duminică, noiembrie 13, 2016

Marea Britanie în Palestina, 1838 – 1882: originile politicii Balfour




de Alexander Schölch


Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în Palestina la începutul secolului 20 și mai ales felul în care a fost impus Orientului Mijlociu conflictul Palestinei (deoarece acest conflict nu a izbucnit în regiune pur și simplu, ci a fost plantat acolo din exterior) trebuie să cercetăm bazele politicii europene în „Țara Sfântă”. Aceste baze au fost puse în secolul al 19-lea.

Până spre sfârșitul primului război mondial, deținerea controlului exclusiv al „Țării Sfinte” – așa cum era numită Palestina până la stabilirea Mandatului Britanic – de către o singură putere europeană părea de neconceput. De la deschiderea „Țării Sfinte” la penetrarea politică și cultural-religioasă a Europei în timpul dominării egiptene a Siriei și a Palestinei între 1831 și 1840, puterile europene – și mai ales Anglia, Rusia, Franța și Prusia (Germania) – s-au străduit să-și construiască și să-și extindă prezența în Palestina. Acest lucru l-au făcut în special pe căi cultural-religioase, inclusiv prin „protecția” minorităților religioase. În acest scop, fiecare dintre ele au sprijinit activitățile filantropice, culturale și misionare ale cetățenilor proprii.

Interesele europene în Palestina secolului al 19-lea pot fi discutate pe două niveluri: nivelul politicilor guvernelor europene și nivelul aspirațiilor, tendințelor și mișcărilor nonguvernamentale și sociale în contextul cărora s-a dezvoltat în secolul al 19-lea politica europeană privind Palestina. Printre cele din urmă trebuie menționate noțiunea de „Cruciadă pașnică” ce era răspândită pe întreg continentul și interesele creștine și evreiești în Palestina, mai ales conceptul chiliastic englezesc al „întoarcerii evreilor”. Dorințele de colonizare europeană a Palestinei, adesea conectate la trendurile menționate mai sus, erau legate de eforturile evreilor europeni chiar înainte de ascensiunea Zionismului.

Un studiu al intereselor europene în Palestina ne-ar putea arăta că mișcarea Zionistă a reprezentat doar una dintre multele mișcări europene ale secolului al 19-lea care au fost dedicate „revendicării” și colonizării Palestinei. Mișcarea Zionistă nu a apărut în peisaj în forma sa instituțională decât relativ târziu. Mai mult, până când nu s-a stabilit dominarea mandatară britanică, nu era deloc sigur că mișcarea Zionistă va triumfa în fața aspirațiilor rivale. Faptul că a triumfat nu a fost rezultatul abilităților reprezentanților Zionismului sau al mărinimiei politicienilor britanici. Ci, mai degrabă, a fost consecința constelației puterilor primului război mondial și a unei convergențe parțiale a intereselor imperialismului britanic și a celor Zioniste. „Gentilii Zioniști” englezi ai secolului al 19-lea, predecesorii suporterilor neevrei ai Zionismului, au făcut munca ideologică anticipativă pentru această convergență.

Punctul de plecare al tuturor acestor elemente a fost deschiderea „Țării Sfinte” la penetrarea politică și cultural-religioasă a Europei, care a început în timpul perioadei de la sfârșitul anilor 1830 până la războiul Crimeii. În 1831, Muhammad Ali, conducătorul Egiptului, și-a trimis armata, comandată de fiul său Ibrahim, împotriva suveranului său, sultanul din Constantinopol. A cucerit întreaga regiune a Siriei, inclusiv Palestina. Pentru a-și asigura bunăvoința puterilor europene, mai ales a Angliei, față de politicile sale expansioniste, Muhammad Ali a făcut două lucruri. Primul, a eliminat toate formele de discriminare fățișă împotriva membrilor comunităților religioase ne-musulmane din zonele pe care le-a cucerit. Sub noul conducător, acești oameni se bucurau de aceleași drepturi ca majoritatea, ba chiar deveniseră privilegiați, la un anumit nivel. În al doilea rând, a facilitat penetrarea politică și cultural-religioasă a europenilor permițându-le să-și deschidă consulate în interior și să-și extindă și să-și instituționalizeze activitățile misionare.

În acest sens, cel mai important eveniment din Palestina a fost stabilirea unui consulat britanic la Ierusalim în 1838. Deoarece otomanii au trebuit să continue cu politica lui Muhammad Ali chiar și după ce egiptenii au fost expulzați în 1840, Ierusalimul a fost martorul pătrunderii altor consuli și prelați europeni. Ca rezultat, interesul publicului european în „Țara Sfântă” a crescut simțitor. Așa încât, Palestina s-a trezit în vâltoarea intereselor europene opuse: „problema orientală” a marilor puteri din secolul al 19-lea. Odată ce „Țara Sfântă” a devenit vizibilă, s-au trezit dorințe necumpătate, s-au conceput planuri și viziunilor li s-a dat frâu liber. Niciunele nu erau însă realizabile din punct de vedere politic, în ciuda faptului că sultanul nu ar fi fost capabil să scoată egiptenii din Siria și Palestina fără ajutorul europenilor (mai ales al britanicilor și al austriecilor).

Dat fiind faptul că intervenția europeană a avut loc pentru menținerea integrității Imperiului Otoman (mai ales politica Marii Britanii avea ca scop absolut necesar conservarea nucleului imperiului), nu se punea problema de o partajare a teritoriilor otomane. Problema – „chestiunea orientală” a secolului al 19-lea – era cât de mult din Imperiul Otoman trebuia păstrat și în ce formă, pentru a proteja interesele puterilor europene. Devreme ce penetrarea europeană nu putea lua forma controlului teritorial, se putea realiza numai prin influență. Una dintre cele mai importante căi prin care puterile europene au încercat să-și exercite influența a fost cea a „protejării” minorităților ne-musulmane din Imperiul Otoman.

Stabilirea prezenței englezești și penetrarea cultural-religioasă europeană

În viziunea Angliei, Rusia și Franța preluaseră conducerea în cursa pentru câștigarea influenței prin „protejarea” minorităților. Cea dintâi era „puterea protectoare” tradițională a creștinilor ortodocși, iar cea din urmă a creștinilor catolici, atât în Palestina cât și în Orientul Mijlociu în general. Era vremea să le ajungă din urmă. Dar, din postura de conducătoare ale puterilor protestante europene, Anglia și Prusia trebuiau mai întâi să găsească (sau, mai exact, să-și creeze) protejații lor: evreii și protestanții. Își dădeau seama că, numai pentru a pune piciorul în Palestina și a-și exercita vreun drept, ar fi trebuit să conteste într-o oarecare măsură puternicele puncte „naturale” ale Rusiei și Franței. Acest lucru a dus la numirea unui consul britanic la Ierusalim în 1838. La început, acesta trebuia să reprezinte o contrapondere la temuta expansiune a influenței rusești. Așa că, primul pas al penetrării europene sistematice în Palestina s-a făcut în contextul rivalităților europene privind „chestiunea orientală”. Această rivalitate a continuat să fie cel mai important factor în perioada care este examinată.




Dar protestantismul tot nu avea o bază instituțională în „Țara Sfântă” de unde să poată concura cu instituțiile religioase ale ortodocșilor și catolicilor. Această bază a fost creată odată cu stabilirea unui arhiepiscopat anglo-prusac în Ierusalim în 1841 și cu construirea unei „catedrale” protestante: Biserica lui Hristos, sfințită în 1849. Instalarea unui episcop protestant a rezultat din activitățile societăților misionare britanice (în principal Biserica Societății Misionare, întemeiată în 1799 și de Societatea londoneză de promovare a creștinismului printre evrei, fondată în 1809), precum și din interesele politice ale guvernului britanic și ale politicilor bisericii prusace sub Friedrich Wilhelm IV.

În Anglia, ideea unui episcopat protestant în Palestina nu era nouă; fusese promovată mai ales de influentul Earl de Shaftesbury. Deci, o înțelegere cu Prusia s-a materializat rapid, mai ales din moment ce biserica anglicană avea o influență mai mare. Episcopii aveau să fie numiți alternativ de coroanele englezești și prusace, dar întotdeauna aveau să fie hirotonisiți de arhiepiscopul de Canterbury.

Alegerea primului episcop – evreul convertit Michael Solomon Alexander – a fost influențată de scopul creării unui nucleu în jurul căruia să se cristalizeze o comunitate protestantă. Un alt factor determinant a fost „întoarcerea evreilor” și convertirea evreilor, care trebuia să fie impulsionată de Ierusalim. Înainte de numirea unui consul, misionarii de la Societatea londoneză pentru promovarea creștinismului în rândul evreilor fuseseră cei mai importanți reprezentanți britanici în „Țara Sfântă”. Principala sarcină a episcopului Alexander trebuia să fie astfel convertirea evreilor; trebuia să creeze o parohie protestantă din evreii convertiți. Era și reprezentantul Societății londoneze menționate, care, fără permisiunea autorităților, începuse deja – în 1839 – să construiască o biserică protestantă. Numai în 1845 un firman al sultanului aproba acest lucru. Biserica lui Hristos fusese sfințită, în sfârșit, în 1849.

Rata de convertire a evreilor a fost minimală; rezistența acestora părea insurmontabilă. Din acest motiv, succesorul lui Alexander, Samuel Gobat – care în concordanță cu înțelegerea privind desemnarea pe rând a episcopului fusese numit de Prusia și trimis la Ierusalim în 1849 – a lăsat deoparte acest scop original. El și-a canalizat zelul misionar în primul rând spre nativii creștini ortodocși. În conjuncție cu această schimbare a liniei politice și cu activitățile prozelitice ale episcopatului, evreii din Palestina au fost plasați sub protecție suplimentară din partea Angliei. Young, primul consul britanic, fusese instruit în 1839 să asigure protecția evreilor și când succesorul său, Finn, i-a preluat funcția, a mers pe aceeași direcție. El trebuia să îi ia pe toți evreii sub aripa sa, fie că erau britanici sau nu. Young scria într-un raport în 1839 că două grupuri vor emite cu siguranță pretenții asupra viitorului Palestinei: primii erau evreii, cărora Dumnezeu le garantase inițial proprietatea asupra pământului, spunea acesta, și ceilalți erau creștinii protestanți, succesorii lor legitimi. Marea Britanie avea să fie protectoarea ambelor grupuri, formând așadar un front comun pentru realizarea aspirațiilor acestora în Palestina.

În 1850, protestanții au fost recunoscuți drept comunitate religioasă oficială a Imperiului Otoman și astfel se consolidase o bază sigură pentru exercitarea acestei funcții protectoare. Un episcopat protestant fusese fondat în colaborare cu Prusia, Ierusalimul avea o „catedrală” protestantă și Anglia își asumase protejarea tuturor evreilor din Palestina (mai ales a celor care și-o doreau).

Pe cuprinsul Europei, au apărut proiecte și solicitări de a „prelua posesia” sau controlul asupra Palestinei în timpul „crizelor orientale” din anii 1830 și începutul anilor 1840, mai ales în legătură cu sprijinul puterilor europene față de sultan în timpul expulzării egiptenilor din Siria. În 1841, de exemplu, cercurile misionare englezești solicitau să nu se piardă această oportunitate prețioasă oferită de retragerea egiptenilor, când soarta teritoriilor aparținând „dezorganizatului imperiu al turcilor” avea să fie decisă. A fost emisă o circulară care solicita Europei să ceară Porții să unifice Palestina cu lumea creștină ca să poată fi transformată într-un teritoriu creștin, independent, autonom, sub auspiciile suveranilor creștini din Europa și Asia. Ar fi urmat să fie instalat un suveran care să fie pe placul tuturor națiunilor creștine și a cărui autoritate să fie recunoscută de toate. Circulara adăuga că sultanul va fi de acord cu asta fără îndoială, din moment ce acest regat creștin ar fi fost o barieră protectoare împotriva eforturilor expansioniste ale conducătorului Egiptului (Circular of a Project for the Erection of Palestine into an Independent State, 1841).

Această „oportunitate” a rămas neexploatată. Și în vreme ce politicile europene în Orientul Mijlociu au dobândit un nou caracter la începutul anilor 1850 prin penetrarea economică forțată a țării, penetrarea cultural-religioasă a „Țării Sfinte” a continuat să fie mai importantă în politicile europene din zonă. Cu siguranță, zelul cultural-religios, care s-a accelerat după 1856, era amestecat cu pretenții politice și cereri ale unei „recuceriri”, cu alte cuvinte, colonizări. Aceste aspecte ale plănuirii viitorului „Țării Sfinte” au cântărit și mai mult la sfârșitul anilor 1870 și la începutul anilor 1880, după ce Europa a intervenit direct în regiune și după ce templierii șvabi (suabi) au reușit să mențină pentru o vreme demersul lor colonial (stabilit în 1868). S-au emis pretenții teritoriale și sfere ipotetice de influență au fost marcate. Dar câtă vreme existența Imperiului Otoman nu avea să fie pusă sub semnul întrebării de marile puteri, pretențiile de acest fel nu se puteau realiza, nici în perioada de după războiul Crimeii, nici în anii de după ocupația britanică a Egiptului în 1882.

Astfel încât, și atunci când politica Angliei față de Imperiul Otoman s-a schimbat în secolul al 19-lea, Anglia a trebuit să se mulțumească cu rolul său de putere protectoare specială pentru protestanți și evrei și cu promovarea comerțului său. La fel, Franța a trebuit să se mulțumească cu promovarea energică a intereselor catolice la Ierusalim, în contextul pretenției sale de a asigura protecția religioasă a catolicilor din Orientul Mijlociu și al politicii sale în Siria. Rusia, ale cărei interese principale se învârteau în jurul Constantinopolului și strâmtorilor, și-a urmat politica mai degrabă defensivă decât asertivă, de a proteja resursele și prezența ortodoxă în Palestina. Iar Germania s-a limitat la a-și consolida legături comerciale și la construirea prezenței sale în zonă prin proiecte caritabile creștine: nici măcar „coloniile germane” din Țara Sfântă nu aveau voie să pună în pericol legăturile cu Constantinopolul, mai ales după 1880. Într-adevăr, într-un anumit sens, Imperiul German a preluat poziția Angliei de gardian principal al integrității Imperiului Otoman. Această constelație avea să fie destrămată doar de mișcarea Zionistă, care a căutat să facă un partener dintr-una dintre marile puteri și de posibilitățile pe care primul război mondial le-a deschis în această privință.

Așa încât, de la izbucnirea războiului Crimeii și până la primul război mondial, consulatele vest-europene din Palestina au fost instruite să descurajeze orice ar putea dăuna eforturilor de „regenerare” a Imperiului Otoman și de a-i submina integritatea. Dar, în același timp, puterile europene promovau deschis și zgomotos o „cruciadă pașnică”, „o preluare a Țării Sfinte”. Mari companii navale mediteraneene aduceau acum în mod constant în porturile palestiniene mulțimi de pelerini și vizitatori. În timpul sărbătorilor se aflau mai mulți pelerini pe străzile Ierusalimului decât locuitori ai orașului. Interesele religioase și biblico-arheologice erau susținute de asociații naționale care aveau orientări politice, științifice și confesionale, și, uneori, edituri de cărți. Misionarii, pelerinii și „exploratorii Palestinei” produceau o cantitate de literatură care nu putea fi ignorată. În a doua jumătate a secolului 19, europenii puteau obține informații despre Palestina mai detaliate decât despre orice altă țară neeuropeană.

În climatul în care s-au dezvoltat politicile Europei privind Palestina, eforturile non-guvernamentale, mișcările și cercetările au funcționat atât ca un stimul cât și ca o legitimizare ideologică. Numai într-o măsură limitată aceste aspirații în Palestina erau „pașnice”. Într-adevăr, în timpul „crizei orientale” a secolului al 19-lea, s-au transformat adesea în revendicări agresive ale ocupației Palestinei și ale stăpânirii acesteia de către Europa.

„Întoarcerea evreilor”

În anii 1840 „Zioniștii gentili” ai Angliei au adus noțiunea de „întoarcere a evreilor” în politicile cotidiene. În 1840, Palmerston, sub influența lordului Shaftesbury, a încercat să-i inoculeze sultanului ideea unei „reîntoarceri” a evreilor, susținând că aceștia ar trebui să fie încurajați să se stabilească în Palestina. Pe de o parte, sultanul și imperiul ar fi profitat de pe urma bogățiilor pe care „un mare număr de capitaliști bogați” le-ar fi oferit Palestinei. Și pe de altă parte, evreii ar fi format o barieră împotriva oricăror ambiții viitoare ale lui Muhammad Ali. În timpul anilor 1840, mulți jurnaliști, clerici, politicieni, oficiali coloniști și ofițeri britanici aveau să fie mai direcți: ei cereau, într-o formă sau alta, întemeierea unor colonii evreiești sau chiar a unui stat evreiesc sub protectorat britanic, pentru a împlini țelul „întoarcerii evreilor” și pentru a proteja interesele comerciale și strategice britanice în regiune (Hyamson, British Projects, pp. 5-21; Kobler, pp. 58-81; Hajiar, LEurope, pp. 325-40; Sharif, pp. 127-32). Presiuni la fel de puternice pentru ocuparea directă sau pentru controlul asupra Palestinei de către Anglia se făceau și mai târziu, în jurul anilor de criză 1880 și apoi în timpul primului război mondial.

Conceptul chiliastic de „întoarcere a evreilor” era înrădăcinat în istoria intelectuală a Marii Britanii. Dezvoltată de mesianismul anglican și de evanghelism, doctrina fusese deja elaborată în întregime până la începutul secolului al 19-lea, abia dacă i s-a adăugat vreo idee nouă în voluminoasa literatură din următoarele sute de ani. Potrivit acestei doctrine, împlinirea profețiilor despre Ziua de Apoi era indivizibil legată de întoarcerea evreilor pe pământul strămoșilor lor, față de care aveau un drept inalienabil. „Întoarcerea” lor fizică și religioasă – adică sfârșitul diasporei lor, adunarea lor în Palestina și acceptarea învățăturii creștine – era concepută ca o componentă esențială a planului divin pentru mântuirea omenirii și ca o condiție necesară pentru a doua venire a lui Hristos. Adesea se punea problema dacă evreii trebuiau să se convertească înainte de întoarcerea lor sau dacă acest lucru trebuia să se întâmple numai în Palestina.

Interpretări ale „semnelor timpului” – care vesteau „întoarcerea” și odată cu ea sosirea Judecății de Apoi – au dus din nou și din nou la „greșeli corectabile”. În secolele 18 și 19, dovada unui colaps al puterii islamice și papale (de exemplu puterea otomană) era interpretată ca un astfel de semn. Din necesitate, concluzia despre ce națiune sau conducător avea să fie ales drept unealta providenței divine și avea să preia sarcina „întoarcerii” varia în funcție de constelația puterii. Când Napoleon a sosit în Egipt și chiar a înaintat spre Palestina (1789-99), părea să fi fost ales să îndeplinească voia Domnului. Dar în anii ce au urmat, doctrina s-a curățat de astfel de erori și s-a clarificat în ochii apărătorilor săi; iar aceștia au considerat că rolul îi este atribuit Angliei.

Aceste noțiuni au avut un impact mai mare când au fost întărite de mișcarea evanghelică renăscută a secolului al 19-lea. Fiecare „criză orientală” – de la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea; de la sfârșitul anilor 1830 și începutul anilor 1840; în timpul războiului Crimeii; și la sfârșitul anilor 1870 și începutul anilor 1880 – a declanșat un val de slujbe chiliaste, pamflete, cărți, proiecte și pretenții politice. Concluziile pe care oamenii le-au tras din asemenea „cunoștințe fundamentale” au variat cu fiecare criză; cu alte cuvinte, erau croite așa încât să se potrivească realităților și exigențelor politicilor de zi cu zi.

„Marea Britanie jubilează!” spunea un pamflet în timpul războiului Crimeii. „Nouă ne-a revenit misiunea de a-i conduce membrii împrăștiați ai neglijatei rase a iudeilor înapoi în frumoasa lor patrie și, stabilind pe pământul lor o colonie (ale cărei legături cu protectorul său nu pot fi puse sub îndoială), vom pune încă un obstacol în calea dușmanului amenințător [adică Rusia].” Convertirea evreilor la creștinism reprezenta un adevăr ce fusese deja prevestit, sub inspirație divină, de profeți, era un fapt mai mult decât evident și nu era nevoie să fie accentuat din nou. Dar convertirea nu trebuia să aibă loc înainte de întoarcerea în Țara Sfântă (Palestina). (The Final Exodus, pp. 14 and 25)

Un autor care trăia în Palestina în anii aceia era însă mai puțin entuziast. Unde este omul de stat, întreba el cu scepticism, care să poată aduce renașterea națiunii evreiești, stabilirea unui „regat reînnoit, sprijinit de săbiile și sceptrele creștine împotriva posesorilor de drept ai unei moșteniri atât de venerate odată...?” (Dupuis, 1, pp. 156ff)

Falimentul otoman din 1875 și criza lungă ce a rezultat au adus și mai multe „semne ale timpului”.„Toți creștinii ar trebui să se bucure de declinul Imperiului Otoman”, predica Hoare, „deoarece ruinele musulmanilor sunt speranțele evreilor și întoarcerea evreilor va fi binecuvântatul prevestitor al triumfătoarei sosiri a împărăției Ierusalimului.” Dar „...ar fi o jalnică binecuvântare pentru copiii Israelului dacă s-ar întoarce în casa lor însă fără să se întoarcă la Dumnezeu.”( Edward Hoare, Palestine and Russia, pp. 22 anid 27). Convertirea nu avea să aibă loc, însă, decât după reîntoarcere.

James Neil, care a trăit în Palestina între 1871 și 1874, a confirmat că „semnele timpului” indicau într-adevăr „întoarcerea” iminentă. Sublinia în special creșterea populației evreiești în Palestina, dar în același timp avertiza în legătură cu așteptările pe termen scurt, mai ales de când papalitatea și biserica grecească se stabiliseră în Palestina pe scară largă și nu aveau de gând să cedeze teren așa ușor.

În mod firesc, doctrina „întoarcerii evreilor” nu a devenit convingerea generală a populației din Marea Britanie. Dar aserțiunea autoritară că Palestina era într-adevăr căminul dat de Dumnezeu evreilor, în care aceștia se vor întoarce mai devreme sau mai târziu, se răspândea tot mai mult. Ca un fapt axiomatic pe care cineva îl menționează doar ca să îl confirme, a pătruns în literatura engleză despre Palestina în a doua jumătate a secolului 19. În asociere cu „cruciada pașnică” ce era predicată pe continent, chiar se solicita o cruciadă care să paveze drumul evreilor.




Acești „mizerabili, ignoranți, arabi pe jumătate sălbatici, cu satele lor murdare și cu bojdeucile lor dezgustătoare” nu pot fi „succesorii potriviți și moștenitorii de drept ai milioanelor de oameni inteligenți, rafinați, civilizați și bine cârmuiți pe care i-au condus David și Solomon în zilele de glorie ale Israelului!” scria Walker. „A devenit datoria recunoscută a națiunilor prospere și puternice să intervină pentru protecția oamenilor oprimați și pentru a face ordine pe pământurile prost guvernate” – atât prin metode diplomatice cât și prin „presiune extra-diplomatică”. Misiunea „puterilor organizatoare” avea să fie îndeplinită odată ce evreii erau gata, ca națiune, să preia ei înșiși controlul țării. Până atunci nu puteau decât fi pregătiți pentru responsabilitățile unei existențe naționale independente.

Spre sfârșitul anilor 1870, ideea „întoarcerii” s-a alăturat și mai puternic tendințelor imperialiste și s-a legat de tot felul de proiecte. Edward Cazalet, industriaș britanic, cerea stabilirea unui protectorat britanic asupra Palestinei cu scopul conducerii evreilor înapoi în Palestina și creării unei legături de durată între țară și Anglia. Charles Warren, unul dintre renumiții activiști ai Fondului pentru Explorarea Palestinei, în fața falimentului otoman propunea ca „Țara Sfântă” să fie plasată sub supravegherea unei companii – croită după tiparul Companiei Britanice a Indiilor de Est – pentru 20 de ani. Compania avea să-i stabilească pe evrei în țară, pas cu pas, așa încât Palestina să devină într-un final sub controlul și proprietatea lor. Anumite întrebări se ridicau în legătură cu ce s-ar fi întâmplat cu arabii din Palestina. Warren a spus: „Întreb și eu la rândul meu: cine sunt arabii?”

Conder, directorul Studiului Palestinei Vestice, avea niște idei în legătură cu ce se putea face cu locuitorii țării. În viziunea sa, nimeni nu era mai potrivit să se ocupe de renașterea Palestinei și să instruiască populația prezentă în domeniul agriculturii decât proprietarii săi de drept, evreii, care erau energici, destoinici și abili de la natură. Țăranii nativi erau „teribil de ignoranți, fanatici și mai presus de orice, niște mincinoși inveterați” dar aveau și calități „care, dacă erau dezvoltate, îi puteau face utili...” – utili pentru „proprietarii” țării.




Odată dezbrăcată de veșmintele chiliastice, doctrina dreptului inalienabil al evreilor în Palestina, întoarcerea lor și rolul pe care Marea Britanie l-a dobândit, a devenit o banalitate în literatura britanică despre Palestina. Era o componentă esențială a înțelegerii britanice a Palestinei. Tot mai mult, imaginea convertirii evreilor la creștinism se pierduse. La izbucnirea primului război mondial, doctrina era încă în putere. Fascinația conceptului în forma sa secularizată se combina cu argumentele politice ale războiului și cu strategia imperială ce a dat naștere Declarației Balfour în 1917. Când Balfour și-a exprimat convingerea în 1919 că Zionismul era „mult mai important decât dorințele și pagubele suferite de 700.000 de arabi care locuiesc acum pe vechiul pământ al Palestinei” dădea glas celor mai intime gânduri ale majorității populației britanice. Scopul „întoarcerii evreilor” a fost echivalat, imperceptibil, cu scopul Zionismului; în contextul politicii imperialiste, cei care susțineau „întoarcerea evreilor” s-au identificat cu Zioniștii.

Proiecte de colonizare

Un  număr de sugestii și planuri pentru o colonizare a „Țării Sfinte” au fost menționate în legătură cu eforturile și aspirațiile politico-religioase privind Palestina în secolul 19. Chemarea pentru colonizarea europeană a devenit cu atât mai puternică mai ales după mijlocul anilor 1860. A fost consolidată sub forma unor proiecte mai mult sau mai puțin realiste. „Nevoia” de colonizare pentru „progresul țării” a devenit un element fundamental al înțelegerii europene privind Palestina.

„Oricine este într-o oarecare măsură familiar cu chestiunile acestea și care își pune problema cum poate fi ajutată această țară, ajunge repede la concluzia că numai prin cultura adusă de lumea creștină se va întâmpla acest lucru și că o imigrare substanțială de pe pământurile creștine, civilizate, este necesară pentru a pregăti drumul pentru condiții noi și mai bune.” În felul acesta formula Shick chestiunea în 1881 (Schick, "Studien über Colonisirung," p. 37). După cum se poate observa, locuitorii arabi ai țării nu erau deloc luați în considerare.

„Este dezirabil”, le explica Heilige Land cititorilor săi, „ca mulți coloniști străini să se instaleze acolo. Renumita fertilitate a oazei din Ierihon, câmpiile Șaron și Esdrelon și multe alte zone din Palestina, odată ajunse sub mâinile destoinicilor și inteligenților coloniști...vor ajunge să bucure din nou ochiul și inima pelerinului și vor răsplăti coloniștii pentru munca lor.”

În 1866, Henry Dunant, fondatorul Crucii Roșii, cerea întemeierea unei Societăți Internaționale pentru Refacerea Orientului. Scopul său principal ar fi fost colonizarea în masă a Palestinei sub protectoratul lui Napoleon al III-lea. Acțiunea ar fi avut un caracter internațional și ar fi dus la neutralizarea Palestinei. Ca parte a proiectului, o atenție specială s-ar fi acordat stabilirii evreilor în Palestina, sarcină pe care și-ar fi putut-o asuma magnații financiari evrei ai Europei. Poate că ulterior împăratul francez s-ar fi putut gândi dacă să preia suveranitatea supremă asupra unui „mic stat evreiesc” în Palestina, care, deși sub protecție europeană, ar fi fost dependent de Franța. Evreii ar fi putut să continue misiunea civilizatoare a Franței și a Angliei din Asia. Cel mai important rezultat al colonizării europene a Palestinei, susținea acesta, ar fi fost eliberarea „Țării Sfinte” de jugul turcesc, încheierea pașnică a cârmuirii islamice („Der Ackerbau in Palästina” HL XVI (1872), pp. 117ff).

Un proiect colonizator catolic, adus la viață în 1876 în Franța de arhitectul și scriitorul Pierotti, care primise binecuvântarea Papei Pius al IX-lea, a eșuat și el. Scopul proiectului era stabilirea de colonii catolice în „Țara Sfântă” și promovarea pelerinajului catolic.

Cu puțin timp înainte de întemeierea primei colonii templiere lângă Haifa, geograful vienez Kuhlmann, care își petrecuse doi ani explorând Orientul Mijlociu, a insistat asupra colonizării teutone a Palestinei, în baza unei misiuni teutone rasiste, șoviniste, care privea întregul Orient Mijlociu ca pe terenul său de joacă. Pe de o parte, Kuhlmann descria cititorilor săi o Palestină în mare măsură nepopulată, iar pe de altă parte avertiza că imigranții nu se puteau stabili de capul lor unul câte unul, ci trebuiau instalați „întotdeauna în grupuri mari de cel puțin 1000 de oameni capabili să mânuiască armele”, ca să poată înfrunta populația musulmană.

În literatura Zionistă, mai ales un proiect de colonizare al lui Oliphant, un diplomat scoțian, activist politic și mistic (creștin), este descris ca „proto-zionist”. În ajunul primului val de imigrare evreiască și cu sprijinul guvernului britanic, Oliphant plănuia stabilirea unei colonii evreiești în Balqa, pe malul celălalt al Iordanului; însă, inițiativa sa intra în conflict cu Constantinopolul.

Nu e adevărat că, propunând asemenea planuri, entuziaștii colonizării nu percepeau problema existenței unei populații native. În timp ce Kuhlmann sugera o soluție militară, Oliphant vroia ca populația din Transiordania care nu renunța la stilul de viață nomad să fie pusă în rezervații, ca indienii din America de Nord. Cât despre agricultorii sedentari, aceștia ar fi constituit o forță de muncă valoroasă care ar fi putut fi folosită de imigranții capitaliști.

Și Conder credea că populația nativă putea fi folosită. În 1872, colegul său de la Fondul pentru Explorarea Palestinei scria direct: „Nu pot spune decât că ar fi minunat dacă guvernul otoman ar putea să-și învingă aversiunea față de vânzarea pământului către străini. Cu drepturile garantate, o mare porțiune a acestui pământ [Palestina] ar găsi o piață favorabilă și apoi țăranii fie ar fi expulzați, fie vor fi transformați în membri folositori ai societății, în timp ce câștigul guvernului turc ar fi considerabil.”

În general, însă, potențialii coloniști nu erau prea preocupați de populația indigenă. Fie apelau la platitudinile de tipul „Palestinei nepopulate” sau pur și simplu ofereau soluții gata confecționate, rudimentare. Așa încât, exista o continuitate în gândire, începând cu viziunile propagandiștilor individuali care promovau „întoarcerea evreilor” în anii 1840, până la entuziaștii colonizării cu variatele derivații în ultima treime a secolului al 19-lea și până la concepțiile Zioniste ale secolului 20. În 1845, Mitford, un adept al „întoarcerii” evreilor, a avut ideea că s-ar putea face loc în Palestina pentru imigranții evrei dacă populația musulmană ar fi relocată în Asia Minor. Iar în 1918, Ballod încă credea că „Ultima noastră problemă sunt felahii (țăranii) arabi. Ei vor părăsi bucuroși Palestina dacă li se vor oferi condiții mai bune în altă parte, de exemplu, în Siria modernă sau în Babilonia...”




Dar dintre multiplele proiecte și inițiative colonizatoare, doar două au avut succes: colonizarea întreprinsă de templieri începând cu 1868 și cea a imigranților evrei începând cu 1882. Templierii, o sectă pietistă din Württemberg, își stabiliseră ca țel „adunarea poporului lui Dumnezeu” în Ierusalim. Aceștia și-au declarat principiile de bază într-o proclamație din 1861: „Mintea națiunii germane ar trebui să fie direcționată spre construirea Templului în Ierusalim și ocuparea Palestinei...trebuie să facem eforturi pentru a crea o autoritate germană centrală care să urmărească acest țel.” Ei credeau că „poporul lui Dumnezeu”, (ei, cu alte cuvinte) avea un drept inviolabil de a ocupa „Țara Sfântă”. Modalitatea prin care își puteau atinge scopul era emigrarea în Palestina. După dificultățile inițiale, „poporul lui Dumnezeu” șvab a întemeiat patru colonii între 1868 și 1873 și încă trei au fost adăugate între 1902-1907. Masele de oameni care trebuiau să transforme „Țara Sfântă” întârziau să apară însă. Numărul templierilor stabiliți în Palestina nu a depășit niciodată 2.000 de suflete.

Însa guvernul imperial german nu a ridicat niciodată activitățile de colonizare la rang la politică. Din acest motiv, a manifestat precauție față de coloniștii germani. Se pare că templierii, certându-se mereu cu autoritățile locale și mergând până la evaziune fiscală, erau un element extrem de distrugător pentru relațiile germano-otomane. În mod firesc, Înalta Poartă avea îndoieli fundamentale. În ciuda legii din 1867, care încuviința dreptul străinilor de a achiziționa pământ în Imperiul Otoman, Poarta Otomană s-a opus multă vreme acordării titlurilor de proprietate templierilor, temându-se că aceștia se vor face independenți de autoritățile naționale – așa cum raporta reprezentantul german al biroului de externe din Constantinopol. Pentru Germania era mai importantă promovarea protestantismului german și a instituțiilor catolice și crearea unei clientele „germano-evreiești”. Acest ultim factor a jucat un rol esențial, mai ales după anii 1870. Cât despre „protejarea” evreilor, Anglia începuse să aibă un rival serios în Imperiul German. Așa că, rolul istoric al templierilor s-a redus la a le demonstra competitorilor și moștenitorilor lor, coloniștii evrei, că o colonizare europeană a Palestinei chiar putea să aibă succes. Coloniștii evrei au încercat să învețe din experiența templierilor.




În pragul primului val de imigrare evreiască (prima aliya), doar 24.000 de evrei locuiau în Palestina. Marea lor majoritate locuiau în „orașele sfinte”: Ierusalim, Safad, Tiberias și Hebron (deși Hebronul avea o comunitate mică de evrei). În paralel cu proiectele creștine de colonizare, existau și inițiative evreiești de acest tip. De exemplu, în 1860, un anume dr. Lorje a fondat o „Uniune Colonizatoare pentru Palestina” în Frankfurt pe Oder, lucru bine-primit de consulul austriac din Ierusalim. Scopul său imediat era acela de a întemeia „o mare colonie agrară evreiască în Palestina”, iar cel pe termen lung era „restaurarea statului evreiesc”. Filantropiști precum Sir Moses Montefiore sau organizații precum Alliance Israelite Universelle au susținut îmbunătățirea condițiilor de trai ale coreligionarilor lor din „Eretz Israel”, mai ales prin crearea de stimulente pentru activități industriale și agricole. Aceste lucruri au dus la primele încercări majore ale evreilor de a coloniza noul pământ achiziționat în Palestina. Alliance Israelite Universelle a întemeiat o școală pentru economie agricolă în Jaffa (Mikveh Israel) în 1870 și în 1878, evreii din Ierusalim au fondat prima colonie agrară – Petach Tikva; avea să fie abandonată în 1881.

Toate acestea au fost acțiuni precursoare și numai după 1882 a început colonizarea evreiască propriu-zisă, o colonizare care avea să schimbe fața Palestinei.

Niciun comentariu: