul său: „Atât procesul de expropriere cât
și cel de înlăturare a populației sărace trebuie făcut discret și cu precauție.”
Aceste noțiuni de „discreție” și „precauție” sunt principalele motive pentru
care Zionismul a reușit să meargă atât de departe cu eforturile sale
diplomatice de a convinge puterile internaționale și imperiale să îi susțină
cauza.
Nu trebuie să ne îndoim nici de calculele lui
Balfour. În 1919 îi răspundea lordului Curzon, că „în Palestina nici măcar nu
ne propunem să bifăm formalitatea de a consulta dorințele locuitorilor prezenți
ai țării...Cele patru mari puteri sunt dedicate Zionismului. Și Zionismul, just
sau nu, bun sau rău, este înrădăcinat în tradiții străvechi, în nevoile
prezentului, în speranțele viitorului și este de o importanță mult mai profundă
ca dorințele a 700.000 de arabi care trăiesc acum pe acel pământ străvechi și
prejudiciile suferite de aceștia.” (Geoffrey
Lewis, Balfour and Weizmann, 2009).
Comisia britanică Palin trimisă pentru a
investiga revoltele din Ierusalim din 1920, privea „declarația Balfour” în felul următor:
„Este un document redactat cu cea mai mare
grijă și cu excepția unei fraze oarecum vagi ‘Un cămin național pentru poporul
evreiesc’, poate fi considerat suficient de nealarmant, date fiind amplele
asigurări cu privire la drepturile civile și religioase ale comunităților
non-evreiești existente. Dar ambiguitatea frazei citate a fost de la început un
motiv de neliniște. Diferite persoane situate pe poziții înalte au folosit un
limbaj din cel mai degajat, calculat așa încât să comunice o impresie foarte
diferită de cea a unei interpretări mai moderate care ar putea fi atribuită
cuvintelor. Președintele Wilson a înlăturat toate îndoielile asupra intenției
acestei fraze, din punctul său de vedere, în martie 1919 când le-a spus
liderilor evrei din America, ‘Sunt mai mult decât convins că națiunile aliate,
cu deplinul concurs al guvernului și al poporului nostru au căzut de acord că în
Palestina ar trebui construite fundamentele unui Commonwealth evreiesc.’ Răposatul
președinte [Teddy] Roosevelt a declarat că una dintre condițiile de pace ale
Aliaților ar trebui să fie ca ‘Palestina să devină un stat evreiesc’. Domnul
Winston Churchill a vorbit despre ‘un stat evreiesc’ și domnul Bonar Law a luat
cuvântul în Parlament vorbind despre ‘înapoierea
Palestinei evreilor’. Despre interpretarea adusă Declarației de către toți cu
excepția majorității Zioniștilor moderați, va fi nevoie să discutăm în detaliu
mai târziu.”
Astfel că, „declarația Balfour” pe care chiar
Zioniștii o consideră un eveniment hotărâtor cu privire la manifestarea unui
stat evreiesc, este fără îndoială „punctul în care a început întreaga
nenorocire” fără să ignorăm faptul că activitatea Zionistă începuse deja și se
întemeiau primele colonii.
Acesta este un eveniment hotărâtor pe care
Kerry nu îl menționează, sau îl omite în mod intenționat, deși, nu doar că este
lucrul cel mai frapant din simetria sa ca centenar, ci este frapant și ca
moment al acțiunii imperiale directe de partea a ceea ce avea să fie statul
evreiesc.
Sărind
peste 1947
Ne este permis să sărim peste episoade ale
istoriei atunci când le considerăm mai puțin importante pentru analiza noastră
sau când alegem să le omitem în slujba rezumării succinte. În evaluarea mea,
aleg deci să sar peste punctul critic pe care Kerry îl prezintă ca piatră de
hotar – 1947. Și nu pentru că rezoluția U.N. 181, cunoscută drept „Planul de
partiție pentru Palestina”, nu ar fi un subiect demn de o examinare istorică
precum aceasta. E simplu, Kerry o privește ca pe o „piatră de hotar” pentru că
„a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o realitate.
Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare – unul evreiesc,
unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale evreilor, cât și
ale palestinienilor.” Acesta este un exercițiu de admirație cât se poate de
sincer. Mai întâi de toate, rezoluția a avut efect nul asupra scopurilor
practice, deoarece Națiunile Unite nu aveau împuternicirea de a crea state, nici
nu a fost dusă vreodată în Consiliul de Securitate. Iar mai apoi, acordă
„aspirațiilor”, „dorințelor” și „prejudiciilor” palestinienilor evident mult
mai puțină importanță decât „nevoilor” și „speranțelor” „mult mai profunde” ale
Zionismului, așa cum s-ar fi exprimat Balfour. Planul oferea 53% din Palestina
istorică unei populații evreiești care nu constituia nici măcar o treime din
întreaga populație (era de aproximativ 10% în momentul declarației Balfour) și
care deținea numai în jur de 7% din pământ.
Planul de Partiție din 1947 a fost astfel doar
o continuare a tiparului colonialist părtinitor care s-a manifestat în
relațiile imperiale internaționale din 1917. Zioniștii sigur că au acceptat
partiția și au putut exploata ‘respingerea arabă’ făcând din aceasta încă un
atu cu ajutorul căruia prezentau Zionismul ca fiind „diplomatic și binevoitor”
spre deosebire de ‘rejecționismul arab’ – o temă centrală a propagandei
Zioniste. David Ben-Gurion era foarte conștient de „precauția” necesară pentru
a părea „binevoitor” în ochii diplomației internaționale, în același timp
exploatând orice oportunitate de a trage spuza pe turta lor. El aplica o anume
„discreție”, așa că adesea este necesar să ne uităm în scrierile mai intime
pentru a ne face o idee în legătură cu adevăratele sale intenții. O asemenea
scriere este o scrisoare din 1937 adresată fiului său Amos (publicată prima oară
de Ilan Pappe), unde reflectează asupra unui plan de partiție anterior – planul
comisiei Peel:
„Presupunerea mea (și de aceea sunt un
apărător înflăcărat al statului chiar dacă acum este legat de o partiție) este
că un stat evreiesc numai pe o bucată a pământului nu este sfârșitul, ci începutul.
Când intrăm în posesia a 10.000 de dunami, ne simțim îmbărbătați. Nu ne
deranjează că prin această achiziție nu intrăm în posesia întregului pământ. Și
asta deoarece mărirea suprafeței posedate este o consecință nu doar a sieși, ci
pentru că prin ea ne crește puterea și fiecare adaos de putere va duce la
intrarea în posesie a întregului pământ. Stabilirea unui stat, fie și numai pe
o porțiune de pământ, este fortificarea maximă a forței noastre în momentul
acesta și un impuls puternic dat proiectului nostru istoric de a elibera
întreaga țară.
Vom primi în statul nostru cât de mulți evrei
vom putea. Credem cu tărie că putem găzdui peste 2 milioane de evrei. Vom
construi o economie evreiască multifațetată – agricolă, industrială și maritimă.
Vom organiza o forță de apărare modernă – o armată superioară care cu siguranță
va fi una dintre cele mai puternice armate din lume. În acel moment sunt sigur
că vom reuși să ne instalăm și în celelalte părți ale țării, prin acorduri și
înțelegeri cu vecinii noștri arabi, sau prin alte mijloace.”
1967
„Războiul de Șase Zile, când Israelul a luptat
din nou pentru supraviețuirea sa”, spune Kerry.
Încă un mit, răspândit de conducătorii și
generalii Israelului:
Fostul prim-ministru Menachem Begin, membru al
cabinetului în iunie 1967, a spus: „în iunie 1967, am avut din nou o șansă. Concentrările
armatei egiptene în Sinai nu dovedeau că Nasser intenționa să ne atace. Trebuie
să fim sinceri cu noi înșine. Noi am decis să-l atacăm.” Generalul Matti Peled,
șef al operațiunilor în 1967: „Sunt convins că șeful Statului Major General nu
a spus niciodată guvernului [lui Levi Eshkol] că amenințarea militară egipteană
față de Israel era reală sau că nu eram capabili să distrugem armata lui Nasser
cu care acesta făcuse paradă, cu o nesăbuință fără precedent, în fața
copleșitoarelor noastre forțe...În timp ce noi am purces cu mobilizarea
completă a forțelor noastre, nicio persoană întreagă la minte nu ar fi putut
crede că toată desfășurarea aceea de forțe era necesară pentru ‘apărarea’
noastră în fața amenințării egiptene...A pretinde că forțele egiptene
concentrate la granițele noastre erau capabile să amenințe existența Israelului
nu doar că insultă inteligența oricărei persoane capabile să analizeze genul
acesta de situație, dar este în primul rând o insultă față de Zahal [armata
israeliană].”
Sunt numeroase astfel de relatări. Iată o
scurtă colecție:
Rabin: „Nu cred că Nasser a vrut război. Cele
două divizii pe care le-a trimis în Sinai pe 14 mai nu aveau cum să fie
suficiente pentru a dezlănțui o ofensivă împotriva Israelului. El a știut-o și
noi am știut-o.”
Mordecai Bentov (membru al guvernului național
pe timp de război): „Întreaga poveste a pericolului exterminării a fost
inventat până în cel mai mic detaliu și exagerat a posteriori pentru a
justifica anexarea de nou teritoriu arab.”
Generalul Haim Bar-Lev (predecesorul lui Rabin
în funcția de șef de Stat Major): „Nu eram amenințați cu genocidul în ajunul
Războiului de Șase Zile și nu ne-am gândit niciodată la o astfel de
posibilitate.”
Ezer Weizman, șef al operațiunilor în timpul
războiului (apropo, nepotul lui Chaim Weizmann): „Nu a existat niciodată
pericolul anihilării. Această ipoteză nu a fost luată niciodată în considerare
în nicio întâlnire serioasă.”
Și, în final, să tragem linia cu încă o
declarație făcută de Peled: „Teza potrivit căreia pericolul genocidului atârna
deasupra capului nostru în iunie 1967 și potrivit căreia Israelul se lupta
pentru supraviețuirea fizică nu a fost altceva decât o cacealma născută și
amplificată după război.”
Așa că, în concordanță cu vorbele însăși
generalilor și liderilor israelieni, descrierea făcută de Kerry poate fi
considerată „o insultă la adresa inteligenței.”
Da, Kerry a recunoscut:
„Palestinienii vor marca opusul: 50 de ani de
ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242 a Consiliului de
Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe teritoriul pe care
l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure, ca fundament
pentru sfârșirea conflictului.”
Da, de ochii lumii, aș spune.
Suporterii Israelului au reușit să găsească un
mod de a crea faimoasa „ambiguitate” din rezoluția U.N. 242 legată de
teritoriile ocupate pe care ar trebui să le evacueze Israelul. Așa cum a notat
în cartea sa „As I Saw It” (1990)
secretarul de stat Dean Rusk, „a fost multă ceartă în legătură cu ceea ce ar fi
trebuit să spună rezoluția: din teritorii
sau din toate teritoriile (n.t. în
engleză from ‘the’ territories sau from ‘all’ territories). În versiunea
franceză, care este la fel de autentică, se spune ‘Retrait des forces armées israéliennes des territoires occupés.’
Am vrut să o lăsăm puțin ambiguă și disponibilă pentru negocieri viitoare
deoarece am crezut că granița israeliană de-a lungul Cisiordaniei ar putea fi
„raționalizată”; anumite anomalii ar fi putut fi ușor îndreptate cu niște
schimburi de teritorii, rezultând o graniță mai practică pentru toate părțile
implicate. Am vrut de asemenea să lăsăm deschisă chestiunea măsurilor de
demilitarizare în Sinai și în Înălțimile Golan pentru că am dorit să abordăm
dintr-o altă perspectivă orașul vechi al Ierusalimului. Dar nu aveam de gând să
oferim Israelului nicio porțiune semnificativă de teritoriu ca urmare a războiului
din 1967. Asupra acestuia aspect, noi și israelienii rămânem puternic divizați
chiar și în ziua de azi. Această situație ar putea provoca necazuri mari în
viitor. Deși fiecare președinte american de la Harry Truman încoace s-a dedicat
securității și independenței Israelului, nu am cunoștință de vreun angajament prin
care Statele Unite se obligă să ajute Israelul să păstreze teritorii cucerite
în Războiul de Șase Zile.”
Deci, a existat „ambiguitatea” care într-adevăr
a dus la „necazuri mari.” Așa cum a declarat șeful negociator al Autorității
Palestiniene, Nabil Shaath: „Rezoluția 242 a ajuns să fie folosită de Israel ca
metodă de tergiversare.”
Și asta ne aduce în 2017.
2017
Iată-ne aici. La mulți ani. Nimic semnificativ
nu s-a schimbat în ultimii 100 de ani, cu excepția faptului că proiectul
„căminului național evreiesc” s-a transformat într-unul al „mai marelui
Israel”, un termen pe care până și Kerry îl folosește. Dar pare că vrea să pună
asta pe seama „agendei coloniștilor.”
„Agenda coloniștilor definește viitorul
Israelului. Și scopul lor declarat este clar. Ei cred într-un singur stat: mai
marele Israel. De fapt, un ministru proeminent, care conduce un partid
pro-colonist, a declarat imediat după alegerile din SUA că – citez – ‘epoca
soluției celor două state e moartă’, am încheiat citatul. Și mulți alți
miniștri ai coaliției resping în mod public ideea unui stat palestinian.”
Dar sunt aceste lucruri altceva decât elemente
subversive ale politicilor israeliene? Am scris recent într-un răspuns la
discursul lui Kerry, că numai înainte de ultimele alegeri, exact înainte ca
prim-ministrul Benjamin Netanyahu să avertizeze că „vin turmele de arabi să
voteze”, prim-ministrul și-a asigurat alegătorii că sub nicio formă nu se va
stabili un stat palestinian cât este el de gardă. A fost un lucru
inconfundabil. Și că platforma partidului Likud din 1999, niciodată abrogată,
„respinge în mod categoric un stat palestinian”, iar partidul Likud a fost
votat din nou în scurt timp, în 2001, și apoi iar și iar și iar. Ce nu e clar?
Nu asta vrea „democraticul” Israel? Nu asta a votat publicul? Nu reflectă asta
„valorile” reale ale Israelului?
Kerry uită că aceste colonii nu sunt simplele
produse ale dreptei, ci mai degrabă ale tuturor guvernelor, atât de dreapta cât
și de stânga. Uitați-vă că până și liderul politic de stânga (Isaac Herzog)
bocește din pricina „răului” făcut coloniilor de recenta rezoluție U.N.
Înapoi la conversația mea cu Gideon Levy. Eu
am spus:
„Mi-aduc aminte că ai scris într-un articol că
nu doar că ești încredințat că soluția celor două state este moartă, dar ești
convins că ea nici măcar nu s-a născut.”
Levy a spus:
„Spun că nu s-a născut deoarece cred că nu a
existat nici măcar un singur prim-ministru israelian care a avut cu adevărat
intenția de a o implementa. Pentru că dacă ar fi fost vreun PM care chiar ar fi
avut intenția să o pună în aplicare, atunci, mai întâi de toate, ar fi oprit
construirea coloniilor. Și niciun PM nu a oprit vreodată expansiunea
coloniilor.”
Aceasta este și părerea lui Ilan Pappe – că aceste
colonii sunt „un test cu hârtie de turnesol” pentru onestitatea Israelului în
„procesul de pace.” Și trebuie spus că a fost necinstit pe întreg parcursul.
Dar când vom recunoaște că ceea ce vedem este,
într-adevăr, realitatea de astăzi și nu a zilei de mâine, a unui „curând”
ipotetic? Cercul s-a închis. Acesta a fost un secol al statului evreiesc, din
momentul în care abia fusese aprobat în 1917 (de către o putere ce nu controla
Palestina la vremea aceea), până la manifestarea sa ca Mai Marele Israel (Eretz
Israel) cu o putere militară impenetrabilă ce continuă să fie alimentată de
Statele Unite, care îi oferă mai mult de jumătate din întregul ajutor militar
extern în timp ce Kerry se plânge că liderii israelieni nu ascultă.
Nu. Noi suntem cei care nu am ascultat cu
atenție, nu am dat importanță cuvintelor lui Herzl din acele însemnări
„discrete” și „precaute” notate în jurnalele sale din 1895, când el știa deja
ce va presupune acest proiect.
Acesta este anul 2017. Acesta este „Der
Judenstaat”-ul lui Herzl, statul evreiesc, închizând complet cercul deasupra întregii
Palestine istorice. Este un singur stat, astăzi. Așa cum subliniază Kerry,
alegerea în acest caz este numai între apartheid sau democrație, dar el crede
că mai avem și ziua de mâine la dispoziție. După cum îmi spunea Levy, se
întâmplă astăzi și lupta trebuie să se ducă în legătură cu natura guvernării
acestui stat. Până acum s-a ales apartheidul și e fie asta, fie democrația. Dacă
alegem democrația, ar trebui să începem să lucrăm la ea, astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu