După războiul arabo-israelian din 1948, orașul Ierusalim a fost împărțit în două: partea estică, mai veche, trecea sub control iordanian, iar partea vestică sub control israelian. Lucrurile au rămas neschimbate până în 1967, când, în timpul Războiului de Șase Zile, Israelul avea să ocupe și să preia controlul întregului Ierusalim, ignorând legea internațională, rezoluția ONU din 1947 de partiție a Palestinei care prevedea un statut special pentru orașul Ierusalim, demilitarizat și neutru, aflat sub guvernare internațională afiliată Națiunilor Unite și opinia comunității internaționale care nu a aprobat nici până în ziua de azi reunificarea Ierusalimului sub control total israelian, nici nu recunosc (cu excepția Statelor Unite sub comanda lui Trump) Ierusalimul drept capitală a statului evreiesc.
A Patra Convenție de la Geneva enunță foarte clar legea ocupației: nicio entitate nu are permisiunea de a cauza transferul sau schimbarea suveranității unui teritoriu prin intermediul forței. Controlul impus de o forță militară nu poate duce la un transfer valid al suveranității. Noțiunea de suveranitate nu poate fi obținută prin cucerire militară, iar acest principiu se aplică chiar și atunci când se pledează că respectiva cucerire s-a făcut în scopul de auto-apărare (art. 51 al Cartei Națiunilor Unite). Această afirmație categorică limitează dreptul la auto-apărare și anume atunci când forța folosită este disproporționată față de presupusul pericol. Astfel că dreptul la auto-apărare nu include dreptul de acaparare a teritoriului celeilalte părți. Războaiele Israelului nu au fost niciodată de auto-apărare (oricât ar încerca propaganda sionistă să ne convingă de acest lucru, ele au fost mereu războaie de cucerire și colonizare), dar țineam să subliniez faptul că nicăieri în legea internațională nu se găsește justificare pentru acțiunile belicoase ale Israelului, din orice unghi am privi.
Articolul 43 al Reglementărilor de la Haga stabilește clar rolul puterii de ocupație asupra teritoriului pe care îl ocupă. Subliniindu-se caracterul TEMPORAR al ocupației (iar Israelul prin acțiunile sale nu a făcut decât să permanentizeze ocupația), se stipulează că puterea de ocupație este obligată să asigure siguranța și ordinea publică, respectând, în același timp, legile țării pe care o ocupă. Astfel că, articolul 43 nu conferă suveranitate puterii de ocupație, ci limitează autoritatea acesteia.
În continuare, trebuie menționat că: A Patra Convenție de la Geneva, prin articolul 49, reglementează următoarele:
Interzicerea transferului forțat al populației locale din teritoriul aflat sub ocupație.
Interzicerea transferului populației ocupatoare pe teritoriul ocupat (acest principiu este codificat inclusiv în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și reprezintă o crimă de război)
Proprietatea privată din teritoriul ocupat trebuie respectată și nu poate fi confiscată
Israelul a încălcat toate aceste legi și prevederi, făcând ocupația Ierusalimului de Est (și a Cisiordaniei, unde se aplică aceleași principii) ilegală. A expulzat palestinieni din Ierusalimul de Est, și-a mutat propria populație acolo, a confiscat/dărâmat proprietăți palestiniene, a construit locuințe și colonii pentru evrei. Palestinienii care au rămas în Ierusalimul de Est nu au aceleași drepturi ca evreii, ei fiind priviți ca niște „rezidenți”, nu cetățeni cu drepturi depline. Chiar și așa, Israelul s-a angajat într-o politică de anulare în masă a permiselor de rezidență, scopul său fiind de fapt purificarea etnică a Ierusalimului de Est, la fel cum procedează și în celelalte teritorii. Rezidenților palestinieni din Ierusalimul de Est li s-a oferit posibilitatea de a aplica pentru cetățenie israeliană, dar acest lucru presupune un jurământ de loialitate față de statul Israel din partea lor. Lucru care iarăși încalcă legea internațională (art.45 al Reglementărilor de la Haga) care stipulează că „este interzis ca puterea de ocupație să constrângă locuitorii teritoriului ocupat să jure loialitate față de puterea ostilă.” Israelul nu se comportă ca o putere de ocupație subordonată legilor internaționale, ci ca un dictator militar care a invadat un teritoriu și face acolo tot ce-i trece prin cap.
În consecință, atât Consiliul de Securitate cât și Adunarea Generală a Națiunilor Unite au condamnat de-a lungul anilor, prin diverse rezoluții, anexarea unilaterală a Ierusalimului de Est și validitatea pașilor normativi pe care Israelul i-a făcut pentru a-și stabili suveranitatea asupra Ierusalimului de Est. Rezoluția 252 (din 1968) spune că „Toate măsurile administrative și legislative întreprinse de Israel, puterea de ocupație, care tind să schimbe statutul legal al Ierusalimului sunt invalide și nu pot schimba acel statut.”
În 1980, Israelul dă o lege numită Legea de Bază: Ierusalimul, capitala Israelului. Această lege stipulează că „Ierusalimul, unit și complet, este capitala Israelului.” În plus, o hotărâre judecătorească din 1993 a Curții Supreme de Justiție a Israelului prevede că legea cu pricina este o manifestare explicită a suveranității Israelului asupra Ierusalimului de Est și că teritoriul „Ierusalimului unit” face parte din teritoriul statului Israel. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a replicat prin rezoluția 478, în care critică Legea de Bază a Israelului și afirmă că orice măsuri ce caută să altereze statutul Ierusalimului sunt „nule și neavenite.” În plus, majoritatea țărilor vestice refuză să recunoască legalitatea anexării de către Israel a Ierusalimului de Est.
Această poziție este consolidată de hotărârea din 2004 a Curții Internaționale de Justiție care se pronunță asupra ilegalității construcției Zidului de Separație ce traversează Teritoriul Palestinian Ocupat (inclusiv Ierusalimul de Est) și condamnă o parte din acțiunile Israelului menite a împământeni suveranitatea sa asupra Ierusalimului de Est.
Aceasta este situația Ierusalimului de Est în prezent, dar în ciuda acestui fapt, în fiecare an pe data de 28 a lunii Iyar în calendarul evreiesc (anul acesta din seara sâmbetei de 28 mai până duminică 29 mai) Israelul organizează o paradă fastuoasă prin care sărbătorește, ilegal, suveranitatea asupra întregului oraș. Israelienii mărșăluiesc cu steaguri prin întreg orașul vechi, parcurgând chiar cartierul musulman al orașului, cu intenția clară de a provoca palestinienii, mai ales că paradei se alătură, de fiecare dată, settleri extremiști sau organizații de extremă-dreapta, cum e gruparea Lehava, care scandează „moarte arabilor” și cer demolarea moscheei Al-Aqsa pentru reconstruirea Templului evreiesc în locul acesteia. De obicei lucrurile se intensifică, ajungându-se la ciocniri violente între israelieni și palestinieni, nu o dată implicându-se și mișcarea militantă Hamas, din Gaza, cu rachete trimise înspre Israel. Dar Israelul știe că așa se întâmplă în fiecare an, cu toate acestea nu face nimic măcar pentru a devia traseul participanților așa încât să nu treacă fix sub nasul palestinienilor. Însă Israelului îi place să sfideze – pe palestinieni și legea internațională – așa că o face intenționat, pentru a-i ațâța pe palestinieni și a stârni conflict. Statul sionist are nevoie de conflict pentru a-și justifica politicile opresive și însăși existența – mereu același rol de victimă înconjurată de o mare de arabi ostili care îi vor dispariția de pe acest pământ.
Statele Unite susțin Israelul, la nivel politic, economic, financiar, cultural. Organizații sioniste de tipul AIPAC sunt prea puternice și influențează politica externă americană în favoarea Israelului (a se vedea cartea ”The Israel Lobby and US Foreign Policy” de profesorii John Mersheimer și Stephen Walt). Totul stă în mâinile țărilor membre ale Uniunii Europene. Această instituție a luat naștere ca o inițiativă menită să promoveze pacea și stabilitatea și să creeze o lume bazată pe respectarea drepturilor omului, a legii internaționale și a principiilor democratice (tot ceea ce Israelul a călcat în picioare). De-a lungul anilor, UE a emis declarații dure la adresa violărilor legii internaționale de către Israel, cu toate acestea a continuat să coopereze cu statul infractor, oferindu-i inclusiv posibilitatea de a accesa fonduri europene. Inițiativele de boicot cum este mișcarea BDS nu doar că nu sunt susținute de statele UE (deși principiile sale afirmă libertatea de exprimare) dar unele țări, ca Franța și Germania, consideră că mișcarea este antisemită.
Dacă țările europene s-ar fi mobilizat așa cum au dovedit că o pot face, în cazul Rusiei, dacă este voință, poate că alta ar fi fost situația palestinienilor în prezent. Păcat că pentru mulți, ipocrizia ține loc de coloană vertebrală. Legea se dovedește a fi flexibilă. Unii sunt sancționați când o încalcă, altora li se trece cu vederea. Până când noi, ca europeni și locuitori ai acestei lumi, nu ne putem niște întrebări foarte clare cu privire la valorile care ne ghidează viața, până când nu vom ajunge la concluzia că nu se poate coexista cu nedreptatea, crima, epurarea etnică și apartheidul, indiferent unde se petrec acestea, nu văd vreo șansă de schimbare. Iată niște idei asupra cărora putem medita la comemorarea ilegală a unui eveniment care a marcat și marchează tragic milioane de palestinieni (din teritoriile ocupate și din întreaga lume unde au fost siliți să se refugieze).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu