Soldați israelieni mergând pe lângă un punct de control temporar, iunie 2016. Foto: Hazem Bader AFP.
de Assia
Ladizhinskaya
O linie directă
leagă discursul lui Hagai El-Ad (directorul executiv al organizației pentru
drepturile omului B'Tselem) în fața
Consiliului de Securitate al UN de amenințarea cu retragerea cetățeniei sale și
anularea unicei alocații a organizației sale pentru serviciul național de
voluntariat, de răspândita folosire a termenului „trădător” în această țară, de
atacul asupra jurnalistului Ammon Abramovich, desființarea transmisiilor radio-tv
publice și ciuruirea cu zeci de gloanțe a oricărui palestinian ce poartă un cuțit.
Unii ar numi
această linie „lupta pentru democrația evreiască”, lumina ochilor ministrului
justiției Ayelet Shaked iar unii ar putea-o proiecta cu ajutorul teoriei
poluării sociale, care distinge între ce este pur și impur într-o societate. Această
teorie spune că societatea are o tendință de a-și conserva cultura și
caracteristicile care sunt considerate a fi pozitive sau superioare, prin
ostracizarea actorilor ce îi amenință omogenitatea și care sunt percepuți a fi
poluanți și poluați.
Cel pur merită un
loc de onoare, o poziție impunătoare în sfera publică, iar celui poluat i se
cere să se elimine din peisaj, din casele noastre, din discursul nostru. Dacă refuză
să facă asta, dacă amenință puritatea socială care a fost validată, dacă
insistă asupra vocii sale și asupra drepturilor sale, va suferi pedepse
dureroase.
Problema arzătoare
a Israelului, potrivit aripii sale drepte, este existența printre noi a purtătorilor
de impuritate: oamenii care se lovesc de mizerie, care ne avertizează în
legătură cu mizeria și o aduc în interior, în casele noastre. Prin intermediul
ecranelor tv, se scurge în camerele noastre curate în toată urâțenia ei și ne
amintește că există o altă fațetă a democrației evreiești: tirania evreiască,
cea impusă prin forță militară palestinienilor.
Încă de când a fost
întemeiat și chiar cu puțin înainte de asta, statul Israelului s-a căznit să
purifice tabăra, tribul. Israelul se vede pe sine ca pe o putere high-tech ce
s-a ridicat din mijlocul a 2000 de ani de exil, în ciuda ne-evreilor, și a
venit aici să deschidă o școală pentru înapoiații din Orientul Mijlociu.
Cetățenilor săi,
chiar dacă sunt obosiți de politicile sale socioeconomice, le place să fie
frumos și strălucitor. Sunt patrioți, plini de credință în viziunea care
construiește zgârie-nori amețitori în fața ochilor lor. Vor să creadă că locul
lor este printre cei buni și că cineva acolo sus are grijă de bunăstarea și
fericirea lor și luptă pentru imaginea publică strălucitor de curată în arena
internațională.
Chiar și stângiștii
israelieni, și cu siguranță cei din centru, vor să creadă în această puritate. Adoră
sentimentul mândriei naționale, curățenia și știu că publicul este dependent de
mirosul înălbitorului. Așa încât au o problemă să funcționeze ca opoziție față
de guvernul de dreapta: nu există toleranță pentru fleacurile murdare care se
întâmplă la 15 minute de Kfar Sava.
Singurii care au rămas
să înfrunte realitatea sunt cei care știu ce se întâmplă de cealaltă parte a
democrației evreiești, cei care chiar sunt acolo: jurnaliștii care știu ce se
petrece în teritoriile ocupate, cei care vorbesc cu palestinienii; organizațiile
ca Breaking the Silence, B’Tselem, Yesh
Din, Rabbis for Human Rights, Machsom Watch, Ta’ayush și Ir Amim; și ofițerii militari a căror
dorință de puritate a tribului nu i-a făcut orbi la efectele stăpânirii
militare asupra milioane de civili sau la ușurința cu care democrația dispare
între granițele din 1967.
Și iată-ne ajunși
la mica, isteața, morala armată care golește cartușe de muniție în tinerii care
poartă la ei cuțite. Întrebați IDF-ul și Poliția Militară de ce era nevoie să
tragă un cartuș întreg. Nu era posibil să-i apuce de încheietură și să-i pună
la pământ? Răspunsul la această întrebare poate fi găsit în aceeași teorie a
poluării sociale: noi nu-i atingem pe palestinieni. Îi ținem la distanță cu
gloanțe – pe ei și pe gândurile lor poluate, și pe cuțitele lor ieftine.
Cântecul lui
Vladimir Vysotsky, „The Old House”, o alegorie politică despre prețul pe care
societatea îl plătește pentru că încearcă să țină poluarea la distanță, descrie
o casă care a fost întunecată de ură și suspiciune. Imagini ale sfinților
atârnă deformate pe pereți și păcatele îi umplu camerele. Un oaspete se
holbează îngrozit la oamenii abjecți ale căror suflete au fermentat și se
întreabă ce nu a mers bine. Locuitorii casei ridică din sprâncene și răspund:
„Se pare că ai fost plecat la drum multă vreme și ai uitat ce sunt oamenii! Așa
am trăit dintotdeauna.”
Dorința unei țări
de a-și spăla mâinile o scoate din minți, și politicienii se întrec pentru a
primi medalia de ofițer care s-a achitat de datorie într-un mod remarcabil:
Benjamin Netanyahu atacă radioteleviziunea publică, Shaked dojenește Curtea
Supremă și Avigdor Lieberman își suflecă mânecile și începe să măture
drepturile omului, inclusiv pe cele ale evreilor.
Opoziția ideologică
față de aceste manevre este compusă din oameni care insistă că sunt patrioți
„în ciuda tuturor lucrurilor” și nu înțeleg de ce pereții s-au întunecat și
sfinții atârnă deformați pe pereți. Dacă ar fi tras puternic aer în piept și ar
fi înfruntat efectele cumulative ale urii și suspiciunii, ale degradării morale
și ale izolaționismului ostil, dacă l-ar fi ascultat pe Hagai El-Ad sau ar fi
vizitat pauperizatul oraș arab Jisr al-Zarqa sau o tabără de refugiați din
Cisiordania, ar fi putut să discearnă matricea. Și ar fi înțeles că așa am trăit
dintotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu