luni, ianuarie 09, 2017

Viitorul este acum


                               Arthur Balfour și John Kerry


de Jonathan Ofir


În recentul său discurs intitulat „Observații asupra păcii din Orientul Mijlociu”, secretarul de stat american John Kerry a oferit o traiectorie istorică simetrică incluzând „pietrele de hotar” despre care dumnealui crede că „ilustrează cele două părți ale conflictului și formează baza pentru rezoluția sa.”

Traiectoria sa în trei puncte este bazată pe trei date: 1897, 1947 și 1967. A început acum 120 de ani, în 1897, cu Primul Congres Zionist din Basel, la care a participat „un grup de evrei vizionari, care a decis că singurul răspuns eficient la valurile ororilor antisemitice care măturau Europa era crearea unui stat în căminul istoric al poporului evreu, acolo unde legăturile lor cu pământul datează de secole – un stat care să își poată apăra granițele, oamenii, și care să poată trăi în pace cu vecinii săi. Aceasta era viziunea. Acesta a fost începutul modern și rămâne și astăzi visul Israelului”, a afirmat Kerry.

A continuat cu un moment de acum aproape 70 de ani, marcând rezoluția 181 a Consiliului General al Națiunilor Unite, care, a spus Kerry, „a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o realitate. Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare – unul evreiesc, unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale evreilor, cât și ale palestinienilor.”

S-a sfârșit cu 1967, care, așa cum afirmă Kerry, marchează „50 de ani de la sfârșitul Războiului de Șase Zile, când Israelul a luptat din nou pentru supraviețuirea sa. Iar palestinienii vor marca opusul: 50 de ani de ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe teritoriul pe care l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure, ca fundament pentru sfârșirea conflictului.”

Aș dori să ofer o traiectorie chiar mai simetrică, una care nu anulează evenimentele menționate de Kerry (însă cu o descriere oarecum diferită a naturii lor), care a început exact cu un secol în urmă, odată cu Declarația Balfour pe care, interesant, Kerry o omite complet din analiza sa istorică; apoi continuă cu ocupația din 1967 pe care o menționează Kerry; și sfârșește cu ziua de astăzi – 2017, pe care aș dori să o marchez ca moment particular în această traiectorie istorică.

Kerry se raportează la prezent ca la ceva ce încă este, într-un anumit fel, pe linia orizontului. Dar, așa cum se întâmplă adesea să fim surprinși cât de repede apune soarele în apa mării exact în ultimul punct al amurgului, viitorul ne ia adesea prin surprindere ca fiind deja aici, în timp ce vorbim despre el ca fiind aproape. Am avut o conversație cu jurnalistul israelian Gideon Levy despre discursul acesta, acum câteva zile, în care a spus:

„În discursul său, John Kerry a descris o realitate a ceea ce s-ar întâmpla într-un scenariu al ‘unui singur stat’, cu palestinienii trăind în enclave, lipsiți de drepturi – dar el de fapt descria realitatea de astăzi! De ce spui când va deveni ‘un singur stat’? Asta se întâmplă astăzi! De ce în viitor? ‘Viitorul’ lui Kerry este astăzi!”

Într-adevăr, astăzi. Haideți să ne întoarcem acum 100 de ani.

1917

Motivul pentru care plasez anul 1917 ca dată semnificativă în această simetrie istorică nu este pentru că aș ignora realitatea și importanța Primului Congres Zionist din 1897. Ci pentru că la data acelui congres, Zionismul era abia la începuturi și în acel stadiu embrionar nu era complet fixat asupra Palestinei într-un mod practic. De exemplu, în 1903, la cel de-al șaselea congres Zionist, Herzl a propus un plan sponsorizat de britanici pentru o colonizare în Africa de Est, bazându-se pe o scrisoare britanică oficială ce avea ca subiect „o schemă pentru ameliorarea poziției rasei evreiești” [sic]. Din acest motiv, congresul a devenit cunoscut drept „Congresul Uganda” și deși Herzl asigura membrii Zioniști că acest plan nu va fi cu prețul sacrificării scopului creării unui cămin evreiesc în Palestina, a existat o nemulțumire puternică în rândul multor membri ce considerau această idee o deviere de la scopul principal și planul a fost anulat prin vot doi ani mai târziu.

Unul dintre principalii oponenți față de acel plan era cel ce avea să devină primul președinte al Israelului, Chaim Weizmann. Este interesant de remarcat că lordul Balfour a lăudat planul respectiv în introducerea sa la cartea „Istoria Zionismului 1600-1919” a proeminentului lider Zionist Nahum Sokolov,  publicată în 1919. Balfour scria:

„Schema [Africa de Est] era bine intenționată fără îndoială și avea, cred, destule calități. Dar avea însă un singur defect serios. Nu era Zionism. Era o tentativă de a găsi un cămin pentru oamenii religiei evreiești și rasei evreiești într-o regiune foarte îndepărtată de țara în care a fost cultivată rasa și în care a luat naștere religia. Conversațiile pe care le-am purtat cu domnul Weizmann în ianuarie 1906 m-au convins că istoria nu poate fi ignorată și că dacă trebuie găsit un cămin pentru poporul evreu, fără de casă de aproape 1900 de ani, este inutil să fie căutat în altă parte decât în Palestina.”

Momentul în care Zionismul a început să pună stăpânire asupra realpolitikului cu privire la Palestina a fost așadar, acela în care secretarul de externe britanic, același lord Balfour, a trimis o scrisoare Zionistului baron britanic Walter Rothschild, pe 2 noiembrie 1917, comunicându-i că „Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil stabilirea unui cămin pentru poporul evreu în Palestina și va depune toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv.” Această scrisoare a devenit cunoscută sub numele de Declarația Balfour.

Cu toate că termenul „rasă” a fost înlocuit cu „popor” și cu toate că „declarația” se încheia cu amendamentul că „se înțelege foarte clar că nu va fi făcut nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară”, au fost mulți cei care au considerat că noțiunile fundamentale ale Zionismului erau excesiv de problematice. Unii dintre cei mai vocali oponenți ai săi erau chiar evreii. Secretarul de Stat britanic pentru India, Edwin Montagu, un evreu britanic, a făcut o critică usturătoare la adresa intențiilor guvernului de a sprijini „un cămin național evreiesc” în Palestina spunând:

„Afirm că nu există nicio națiune evreiască. Membrii familiei mele, de exemplu, care se află în țara aceasta de generații, nu se aseamănă în viziuni sau dorințe cu orice altă familie evreiască din altă țară dincolo de faptul că împărtășesc, mai mult sau mai puțin, aceeași religie. Nu e cu nimic mai adevărat a spune că un evreu englez și un evreu maur fac parte din aceeași națiune decât a spune că un creștin englez și un creștin francez fac parte din aceeași națiune: poate din aceeași rasă, depistată de-a lungul secolelor – de-a lungul secolelor istoriei unei rase ciudat de adaptabile.”

Deși unii evrei au considerat Zionismul periculos, liderii Zioniști au reușit să-i convingă pe liderii britanici că acei evrei „nu erau din cei care trebuie”. Așa cum își amintește Weizmann în memoriile sale (Trial and Error, 1949), una dintre conversațiile sale cu Balfour a decurs cam așa:

[Balfour a spus] „Sunt mulți evrei care gândesc ca d-voastră?” Am răspuns: „Cred că vorbesc în numele a milioane de evrei pe care nu îi veți putea vedea și care nu pot vorbi pentru ei.”...La asta mi-a spus: „Dacă este așa, într-o zi veți fi o forță.” Cu puțin înainte să mă retrag, Balfour a spus: „E curios. Evreii pe care îi întâlnesc eu sunt diferiți.” I-am răspuns: „Domnule Balfour, nu ați întâlnit evreii care trebuie.”

În 1915, Balfour deja îi spunea lui Weizmann „știți, mă gândeam la conversația aceea a noastră și cred că după ce armele se vor opri din împușcături vă veți putea căpăta Ierusalimul”, oferind un stat care nici măcar nu se afla sub controlul său, unei alte așa-zise „națiuni” care era puțin prezentă acolo.

Într-adevăr, proiectul Zionist a fost încă de la început proiectul colonialist al unui stat-națiune rasist. Deși scrisoarea lui Balfour face referire la un „cămin național” nu e cazul să fim naivi, știm foarte bine ce presupunea asta. De fapt, într-o însemnare în jurnalul său din 1895, Herzl scria: „Trebuie sa încercăm să încurajăm populația săracă să plece în afara granițelor furnizându-i locuri de muncă în țările de tranzit în timp ce vom refuza să o angajăm în țara noastră”, dezvăluind deja adevăratele scopuri ale Zionismului încă de la începuturile sale.  Motivul pentru care asemenea planuri erau (și încă sunt) în general ascunse de ochii publici este subliniat de Herzl însuși, în continuarea însemnării din jurnalul său: „Atât procesul de expropriere cât și cel de înlăturare a populației sărace trebuie făcut discret și cu precauție.” Aceste noțiuni de „discreție” și „precauție” sunt principalele motive pentru care Zionismul a reușit să meargă atât de departe cu eforturile sale diplomatice de a convinge puterile internaționale și imperiale să îi susțină cauza.  

Nu trebuie să ne îndoim nici de calculele lui Balfour. În 1919 îi răspundea lordului Curzon, că „în Palestina nici măcar nu ne propunem să bifăm formalitatea de a consulta dorințele locuitorilor prezenți ai țării...Cele patru mari puteri sunt dedicate Zionismului. Și Zionismul, just sau nu, bun sau rău, este înrădăcinat în tradiții străvechi, în nevoile prezentului, în speranțele viitorului și este de o importanță mult mai profundă ca dorințele a 700.000 de arabi care trăiesc acum pe acel pământ străvechi și prejudiciile suferite de aceștia.” (Geoffrey Lewis, Balfour and Weizmann, 2009).

Comisia britanică Palin trimisă pentru a investiga revoltele din Ierusalim din 1920, privea „declarația Balfour”  în felul următor:

„Este un document redactat cu cea mai mare grijă și cu excepția unei fraze oarecum vagi ‘Un cămin național pentru poporul evreiesc’, poate fi considerat suficient de nealarmant, date fiind amplele asigurări cu privire la drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente. Dar ambiguitatea frazei citate a fost de la început un motiv de neliniște. Diferite persoane situate pe poziții înalte au folosit un limbaj din cel mai degajat, calculat așa încât să comunice o impresie foarte diferită de cea a unei interpretări mai moderate care ar putea fi atribuită cuvintelor. Președintele Wilson a înlăturat toate îndoielile asupra intenției acestei fraze, din punctul său de vedere, în martie 1919 când le-a spus liderilor evrei din America, ‘Sunt mai mult decât convins că națiunile aliate, cu deplinul concurs al guvernului și al poporului nostru au căzut de acord că în Palestina ar trebui construite fundamentele unui Commonwealth evreiesc.’ Răposatul președinte [Teddy] Roosevelt a declarat că una dintre condițiile de pace ale Aliaților ar trebui să fie ca ‘Palestina să devină un stat evreiesc’. Domnul Winston Churchill a vorbit despre ‘un stat evreiesc’ și domnul Bonar Law a luat cuvântul în Parlament vorbind despre  ‘înapoierea Palestinei evreilor’. Despre interpretarea adusă Declarației de către toți cu excepția majorității Zioniștilor moderați, va fi nevoie să discutăm în detaliu mai târziu.”

Astfel că, „declarația Balfour” pe care chiar Zioniștii o consideră un eveniment hotărâtor cu privire la manifestarea unui stat evreiesc, este fără îndoială „punctul în care a început întreaga nenorocire” fără să ignorăm faptul că activitatea Zionistă începuse deja și se întemeiau primele colonii.

Acesta este un eveniment hotărâtor pe care Kerry nu îl menționează, sau îl omite în mod intenționat, deși, nu doar că este lucrul cel mai frapant din simetria sa ca centenar, ci este frapant și ca moment al acțiunii imperiale directe de partea a ceea ce avea să fie statul evreiesc.

Sărind peste 1947

Ne este permis să sărim peste episoade ale istoriei atunci când le considerăm mai puțin importante pentru analiza noastră sau când alegem să le omitem în slujba rezumării succinte. În evaluarea mea, aleg deci să sar peste punctul critic pe care Kerry îl prezintă ca piatră de hotar – 1947. Și nu pentru că rezoluția U.N. 181, cunoscută drept „Planul de partiție pentru Palestina”, nu ar fi un subiect demn de o examinare istorică precum aceasta. E simplu, Kerry o privește ca pe o „piatră de hotar” pentru că „a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o realitate. Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare – unul evreiesc, unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale evreilor, cât și ale palestinienilor.” Acesta este un exercițiu de admirație cât se poate de sincer. Mai întâi de toate, rezoluția a avut efect nul asupra scopurilor practice, deoarece Națiunile Unite nu aveau împuternicirea de a crea state, nici nu a fost dusă vreodată în Consiliul de Securitate. Iar mai apoi, acordă „aspirațiilor”, „dorințelor” și „prejudiciilor” palestinienilor evident mult mai puțină importanță decât „nevoilor” și „speranțelor” „mult mai profunde” ale Zionismului, așa cum s-ar fi exprimat Balfour. Planul oferea 53% din Palestina istorică unei populații evreiești care nu constituia nici măcar o treime din întreaga populație (era de aproximativ 10% în momentul declarației Balfour) și care deținea numai în jur de 7% din pământ.

Planul de Partiție din 1947 a fost astfel doar o continuare a tiparului colonialist părtinitor care s-a manifestat în relațiile imperiale internaționale din 1917. Zioniștii sigur că au acceptat partiția și au putut exploata ‘respingerea arabă’ făcând din aceasta încă un atu cu ajutorul căruia prezentau Zionismul ca fiind „diplomatic și binevoitor” spre deosebire de ‘rejecționismul arab’ – o temă centrală a propagandei Zioniste. David Ben-Gurion era foarte conștient de „precauția” necesară pentru a părea „binevoitor” în ochii diplomației internaționale, în același timp exploatând orice oportunitate de a trage spuza pe turta lor. El aplica o anume „discreție”, așa că adesea este necesar să ne uităm în scrierile mai intime pentru a ne face o idee în legătură cu adevăratele sale intenții. O asemenea scriere este o scrisoare din 1937 adresată fiului său Amos (publicată prima oară de Ilan Pappe), unde reflectează asupra unui plan de partiție anterior – planul comisiei Peel:

„Presupunerea mea (și de aceea sunt un apărător înflăcărat al statului chiar dacă acum este legat de o partiție) este că un stat evreiesc numai pe o bucată a pământului nu este sfârșitul, ci începutul. Când intrăm în posesia a 10.000 de dunami, ne simțim îmbărbătați. Nu ne deranjează că prin această achiziție nu intrăm în posesia întregului pământ. Și asta deoarece mărirea suprafeței posedate este o consecință nu doar a sieși, ci pentru că prin ea ne crește puterea și fiecare adaos de putere va duce la intrarea în posesie a întregului pământ. Stabilirea unui stat, fie și numai pe o porțiune de pământ, este fortificarea maximă a forței noastre în momentul acesta și un impuls puternic dat proiectului nostru istoric de a elibera întreaga țară.

Vom primi în statul nostru cât de mulți evrei vom putea. Credem cu tărie că putem găzdui peste 2 milioane de evrei. Vom construi o economie evreiască multifațetată – agricolă, industrială și maritimă. Vom organiza o forță de apărare modernă – o armată superioară care cu siguranță va fi una dintre cele mai puternice armate din lume. În acel moment sunt sigur că vom reuși să ne instalăm și în celelalte părți ale țării, prin acorduri și înțelegeri cu vecinii noștri arabi, sau prin alte mijloace.”


1967

„Războiul de Șase Zile, când Israelul a luptat din nou pentru supraviețuirea sa”, spune Kerry.
Încă un mit, răspândit de conducătorii și generalii Israelului:

Fostul prim-ministru Menachem Begin, membru al cabinetului în iunie 1967, a spus: „în iunie 1967, am avut din nou o șansă. Concentrările armatei egiptene în Sinai nu dovedeau că Nasser intenționa să ne atace. Trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Noi am decis să-l atacăm.” Generalul Matti Peled, șef al operațiunilor în 1967: „Sunt convins că șeful Statului Major General nu a spus niciodată guvernului [lui Levi Eshkol] că amenințarea militară egipteană față de Israel era reală sau că nu eram capabili să distrugem armata lui Nasser cu care acesta făcuse paradă, cu o nesăbuință fără precedent, în fața copleșitoarelor noastre forțe...În timp ce noi am purces cu mobilizarea completă a forțelor noastre, nicio persoană întreagă la minte nu ar fi putut crede că toată desfășurarea aceea de forțe era necesară pentru ‘apărarea’ noastră în fața amenințării egiptene...A pretinde că forțele egiptene concentrate la granițele noastre erau capabile să amenințe existența Israelului nu doar că insultă inteligența oricărei persoane capabile să analizeze genul acesta de situație, dar este în primul rând o insultă față de Zahal [armata israeliană].”

Sunt numeroase astfel de relatări. Iată o scurtă colecție:

Rabin: „Nu cred că Nasser a vrut război. Cele două divizii pe care le-a trimis în Sinai pe 14 mai nu aveau cum să fie suficiente pentru a dezlănțui o ofensivă împotriva Israelului. El a știut-o și noi am știut-o.”

Mordecai Bentov (membru al guvernului național pe timp de război): „Întreaga poveste a pericolului exterminării a fost inventat până în cel mai mic detaliu și exagerat a posteriori pentru a justifica anexarea de nou teritoriu arab.”

Generalul Haim Bar-Lev (predecesorul lui Rabin în funcția de șef de Stat Major): „Nu eram amenințați cu genocidul în ajunul Războiului de Șase Zile și nu ne-am gândit niciodată la o astfel de posibilitate.”

Ezer Weizman, șef al operațiunilor în timpul războiului (apropo, nepotul lui Chaim Weizmann): „Nu a existat niciodată pericolul anihilării. Această ipoteză nu a fost luată niciodată în considerare în nicio întâlnire serioasă.”

Și, în final, să tragem linia cu încă o declarație făcută de Peled: „Teza potrivit căreia pericolul genocidului atârna deasupra capului nostru în iunie 1967 și potrivit căreia Israelul se lupta pentru supraviețuirea fizică nu a fost altceva decât o cacealma născută și amplificată după război.”


Așa că, în concordanță cu vorbele însăși generalilor și liderilor israelieni, descrierea făcută de Kerry poate fi considerată „o insultă la adresa inteligenței.”

Da, Kerry a recunoscut:

„Palestinienii vor marca opusul: 50 de ani de ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe teritoriul pe care l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure, ca fundament pentru sfârșirea conflictului.”

Da, de ochii lumii, aș spune.

Suporterii Israelului au reușit să găsească un mod de a crea faimoasa „ambiguitate” din rezoluția U.N. 242 legată de teritoriile ocupate pe care ar trebui să le evacueze Israelul. Așa cum a notat în cartea sa „As I Saw It” (1990) secretarul de stat Dean Rusk, „a fost multă ceartă în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să spună rezoluția: din teritorii sau din toate teritoriile (n.t. în engleză from ‘the’ territories sau from ‘all’ territories). În versiunea franceză, care este la fel de autentică, se spune ‘Retrait des forces armées israéliennes des territoires occupés.’ Am vrut să o lăsăm puțin ambiguă și disponibilă pentru negocieri viitoare deoarece am crezut că granița israeliană de-a lungul Cisiordaniei ar putea fi „raționalizată”; anumite anomalii ar fi putut fi ușor îndreptate cu niște schimburi de teritorii, rezultând o graniță mai practică pentru toate părțile implicate. Am vrut de asemenea să lăsăm deschisă chestiunea măsurilor de demilitarizare în Sinai și în Înălțimile Golan pentru că am dorit să abordăm dintr-o altă perspectivă orașul vechi al Ierusalimului. Dar nu aveam de gând să oferim Israelului nicio porțiune semnificativă de teritoriu ca urmare a războiului din 1967. Asupra acestuia aspect, noi și israelienii rămânem puternic divizați chiar și în ziua de azi. Această situație ar putea provoca necazuri mari în viitor. Deși fiecare președinte american de la Harry Truman încoace s-a dedicat securității și independenței Israelului, nu am cunoștință de vreun angajament prin care Statele Unite se obligă să ajute Israelul să păstreze teritorii cucerite în Războiul de Șase Zile.”

Deci, a existat „ambiguitatea” care într-adevăr a dus la „necazuri mari.” Așa cum a declarat șeful negociator al Autorității Palestiniene, Nabil Shaath: „Rezoluția 242 a ajuns să fie folosită de Israel ca metodă de tergiversare.”

Și asta ne aduce în 2017.

2017

Iată-ne aici. La mulți ani. Nimic semnificativ nu s-a schimbat în ultimii 100 de ani, cu excepția faptului că proiectul „căminului național evreiesc” s-a transformat într-unul al „mai marelui Israel”, un termen pe care până și Kerry îl folosește. Dar pare că vrea să pună asta pe seama „agendei coloniștilor.”

„Agenda coloniștilor definește viitorul Israelului. Și scopul lor declarat este clar. Ei cred într-un singur stat: mai marele Israel. De fapt, un ministru proeminent, care conduce un partid pro-colonist, a declarat imediat după alegerile din SUA că – citez – ‘epoca soluției celor două state e moartă’, am încheiat citatul. Și mulți alți miniștri ai coaliției resping în mod public ideea unui stat palestinian.”

Dar sunt aceste lucruri altceva decât elemente subversive ale politicilor israeliene? Am scris recent într-un răspuns la discursul lui Kerry, că numai înainte de ultimele alegeri, exact înainte ca prim-ministrul Benjamin Netanyahu să avertizeze că „vin turmele de arabi să voteze”, prim-ministrul și-a asigurat alegătorii că sub nicio formă nu se va stabili un stat palestinian cât este el de gardă. A fost un lucru inconfundabil. Și că platforma partidului Likud din 1999, niciodată abrogată, „respinge în mod categoric un stat palestinian”, iar partidul Likud a fost votat din nou în scurt timp, în 2001, și apoi iar și iar și iar. Ce nu e clar? Nu asta vrea „democraticul” Israel? Nu asta a votat publicul? Nu reflectă asta „valorile” reale ale Israelului?

Kerry uită că aceste colonii nu sunt simplele produse ale dreptei, ci mai degrabă ale tuturor guvernelor, atât de dreapta cât și de stânga. Uitați-vă că până și liderul politic de stânga (Isaac Herzog) bocește din pricina „răului” făcut coloniilor de recenta rezoluție U.N.

Înapoi la conversația mea cu Gideon Levy. Eu am spus:

„Mi-aduc aminte că ai scris într-un articol că nu doar că ești încredințat că soluția celor două state este moartă, dar ești convins că ea nici măcar nu s-a născut.”

Levy a spus:

„Spun că nu s-a născut deoarece cred că nu a existat nici măcar un singur prim-ministru israelian care a avut cu adevărat intenția de a o implementa. Pentru că dacă ar fi fost vreun PM care chiar ar fi avut intenția să o pună în aplicare, atunci, mai întâi de toate, ar fi oprit construirea coloniilor. Și niciun PM nu a oprit vreodată expansiunea coloniilor.”

Aceasta este și părerea lui Ilan Pappe – că aceste colonii sunt „un test cu hârtie de turnesol” pentru onestitatea Israelului în „procesul de pace.” Și trebuie spus că a fost necinstit pe întreg parcursul.

Dar când vom recunoaște că ceea ce vedem este, într-adevăr, realitatea de astăzi și nu a zilei de mâine, a unui „curând” ipotetic? Cercul s-a închis. Acesta a fost un secol al statului evreiesc, din momentul în care abia fusese aprobat în 1917 (de către o putere ce nu controla Palestina la vremea aceea), până la manifestarea sa ca Mai Marele Israel (Eretz Israel) cu o putere militară impenetrabilă ce continuă să fie alimentată de Statele Unite, care îi oferă mai mult de jumătate din întregul ajutor militar extern în timp ce Kerry se plânge că liderii israelieni nu ascultă.

Nu. Noi suntem cei care nu am ascultat cu atenție, nu am dat importanță cuvintelor lui Herzl din acele însemnări „discrete” și „precaute” notate în jurnalele sale din 1895, când el știa deja ce va presupune acest proiect.

Acesta este anul 2017. Acesta este „Der Judenstaat”-ul lui Herzl, statul evreiesc, închizând complet cercul deasupra întregii Palestine istorice. Este un singur stat, astăzi. Așa cum subliniază Kerry, alegerea în acest caz este numai între apartheid sau democrație, dar el crede că mai avem și ziua de mâine la dispoziție. După cum îmi spunea Levy, se întâmplă astăzi și lupta trebuie să se ducă în legătură cu natura guvernării acestui stat. Până acum s-a ales apartheidul și e fie asta, fie democrația. Dacă alegem democrația, ar trebui să începem să lucrăm la ea, astăzi.



Niciun comentariu: