marți, noiembrie 08, 2016

Da, mamă israeliană, fiul tău este complice la o crimă din Cisiordania




de Amira Hass


Ca răspuns la un articol despre rutina soldaților israelieni din Cisiordania ocupată scris de mine acum două luni, o mamă care trăiește în chibuțul Lohamei Hageta’ot mi-a scris o scrisoare.

„Da, Amira, minunea minunilor, copilul meu este scumpul mamei lui. N-o să-ți vină să crezi ce băiat minunat și virtuos este. Sunt mândră de el și sunt îngrijorată pentru el, nu în ultimul rând din cauza serviciului pe care îl are în Cisiordania”, a scris ea.

„Și nu mă îndoiesc absolut deloc că acest serviciu îl amenință în multe feluri, nu doar fizic. Și de ce ar trebui să-mi fie rușine pentru asta? Copiii din Cisiordania, cei care sunt ai mamelor lor sunt scumpii lor copii și ele sunt mândre de ei, adesea, chiar și atunci când aceștia scot cuțitele la noi. Așa stau lucrurile între mame și copii.

Și cum sugerați ca soldații și armata să înfrunte toată nebunia care se întâmplă aici? Și ce vreți de la copiii care servesc aici în armată – au ales-o ei? Ar putea să o aleagă?

De ce ar trebui, în opinia ta, să-mi fie rușine cu băiatul meu? El este copilul meu iubit și sunt mândră de el. Este un băiat cu așa o înaltă ținută morală, că nici nu ți-ar veni să crezi. A crescut într-o casă din Galileea care există, nu coexistă. Care reprezintă mai mult decât „pergamentul” ziarului Haaretz. Este un lucru complex, este pergamentul realității din țara asta. Simplificarea creează distanță, inclusiv față de oamenii care cred, așa ca tine, că toți merităm o viață bună.”

Urlând spre ceruri

Și aici, uitați un raport al activistei Daphne Banai de la Machsom Watch:

„Ali Odeh era turbat de furie. Stătea lângă casa sa din Ras al-Ahmar (din nordul văii Iordanului) și urla cât îl țineau plămânii, cu mâinile fluturând în toate direcțiile, cu fața înroșită, cu ochii ieșindu-i din orbite. Ne-am dat înapoi. Aveam senzația că dacă ar fi avut niște explozibil la el, ne-ar fi aruncat pe toți în aer. Întreaga vale îl putea auzi urlând.

Nu am mai văzut asemenea furie. Am început să înțelegem treptat din țipetele lui care era povestea. În urmă cu trei săptămâni, către seară, au sosit niște soldați și au trecut cu buldozere peste întreaga sa proprietate, făcând-o una cu pământul – casa, țarcul, hambarul, chiar și toaleta, distrugând totul. Timp de mai multe zile, el și cei 9 copii ai săi au dormit sub stele. În timpul zilei stăteau și adunau de prin dărâmături resturile lucrurilor.

Organizațiile umanitare au donat un cort după o săptămână și Ali a investit ce-i mai rămăsese din economiile sale în niște prelate impermeabile pentru a-și adăposti turma de oi, mai ales mielul nou-născut. Multe oi au rămas neprotejate de soarele necruțător al zilei și frigul teribil al nopții.

Apoi, luni, la ora 5 dimineața, în vreme ce el și copiii lui dormeau, a venit din nou armata cu jeep-urile sale și soldații înarmați. De data aceasta i-au confiscat tractorul.

‘Intrare într-o zonă de tragere’, citesc de pe o hârtie mototolită pe care o ținea în mâinile ce-i tremurau incontrolabil. ‘Intrare? Ce intrare?’ striga el. ‘Dormeam cu toții! Și tractorul dormea! Aici trăiesc eu, aici m-am născut, tatăl meu s-a născut aici, bunicul meu s-a născut aici! Asta e casa mea! Sunt un piron înfipt adânc în pământul ăsta!’ a urlat el.

‘De ce tractorul acum? Ce-au avut cu tractorul? Tractorul înseamnă mâinile și picioarele mele! Nu am apă. Israelul nu mă lasă să trag apă din pământ. Cum o să fac rost de apă pentru copiii mei acum? Pentru oile mele? Ar trebui să moară pur și simplu? Cum le hrănesc? Un fermier fără tractor nu poate supraviețui!’

De parcă situația nu ar fi fost suficient de gravă, din cauza unui exercițiu militar, marți, armata l-a alungat pe Ali și pe copiii săi din casa lor reconstruită. L-am întrebat pe băiatul de 12 ani unde a dormit. ‘În vale, sub stele’, a zis el, arătându-mi cu mâna.

Acum Ali nu mai are ‘mâini și picioare’. Armata le va păstra pentru 40 de zile, când Ali și cei patru vecini ai săi care au rămas și ei fără tractoare vor trebui să plătească o amendă de mii de șecheli și o taxă de depozitare pentru a-și primi utilajul înapoi. Dar nimeni nu le garantează că armata nu va confisca din nou tractoarele peste o săptămână.

Din toate locurile posibile, exact aici, în zona asta dens populată din Ras al-Ahmar, se găsește armata să se joace de-a războiul, deoarece, așa cum a spus un ofițer al armatei într-o ședință (a subcomitetului Knessetului afacerilor externe și a comitetului de apărare), nicio iarbă nu crește acolo unde pun soldații piciorul. Scopul este să le facă viața atât de grea încât să scape de Ali și de vecinii săi din valea Iordanului.”

O crimă împotriva umanității

Deci, pe scurt, pe 9 octombrie, Administrația Civilă susținută de soldați, a distrus 10 clădiri de locuințe și 17 țarcuri de animale și cotețe pentru păsări aparținând a 9 familii. Pe 1 noiembrie, locuitorii din Ras al-Ahmar au fost expulzați din locurile în care trăiesc pentru ca armata să se poată antrena. Mai spre începutul acestui an, în mai și ianuarie, au fost mutați de câteva ori pe zi, din același motiv. Anul trecut armata i-a dat afară din casă de 8 ori pentru a-și efectua exercițiile militare.

Da, mamă de soldat – este firesc să îți fie rușine că fiul tău ajută la confiscarea tractorului unei familii de fermieri și impune taxe pentru returnarea acestuia, taxe care costă cât mâncarea pentru un an. Și asta doar ca să-i gonească din locurile alea.

Da, ar trebui să le explici copiilor tăi cu înaltă ținută morală că a expulza un popor de pe pământul lui pe care l-ai ocupat prin forță militară este o crimă de război și o crimă împotriva umanității. Și ai obligația să-i înveți să refuze să fie complici la o crimă și să-i sprijini în refuzul lor de a fi criminali.



Niciun comentariu: