În luptă cu atemporalul Amalek, Israelul nu are nevoie de pace, ci de război

Teoreticianul militar al secolului al 19-lea, Carl von Clausewitz spunea că „războiul este continuarea politicii, prin alte mijloace.” Dar în lumea contemporană, politica este cea care e o simplă continuare, extensie a războiului. Oamenii cu adevărat puternici și bogați ai acestei planete au tot interesul să mențină conflictul ca pe o stare permanentă a lucrurilor, ca pe un curent global căruia vrem-nu vrem, suntem obligați să i ne supunem. O stare conflictuală continuă creează frică în rândul oamenilor, iar oamenii sunt cei mai supuși atunci când le este frică. Așa se face că ne trezim în permanență într-un război, ba împotriva terorismului, ba pentru democratizare, ba împotriva unui virus, ba împotriva unor populații, ba împotriva încălzirii globale și așa mai departe. Când omul nu se mai teme de un flagel, repede este inventat altul. Ca să nu avem timp să respirăm, să ne dezmeticim, să punem rațiunea la lucru. 

Această filosofie a hrănit și a susținut sionismul vreme de decenii. Dar ce vorbesc? Acest concept nu a apărut în ultima sută de ani, odată cu sionismul modern al lui Herzl & co, el este un mit pe care s-a clădit poporul lui Israel vreme de milenii. Ce a ținut evreii și înaintea lor israeliții laolaltă mai bine ca ura popoarelor față de ei? Mereu, de-a lungul istoriei lor tumultoase, evreii au fost ei, tribul celor aleși, împotriva celuilalt, oricare ar fi fost celălalt. Acest Amalek, acest trib ostil ce transcende timpul, i-a urmărit din vremurile biblice până în prezent. S-ar putea să credeți că astăzi, amalekiții sunt palestinienii. Adevărul dureros este că dușmanul suprem al evreului este tot ce nu este evreu. E un adevăr pe care evreii fac eforturi să-l ascundă, pentru că nu ar da bine cu aliații lor. Cu americanii, cu creștinii sioniști, în special evanghelicii. Veți spune că e o teorie a conspirației, dar pentru a cunoaște acest adevăr trebuie să le cunoști viețile la nivel microscopic, să înțelegi cum se raportează la problemele umanității și la umanitate în general, cum se raportează și ce înțeleg prin porunca biblică de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Ignoranții vor da vina pe religie. Dar nu iudaismul e de vină pentru interpretarea subiectivă pe care majoritatea rabinilor o oferă evreilor de rând. Omul e de vină. Cel ce intermediază cuvântul lui Dumnezeu. Există și evrei pentru care iudaismul nu este o fortăreață bine păzită de unde nu iese și unde nu intră nimeni. Care are cât mai puțin contact cu exteriorul, pentru că tot ceea ce contează cu adevărat se află înăuntru. Pentru care iudaismul și universalitatea nu sunt termeni opuși, ireconciliabili. Dar pentru majoritatea evreilor, acel „aproape” biblic înseamnă aproapele evreu. Există și în rândul creștinilor această tendință, deși nu la asemenea proporții, de a le păsa de soarta aproapelui creștin, întorcând spatele aproapelui musulman, de exemplu (a se vedea doar cum a fost tratată chestiunea refugiaților musulmani versus refugiații ucraineni, deci creștini). 

Poate citind aceste rânduri vă va fi mai clar de ce pacea este imposibilă în Palestina. Pentru că Israelul nu are nevoie de pace, el are nevoie de război, de un dușman împotriva căruia să se coalizeze, un dușman care să-l țină unit. Au existat și pe vremuri, există și acum, dar mult mai puțini, grupări, familii, dinastii de evrei pentru care numitorul comun era Tora, cuvântul lui Dumnezeu, nu un dușman care să te coaguleze ca neam, care să îți definească identitatea. Dar acum, numai în Israel, jumătate dintre evrei nu mai cred în Dumnezeu iar în diaspora situația e și mai dramatică. Iudaismul pentru mulți a încetat să fie o religie, ci o naționalitate. Iar dacă îi iei evreului iudaismul, ce rămâne din el? De aceea israelienii au nevoie de conflictul cu palestinienii, pentru că le oferă un scop, ca națiune. Conflictul cu palestinienii unește și evreul secular care consumă porc și sionistul fanatic care mănâncă kosher, nu conduce mașina de Șabat și care agresează musulmanii care se roagă în moscheea Al-Aqsa. Pentru israelieni nici nu îi costă războiul așa cum îi costă pe palestinieni. Sigur, mai mor câțiva soldați înjunghiați pe la punctele militare de control, Hamas mai trage câte-o rachetă-două spre Israel, dar vremea Intifadelor pare să cam fi apus și până palestinienii nu se vor uni sub un lider puternic și carismatic care să îi conducă într-o luptă reală, această stare de conflict mocnit care din când în când izbucnește mai violent, îi convine Israelului. Are și sprijinul american care îi furnizează 3,8 miliarde de dolari anual sub formă de echipament militar, pe care tot pe amărâții din Gaza îl testează, nu suferă prea tare. Plus că a le oferi palestinienilor drepturi egale într-un singur stat bi-național s-ar dovedi prea complicat, iar Israelul nu își dorește asta. Israelul îi dorește pe palestinieni sub bocancul lui, nu striviți de tot cât să nu mai respire, ci așa, agățați de o existență mizerabilă care e mai bună decât anihilarea. 

Asta este părerea mea după ani de zile în care am studiat conflictul, mentalitățile, religia, literatura sacră, istoria și tot ce mi-a picat sub mână. Plus contactul direct cu lumea de acolo și cu stilul de viață evreiesc din Israel și diaspora. De aceea pace în Orientul Mijlociu nu o să vedem prea curând. Cel puțin până când evreii nu își conștientizează problemele identitare, poziționarea lor în lume și raportul lor față de restul semenilor. Până atunci vor continua să trăiască în ghettoul pe care singuri și l-au construit, fortăreața Israel, pentru că nu au fost în stare să își depășească condiția de ghettoizați. Poate nu se va întâmpla niciodată, poate e singurul fel în care această nație poate exista.

Demistificând sionismul

de Yakov M. Rabkin

Cuvântul „sionism” înseamnă diferite lucruri pentru diferiți oameni. Unii îl folosesc ca pe un simbol de onoare, apărând necondiționat statul Israel. Totuși, mulți sioniști se simt ofensați când statului Israel i se spune statul sionist. Ei insistă că este un „stat evreiesc”, un „stat al poporului evreu.” Destui oameni ce se identifică drept sioniști sunt tulburați de ceea ce este și face Israelul, dar au rețineri în a exprima acest lucru în public. Alții, inclusiv destui israelieni, consideră că sionismul este principalul obstacol în calea păcii în Israel/Palestina, o cale spre un suicid colectiv. Și, în cele din urmă, în anumite cercuri cuvântul este folosit ca o insultă.

Acest articol își propune să demistifice sionismul analizând originile ideii sioniste și ale relației sale cu religia. Continuă apoi cu o privire rapidă asupra evoluției sionismului, de la un amestec de ideologii aparent incompatibile până la o poziție politică mai degrabă monolitică, așa cum este în ziua de astăzi. Articolul se încheie oferind răspunsuri la două întrebări ce preocupă mulți oameni: ce anume explică sprijinul solid pe care guvernele unor țări ca Statele Unite, Canada și alte state vestice îl oferă statului Israel și de ce respingerea sionismului și critica adusă statului Israel sunt adesea privite ca acte antisemitice.

Origini

Sionismul este un produs al istoriei europene și una dintre ultimele mișcări din istoria contemporană pornită să transforme omul și societatea. Atât sioniștii cât și opozanții lor sunt de acord că sionismul și statul Israel constituie o revoluție în istoria evreiască, o revoluție ce a început cu emanciparea și secularizarea evreilor europeni în secolele al 19-lea și 20.

Secularizarea, care a afectat mulți evrei europeni, a fost un factor necesar, deși nu suficient, ce a dus la apariția sionismului. Un alt factor important a fost rezistența față de pătrunderea evreilor în societatea europeană, care a fuzionat cu ideologia seculară a antisemitismului rasial sau științific. Spre deosebire de anti-iudaismul creștin, ce țintea spre salvarea prin convertire, antisemitismul modern îi consideră pe evrei a fi o rasă sau un popor intrinsec străin, chiar ostil Europei, populației și civilizației sale.

Secularizarea a revoluționat din interior și identitatea evreiască: evreii tradiționali pot fi distinși după ceea ce fac sau ar trebui să facă; noii evrei după ceea ce sunt. Deși practică aceeași religie, ar fi destul de îndrăzneț a presupune că evreii din Polonia, Yemen și Maroc aparțin aceluiași grup etnic, darămite urmașii israeliților biblici. Unii, precum profesorul Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, susțin că poporul evreu, ca și concept etnic, a fost pur și simplu „inventat” pentru nevoile sionismului la sfârșit de secol 19: până la urmă, e nevoie de o națiune pentru a fi naționalist.

În cuvintele răposatului profesor Yeshayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Istoricul popor evreu nu a fost definit ca o rasă, nici ca un popor al acestei sau celeilalte țări, nici ca al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor al unui mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului Torei și poruncilor sale. Această conștiință și-a exercitat efectul dinspre lăuntrul poporului. I-a format esența națională; s-a menținut de-a lungul generațiilor și a fost capabilă să își păstreze identitatea indiferent de timpuri sau circumstanțe.”

Sionismul a respins definiția tradițională în favoarea uneia naționale, moderne. Astfel se face că sioniștii au acceptat viziunea antisemitică ce îi considera pe evrei o rasă sau un popor distinct și, mai mult, și-au asumat o mare parte din vina antisemitică direcționată către evrei, acuzați că sunt niște paraziți neproductivi, degenerați. Sioniștii și-au propus deci să reformeze și să izbăvească evreii de condiția lor tristă. În cuvintele profesorului Elie Barnavi, fost ambasador israelian la Paris, „Sionismul a fost invenția evreilor intelectuali și asimilați...care au întors spatele rabinilor și au aspirat la modernitate, căutând cu disperare un remediu la anxietatea lor existențială.” Totuși, majoritatea evreilor au respins sionismul de la bun început. Ei au văzut că sioniștii practic făceau jocul celor mai mari dușmani ai lor, antisemiții: cei din urmă doreau să scape de evrei, iar cei dintâi doreau să-i adune în Israel. Fondatorul sionismului, Theodor Herzl, i-a considerat pe antisemiți „prietenii și aliații” mișcării sale.

Printre multele tendințe ale sionismului, cea care a triumfat a formulat patru obiective: 1) de a transforma identitatea evreiască transnațională și extrateritorială centrată pe Tora într-o identitate națională, ca cele existente în Europa; 2) să dezvolte o nouă limbă națională bazată pe ebraica biblică și rabinică; 3) să transfere evreii din țările lor natale în Palestina; 4) să instaureze control politic și economic asupra pământului, la nevoie prin forță. În timp ce alți naționaliști europeni, ca polonezii sau lituanienii, aveau nevoie numai să smulgă controlul asupra țărilor lor de la puterile imperiale pentru a deveni „stăpâni în casa proprie”, sioniștii se confruntau cu o provocare mult mai mare încercând să realizeze primele trei obiective simultan.

Sionismul a reprezentat o rebeliune împotriva iudaismului tradițional și a cultului său al smereniei și concilierii. A fost o încercare vitează de a transforma umilul evreu pios ce se baza pe providența divină într-un israelit secular și întreprinzător bazat pe propria-i putere. Această transformare a avut un succes impresionant.

Sionismul și religia

Potrivit unei observații sarcastice a unui coleg israelian, „pretenția noastră asupra acestui pământ ar putea fi rezumată în două fraze: Dumnezeu nu există și el ne-a dat pământul ăsta.” Într-adevăr, naționalismul secular și retorica religioasă stau la baza proiectului sionist.

Sionismul a transformat rugăciunile și așteptările mesianice în apeluri pentru acțiune politică și militară. În istoria sa intelectuală a sionismului, profesorul Shlomo Avineri de la Universitatea Ebraică observă că „evreii nu relaționau cu viziunea Reîntoarcerii într-un mod mai activ decât vizualizau majoritatea creștinilor a Doua Venire...Cu toată intensitatea sa emoțională, culturală și religioasă, această legătură cu Palestina nu a schimbat rutina vieții evreiești în diaspora: s-or fi rugat evreii de trei ori pe zi pentru salvarea care va transforma lumea și îi va transporta la Ierusalim, dar nu au emigrat acolo. ” Nu au emigrat deoarece tradiția evreiască descurajează reîntoarcerea colectivă, darămite cea violentă, pe Pământul Sfânt: această reîntoarcere trebuie să fie realizată ca parte dintr-o izbăvire mesianică a întregii lumi.

Nu e de mirare că ideea sionistă a provocat opoziție imediată în rândul evreilor tradiționali. „Sionismul este cel mai teribil dușman al națiunii evreiești...Sionismul ucide națiunea și apoi pune cadavrul pe tron” proclama un proeminent rabin european cu aproape un secol în urmă. Eruditul israelian Yosef Salmon explică această opoziție: „Amenințarea sionistă oferea cel mai grav pericol, deoarece căuta să priveze comunitatea tradițională de însăși dreptul său natal, atât în diaspora cât și pe Pământul lui Israel, obiectul speranțelor mesianice. Sionismul ataca toate aspectele iudaismului tradițional: în propunerea unei identități evreiești moderne, naționale, în subordonarea societății tradiționale noului stil de viață și în atitudinea sa față de conceptele religioase de diaspora (galut) și izbăvire (ge'ulah). Amenințarea sionistă atingea orice comunitate evreiască. Era neînduplecat și multilateral și astfel întâmpinat cu opoziție fermă.

Rabinii erau și ei preocupați, cu mult înainte de declarația de independență a statului Israel, că „sioniștii vor crea în cele din urmă un iudaism al tunurilor și baionetelor care va inversa rolurile lui David și Goliat și va sfârși printr-o pervertire a iudaismului care niciodată nu a glorificat războiul și nu a idolatrizat războinicii.” Exact asta s-a întâmplat, mai ales în cadrul mișcării național-religioase care a fost motorul colonialismului sionist în teritoriile cucerite de trupele israeliene în 1967.

Altoirea simbolurilor evreiești tradiționale pe sionismul esențialmente secular, oricât de nepotrivită ar fi, este foarte potentă. Identificarea cu bazarea Israelului pe forță a crescut chiar și în rândul multor evrei religioși, în ciuda respingerii principiale a sionismului de către rabinii pe care continuă să îi respecte. Mai important, sionismul a înlocuit iudaismul ca nouă religie pentru milioane de oameni seculari și atei. Aceștia resping în mod reflexiv dezaprobarea Israelului și evită lucrurile neplăcute despre el. Crezând că se poartă ca niște buni evrei, ei prețuiesc și aclamă un ideal, Israelul virtual, la fel cum comuniștii vestici susțineau o Uniune Sovietică ideală, ce avea prea puțin de-a face cu cea reală.

În același timp, o largă varietate de evrei continuă să se opună sionismului, acuzându-l de a fi distrus valorile morale evreiești și de a fi pus în pericol evreii din Israel și de pretutindeni. Rămâne de văzut dacă fractura dintre cei ce țin ferm de naționalismul evreiesc și cei ce îl detestă se poate corecta într-o bună zi. Sau dacă, precum creștinismul înaintea lui, sionismul se va coagula într-o nouă identitate complet independentă de iudaism.

Sionismul a divizat profund evreii, dar în același timp a unit milioane de creștini evanghelici din Statele Unite și alte părți. Unii dintre ei susțin că Israelul este „mai important pentru creștini decât pentru evrei.” Pentru proeminentul pastor evanghelic Jerry Falwell fondarea statului Israel în 1948 este „cel mai crucial eveniment din istorie de la urcarea lui Isus la ceruri...Fără un stat Israel pe Pământul Sfânt nu poate avea loc a doua venire a lui Isus Hristos, nici nu poate avea loc Judecata de Apoi și nici Apocalipsa.” Coaliția Creștini Uniți pentru Israel (CUFI) susține că are mai mulți adepți decât totalul evreilor de pe glob (între 13 și 14 milioane). Majoritatea sioniștilor de astăzi sunt creștini, ceea ce nu este deloc surprinzător din moment ce însuși proiectul adunării evreilor pe Pământul Sfânt a luat naștere în cercurile protestante anglo-americane cu mult înainte ca evreii să-l adopte la sfârșit de secol al 19-lea.

Evoluția sionismului

Ideologiile politice din sânul sionismului au obișnuit să varieze de la un naționalism militant exclusiv la socialism umanist și comunism național. În timp ce primul era convins că palestinienii vor accepta colonizarea sionistă odată aflați în fața unei forțe militare copleșitoare, cel din urmă credea că eventualele beneficii ale progresului și modernizării vor duce la o unitate proletară între colonialist și colonizat. Spre deosebire de Vladimir Jabotinsky din aripa dreaptă a sionismului, care a susținut în mod deschis caracterul colonialist și deci agresiv al sionismului, majoritatea socialistă a pionierilor sioniști a refuzat să admită conflictul dintre sioniști și populația indigenă, conflict ce avea ca subiect evident pământul. Jabotinsky, un admirator al lui Mussolini, care a făcut apel la mobilizarea evreilor pentru „război, revoltă și sacrificiu,” ridiculiza iluziile social-sioniștilor și insistența lor în legătură cu „puritatea armelor.”

De fapt, accentul pe folosirea forței era aproape la fel de comun și printre sioniștii socialiști. E adevărat, mii de socialiști și comuniști din mijlocul sioniștilor de rând se opuneau ideii unui stat evreiesc pe care îl considerau reacționar și chiar fascist în anii 1920. În același timp, liderii sioniști laburiști nu aplicau principiile egalitariste imigranților arabi și evrei din țările musulmane. Socialismul nu era pentru ei decât un instrument menit a fi folosit în slujba cauzei naționalismului, nu ca valoare socială sau politică intrinsecă. David Ben-Gurion, viitorul fondator al statului Israel, declara în 1922:

„Nu căutând un mod de a ne aranja viețile conform principiilor armonioase ale unui sistem perfect de producție socio-economică vom decide linia noastră de acțiune. Unica mare grijă ce ar trebui să pună stăpânire pe gândurile și munca noastră este cucerirea pământului și realizarea acestui obiectiv prin imigrație extensivă. Restul sunt simple cuvinte și frazeologie, și -- să nu ne autoiluzionăm -- trebuie să mergem înainte conștientizând situația noastră politică: adică să conștientizăm dinamica puterii, forța poporului nostru în această țară și în afara ei.”

Potrivit lui Ze'ev Sternhell, cel mai însemnat istoric specializat în mișcările de dreapta ale Israelului, socialismul lui Ben-Gurion era inspirat de național-socialismul german al anilor ce au urmat imediat după Primul Război Mondial. În introducerea cărții sale, „Miturile fondatoare ale sionismului”, Sternhell se dă peste cap pentru a veni cu termenul „socialism naționalist” pentru a evita să numească viziunea politică a lui Ben-Gurion național-socialism. În timp ce unii sioniști deplâng dispariția „micuțului frumos Israel” al anilor '50, care a fost atât de admirat de stânga internațională, era de așteptat ca sionismul practic, ce implica dezrădăcinarea populației locale, să evolueze către naționalismul exclusiv de astăzi, departe de idealurile socialiste ce i-au entuziasmat pe pionierii sioniști.

Sprijinul vestic

Un comentator politic israelian a remarcat odată că dacă Jean-Marie Le Pen și-ar fi transferat partidul în Israel, s-ar fi trezit că ocupă poziția de centru-stânga în spectrul politic al țării. De ce se bucură Israelul de un sprijin atât de mare din partea guvernelor vestice? Unul dintre motive este migrarea puternic spre dreapta a condițiilor politice, sociale și economice în Israel. Distanța dintre bogați și săraci s-a acutizat, competiția a înlocuit solidaritatea socială și privatizarea i-a acaparat chiar și pe chibuțnici. Aceste lucruri au coincis cu măsurile de dizolvare a sistemului de ajutor social în națiunile vestice după destrămarea Uniunii Sovietice. Naționalismul etnic fățiș a revenit în scenă, mai întâi în republicile baltice și mai apoi în restul Europei. Discursul liberal egalitarist a cedat locul retoricii bazate pe excluderea „celuilalt.”

În perioada post-colonială, când nu mai era admisibil să susții superioritatea unei culturi asupra alteia, a unei religii asupra alteia, să nu mai vorbim de a unei rase asupra alteia, au apărut valori liberale. Războiul Rece a făcut rasismul nelegitim în timp ce se ducea o luptă intensivă între super-puteri pentru simpatii în Lumea a Treia. Exista rușine și regret exprimat față de fostele practici rasiste din Europa și din coloniile de pe mapamond. Sfârșitul Războiului Rece a inversat acest proces. Puteam auzi justificări pentru regimul colonialist francez, monumente ale trupelor SS înălțate în Ucraina, iar romii, africanii și asiaticii erau atacați violent în Europa. Masacre în masă au însoțit prăbușirea Iugoslaviei, în timp ce Cehoslovacia se dizolva pașnic de-a lungul liniilor etnice. Referințe la factori comportamentali „intrinsec” naționali și religioși și-au recăpătat legitimitatea în timp ce națiunile vestice se angajau în războaie împotriva Afganistanului și Irakului.

Și ajungem din nou la Israel, devenind un trendsetter în timp ce afișa un naționalism etnic, nu civic. Așa cum sioniștii nu recunoșteau că la baza fondării statului lor stătea nedreptatea săvârșită față de populația indigenă, nu aveau nici să atribuie ostilitatea dezrădăcinaților palestinieni durerii cauzate de deportările și deposedările lor. „Arabii” erau portretizați ca niște fanatici religioși plini de ură irațională sau chiar ca niște naziști moderni. Unii aveau să-i compare cu animalele și insectele, vocabularul zoologic fiind adesea întâlnit la mulți coloniști. Reacția vestică la evenimentele de pe 11 septembrie a fost să adopte narativa israeliană despre iraționala ură arabă față de progres și libertate, ostilitatea lor nativă față de valorile „iudeo-creștine.” Mai mult, Israelul a ajuns să joace un rol important ca sursă privilegiată de expertiză și echipament în „războiul împotriva terorii” dus de națiunile vestice, în timp ce erau aclamate de dreapta evanghelică ce privește acest război ca pe un vestitor al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Cu toate acestea, sprijinul vestic este fragil, deoarece suferă de deficit democratic. Opinia publică în țările ale căror guverne sprijină cu entuziasm Israelul îl consideră un pericol major în calea păcii mondiale. În timp ce în cercurile de afaceri se exprimă admirația pentru Israel, uniuni și alte asociații îl condamnă ca practicant al apartheidului și organizează campanii pentru boicotarea și sancționarea acestuia. Israelul și-a consolidat poziția de model pentru aripa de dreapta.

Este antisemitic să respingi sionismul și să critici Israelul?

Încă din 1948, când sioniștii și-au declarat independența în mod unilateral, împotriva voinței majorității populației Palestinei -- creștini, musulmani și deloc puțini evrei -- liderii israelieni au început să își facă griji cu privire la asigurarea unei majorități etnice evreiești. Au folosit o varietatea de metode pentru a încuraja emigrarea cetățenilor evrei din țările lor de origine. Din moment ce majoritatea celor ce s-au mutat în Israel au făcut-o mai degrabă din cauza amenințării antisemitismului -- real sau fals, decât din motive ideologice, antisemitismul a servit mereu interesele Israelului.

Astăzi, antisemitismul este în principal efectul secundar al conflictului din Orientul Mijlociu. Lumea asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de bombardament, cu soldații înarmați până în dinți și cu settlerii sioniști ce împânzesc ecranele TV. Totuși, autoritățile israeliene nu sunt preocupate de faptul că politicile lor față de palestinieni nasc antisemitism peste tot în lume. Dimpotrivă, ascensiunea antisemitismului le susține lor ipoteza că un evreu se poate simți în siguranță numai în Israel, deci există motive pentru a spori emigrarea.

În același timp, „vasalii Israelului” (un termen născocit de fostul ambasador israelian în Franța, Elie Barnavi, pentru așa-ziși lideri evrei) nu doar că își proclamă loialitatea față de Israel, dar și afișează cu aroganță drapelul israelian la intrarea în instituțiile evreiești, inclusiv la spitale și aziluri de bătrâni. O astfel de egalizare între Israel și cetățenii evrei ai altor țări provoacă antisemitism și naște ostilitate. Sloganul sionist standard -- al unui stat îndepărtat și combativ pe care majoritatea evreilor nici nu îl controlează, nici nu îl ocupă -- că Israel este „statul poporului evreu” îi implică pe evreii din lume în ceea ce este și face Israelul. A numi Israelul statul evreiesc instigă la antisemitism și cultivă violența anti-evreiască.

Folosirea acuzațiilor de antisemitism pentru a reduce la tăcere chiar și pe cea mai moderată critică adusă Israelului, nu face decât să amplifice sentimentul anti-evreiesc. Din contră, evreii care vorbesc împotriva acțiunilor israeliene -- cum este organizația Jewish Voice for Peace, de exemplu -- slăbesc credințele fundamental antisemitice. Acești evrei întruchipează reala diversitate a vieții evreiești -- „doi evrei, trei opinii” -- care demontează tropii antisemitici ai unei conspirații evreiești pe scară mondială. Dar nu numai evreii trebuie să aibă „voie” să discute despre sionism și Israel.

A băga Israelul, evreii și istoria lor în aceeași oală servește la a ameți și sufoca discuția rațională. De aceea este atât de important să facem diferența între următoarele concepte: între sionism și iudaism; între Israel ca stat, ca țară, ca teritoriu și Pământul Sfânt; între evrei (israelieni și de alte naționalități) și israelieni (evrei și ne-evrei); sioniști (evrei și creștini) și anti-sioniști (evrei și creștini). Israelul ar trebui tratat ca orice țară independentă: conform meritelor și defectelor, fără referiri la Holocaust sau la pogromurile din Odessa. Pentru a evita tonurile antisemitice din discuțiile despre Israel, este important să ne amintim că sionismul a fost o revoltă îndrăzneață față de continuitatea evreiască și este important să separăm evreii și iudaismul de statul Israel și de acțiunile sale.

Unul dintre experții israelieni în sionism, Boaz Evron, aduce un strop de raționalitate în această problemă atât de încărcată din punct de vedere emoțional:

„Statul Israel și toate statele lumii apar și dispar. Statul Israel, va dispărea într-o sută, în două sute, în trei sute, în cinci sute de ani. Dar cred că poporul evreu va continua să existe atâta timp cât există religia evreiască, poate pentru încă niște mii de ani. Existența acestui stat nu are importanță pentru existența poporului evreu...Evreii din întreaga lume pot trăi chiar foarte bine fără el.”

Autorul este profesor de istorie la Universitatea Montreal.

http://www.informationclearinghouse.info/article23617.htm

Majoritatea Zionistă?

„Sănătatea mintală nu este o statistică -- a te afla în minoritate, chiar și într-o minoritate de un singur om, nu te face nebun.”

Winston Smith, 1984 (George Orwell)

Trăim așa cum o facem mulți dintre noi, în democrație, am fost îndoctrinați cu importanța conceptului „majoritatea dictează.” Atât de înrădăcinată este această idee încât poate lua proporții mitice, un fel de stâlp de susținere al statusului universului. Justețea democrației și eficacitatea politicilor dictate de majoritate sunt lucruri ce par mai presus de orice critică. Și, în mare, funcționează. Problemele apar însă, atunci când aceste principii migrează în alte regiuni ale gândirii. O opinie minoritară poate deveni dintr-odată subversivă sau chiar trădare. „Crima de gândire” orwelliană în acțiune.

După trauma colectivă a Holocaustului, Zionismul a devenit opinia standard. Popularitatea sa naște o întrebare valabilă: „Dacă atât de mulți evrei sunt dedicați Zionismului, nu este acest lucru o dovadă în sine a legitimității sale? Se pot înșela atât de mulți oameni?”

Zionismul, călcând pe urmele mișcărilor secularizante anterioare, a găsit teren fertil în rândul multor evrei europeni oprimați de ani de eforturi de secularizare adesea patronate de guvern. Iluminismul european și omologul său evreiesc, forțând un proces de modernizare care a variat de la regiune la regiune, a dezbrăcat mulți evrei și ne-evrei de concepțiile și identitățile lor tradiționale, adesea fondate pe o bază religioasă. Noua piață a ideilor a dus la o explozie a mișcărilor, unele frizând genialitatea, altele nebunia. Cum „secularismul” a devenit un model, masele au bâjbâit după ceva, orice care să umple golul lăsat de retrogradarea religiei. Tragic, mulți evrei au simțit că este momentul propice să se elibereze de Torah. Peste o sută de ani de o astfel de revoluție au precedat Zionismul. Când în sfârșit și-a făcut debutul, călca pe un sol european ce mustea de ceva nou și posibil mai perfid decât predecesorii săi. Naționalismul.

Naționalismul, departe de a avea o natură primordială, cum susțineau Johann Gottlieb Fichte și Johann Gottfried Herder, nu a înregistrat succes până prin anii 1880 (Hobsbawm). De fapt, Dicționarul Academiei Regale Spaniole nu a folosit termenul de „națiune” sau „stat” în manieră modernă până în 1884. Era o mișcare care a obligat noile naționalități formate să constituie, așa cum se exprima istoricul Benedict Anderson, „comunități imaginate.”

Totuși, mulți evrei, luați de valul spiritului vremii, au fost sensibili la chemarea Zionismului pentru o reîntoarcere și luptă pentru „vaterland”, mesajul naționalismului evreiesc. Acest mesaj avea o potență de două ori mai mare pentru mulți evrei ruși asimilați care, fiind martorii imploziei viselor lor de a se amesteca în mod lin în societatea rusă mainstream în ajunul progromului de la Chișinău și altele, căutau o nouă cause célèbre. Zionismul era perfect (în acel sens). O identitate evreiască înlocuitoare, una lipsită de un Creator, lipsită de puseele de vină pentru abandonarea tradiției strămoșilor lor adesea resimțită de alte mișcări evreiești seculare. Li se oferea ocazia de a fi evrei „mai buni”, evrei „naționali”, un popor în sensul romantismului german. Așa cum a spus istoricul social Ernest Renan:

„A înțelege istoria greșit face parte din a fi o națiune (modernă.”

Zionismul s-a specializat în asta. Primii ani ai Zionismului au fost departe de a fi spectaculoși, mișcarea fiind privită ca o fantezie nebunească în cel mai bun caz și uluitor de vicioasă în cel mai rău caz. Totuși, după ani în care s-au luptat pentru suveranitate de stat, Ben-Gurion și alții au fost martorii unui avânt al propagandei după Holocaust. Iată se oferea dovada incontestabilă că numai o patrie ar putea preveni anihilarea evreilor. Începând cu acel moment, guvernul israelian a folosit genocidul pentru a-și justifica orice acțiune. Publicul israelian este îmbuibat cu o dietă a fricii și militarismului, amintindu-i-se zilnic de masacrul care chipurile l-ar aștepta la porțile „Fortăreței Israel.” Dacă Israelul ar fi încetat să existe ca democrație evreiască, spune logica în continuare, acest lucru ar fi reprezentat sfârșitul poporului evreu. Apologetul Israelului Frederick Krantz, scriind în The Guardian, a dat glas acestui sentiment, afirmând că: „În spatele soluției unui stat unic pândește ceva cu adevărat monstruos. Dacă Israelul ca stat evreiesc este nucleul poporului evreu, legatarul Holocaustului, atunci ne confruntăm aici nu doar cu lichidarea unui stat, ci și cu distrugerea unui popor.”

Lăsând la o parte prevestirea apocaliptică, domnul Krantz este un exemplu clasic al mentalității de tip „zid de fier” pe care expus-o Vladimir Jabotinsky. Numai printr-o sprijinire consistentă a visului Zionist, ne putem salva. Orice altceva este echivalent cu extincția.

Toate acestea și nu numai au conlucrat pentru a crea o teologie civilă de înlocuire pulsând cu frica unor masacre invizibile. Israelienii au fost condiționați să creadă că orice minut al lor ar putea fi ultimul. Un om care se imaginează încolțit adesea va recurge la violență. Cetățenii israelieni se privesc pe ei înșiși ca pe niște cetățeni ai unei națiuni aflate în linie de bătaie, învăluită într-un foc mistuitor.

Cea mai tristă parte este că guvernul lor i-a privat de sensul existențial și a aprins chibritul.

Deși o minoritate, există sute de mii de evrei anti-Zioniști. Zionismul se poate să fie opinia majoritară în rândul evreilor de peste tot, lucru care este discutabil, dar ce fel de majoritate este? Una care mereu trebuie să caute război, fizic și ideologic, pentru a ascunde cât de este de găunoasă și neconvingătoare. Complet lipsită de conținut.


http://www.truetorahjews.org/zionist-majority

Israelul se află în negare națională în legătură cu oprimarea palestinienilor

de Eva Illouz

De pe lunga și fascinanta listă de grozăvii ce se pot abate asupra spiritului uman (cum ar fi anxietatea debilitantă și depresia, dependența, sadismul), cea mai uluitoare este cea care pare cea mai inofensivă: negarea.

Negarea este capacitatea minții de a bloca, uita, înlătura și minimaliza informația ce îi este inconfortabilă sau dureroasă sinelui. Psihoanaliza a fost prima care a acordat atenție sistematică negării și a privit-o ca pe o strategie fundamentală de a face față lumii atunci când aceasta amenință sinele. Sigmund Freud a numit-o „mecanism de apărare”: o amintire care, de exemplu, subminează dragostea pentru un părinte va fi adesea ștearsă din inconștientul nostru. Așadar, psihoanaliza privește negarea cu un soi de bunăvoință intelectuală: dacă este involuntară și inconștientă și dacă este o formă de auto-apărare, atunci nu este blamabilă din punct de vedere moral.

Dar negarea nu este doar mecanismul inconștient și inofensiv de auto-apărare împotriva amenințărilor la adresa sinelui. Negarea este și strategia semi-conștientă, semi-deliberată de a ignora ceea ce nu dorim să vedem despre noi și despre lume. Este o relație pe care o avem cu noi înșine, în care ascundem informații prin strategii care sunt în același timp deliberate și inconștiente. În acest sens, negarea este e acțiune morală.

Luați exemplul omului care fumează și știe că „fumatul ucide” deoarece citește asta în fiecare zi pe pachetul de țigări pe care îl cumpără. Acest om nu are vreo dorință de a muri. De fapt duce o viață bună pe care o prețuiește. Îi plac țigările pentru că îi place viața. El știe că țigările ucid și totuși nu știe. În fiecare zi reînnoiește cu sine un pact al ignoranței și persistă în a ignora, a da la o parte ceea ce știe. Cum o face? Spunându-și diverse povești: că se va lăsa în curând; că țigările ucid numai o parte din oameni și pe alții nu; că fumează mai puține țigări și de mai puțin timp ca prietenii săi; că mereu a fost norocos; că face sport și mănâncă sănătos; că are un genetic bun. Dacă am putea să auzim vocile mute ale oamenilor care trăiesc în negarea adevărurilor inconfortabile, am auzi în permanență un zumzet al poveștilor spuse către sine.  Astfel că negarea nu este o lipsă a cunoașterii, ci o formă complexă de cunoaștere. Această complexă formă de cunoaștere ia trei înfățișări.

Prima este cea pe care a discutat-o psihanaliza: o ștergere a amintirilor: „nu s-a întâmplat niciodată” este propoziția formulată de această (ne)-cunoaștere. Este un gol acolo unde ar fi trebuit să fie un cuvânt.

A doua înfățișare luată de negare-ca-și-cunoaștere ignoră consecințele acțiunilor, pentru noi și pentru ceilalți. Ia forma de tipul „X este adevărat, dar nu mi se va întâmpla mie.” De exemplu, bărbatul care ignoră faptul că fumatul poate afecta sănătatea sa și pe cea a copiilor săi. Această negare ignoră viitorul.

Și apoi mai există o a treia formă de negare care implică o privire și o conștientizare foarte particulară a prezentului, care vede ceva și totuși nu reușește să îi înregistreze sensul și semnificația, nu reușește să îi înregistreze numele real, îl minimalizează și spune sinelui „Nu am văzut nimic; nu știu nimic.” A vedea fără a înregistra sau a numi ceea ce se vede este strategia ochilor care văd răul fără a-l vedea. Acesta este exemplul femeii care este martora zilnică a abuzului sexual la care o supune soțul său pe fiica lor și totuși se uită în altă parte, își astupă urechile, continuă să-și servească soțul în același fel, cu mâncare, curățenie și sex. Această femeie nu este martoră la abuz în același mod în care cineva este martor la crimă; ea este martora crimei dar participă la ea deoarece o împinge în afara conștiinței, se învață să devină oarbă la crimă, la suferința copilului, la criminalitatea soțului și la propriul său eșec ca ființă umană. În același fel, miriade de țărani polonezi și ucraineni care au trăit în apropierea lagărelor de concentrare și-au antrenat ochii și mințile să nu vadă nimic, să nu miroasă nimic, să nu audă nimic.

Negarea este așadar nu doar despre a da la o parte o anumită amintire traumatică ; este și o alegere de a ignora în mod activ adevărul din fața ochilor noștri. Negarea este arta de a denatura realitatea, de a transforma adevărurile dure în imagini vagi, cețoase. La fel ca în mitologia voodoo, în care un zombi este în același timp și viu și mort, negarea este o formă zombi de cunoaștere, vie și moartă, ceva ce știm și nu știm.

Negarea nu aparține doar indivizilor. Se poate găsi, și adesea se și întâmplă, la grupuri ca familiile și națiunile. Multe familii pot construi loialitate mutuală numai negându-și propria patologie și violență emoțională. În mod similar și tipic, națiunile își construiesc trecuturi glorioase și identități impecabile prin negarea violenței pe care au comis-o. Folosind cuvintele lui Nietzsche, putem spune că politica este arta de a determina „granița dincolo de care trecutul trebuie uitat dacă nu vrei să îți îngroape prezentul.” Ce trebuie amintit și ce trebuie uitat este crucial pentru politica modernă. Nu din întâmplare este Winston Smith, eroul din „1984” al lui George Orwell responsabil cu rescrierea istoriei și a articolelor de ziar: credința într-un regim al puterii depinde de credința în trecutul său. O asemenea credință poate fi menținută numai dacă trecutul colectiv este crezut. Putem spune că se poate evalua cât sunt de deschise, corecte și morale țările și națiunile în funcție de gradul în care, precum și prin modurile prin care, își neagă sau recunosc fărădelegile trecutului.

Unele națiuni practică negarea ca politică sistematică, dar adesea nu ne gândim la ele ca la niște societăți deschise. Totuși nu cred că există un alt mod de a caracteriza politica Israelului față de teritoriile ocupate. Pretenția halucinantă, șocantă că statul Israel poate anexa aceste teritorii în liniște, controla viețile a 2,6 milioane de palestinieni și totuși rămâne evreiesc și democratic este negare la o scară supranaturală -- negarea transformată într-o strategie politică generală (palestinienii și arabii israelieni împreună ar reprezenta 4,3 milioane din populația totală a Israelului, lucru care l-ar împinge pe Israelul evreiesc să exercite un control inuman și nesustenabil asupra altor ființe umane).Originalitatea politicilor dreptei mesianice, care se află la putere de mai bine de un deceniu, poate fi definită ca fiind o politică a negării și politică drept negare la o scară rar văzută în lumea democratică. Totuși, contrar percepțiilor comune, eu sugerez că negarea ce caracterizează politica din teritorii ar putea deveni o tactică deoarece politica și tactica din interiorul Liniei Verzi este deja una a negării, poate încă de la conceperea Zionismului.

1: Negarea ca gol de memorie -- nu s-a întâmplat niciodată

Cum poate un stat să nege cu atâta încăpățânare pretenția strigător de justă a palestinienilor la independență? A fost ușor de ignorat deoarece Israelul a negat în mod constant că au existat oameni pe pământul ăsta, darămite că au fost expulzați. Sloganul Zionismului -- „Un pământ fără popor pentru un popor fără pământ” -- a fost fie o minciună conștientă, cinică, fie o negare a faptului că victimele abjectului antisemitism european ar putea fi și autorii violenței, expulzării, exproprierii. Această negare a fost facilitată în mod considerabil de refuzul inițial al statelor arabe de a împărți Palestina și de a se conforma votului U.N. din 1947 și au făcut ca Zioniștilor să le fie foarte, foarte ușor să își nege acțiunile și să mute povara responsabilității pe umerii națiunilor arabe.

Negarea de tip 1 -- negarea ca suprimare -- ia forma ștergerii, a golului de memorie. Dar suprema ironie a acestui gol este că trebuie produs și reprodus la nesfârșit de către stat.

Luați de exemplu așa-zisa „Lege Nakba” aprobată în 2011. Această lege a hotărât că orice organizație finanțată de guvern poate fi supusă sancțiunilor dacă sprijină un eveniment ce se referă la Ziua Independenței ca la o zi de doliu (Nakba înseamnă „catastrofă” în limba arabă și este termenul palestinian pentru formarea Israelului în 1948). Potrivit Institutului Israelian de Democrație, această lege a avut ca scop specific prevenirea finanțării evenimentelor legate de Ziua Nakba de către organizațiile arabe ce primesc finanțare de la stat. În martie, jurnalistul Kalman Libeskind de la Maariv a condamnat cu vehemență argumentul că Nakba ar trebui să fie predată în sistemul educațional israelian deoarece oferindu-i un loc în clasele școlare israeliene ar echivala cu a susține că existența evreiască pe pământ israelian este furt. Chiar mai rău, a preda istoria Nakbei dimpreună cu narativa Zionistă ar însemna a susține că nu există distincție între bine și rău, adevăr și minciună.

Un alt exemplu: jurnalistul Erel Segal a scris în ziarul religios-Zionist de dreapta, Makor Rishon, în aprilie: „În numele multiculturalismului și al tentativei de a submina statul evreiesc din interior, oamenii vor să predea aici narativa agresorului. Este o aroganță dublată de un tupeu scandalos.”

Un sondaj de opinie condus de Institutul Israelian de Democrație înainte de Ziua Independenței a revelat că 58% din publicul evreiesc susține Legea Nakba, numai o treime opunându-i-se. Cu alte cuvinte, ceea ce este unic în cazul Israelului este că nu doar neagă violența colonizării inițiale a pământului, dar îi privește pe nativi -- cei care au locuit pe pământ -- ca pe agresori. Această inversare a victimei și a atacatorului este un exemplu clar, clasic de negare, care în același timp șterge fărădelegile cuiva și le proiectează de cealaltă parte.

Ștergând începutul său violent, în particular exproprierea pământurilor arabe și crearea refugiaților palestinieni, probabil că Israelul nu a fost mai rău ca alte popoare. Dar diferența dintre Israel și alte națiuni este că, în timp ce majoritatea națiunilor vestice s-au deschis treptat în legătură cu trecutul lor și au acceptat să expună amintirile contestate sau chiar să adopte în întregime versiunea minorității (evreii în Germania; nativii americani în Statele Unite, indigenii australieni, etc), Israelul s-a dus în direcție opusă și treptat a făcut din ștergerea versiunii arabe a istoriei lor o politică oficială a statului evreiesc, pentru a crește legitimitatea Zionismului. Controlul și ștergerea trecutului a fost cauzată de implicarea tot mai mare a coloniștilor în politica israeliană, unde legitimitatea Israelului și legitimitatea teritoriilor a devenit o cauză unică.

Rezultatul acestei tactici nu este însă lipsit de ironie: negarea persistentă a Nakbei face Zionismul mai nelegitim, nu mai legitim în ochii minorității sale arabe și în ochii majorității lumii civilizate. A recunoaște oficial că unii arabi au fost alungați de pe pământurile lor și permițându-i unui grup minoritar să își exprime propria experiență istorică ar întări, nu ar slăbi autoritatea politică și morală a Zionismului (acest autor crede că marea catastrofă ce a căzut pe capul nativilor arabi ai acestui pământ nu subminează legitimitatea naționalismului evreiesc timpuriu).

Pentru a-mi ilustra argumentul mai departe: atât Germania cât și Turcia au comis genocid atroce și totuși, ceea ce i-a permis Germaniei să devină un lider moral al lumii este faptul că și-a recunoscut crimele. Turcia nu va atinge niciodată acest statut moral, dar nu pentru că a comis crime mai teribile, ci pentru că nu și-a recunoscut trecutul.

Comentând pe marginea șocantului comportament recent al țărilor est-europene față de criza umanitară a refugiaților la poarta Europei, istoricul și sociologul universității Princeton, Jan T. Gross a remarcat, „Europa de Est, prin contrast cu Germania, încă nu și-a acceptat comportamentul criminal. Numai atunci când o va face, popoarele sale își vor recunoaște obligația de a-i salva pe cei ce fug din cauza răului.” Deschiderea memoriei colective a unui popor față de narativele contestate mai degrabă crește, nu descrește statutul moral al statului. Comentând o poezie a lui Dan Pagis, un supraviețuitor al lagărului de concentrare, criticul literar James Wood a spus-o bine: mai rea decât suferința în sine, „este a-ți avea suferința ștearsă.”

2: Negarea ca deturnare a viitorului

A doua formă de negare nu este una care șterge trecutul, ci una care deturnează viitorul de dragul păstrării confortului și ideologiei anumitor grupuri din societatea israeliană.

Strategiile de a ignora consecințele acțiunilor cuiva asupra viitorului sunt precum cele ale fumătorului care persistă în a nu recunoaște că obiceiul său are un efect negativ asupra sănătății copiilor săi. Politicile mesianice din teritorii au un efect negativ uriaș asupra viitorului întregului Israel, miza ridicându-se până la însuși colapsul întregului proiect Zionist în decurs de câteva decenii, nu multe.

Într-un articol publicat de The Marker în iunie, articol ce avea ca subiect boicotarea economică a Israelului, se susținea că boicotul exista deja de multă vreme și opera pe multe nivele, departe de lumina reflectoarelor. Se extinde și se extinde, și dacă se păstrează același nivel al expansiunii, va afecta serios economia israeliană.

Un raport intern al economistului-șef al ministerului de finanțe afirma acum doi ani că în cazul extrem al unei interdicții impuse de Uniunea Europeană Israelului, care ar include o vătămare de 100% a exporturilor israeliene în Europa, pierderea anuală pentru exporturile israeliene ar fi de 88 de miliarde de dolari, PIB-ul ar scădea cu 40 de miliarde, 36.500 de locuri de muncă s-ar pierde și investițiile s-ar reduce cu 10,9 miliarde.

Aceste consecințe economice teribile ar reprezenta doar începutul: în curând, Israelul s-ar transforma într-un „rogue-state” (un stat criminal, are acţionează subversiv încălcând sistematic dreptul internaţional, normele diplomatice şi/sau drepturile omului) ce treptat se va dezvolta precum o fortăreață militară izolată, trăind din vânzarea de armament și echipamente de securitate restului lumii; intern, ar fi caracterizat de sărăcie excesivă, inegalități, fanatism religios și lipsă de educație.

În septembrie anul trecut, editorul Haaretz Aluf Benn a scris un articol ce înfățișa la ce ar trebui să se aștepte Israelul. Nucleul secular al societății israeliene se micșorează, cu grupurile minoritate -- ultra-ortodocșii, Zioniștii religioși și arabii -- extinzându-se în jurul lui, slăbind clasele seculare. Confirmând cifrele institutului israelian de statistică, tendințele sunt clare: cu o generație în urmă, 60% dintre copiii israelieni au învățat în școli de stat seculare. Cu doi ani în urmă, numai 41,4% dintre școlarii de clasa întâi au fost înscriși în aceleași școli. Datele estimează că, până în 2019, numai 37,2% dintre școlarii de clasa întâi vor fi înscriși la școlile de stat seculare. Politici deliberate ale statului au declanșat această revoluție demografică de la Ben-Gurion încoace. Israelul este deja puternic împărțit între grupuri tribale ostile și scindarea va continua cu și mai mare intensitate; deoarece devine un stat religios, nu ne putem aștepta decât ca nucleul său juridic, moral și cultural să fie în mare parte inspirat și modelat de halakha (legea religioasă evreiască) și vom vedea o mare proporție a populației sale suferind de sub-educație și șomaj cronic. O asemenea politică demografică a caracterizat diverse guverne și s-a bazat pe negarea faptului că acest model social este nesustenabil.

Economiștii au un mod deosebit de precis de a descrie mecanismul implicat în asemenea deturnări ale viitorului: optimismul părtinitor -- definit ca o eroare cognitivă în analizarea acțiunilor cuiva, care tinde să subevalueze riscurile deciziilor pe care le ia acel cineva precum și probabilitatea pierderilor sau daunelor cauzate de aceste decizii. Cu alte cuvinte, părtinirea optimistă este eroarea care îl face pe cartoforul ce înregistrează câteva victorii la începutul serii să dezvolte credința că va continua să câștige până în zori.

Coloniștii și tabăra religios-Zionistă au multe motive bune pentru a împărtăși prejudecata optimistă a cartoforului cu privire la viitorul Israelului. Ei sunt convinși că Dumnezeu însuși a scris istoria Israelului din ultimii 70 de ani și că această istorie a fost scrisă doar pentru ei (nașterea Israelului în condiții extrem de precare; Războiul de Șase Zile ca miracol divin; asasinarea lui Ițac Rabin ca un accident istoric nefericit dar pozitiv; prăbușirea stângii israeliene o dovadă a slăbiciunii sale morale, etc).

Optimismul părtinitor este în mod deosebit predispus a fi iluzoriu în rândul coloniștilor, din moment ce în teologia evreiască evreii sunt singurul popor pe care Dumnezeu îl are în vedere pentru planurile sale mărețe. Naționalismul israelian a fost interpretat în acest context teologic: ca manifestare a unei relații intime, privilegiate și exclusive dintre evrei și Dumnezeu. Negarea viitorului de către coloniști are motive teologice, dar același accent religios a fost prezent în Zionismul secular și a penetrat cu ușurință Linia Verde.

Un studiu OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) din 2015 care a comparat prosperitatea în 36 de țări a clasat Israelul pe ultimul loc la aproape toate criteriile obiective ale prosperității: siguranță personală, echilibru muncă-viață, implicare civică și guvernământ, calitatea mediului, locuințe, etc. Și totuși, Israelul a ocupat locul al cincilea când a venit vorba de prosperitate subiectivă -- cu siguranță o dovadă a temperamentului vesel al israelienilor cât și a inabilității lor de a înțelege slaba calitate a instituțiilor lor, un simptom al optimismului părtinitor ce face această țară fermecătoare pentru unii, insuportabilă pentru alții.

Optimismul părtinitor al unei națiuni sigure că Dumnezeu (sau istoria) va fi mereu de partea sa seamănă cu cel al fumătorului înrăit care consideră sănătatea de zi cu zi o dovadă tangibilă și irefutabilă a faptului că Dumnezeu i-a scris personal o asigurare pentru eternitate. Dar, așa cum știm toții, faptul că un fumător este sănătos în prezent nu înseamnă că nu poate face cancer în viitor.

3: Negarea de tip a vedea, dar a nu vedea

O mare proporție a populației israeliene este tot mai amorțită și indiferentă față de dezastrul umanitar ce năpăstuiește palestinienii. Acești israelieni se află în aceeași poziție ca femeia care își vede soțul abuzând sexual fiica și totuși nu înregistrează faptul. Suntem martorii unui număr uriaș de demolări ale caselor, ucideri ale copiilor, exproprieri ale pământului, detenții administrative, tortură, violări ale drepturilor internaționale, furturi zilnice, vandalism, atacuri ale coloniștilor împotriva palestinienilor, cu negarea deliberată a armatei care adesea stă pe margine și nu face nimic. Ceea ce ne încețoșează privirea este faptul că anarhia și ticăloșiile ce au loc în teritoriile ocupate este protejată de armata însăși -- cea mai morală armată din lume.

Motivul pentru care guvernul coloniștilor a subminat autoritatea morală și munca unor organizații pentru drepturile omului precum Yesh Din, B’Tselem sau Comitetul Public împotriva Torturii este acela că organizațiile acestea ne forțează să ne uităm acolo unde privirea noastră evită. Ne forțează să spunem acțiunilor Israelului pe nume. Se opun negării. Sunt ochii care văd. De exemplu, un raport al Yesh Don s-a adresat practicii soldaților israelieni de a sta cu mâinile în sân în fața crimelor comise de civilii israelieni împotriva palestinienilor și a proprietăților acestora din teritorii. Termenul se referă la incidentele în care soldații IDF sunt martorii atacurilor asupra palestinienilor sau a proprietăților lor și nu fac nimic pentru a le preveni sau opri sau pentru a-i reține imediat și a-i aresta pe făptași. O asemenea protecție pasivă a violenței și violare a legii și a drepturilor omului este la fel ca privirea pasivă a mamei care se uită cum soțul le abuzează fiica și nu face nimic, o negare a crimei și în ultimă instanță o negare a propriei sale umanități.

Din primele zile ale ocupației, „ethosul militar” al IDF-ului și-a ocolit responsabilitatea, definită de Curtea Supremă ca una dintre obligațiile majore, fundamentale ale unui comandant militar într-un teritoriu ocupat. Refuzul armatei de a-și respecta obligațiile permite răspândirea acestei practici a statului cu mâinile în sân și exprimă încă un aspect al tacticii negării activității ilegale a civililor israelieni.

Practica soldaților de a sta cu mâinile în sân a fost documentată vreme de decenii atât de agenții guvernamentale cât și organizații pentru drepturile omului. Și totuși armata israeliană continuă să vadă fără să vadă, să își aibă conștiința amorțită de sloganuri pufoase despre „apărarea militară” și „securitatea militară”.

Și aici, negarea anarhiei din teritorii de către stat poate avea loc numai din cauza proceselor din interiorului Israelului Liniei Verzi. După cum s-a spus adesea, Israelul nu este un stat cu o armată ci o armată cu un stat. Bugetul de stat pentru 2015 stipulează că ministerul apărării primește 57 de miliarde șecheli ($14,7 miliarde). Asta este în plus față de încă 7 miliarde de șecheli alocați ministerului pentru 2014. Cheltuielile pentru apărare reprezintă procentul cel mai mare al bugetului de stat, aproximativ 16% din acesta.

Bugetul ministerului apărării diferă față de alte departamente ale guvernului întrucât se bucură de drepturi bugetare speciale, este complet controlat de ministerul apărării, este de obicei secret și modificările cheltuielilor nu necesită aprobarea prealabilă a membrilor Knessetului.

Cu alte cuvinte, ministerul apărării și sistemul de securitate funcționează ca o birocrație independentă de restul țării, o birocrație ce cheltuiește fără să dea atenție altor nevoi colective ca sănătatea, educația sau cultura. „Securitatea militară” a înlocuit politica externă și internă. Viața în interiorul Liniei Verzi a devenit viața unui tranșeu militar: cerem numai să supraviețuim iar nevoile supraviețuirii au deturnat orice considerații politice, privându-i astfel pe israelieni de capacitatea de a vedea și înțelege relele ce sunt comise în numele lor.

Negarea nu este numai un defect al conștiinței, așa cum psihoanaliza sugerează uneori, în mod naiv. Negarea este un pact al ignoranței pe care îl facem cu noi înșine, o alegere de a ști și de a nu ști și astfel este o carență morală tulburătoare. Un cartofor care pariază casa copiilor săi deoarece este ferm convins că va bate cazinoul este mai puțin probabil să fie vindecat de dependența sa decât cartoforul emoționat care rămâne conștient de riscuri. O femeie care își agresează colegul dar se crede drăguță și spirituală este de mai mare râsul decât un bătăuș obișnuit.

Orbirea față de sine este materialul comediilor, dar în politică negarea nu este deloc amuzantă. Adam Smith, unul dintre fondatorii economiei moderne, a spus-o perfect: „Părerea arogantă pe care majoritatea oamenilor o au despre abilitățile lor este un rău străvechi remarcat de filosofii și moraliștii tuturor timpurilor.”

Tragedia acestui defect comic este aceea că devine conștient de sine însuși abia când contemplă dezastrul și distrugerile pe care le-a cauzat.

Negarea pe scară uriașă, așa cum există în Israel, nu doar că încețoșează conștiința și amorțește intuiția morală, dar face posibil și ca Netanyahu să declare că Hitler nu a intenționat niciodată să distrugă evreii și totuși să își păstreze funcția, să nu fie forțat să demisioneze. Putem auzi asta și relua rutina zilnică deoarece Israelul este construit acum în jurul unei minciuni colosale. În cuvintele uimitoare ale lui Václav Havel: ne-am obișnuit să trăim în minciună.


Prof. Eva Illouz este sociolog și autor a nouă cărți.

http://www.haaretz.com/peace/1.685389?v=86A488B46408AD0B53ECD5A019129F00

Israelul le-a impus de la început musulmanilor o interdicție

de Jonathan Ofir

Israelul le-a impus de la început musulmanilor o interdicție.

Sigur, noi nu am spus „interdicție pentru palestinieni”, așa cum nici Trump nu a spus „musulmani.” Dar însemna ce însemna și încă înseamnă același lucru. Trump și-a exprimat o preferință pentru creștini, noi am tins să-i preferăm pentru alianțe cinice. În Liban ne-am folosit de această alianță pentru a crea haos și a masacra palestinieni.

Acum aceste interdicții au atins o dimensiune astronomică. Din 2003, „cetățenii noștri egali” nici măcar nu se pot căsători cu cineva din teritoriile ocupate sau din teritoriile și statele „inamice.” Interzicerea unificării familiale, interdicție care îi împiedică pe cetățenii palestinieni ai Israelului să se căsătorească și să trăiască împreună cu oameni din Cisiordania, Gaza și alte state „inamice” a fost tot, chipurile, în legătură cu prevenirea „terorismului” – la fel ca interdicția lui Trump. Dar în 2005, prim-ministrul de atunci, Ariel Sharon, a comis o indiscreție și a spus că are legătură cu păstrarea unui „stat evreiesc.” El a afirmat că „Nu există nicio nevoie pentru a ne ascunde în spatele argumentelor legate de securitate. Nevoia este existența unui stat evreiesc.”

Și acea interdicție a fost tot „temporară”, dar am avut grijă să o reînnoim în fiecare an.

Suntem experți în interdicții. Le-am interzis palestinienilor, despre care am spus că nici măcar nu există, să se reîntoarcă în casele lor, timp de șapte decenii. Pur și simplu a trebuit s-o facem. Statul evreiesc, știți voi.

Și da, avem „arabii israelieni” (2/3 din ei se autodefinesc ca palestinieni), așa cum aveți și voi musulmanii americani. Le-am încercat pe toate, știm exact ce să spunem când ni se pune la îndoială „democrația evreiască.” Avem până și un Minister al Propagandei care să aibă grijă de asta, nu glumesc, Ministerul Hasbarei, condus de Gilad Erdan. Lumea nu prea știe lucrul acesta, pentru că în general îl numim „Ministerul de Afaceri Strategice” și omitem hasbara, dar este oficial: Ministerul de Afaceri Strategice și Hasbara. Nu veți prea găsi menționat acest lucru, dar în cazul foarte ciudat în care apare, cuvântul  „hasbara” va fi tradus ca „diplomație publică” și hasbara pus între paranteze, ca aici. Când intrați pe site-ul guvernului israelian și căutați ministere, în ebraică scrie „Ministerul de Afaceri Strategice și Hasbara”, dar în versiunea în limba engleză scrie doar „Ministerul Afacerilor Strategice.” Cât de convenabil. Lumea nu trebuie să știe.

În același mod, i-am păcălit pe toți făcându-i să creadă că într-adevăr există naționalitate israeliană, imprimând „cetățenie-israeliană” pe pașapoartele noastre, dar de fapt israelienii nu există. Sigur, existăm ca popor, ca cetățeni, dar statul nu este de fapt al cetățenilor lui. Serios, nu există naționalitatea israeliană. Israelul recunoaște în jur de 130 de „naționalități” diferite, printre care cea „evreiască” și cea „arabă.” În plus, înregistrează religia. Deci, într-un caz evreiesc, un cetățean va fi „dublu-evreu” – atât ca „cetățenie” cât și ca „religie.”

Dacă Israelul pur și simplu ar fi recunoscut naționalitatea israeliană, a fi evreu s-ar fi redus la religie și atunci Israelul ar fi fost un stat al cetățenilor egali. Dar asta ar fi o anatemă pentru Zionism. Sub Zionism, Israelul trebuie să fie statul evreilor, nu statul israelienilor. Israel este doar un nume de ochii lumii, camuflând denumirea reală și onestă: „Statul Evreiesc.”

Din moment ce statul este în principal Statul Evreiesc, noi, „cetățenii” evrei (potrivit Israelului) suntem de fapt singurii israelieni „adevărați”, dacă e cineva un „israelian adevărat.” Dar asta sună tare bizar, nu-i așa? Ce ar zice lumea despre această „democrație” dacă ea nici măcar nu se recunoaște ca „națiune”? Pentru a evita rușinea, guvernul nostru pur și simplu minte în pașapoartele noastre.

Sunt atâtea pe care Trump și SUA ar putea să le învețe de la noi – și o fac. Suntem maeștrii înșelătoriei și putem transforma state-națiuni exclusiviste în „democrații luminate” prin puterea absolută a propagandei noastre (hasbara). Așa că Netanyahu îl felicită pe Trump pentru zid: „Un mare succes”, „o idee măreață”. Deja este un succes pentru că nu este un zid obișnuit, este un zid rasist, la fel ca al nostru. Este o idee măreață pentru că zidurile sunt specialitatea noastră.

Pe „alți” refugiați îi numim „intruși.” De fapt, adjunctul ministrului apărării Eli Ben Dahan spune că „nu trebuie să li se întindă o mână sau să fie scoși din mare și salvați de la înec.” Da, vedeți voi, el este un evreu ortodox, el știe care sunt valorile evreiești.

Dar acum „Zioniștii liberali” protestează împotriva lui Trump. Treaba asta nu arată bine, a mers prea departe. Așa că J Street, Americans for Peace și multe alte organizații care ideologic sunt împotriva dreptului refugiaților palestinieni de a se reîntoarce, acum varsă lacrimi de crocodil.

Și peste Atlantic, șefa mișcării laburiste evreiești (JLM) din UK, Ella Rose, postează pe Twitter împotriva interdicției emise de Trump: „Toți am fost refugiați odată.” Cât de emoționant. Dar în alte dăți, Ella Rose nu este atât de blândă și bună. Când Asa Winstanley a expus anul trecut că Rose a pășit în JLM direct din biroul ei de relații publice al ambasadei Israelului, Rose a spus că vrea ca el „să moară într-o gaură” și a promis să folosească tehnica israeliană de luptă „Krav Maga” pentru a o doborî pe Jackie Walker, o membră laburistă critică la adresa Israelului.

Trump nu este niciun semnal de alarmă pentru „Zioniștii liberali.” Ei pur și simplu exploatează furia generală pentru A FI în rândul lumii, pentru a-și mușamaliza rasismul, pentru a estompa faptul că dragul lor stat evreiesc este în fața lui Trump în atât de multe moduri și că ei l-au susținut dintotdeauna. Poate că nici nu își dau seama. Și nici nu putem să-i învinovățim prea mult, pentru că, așa cum a spus odată fostul director al serviciului de informații militare, generalul maior Shlomo Gazit, „problema cu noi israelienii este că am devenit victimele propriei noastre propagande.”

http://mondoweiss.net/2017/02/israel-muslim-start/

Un lanț israelian de supermarket-uri preamărește soldatul criminal pe o pungă

de Jonathan Ofir

„Ceea ce ne distinge de vecinii noștri este că noi denunțăm și condamnăm criminalii din mijlocul nostru și îi urmărim până la capăt, în timp ce ei își numesc piețele publice după ucigașii de copii” a spus prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu în august 2015, la două zile după ce familia Dawabshe din orașul cisiordanian Duma a fost incendiată de teroriști evrei, întreaga familie decedând, cu excepția unui copilaș. A susținut același lucru și cu un an în urmă, când Muhammed Abu Khdeir, un alt tânăr palestinian, a fost incendiat în Ierusalim, murind și el.

În mod istoric, Israelul a fost implicat nu doar în terorism, ci și în atacuri teroriste sub steag fals. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al „afacerii Lavon” din 1954 (numit după ministrul apărării de atunci, Pinchas Lavon), în care Israelul a încercat să însceneze Egiptului acte teroriste comise împotriva țintelor britanice și americane pentru a-i determina pe aceștia să acționeze împotriva Egiptului. Israelul a negat povestea vreme de 50 de ani. Dar în 2005, a decis să îi răsplătească pe autori cu distincții de onoare: „Deși încă este o situație delicată, am decis acum să ne exprimăm respectul pentru acești eroi” a spus președintele Moshe Katsav la ceremonia din Ierusalim (Katsav, care, apropo, între timp a fost condamnat ca violator în serie).

Mergând mai departe în istorie, putem să menționăm și bombardarea hotelului King David din Ierusalim în 1946 de către banda lui Menachem Begin, gruparea paramilitară Irgun, atac ce a avut ca țintă sediul oficialilor britanici din Palestina. În 2006, la a șaizecea aniversare a atacului terorist, Centrul Patrimonial Begin a dezvelit o placă în onoarea teroriștilor. Așa cum remarca Tom Segev, „nu există nicio condamnare.” Teroriștii sunt priviți ca „luptători Etzel [Irgun].” La evenimentul comemorativ, unul dintre teroriști, care încă își folosește numele de luptă „Danny” a declarat că „bombardarea sediului britanic [din hotelul King David] a fost cel mai important eveniment din perioada prestatală. A dus la întemeierea statului. Am ajutat să scoatem afară Imperiul Britanic, deoarece britanicii au realizat că noi evreii eram în stare să luptăm și am făcut-o. Și aș face-o din nou, într-o clipită.”

Există și străzi în memoria lui Begin în Holon, Ramat Gan, Tel Aviv, Petach Tikva și Rehovot. Există și un Centru Memorial Begin în Ierusalim. Ițac Shamir și Ariel Sharon sunt alți doi criminali de război vinovați de masacre cumplite, Ițac Shamir preluând chiar conducerea organizației teroriste Lehi după ce britanicii l-au ucis pe Stern, lucru ce nu i-a împiedicat să devină miniștri în guvernul israelian și apoi să fie comemorați prin monumente și nume de străzi.

JJ Goldberg a prezentat o lungă listă de teroriști evrei care sunt comemorați cu cinste – străzile primind numele lor. El se axează în principal pe cartierul din Ierusalim, East Talpiot:

„Aproape toate străzile din East Talpiot sunt denumite după evrei condamnați și spânzurați ca teroriști de britanici înainte de 1948. Exact: străzile israeliene sunt denumite după teroriști. Au fost 12: nouă erau membri ai grupării Irgun și trei ai grupului Stern sau Lehi. Doi au fost spânzurați pentru asasinarea ministrului britanic lordul Moyne la Cairo în 1945. Unul a atacat fără succes un autobuz cu civili arabi în Galileea în 1938. Trei au participat la evadarea din închisoarea Acra în 1947. Restul au atacat ofițeri de securitate britanici. Pe lângă străzile denumite după fiecare individ, drumul principal al cartierului are același nume prin care sunt amintiți ei în mod colectiv: Olei HaGardom, „cei care au urcat pe eșafod.” Zeci de alte orașe din Israel au o stradă Olei HaGardom. Două alte străzi din East Talpiot sunt denumite după Shmuel Azar și Moshe Marzouk, evrei egipteni spânzurați la Cairo în 1955 pentru bombardarea bibliotecilor americane și britanic. Peste tot în Israel există străzi botezate Hirsh Lekert, spânzurat la Vilna în 1902, pentru tentativă de asasinat asupra guvernatorului țarist; sau Sholom Schwartzbard, care a mărturisit că l-a ucis pe liderul rebel ucrainean Simon Petlura la Paris în 1926, dar a fost achitat de un juriu francez; sau Herschel Grynszpan, care a asasinat un diplomat nazist în Paris în noiembrie 1938 declanșând Noaptea de cristal.”

 

                       Monument închinat organizației teroriste Irgun, în Ramat Gan

Pe un deal din colonia Kiryat Arba, de unde se poate vedea întregul oraș palestinian al Cisiordaniei, Al-Khalil (Hebron), se află un mormânt-monument în memoria lui Baruch Goldstein. De sărbătoarea evreiască Purim, pe 25 februarie 1994, Goldstein, la vremea aceea un ofițer în rezervă al armatei israeliene, a intrat în moscheea Ibrahimi și a deschis focul asupra musulmanilor care se rugau. Au fost omorâți 29 de oameni și 125 au fost răniți înainte ca supraviețuitorii să reușească să îl dezarmeze pe Goldstein și să îl ucidă pe loc. Pentru mulți dintre evreii israelieni de extremă dreapta și mai ales pentru coloniști, Goldstein a fost un martir pentru cauza Zionismului religios. Mormântul său dintr-o piațetă comemorativă a devenit loc de pelerinaj și sărbătorire. Parcul din acea piațetă este închinat lui Meir Kahane, un rabin născut în Statele Unite care a fost fondatorul partidului fascist Kach, un partid atât de rasist că până la urmă a fost interzis în Israel. 

 

                                Piatra comemorativă în onoarea lui Baruch Goldstein

Inscripția în limba ebraică de pe mormântul lui Goldstein spune: „Onorabilul doctor Baruch Kapel Goldstein, fiul Israelului. Și-a dat sufletul pentru poporului lui Israel, pentru Tora și pentru Pământ. Mâinile sale sunt curate și inima sa este bună...A fost asasinat pentru Sanctitatea lui Dumnezeu.”

Acestea sunt câteva exemple, iar acum declarația lui Netanyahu este contestată într-un loc neașteptat – la supermarket.

O pungă de cumpărături din nylon, care îl înfățișează pe Elor Azarya, medicul-soldat care a omorât palestinianul grav rănit și neputincios Abdel Fattah Al Sharif în Al-Khalil (Hebron) în martie anul trecut, este distribuită gratis în lanțul de supermarket-uri Rami Levy, unul dintre cele mai mari lanțuri din Israel.

Punga este imprimată cu portretul lui Azarya, care a fost condamnat recent pentru omor din culpă (după ce inițial fusese acuzat de omor cu premeditare), zâmbind în timp ce ține o pușcă semi-automată în poziția pregătit pentru tragere. Textul de pe pungă spune: „Punga este gratis. ELOR PLĂTEȘTE PENTRU NOI TOȚI. La mulți ani. Dragoste din partea națiunii Israelului” [adică a evreilor].

Fondatorul lanțului de supermarket-uri Rami Levy a pretins că nu a știut despre această inițiativă, dar a lăudat-o în termeni exuberanți: „Fiecare soldat care merge în armată este fiul tuturor [‘fiul tuturor’ a devenit un slogan clasic în ceea ce-l privește pe Azarya] – la bine și la rău, vorbim de o inițiativă pozitivă din punctul meu de vedere și nu am nicio intenție de a o deranja și cu siguranță nu mă opun distribuirii gratuite a acestor pungi în supermarket-urile noastre.”

Într-o răsturnare bizară, o organizație ecologistă israeliană s-a plâns ministerului protecției mediului că inițiativa încalcă o lege nouă, împotriva distribuției gratuite de pungi. Legea solicită supermarket-urilor să ceară măcar 10 agoroți (cenți) pentru o pungă. Organizația spune că deși vede protestul politic ca pe unul legitim, distribuția gratuită violează legea.

Ministerul protecției mediului a trimis o scrisoare către Rami Levy, exprimându-și îngrijorarea, după cum relatează Ynet. Ziarul își încheie articolul cu răspunsul celor de la Rami Levy: „Pungile nu sunt ale noastre.”

Asta a fost tot. Glonțul doar a venit din pistolul lui Elor Azarya. Nu a fost glonțul lui, a fost glonțul IDF-ului. De ce să plătească Azarya? Pungile au apărut în supermarket-urile Rami Levy. Azarya le adoră. Dar ce legătură are el cu toate astea? Să mergem mai departe. E doar încă un mic episod în „singura democrație din Orientul Mijlociu”, cu a ei „cea mai morală armată din lume”, o societate morală care niciodată nu își onorează criminalii.

http://mondoweiss.net/2017/02/israeli-supermarket-glorifies/

http://mondoweiss.net/2016/06/condemn-condemn/