luni, noiembrie 21, 2016

Prețul protestului: gloanțele de cauciuc l-au trimis pe un băiat palestinian în stare vegetativă


               Fares Bayed în patul său de spital. Foto: Alex Levac



de Gideon Levy și Alex Levac


Tuburi îi intră în gură și în alte părți ale trupului, trup care se ridică și coboară după cum dictează aparatul de ventilație mecanică de care depinde acum viața sa. Fața îi e cenușie, cadaverică, privirea fixă pironită în tavan. Se află în stare vegetativă și șansele sale de supraviețuire sunt mici. Leziune cerebrală. Este un băiat de 15 ani și aceasta este unitatea de terapie intensivă de la etajul al doilea al Spitalului Guvernamental din Ramallah. E forfotă în salonul aglomerat din exteriorul UTI și pe holuri: oameni răniți, pacienți bolnavi, membri ai familiilor și legiuni întregi de polițiști palestinieni înarmați.

Fares Bayed, băiatul în stare critică, este singur. Nimeni nu stă lângă el nonstop; orele de vizită încep la 4 după-masa, ora la care am ajuns luni. Sala de așteptare în afara UTI este plină de rude ale pacienților, printre ele și Ziad, tatăl lui Fares, un muncitor de 44 de ani. În ultima lună, el și soția sa, Ayman, au stat acolo zi și noapte, cu rândul, nu departe de camera fiului lor muribund.

Se citește șocul în fiecare cută a feței lui Ziad; nu știe ce i s-a întâmplat fiului său, ce s-a întâmplat cu exactitate în urmă cu o lună, pe 15 octombrie, la intrarea în tabăra de refugiați Jalazun, lângă Ramallah, unde locuiește familia. Nu i-a întrebat pe ceilalți copii care se aflau în împrejurime în momentul incidentului, dar este convins că soldații IDF nu ar fi trebuit să-l împuște pe Fares în cap.

„Puteau să-l împuște în braț, în picior, de ce în cap? Au vrut să-l omoare. Au tras ca să-l omoare”, spune Ziad.

Cu ochii cețoși, nebărbierit de zile, încălțat cu niște pantofi rupți și cu două cămăși spălăcite, puse una peste alta, Ziad Bayed stă și așteaptă ca Dumnezeu să-l salveze pe fiul său. Doctorii i-au spus că nu a mai rămas nimic de făcut, în afară de rugăciune. Un glonț de metal îmbrăcat în cauciuc i-a lovit creierul. Copiii din clasa lui Fares vin ocazional în vizită, dar mai puțini acum și mai rar.

Intrarea în Jalazun nu este departe de spital. De o parte a drumului sunt adunate grămezi de gunoi și vizavi de tabăra de refugiați se zărește marea colonie Beit El, care se întinde până în curtea din spatele taberei. Colonia și tabăra sunt separate de drumul spre Ramallah și de o mică vale în care cresc măslini.

Pe marginea văii, în direcție opusă față de turnul de control și gardul coloniei Beit El, se află două școli sub auspiciile agenției pentru refugiați a Națiunilor Unite, UNRWA, una pentru băieți și alta pentru fete. Zona dintre școli și mega-colonie este presărată cu nenumărate pete negre, rămășițele de la cauciucuri arse. Demonstrațiile și ciocnirile sunt dese aici: copiii din Jalazun versus rezidenții din Beit El și soldații care îi protejează. Sunt și destul de multe urme de pantofi de copii – unele dintre ele poate chiar ale copiilor care au fugit din calea soldaților să-și salveze viețile. Un drapel palestinian este legat de ramura unuia dintre măslini.

Un grup de soldați apare din zona de lângă turnul de supraveghere din colonie și se îndreaptă spre drum. Doi copii încearcă să-i provoace cu strigăte de la distanță. M., în vârstă de 13 ani și prietenul său A., în vârstă de 9 ani au plecat de la școală în dimineața asta pentru a-i zeflemisi pe soldați și a arunca înspre ei cu pietre. Amândoi provin din familii nevoiașe; unul dintre ei și-a pierdut tatăl. Aspectul lor este neîngrijit; fețele lor sunt acoperite de iritații, hainele lui M. sunt ude, deși nu e clar de la ce. Ocazional, ne spun ei, câștigă vreo câțiva șecheli ajutând un zarzavagiu care își întinde taraba pe marginea drumului principal să-și încarce sau să-și descarce fructele și legumele.

Ei sunt copiii rezistenței.

15 octombrie a fost o zi a demonstrațiilor și tulburărilor aici. Într-o sală din tabăra de refugiați a fost ținută o slujbă de comemorare pentru Ahmed Sharqa, un puști de 15 ani care a fost omorât exact cu un an în urmă, la începutul acestui val al rezistenței, lângă orașul vecin El Bireh. Observațiile profesorului lui Ahmed la ceremonie se pare că i-au necăjit pe copii. Câteva duzini au traversat strada și au mers către zona cu cauciucuri arse, vizavi de colonie. La un an de la moartea prietenului lor, s-au dus să-și verse mânia pe soldații de peste drum.

Erau între 40 și 50 de băieți, majoritatea de 14-16 ani și câțiva dintre ei un pic mai mari. Slujba de comemorare a avut loc la ora 4 P.M. și acum era deja aproape 5. Tinerii protestatari au început să strige la soldații care păzeau Beit El, încercând să-i provoace să iasă afară; poarta coloniei era la vreo 300-400 de metri. Pe măsură ce soldații începeau să iasă, tinerii palestinieni au început să arunce cu pietre înspre ei, dar erau prea departe ca să-i lovească. Un grup de coloniști stătea în spatele gardului, privind spectacolul.

După încă un sfert de oră, vreo 8 sau 10 soldați au tăbărât asupra aruncătorilor de pietre, luându-i prin surprindere, venind printr-un canal de scurgere. Soldații au aruncat grenade sonore și au tras cu gloanțe de cauciuc. Unul dintre băieți a azvârlit către soldați un cocktail Molotov făcut din petrol și nisip. A fost atins și rănit ușor de un glonț de cauciuc.

Aceste detalii se găsesc într-un raport întocmit de Iad Hadad, un anchetator pentru organizația drepturilor omului B’Tselem, bazat pe mărturiile pe care le-a adunat. Potrivit lui Hadad, doi soldați IDF i-au flancat pe protestatari dinspre nord. După ce au fost aruncate încă două cocktailuri Molotov – fără vreun efect – soldații au deschis focul. Un palestinian de 23 de ani a fost rănit ușor de un șrapnel. Niciun soldat nu a fost rănit.

Trupele au avansat și copiii s-au retras în direcția taberei de refugiați. Soldații aveau un avantaj strategic clar, deoarece se poziționaseră deasupra unui morman de balast la intrarea în Jalazun, de unde puteau trage în demonstranții de pe povârnișul de mai jos. Băieții s-au retras spre tabără. În această situație și cu mijloacele pe care le aveau la dispoziție, nu puteau să reprezinte vreun pericol pentru trupele de soldați.

Un grup de 5 sau 6 adolescenți s-a trezit înconjurat de soldați. Unul dintre ei era Fares Bayed, care își sărbătorise a cincisprezecea aniversare cu o zi înainte. Potrivit mărturiilor, avea două cocktailuri Molotov care nu erau aprinse. Hadad spune că este sigur că Fares nu le-ar fi putut face rău soldaților, care oricum se aflau la o distanță de 30-40 de metri de tineri. Un soldat – nu este clar unde stătea cu exactitate – a tras un glonț de cauciuc care l-a lovit pe Fares în cap. De la acea distanță, asemenea proiectile pot fi fatale.

O mașină privată l-a luat de acolo pe Fares care era rănit, dar soldații au continuat să tragă și evacuarea acestuia a avut loc sub foc de arme. De la mașină a fost transferat într-o ambulanță palestiniană care aștepta în apropiere, așa cum se obișnuiește când erup astfel de ciocniri. Ambulanța l-a dus la un spital din Ramallah, unde ne aflăm acum. Raportul medical notează că tânărul a fost internat cu un glonț în creier. Glonțul a intrat din față, deasupra frunții și s-a oprit în spatele craniului, nu înainte de a cauza sângerare și a leza suplimentar creierul. A fost operat, atunci i s-a introdus un tub pe tractul respirator pentru a-i permite să respire.

„Nu cred că un băiat de 15 ani ar fi putut să-i rănească pe soldații care stăteau mult deasupra lui”, spune Hadad, anchetatorul B’Tselem. „Soldații puteau să se protejeze și să nu tragă cu armele, cu certitudine nu în cap. Și de ce au alergat după copii înspre tabăra de refugiați? Copiii se retrăseseră deja.” După ce l-au împușcat pe Fares, soldații s-au întors la baza lor de lângă colonie.

Purtătorul de cuvânt al IDF, răspunzând întrebărilor puse de Haaretz, a declarat săptămâna aceasta: „Pe 15 octombrie 2016, a avut loc o ciocnire violentă, cu participarea a aproximativ 50 de palestinieni care au aruncat pietre și cocktailuri Molotov la gardul care înconjoară colonia Beit El, punându-i în pericol pe rezidenții acesteia. Forțele IDF au răspuns folosind metode de spargere a protestelor.”

„E la mila lui Dumnezeu acum”, ne spune tatăl lui Fares. La început, adaugă el, i s-a spus că fiul său a fost ucis. Doar când a ajuns la spital a aflat că Fares este în viață și se află sub operație.

Fares își deschide din când în când ochii dar nu reacționează la stimuli. Tatăl său spune că nu își mai permite să cumpere scutece pentru fiul său – spitalul nu le pune la dispoziție – și nu știe ce o să facă. În ziua în care a fost rănit critic, Fares i-a cerut tatălui său niște bani. Voia să meargă la o nuntă în seara aceea.



Niciun comentariu: